Anulare act. Decizia nr. 123/2014. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 123/2014 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 20-03-2014 în dosarul nr. 8938/108/2013
ROMANIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECTIA CIVILA
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.123/R
Ședința publică din 20 martie 2013
Președinte:S. N.
Judecător:S. C. Ș.
Judecător:N. C.
Grefier:C. S.
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de petenta G. E. în contradictoriu cu intimații R. R. F. și R. R. M., privind decizia civilă nr.1589/28 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._/55/2010.
La apelul nominal se prezintă mandatarul contestatoarei - F. D., asistat de avocat din oficiu Ș. C. din Baroul A. și reprezentantul intimaților, avocat I. B. din Baroul A., lipsind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că cerere a este timbrată cu suma de 10 lei taxă judiciară de timbru și 0,3 lei timbru judiciar.
Reprezentantul contestatoarei, avocat Ș. C. depune la dosar concluzii scrise.
Mandatarul contestatoarei depune la dosar răspuns la întâmpinare și concluzii scrise.
Reprezentanții părților declară că nu mai au de formulat cereri.
Instanța, având în vedere că nu se formulează cereri și considerând cauza în stare de soluționare acordă cuvântul atât pe excepție, cât și în dezbaterea contestaței.
Reprezentantul contestatoarei, avocat Ș. C. solicită respingerea excepțiilor de tardivitate și de inadmisibilitate a contestației și admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată cu consecința anulării deciziei și a respingerii recursului și menținerea în totalitate a hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților solicită respingerea contestației în anulare în principal ca tardivă și în subsidiar ca inadmisibilă, cu cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra contestației în anulare, înregistrată la Tribunalul A. la data de 18.11.2013, constată că prin decizia civilă nr.1589 din 28 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._/55/2010, s-a admis recursul declarat de recurenții R. R. F. și R. R. M. împotriva sentinței civile nr. 4407 din 08.05.2012, pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._/55/2010, în contradictoriu cu intimata G. E. și în consecință a fost modificată această hotărâre în parte în sensul că s-a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta G. E., în contradictoriu cu pârâții R. R. F. și R. R. M., ca neîntemeiată.
S-a respins acțiunea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți reconvenționali R. R. F. și R. R. M., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențională G. E., ca neîntemeiată.
A fost menținută sentința atacată cu privire la respingerea excepțiilor invocate de pârâții R. R. F. și R. R. M..
S-a dispus obligarea intimatei G. E. la plata către recurenții R. R. F. și R. R. M. a sumei de 1396 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Ajutorul public judiciar acordat reclamantei în primă instanță și în recurs, sub forma scutirii de la plata cheltuielilor de judecată și plata onorariului pentru avocat din oficiu, a rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel instanța de recurs a reținut următoarele:
Prin sentința primei instanțe au fost respinse excepțiile invocate de pârâți și a fost admisă în parte acțiunea precizată a reclamantei constatându-se nulitatea absolută a procurii speciale de administrare autentificată sub nr.694/23.03.2004 și a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.473/16.03.2007 și a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâți, ca prescrisă.
În ceea ce privește excepțiile invocate de pârâți în fața primei instanțe, tribunalul a constatat că acestea au fost respinse întemeiat de către prima instanță, deoarece reclamanta justifică un interes, respectiv acela de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului, acțiunea are un obiect, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a procurii și a contractului de vânzare cumpărare, iar acțiunea acesteia nu este inadmisibilă, reclamanta și-a precizat obiectul acțiunii și temeiul de drept.
În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, este adevărat că a mai avut loc un proces între părți, dar obiectul este ușor diferit, deoarece în procesul anterior s-a solicitat anularea parțială a procurii, iar în prezenta cauză s-a solicitat constatarea nulității în totalitate a procurii în discuție, neexistând identitate de obiect.
Referitor la prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, aceasta nu este prescrisă deoarece se invocă nulitatea absolută a procurii, nulitate ce poate fi invocată oricând, fiind imprescriptibilă.
În recurs pârâții recurenți au invocat din nou excepția autorității de lucru judecat, excepție care nu a fost reținută de instanța de recurs motivele avute în vedere de prima instanță, expuse anterior.
Cu privire la motivele invocate în recurs, referitoare la încălcarea de prima instanță a dispozițiilor legale privind audierea martorului în grad prohibit, introducerea altor părți în proces, depunerea precizării de acțiune după prima zi de înfățișare, invocarea din oficiu a excepției de prescripție a acțiunii reconvenționale și netrasarea cadrului procedural în mod ferm și neechivoc, pentru trimiterea cauzei spre rejudecare, tribunalul nu le-a găsit întemeiate, motivele invocate nefiind în măsură să justifice soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.312 al.5 c. pr. civilă.
Astfel, tribunalul a arătat că prima instanță a soluționat fondul cauzei, iar părțile au fost legal citate, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, nefiind încălcat dreptul la apărare al pârâților recurenți.
Referitor la soluția primei instanța în ceea ce privește constatarea nulității absolute a procurii speciale de administrare, autentificată sub nr.694/23.03.2004 și a contractului de vânzare cumpărare, autentificat sub nr.473/16.03.2007, tribunalul a constatat că aceasta este greșită, deoarece lipsa consimțământului reclamantei sau eroarea obstacol reținută de către prima instanță în ceea ce privește aceste două acte autentice nu rezultă din probele administrate în cauză.
Astfel, în privința declarațiilor celor doi martori (filele 169-173 și 175-176 dosar primă instanță), tribunalul le-a exclus din probatoriul administrat deoarece potrivit art.1191 al.2 cod civil, nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării actului, astfel încât în mod greșit prima instanță a admis proba cu martori.
Eroarea obstacol este acea eroare care, datorită gravității sale, împiedică formarea actului juridic și constă în două forme, și anume, eroarea asupra naturii juridice a actului, eroare care constă în faptul că una dintre părți crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic. În prezența acestui caz suntem când o parte crede, de exemplu, că încheie un contract de vânzare cumpărare, iar cealaltă crede că încheie un contract de donație. Al doilea caz de eroare obstacol intervine atunci când există eroare asupra identității obiectului actului juridic, dar acest caz nu s-a susținut în speța de față.
Prin urmare, în primul caz de eroare obstacol, deoarece doar în cazul erorii obstacol sancțiunea este nulitatea absolută a actului juridic, nu și în cazul celorlalte erori, nici reclamanta și nici instanța nu a arătat ce act a crezut că încheie dacă nu procura specială.
D. prin cererea de conciliere (fila 8 dosar primă instanță), reclamanta arată că dorește să rezoluționeze promisiunea sinalagmatică de vânzare cumpărare, deoarece recurentul R. R. F. nu a executat obligația asumată printru-un pact comisoriu, și anume aceea referitoare la întreținerea lor.
Cu toate acestea, prin interogatoriul luat de către prima instanță reclamantei G. E. (fila 147 dosar primă instanță), aceasta arată că nu a știut că semnează procura specială și de administrare.
Cu toate că prima instanță nu face referire la aceste cazuri de eroare obstacol, ea totuși amintește de eroare obstacol în considerentele sentinței atacate, referindu-se la faptul că eroarea obstacol se evidențiază în clauza din procura specială referitoare la vânzare, deoarece din moment ce părțile au încheiat o promisiune de vânzare cumpărare în anul 2000, clauza din procură cu privire la vânzare este în totală contradicție cu promisiunea de vânzare cumpărare.
Instanța de recurs nu a putut reține acest raționament deoarece prin procura sinalagmatică de vânzare cumpărare autentificată sub nr.490/15.03.2000 (fila 241 dosar primă instanță), reclamanta împreună cu soțul ei, în prezent decedat, s-au obligat ca peste 10 ani de la data încheierii promisiunii sau când legea le va permite, să vândă imobilul în discuție recurenților, cu prețul de 17.000 DM (mărci germane), sumă din care au primit la data încheierii promisiunii sinalagmatice suma de 10.000 DM, iar diferența de 7.000 DM trebuia să fie plătită numitului C. G., sumă care a fost plătită ulterior, drept pentru care reclamanta și soțul ei au dat o declarație autentificată sub nr.693/23.03.2004 (fila 244 dosar primă instanță) în care declară că suma de 7.000 DM a fost plătită de recurenți, ei nemaiavând nici o pretenție în ceea ce privește imobilul în discuție, prețul și dreptul de folosință.
Prin urmare, prețul imobilului fiind plătit în întregime, clauza din procura specială referitoare la vânzare nu vine în contradicție cu obligația vânzării imobilului prin act autentic de vânzare cumpărare, ci vine în completarea acestei promisiuni sinalagmatice de vânzare cumpărare pentru a se evita deplasarea la notar de către reclamantă și soțul ei sau un eventual proces pentru executarea promisiunii sinalagmatice de vânzare cumpărare, în cazul în care promitenții vânzători ar fi refuzat încheierea actului autentic, cu toate că prețul s-a plătit.
Astfel, reclamanta și soțul ei au împuternicit pe recurentul R. R. F. să încheie actul autentic de vânzare cumpărare în numele lor, prețul fiind plătit și imobilul fiind predat în posesie și folosință promitenților cumpărători.
Încheierea unei procuri speciale prin care este împuternicit recurentul R. R. F. să vândă imobilul, nu atrage nulitatea absolută a acestei procuri pe motiv că exista o promisiune sinalagmatică de vânzare cumpărare, așa cum în mod greșit a conchis prima instanță.
De asemenea, nici faptul că această procură este redactată de către recurentul R. R. F., nu atrage nulitatea absolută și nici măcar relativă a acestei procuri, cum greșit a reținut prima instanță, deoarece potrivit art.8 lit.b și art.45 al.1 din Legea nr.36/1995 - republicată, persoanele care au pregătire juridică superioară vor putea redacta înscrisurile în care figurează ca parte ele, soții, ascendenții sau descendenții lor.
Cum împuternicitul recurent figura chiar el în procura specială și are pregătire juridică superioară, redactarea acesteia este în conformitate cu dispozițiile legale antemenționate.
Este greșită reținerea de către prima instanță a faptului că recurentul este consilier juridic și nu putea să redacteze acte decât în limitele raportului de serviciu, deoarece calitatea de consilier juridic este menționată în considerarea pregătirii juridice superioare a recurentului, adică licențiat al unei facultăți de drept și nu în calitatea de consilier juridic al societății sau instituției la care este angajat.
Prin urmare, recurentul R. R. F., având pregătire juridică superioară, putea să redacteze procura specială în care el este parte.
De asemenea, faptul că reclamanta și soțul ei, în prezent decedat, au semnat mai multe acte notariale în aceeași zi în care au semnat procura specială de administrare autentificată sub nr.694/23.03.2004, nu poate atrage nulitatea absolută a acestei procuri pe motivul reținut de prima instanță că reclamanta nu a știut ce semnează fiind fără pregătire juridică și la o vârstă înaintată, deoarece din încheierea de autentificare a notarului rezultă fără echivoc faptul că acesta i-a citit actul, iar după citirea actului, aceasta a semnat toate exemplarele lui.
Aceste constatări personale ale notarului public nu pot fi infirmate decât prin înscriere în fals, ceea ce nu s-a făcut. Mai mult chiar, a fost depusă la dosar o expertiză criminalistică efectuată la data de 23.04.2008 într-un dosar penal (fila 189 dosar primă instanță), iar concluziile acesteia sunt că reclamanta și soțul ei au semnat atât procura specială, cât și promisiunea sinalagmatică de vânzare cumpărare, precum și toate celelalte acte încheiate de notarul public.
Astfel, afirmația primei instanțe că semnarea mai multor acte în aceeași zi la notarul public, a fost de natură să-i afecteze voința reclamantei și a soțului ei, nu are nici un suport probator, fiind o simplă speculație.
Nici afirmația primei instanțe că tehnoredactarea procurii speciale este de natură să determine eroare obstacol, nu se poate lua în considerare, deoarece așa cum s-a arătat, eroarea obstacol constă în eroarea asupra naturii juridice a actului, iar afirmația instanței că reclamanta a crezut că încheie doar o procură de administrare, nu este întemeiată, întrucât chiar din titlul procurii care este ”procură specială și de administrare”, se poate constata faptul că în primul rând este o procură specială, adică dată pentru o operațiune determinată, cum este cea a vânzării imobilului și apoi de administrare, mandatul putând fi unul special sau unul general conform art.1535 și art.1536 cod civil.
Reținerea primei instanțe că s-a scris cu litere mai îngroșate clauza referitoare la administrarea imobilului, nu are nici un efect juridic deoarece notarul public a citit actul părților, adică și reclamantei, care l-a ascultat și auzit și apoi l-a semnat, iar dacă prima instanță a reținut că reclamanta nu știe să citească atunci era totuna dacă unele fraze din act au fost scrise cu litere mai îngroșate sau nu, deoarece reclamanta nu a putut citi actul, fapt care nu duce la nulitatea absolută a acestuia, cum greșit a reținut prima instanță.
Cu privire la faptul că împuternicitul recurent R. R. F., a devenit chiar el împreună cu soția, proprietar al imobilului în discuție în urma vânzării acestuia, nu atrage nulitatea absolută a vânzării deoarece chiar mandanții respectiv reclamanta împreună cu soțul ei, fiind în cunoștință de cauză, au convenit să dea împuternicire recurentului în sensul posibilității de a cumpăra el însuși bunul însărcinat să-l vândă.
Astfel, prin procura specială și de administrare autentificată sub nr.694/23.03.2004, reclamanta și soțul acesteia împuterniceau pe recurentul R. R. F. să administreze și să vândă imobilul proprietatea reclamantei și a soțului acesteia cui va crede de cuviință sau să cumpere el însuși imobilul. Prin această dispoziție dată de mandanți, în cunoștință de cauză, posibilitatea vătămării intereselor mandanților a fost complet exclusă iar contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.473/16.07.2007 este perfect valabil.
Tribunalul nu a putut reține constatarea primei instanțe cum că procura specială și de administrare autentificată sub nr.694/23.03.2004, a fost revocată prin cererea de conciliere, deoarece procura a fost încheiată în formă autentică tocmai pentru faptul că actul de vânzare cumpărare a unui imobil se încheie în mod valabil în formă autentică, astfel încât și procura specială trebuie dată în formă autentică pentru valabilitatea actului juridic ce urmează să se încheie, potrivit principiului similitudinii actelor juridice.
Tot în baza acestui principiu al similitudinii actelor juridice, revocarea unei procuri autentice trebuie făcută și ea în forma autentică, ceea ce reclamanta și soțul ei au făcut prin declarația autentificată sub nr.475/03.02.2009 (fila 20 dosar primă instanță).
Prin urmare, revocarea procurii speciale și de administrare autentificată sub nr.694/23.03.2004, nu a avut loc înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.473/16.03.2007, ci mult după acesta, respectiv la data de 03.02.2009 prin declarația autentificată sub nr.475/03.02.2009, așa cum am arătat anterior.
Astfel, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.473/16.03.2007 a fost încheiat valabil sub aspectul existenței unei procuri valabile și nerevocate.
De asemenea, afirmația primei instanțe cu privire la faptul că voința reclamantei a fost afectată în ceea ce privește atât consimțământul cât și cauza sau scopul actului juridic, nu a putut fi reținută de către instanța de recurs deoarece în ceea ce privește cauza actului juridic, în cazul de față cauza procurii speciale, cauza este definită în literatura de specialitate, ca fiind scopul urmărit la încheierea unui asemenea act, respectiv la încheierea procurii speciale, iar așa cum s-a arătat anterior, scopul încheierii acesteia a fost faptul de a se evita unele procese ulterioare de punere în executare a promisiunii sinalagmatice de vânzare cumpărare, deoarece prețul a fost plătit în întregime, nemairămânând decât interdicția trecerii celor 10 ani de la cumpărarea imobilului de către promitenții vânzători.
Este greșită afirmația primei instanțe că mandatarul nu a încheiat nici un act juridic pe seama reclamantei și a soțului acesteia, ci pe seama sa, deoarece din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.473/16.03.2007 (filele 17-18 dosar primă instanță), rezultă fără echivoc faptul că împuternicitul R. R. F. „... în calitate de mandatar pentru G. G. și soția G. E....”, vinde imobilul lui R. R. M., persoană care este soția lui, devenind astfel și el proprietar ca efect al comunității de bunuri, dar acest fapt a fost permis chiar de către reclamantă și soțul ei prin procura specială, așa cum s-a arătat anterior.
Astfel, împuternicitul nu a vândut în numele lui, ci în numele reclamantei și a soțului ei, întrucât nu putea să-și vândă lui însuși, contractul încheindu-se între reclamantă și soțul ei, care vin la vânzare prin împuternicit, și soția împuternicitului care cumpără imobilul dobândindu-l ca bun comun.
Prin urmare, nu se poate afirma că procura specială nu are cauză, ea există, este reală, licită și morală, așa cum s-a arătat anterior.
Cu privire la lipsa totală a consimțământului reclamantei la încheierea procurii speciale, pe motiv că aceasta este bolnavă și a suferit un accident, tribunalul a constatat că nu există nici o dovadă că la data încheierii acestei procuri reclamanta nu avea discernământ, deoarece lipsa discernământului se probează printr-o expertiză medicală, ceea ce nu s-a făcut în cauză.
Mai mult, reclamanta nu a participat singură la încheierea procurii, ci alături de soțul ei care a avut discernământ și care a semnat actul în cunoștință de cauză.
În ceea ce privește plata onorariului notarului public ulterior datei în care s-au încheiat actele, acest motiv nu atrage nulitatea absolută a actelor juridice încheiate, deoarece constatările personale ale notarului public și conținutul actelor încheiate de acesta nu depind de plata onorariului de expert.
Mai mult chiar, neplata onorariului poate atrage executarea silită în privința persoanei care nu l-a plătit, dar în nici un caz nulitatea actului juridic autentificat de către notarul public.
Nici faptul că procedura de întabulare a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.473/16.03.2007 s-a demarat doar la 4 zile de la data încheierii și autentificării acestuia, nu îl lipsește de efecte juridice și nu atrage nulitatea absolută a acestuia, legea nesancționând cu nulitatea absolută plata onorariului notarului public la 3 zile de la încheierea actului care a avut loc într-o zi de vineri și nici demararea procedurii de întabulare la 4 zile de la încheierea și autentificarea actului.
În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâții recurenți R. R. F. și R. R. M., tribunalul nu a mai analizat această cerere și nici motivele pentru care aceasta a fost respinsă de către prima instanță, deoarece pârâții reclamanți reconvenționali, au solicitat admiterea acesteia doar în cazul în care se constată nulitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.473/16.03.2007, iar prin soluția din recurs acțiunea reclamantei a fost respinsă.
Având în vedere considerentele anterior menționate, în temeiul art.304 pc.9, art.3041 Cod procedură civilă, art.312 al.2 Cod procedură civilă, instanța a admis recursul formulat de recurenții R. R. F. și R. R. M. împotriva sentinței civile nr.4407 din 08.05.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._/55/2010, în contradictoriu cu intimata G. E. și a modificat această hotărâre în parte în sensul că a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta G. E., în contradictoriu cu pârâții R. R. F. și R. R. M., ca neîntemeiată.
Pe cale de consecință, tribunalul a respins acțiunea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți reconvenționali R. R. F. și R. R. M., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențională G. E., ca neîntemeiată.
În ceea ce privește excepțiile invocate de pârâții recurenți, tribunalul a menținut sentința atacată cu privire la respingerea excepțiilor.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, instanța a dispus obligarea intimatei G. E. la plata către recurenții R. R. F. și R. R. M. a sumei de 1.396 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar.
Ajutorul public judiciar acordat reclamantei în primă instanță și în recurs sub forma scutirii de la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și plata onorariului pentru avocat din oficiu, au rămas în sarcina statului, conform art.19 al.1 din OUG nr.51/2008 cu modificările ulterioare.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare petenta G. E., solicitând admiterea, anularea în tot a deciziei atacate ca netemeinică, nelegală și nefondată și menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
În motivare arată că instanța de recurs nu a făcut precizări legale, referitoare la dovezile noi care să probeze procedura art.312 alin.(3) Cod procedură civilă.
Admisibilitatea aplicării procedurii art.316 Cod procedură civilă era necesară în vederea demonstrării că instanța de fond a emis hotărârea temeinică și legală folosindu-se de dovezile concrete și însușite cu procedura legilor în vigoare.
Instanța de recurs nu face dovada înscrisurilor formulate de către notarul public, că au fost citite în fața unui apărător, în cazul în care se întocmește persoanelor fără carte, cum era ea și soțul său G. G., fără școală, neavând nici-o clasă, având și o vârstă peste 70 ani, și nu se putea încheia acele acte fără asistență juridică așa cum prevedea legea.
Instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele acelor capete de cerere, pentru care instanța de fond le-a admis, fiind obligată că înainte de pronunțarea recursului să fi cercetat vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, așa cum prevede art.318 (1)1) Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare intimații R. R. F. și R. R. M. au solicitat respingerea căii extraordinare de atac ca tardiv formulată; respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă; cu cheltuieli de judecată.
În motivare arată că formularea contestației în anulare a fost realizată cu depășirea termenului legal defipt de legiuitor.
Apreciază că în speță este incident art.319 alin. (2) teza II C. proc. civ. 1865, întrucât se atacă cu contestație în anulare, inechivoc, o hotărârea irevocabilă care nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită.
Astfel, în doctrină dar și în jurisprudență, s-a decis că nu sunt susceptibile de executare silită hotărârile prin care s-a respins acțiunea, hotărârea păstrându-și caracterul de hotărâre nesusceptibilă de executare, chiar dacă s-a dispus obligarea unei părți la cheltuieli de judecată.
Exact o atare hotărâre avem în cazul în speță, respectiv prin decizia civilă nr. 1589 din 28 noiembrie 2012, pronunțată de către Tribunalul A. în dosar nr.:_/55/2010 s-a admis recursul, s-a modificat în tot sentința recurată și s-a respins acțiunea, obligând reclamanta (actuală contestatoare) la plata cheltuielilor de judecată.
Mai departe, vorbind despre o hotărâre nesusceptibilă de executare silită, termenul de exercitare a contestației este de 15 zile și curge de la momentul subiectiv la care contestatorul a luat cunoștință de hotărâre.
Din probe inechivoce, rezultă că, contestatoarea a luat cunoștință despre hotărârea în discuție de la data înregistrării unei cereri de revizuire împotriva aceleiași hotărâri, respectiv 23.01.2013. Astfel, se poate considera că acest termen de 15 zile curge de la data formulării in concreto a motivelor de revizuire, anume 25.02.2013.
Pentru soluționarea acestei cereri de revizuire s-a constituit dosarul cu nr._, revizuire care a fost respinsă prin hotărârea nr.561 din 22.04.2013 a Tribunalului A..
Intimații mai arătă că, contestatoarea, în cazul de față, nu poate formula contestație în anulare oricând înăuntrul termenului de un an de la data pronunțării deciziei aici în discuție, deci până la data de 28 noiembrie 2013.
Aceasta deoarece: „termenul de un an marchează limita maximă în timp până la care poate fi formulată contestația, iar nu însuși termenul de exercitare a căii de atac. D. urmare, dacă partea interesată a luat cunoștință de hotărâre cu mai puțin de 15 zile înainte de trecerea unui an de la rămânerea ei irevocabilă, va putea să exercite contestația numai în intervalul de timp care a mai rămas până la termenul obiectiv de un an".
În cazul de față, contestatoarea a luat cunoștință de hotărârea căreia îi solicită anularea la data de 23.01.2013 sau cel mai târziu la data 25.02.2013. De la unul din aceste momente începe a curge și termenul de 15 zile, termen înăuntrul căruia ar fi trebuie înregistrată contestația în anulare.
Dacă se va respinge excepția de tardivitate, intimații solicită a se observa că, criticile contestatoarei nu se încadrează defel în cazurile exprese, limitative și minuțios prevăzute de legiuitor în dispozițiile art. 317-318 Cod procedură civilă. În realitate, sub masca unei contestații la executare, se încearcă formularea unui veritabil recurs împotriva unei hotărâri pronunțate tocmai de către o instanța de recurs, conduită procesuală completamente inadmisibilă.
Astfel, intimații arată că, modalitatea în care Tribunalul A., ca instanță de recurs, a interpretat întregul material probator, că s-au prevalat, pretins, de probe false și nelegale, că s-a încălcat art. 312 alin. (2) și (3) coroborat cu art. 316 C. proc. civ. 1865, reprezintă critici completamente străine de litera și spiritul contestație în anulare clasice (obișnuite), dar și a celei speciale.
Mai arătă că, pentru incidența tezei II alin.(1) a art. 318 C. proc. civ., contestația va putea fi formulată doar atunci când recursul a fost respins sau admis în parte, și nu în caz de casare sau modificare totală.
În cazul de față, prin decizia civilă nr.1589 din 28 noiembrie 2012, pronunțată de către Tribunalul A. în dosar nr._/55/2010 s-a admis recursul, conducând la o modificare totală, în sensul în care s-a respins în tot acțiunea reclamantei (actuală contestatoare).
Mai mult, cazul amintit de contestație în anulare „a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare” va putea fi invocat doar (exclusiv) de către un recurent ci nu de un intimat, calitate din urmă avută atunci de către actuala contestatoare.
În drept, intimații invocă dispozițiile art.115, art. 137 alin. (1), art. 242 alin. (2), art. 274, art.319 alin. (2) teza II Cod procedură civilă.
Prin concluziile scrise depuse la termenul de judecată din 20.03.2014, apărătorul din oficiu al contestatoarei a solicitat admiterea contestației în anulare și în rejudecare să se constate că dezlegarea recursului este rezultatul unei greșeli materiale și pe cale de consecință respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, în ceea ce privește excepția tardivității contestației în anulare, solicită respingerea acesteia.
Arată că, fiind vorba despre o hotărâre pronunțată în recurs, decizia a cărei anulare se solicită nu s-a comunicat din oficiu părților și nu se poate reține că data depunerii unei cereri de revizuire ca fiind acea dată în care contestatoarea a obținut o copie a hotărârii sau a luat cunoștință în alt mod de conținutul acesteia, pentru a se putea considera că motivele contestației s-au depus după împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art.319 Cod procedură civilă.
Față de data pronunțării deciziei nr.1589/ 28 noiembrie 2012, contestația motivată a fost făcută înăuntrul termenului-limită de un an prevăzut de același text de lege, așa încât excepția tardivității contestației nu poate fi primită.
De asemenea, solicită respingerea excepției inadmisibilității ca nefondată.
Prin decizia atacată Tribunalul A., ca instanță de recurs a constatat în urma unor erori materiale că acțiunea reclamantei este neîntemeiată, a modificat în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că a respins acțiunea introductivă și a menținut sentința instanței de fond cu privire la respingerea excepțiilor invocate de către recurenții intimați. Or la o simplă analiză a hotărârii primei instanțe, aceasta s-a făcut în baza unei ample probațiuni, prin audierea martorilor propuși de către ambele părți, tocmai în realizarea unui act de justiției complet în care hotărârea judecătorească să atingă scopul procesului civil și anume stabilirea dreptății.
Cum instanța de recurs nu a răspuns în nici un fel criticilor formulate de către reclamantă, sub aspectul neprecizării de către recurenți pe ce motive se întemeiază recursul acestora, nedovedirii de către aceștia a caracterului netemeinic și nelegal al hotărârii primei instanțe de judecată, contestația formulată pe dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă, apare ca fiind întemeiată impunându-se sub acest aspect anularea deciziei atacate. De altfel instanța de recurs nu a răspuns nici criticii care vizează actele notariale, emise de către notarul public care nu au fost citite și explicate reclamantei și soțului acesteia, persoane fără „carte" cu vârsta de peste 70 ani așa cum prevăd dispozițiile legale în vigoare. O altă dovadă care a convins instanța de fond și necombătută în nici un fel în recurs a fost și faptul că reclamanta a fost în eroare cu privire la natura actelor juridice pe care le-a semnat în număr mare în aceeași zi la același notar. Or, motivele de recurs pe care s-a întemeiat acesta nu sunt în măsură să arunce o umbra de nelegalitate asupra hotărâri instanței de fond.
Nici critica care vizează faptul ca s-ar fi modificat în totalitate hotărârea atacată prin cererea de recurs nu poate fi primită pentru motivul că, contestația în anulare specială mai poate fi formulată și atunci când recursul a fost respins sau admis în parte, cum este și cazul de față, inadmisibilitatea ar opera doar în caz de casare sau modificare totală.
Primul motiv prevăzut de art.318 Cod procedură civilă are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele judecării recursului și care au avut drept consecință darea unor soluții greșite. Textul vizează greșeli de fapt, respectiv de aprecierea probelor, de interpretarea unor dispoziții legale sau de rezolvarea unui incident procedural.
Pe cale de consecință instanța a fost chemată a verifica care este voința reală a părților la semnarea tuturor actelor a căror anulare s-a solicitat, ceea ce nu a făcut, deși instanța de fond în mod corect a admis în parte acțiunea reclamantei și a constatat nulitatea absolută a procurii speciale de administrare autentificată sub nr.649/23.03.2004 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.437/16.03.2007 și a fost respinsă cererea reconvențională formulată de către intimați.
Instanța de recurs a constatat în baza unei erori materiale că soluția primei instanțe în ceea ce privește constatarea nulității absolute a actelor arătate este greșită, deoarece lipsa consimțământului reclamantei reținută de către prima instanță în ceea ce privește aceste două acte autentice, nu ar rezulta din probele administrate în cauză.
Nici susținerea instanței de recurs că ar fi fost plătit în întregime prețul imobilului nu corespunde adevărului. În mod eronat Tribunalul A. a exclus din probatoriul administrat declarațiile celor doi martori. Mai mult decât atât procura specială și de administrare a fost revocată de reclamantă înaintea vânzării imobilului în discuție. Astfel, contractul de vânzare cumpărare nu a fost încheiat valabil având în vedere revocarea procurii speciale de administrare.
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare ce se poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art.318 C.pr.civ. Hotărârea judecătorească este actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părți. Întrucât întreaga activitate judiciară are ca scop soluționarea unui conflict civil concret, hotărârea judecătorească reprezintă, indubitabil, cel mai important act al justiției. Deși în literatura juridică, conceptul de hotărâre este folosit în sens larg, sensul care interesează în speță este acela de act final și de dispoziție prin care se soluționează litigiul dintre părți. Potrivit art.261 alin. 1 pct.5 C.pr.civ., unul dintre elementele care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească sunt considerentele sau motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, cerință prețuită în mod imperativ de către lege. Cu toate că legea nu pretinde o anumită formă sau conținut al considerentelor, impune ca instanța să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate și la considerentul pentru care s-au respins unele cereri. Prin urmare instanța este datoare a se pronunța asupra a tot ce s-a solicitat prin acțiune sau în cazul în speță prin cererea de recurs și asupra tuturor mijloacelor de probă ce au stat la temelia pretențiilor solicitate de părții. Este adevărat că, în această operațiune, instanța nu trebuie să răspundă la toate argumentele folosite de părți pentru susținerea pretențiilor lor, însă este obligată să analizeze și să se pronunțe pe cererile părților însoțite de argumente consistente. Deci ceea ce este important și asigură motivarea hotărârii judecătorești în accepțiunea normelor procesuale este examinarea pretențiilor deduse instanței investite cu soluționarea cauzei, care trebuie să se prezinte într-o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. Numai în această ipoteza partea având convingerea că cererile sale au fost analizate de instanța de judecată și, în același timp, poate verifica concordanța măsurilor dispuse cu situația de fapt și legea aplicabilă raportului juridic litigios, hotărârea judecătorească constituind prin elementele ce o compun, dar în special cu referire la art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ., oglinda activității judiciare într-un caz dat. Deși este adevărat că nu se poate face abstracție de latura subiectivă a activității de redactare a unei hotărâri judecătorești, care presupune o anumită specificitate în acțiunea de concepere a acestui act de procedură determinat de structura judecătorului, cel care realizează acest act de o deosebită importanță în activitatea judiciară și asupra căruia, inevitabil își pune propria amprentă, este de menționat că, independent de acest aspect, conținutul și elementele unei hotărâri judecătorești, criterii obiective, pretinse de lege imperativ, sunt cele care trebuie să primeze și să urmeze structura impusă de lege și concepția legiuitorului în adoptarea acestei norme, garanție a respectării dreptului la apărarea principiului legalității ce guvernează întreaga activitate judiciară.
Și în concepția legiuitorului european, în considerarea art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă o garanție a unui proces echitabil care include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete și efective. Or, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt, în mod real ascultate, adică, în mod concret, examinate de către instanța sesizată cu o contestație asupra unui drept sau a unei obligații cu caracter civil. Astfel, principiile expuse de instanța de contencios european a drepturilor omului, în jurisprudența sa constantă reglementează obligația pentru instanțe de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al probelor, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.
Raportând aceste principii la speța dedusă judecații, se observă că instanța de recurs nu a respectat nici exigentele art. 261 pct.5 C.pr.civ, nici garanțiile procesuale impuse de art. 6 din Convenția europeană, întrucât nu a procedat la un examen efectiv al argumentelor, mijloacelor de apărare și elementelor de probă.
Instanța de recurs nu a analizat și nici nu a arătat dacă și pentru ce considerente a respins apărările reclamantei.
În drept invocă dispozițiile art.318-321 C.pr.civ., art. 274 C.pr.civ.
Analizând cererea formulată de contestatoare și văzând dispozițiile legale ce reglementează contestația în anulare cuprinse în art.317-321 Cod pr.civilă 1865 incidente în cauză, precum și excepția de tardivitate invocată de intimați, tribunalul, în rezolvarea cu prioritate a acesteia, considerând-o fondată urmează să dispună respingerea contestației în anulare.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art.319 alin.2 teza a II a împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
În ce privește data la care petenta a luat cunoștință despre hotărâre, după cum rezultă din actele dosarului este evident că a fost cea de 23 ianuarie 2013, când a depus cererea de revizuire motivată raportat la decizia atacată în dosarul nr._ al Tribunalului A. soluționată la 22 aprilie 2013.
Contestația în anulare a fost depusă la 18 noiembrie 2013, contestatoarea considerând că este în termen atâta timp cât nu a trecut 1 an de la data pronunțării hotărârii-28 noiembrie 2012, raționament eronat deoarece contestația în anulare împotriva unei hotărâri definitive care nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data la care contestatorul a luat cunoștință de aceasta, doar pentru situația că nu a luat cunoștință de hotărâre existând posibilitatea pentru acesta de a depune contestația în anulare cel mai târziu în termen de 1 an de la data la care hotărârea a rămas definitivă.
Ori, depunerea cererii de revizuire motivată la data de 23 ianuarie 2013 împotriva aceleiași decizii implică luarea ei la cunoștință și evident marchează începutul termenului de 15 zile în care contestația poate fi introdusă.
Față de cele arătate, privind tardivitatea, tribunalul consideră că celelalte motive invocate de petentă nu pot fi analizate motiv pentru care va respinge contestația în anulare formulată de petenta G. E. în contradictoriu cu intimații R. R. F. și R. R. M., privind decizia civilă nr.1589/28 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._/55/2010.
Văzând că în prezenta procedură nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către intimați, dar este necesar să fie rezolvată situația avocatului care a fost desemnat să acorde asistență juridică petentei.
Va dispune virarea în contul Baroului A., din fondurile MJ, a sumei de 200 lei, reprezentând onorariul domnului avocat Ș. C. din acest barou, care a asigurat asistența judiciară pentru petentă conform OUG 51/2008.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de petenta G. E. în contradictoriu cu intimații R. R. F. și R. R. M., privind decizia civilă nr.1589/28 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._/55/2010.
Fără cheltuieli de judecată.
Dispune virarea în contul Baroului A., din fondurile MJ, a sumei de 200 lei, reprezentând onorariul domnului avocat Ș. C. din acest barou, care a asigurat asistența judiciară pentru petentă conform OUG 51/2008.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 martie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
S. N. S. C. Ș. N. C.
Grefier,
C. S.
Red.SN
Thred..
Prima instanță: Judecătoria A., jud.C. L. D.
Ex.2
Nu se comunică
| ← Rectificare carte funciară. Încheierea nr. 1568/2014.... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
