Cereri. Decizia nr. 2173/2014. Tribunalul ARGEŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2173/2014 pronunțată de Tribunalul ARGEŞ la data de 02-10-2014 în dosarul nr. 3764/280/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ARGEȘ
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2173/2014
Ședința publică de la 02 Octombrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. D.
Judecător S. I. Ț.
Judecător M. D. B.
Grefier O. - M. Ș.
S-a luat spre examinare pentru soluționare, recursul declarat de pârâta V. R. SA împotriva Sentinței civile nr. 733/2014, pronunțată de Judecătoria Pitești, intimați fiind reclamanții M. V. și M. M. D., având ca obiect alte cereri LEGEA 193/2000.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pentru recurenta – pârâtă, avocat A. D. și intimatul – reclamant personal, intimata M. M. D. lipsind.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanta recurentei – pârâtă depune la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
La interpelarea instanței, părțile arată că nu mai au alte cereri de formulat, ori probe de solicitat.
Tribunalul, în raport de această împrejurare, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului formulat.
Reprezentanta recurentei – pârâtă, având cuvântul, formulează concluzii de admitere a recursului. Apreciază că sentința instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de Legea 193/2000, întrucât aceasta trebuia să rețină că toate clauzele al căror caracter a fost constatat ca fiind abuziv fac parte din cuprinsul Convenției de credit, iar în raport de dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, clauzele care au legătură cu cerința prețului nu pot fi analizate din perspectiva constatării caracterului abuziv al acestora. De asemenea, prin soluția pronunțată, instanța încalcă principiul fundamental al dreptului pacta sunt servanda.
Arată că părțile au decis de comun acord prețul convenției de credit, clauzele au fost negociate, iar conținutul acestora a fost înțeles de către consumatori și apreciază că nu poate fi reținut nici raționamentul că riscul a fost deja acoperit din instituirea unei ipoteci în favoarea recurentei.
Față de aceste considerente, solicită admiterea recursului, fără cheltuieli de judecată.
Intimatul – reclamant, având cuvântul, formulează concluzii de respingere a recursului, solicitând instanței menținerea ca legală și temeinică a soluției pronunțate de prima instanță.
Instanța, socotindu-se lămurită, declară închise dezbaterile și reține cauza spre soluționare.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față ;
Constată că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanța la data de 14.02.2014 sub nr._ reclamanții M. V. și M. M. D. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele V. România SA și V. România SA – sucursala Pitești, constatarea ca fiind abuzive a clauzelor de la pct. 3 litera d, art. 5 litera a, punctul 3.5 – secțiunea 3, punctul 10.2 – secțiunea 10 din convenția de credit nr._/ 16.04.2008.
În motivarea cererii reclamanții au arătat, în esență, că la data de 16.04.2008 au încheiat Convenția de credit nr._/16.04.2008 cu pârâta V. ROMÂNIA SA însă ulterior au constata că în conținutul acesteia sunt inserate patru clauze abuzive, respectiv clauzele de la pct. 3 litera d, art. 5 litera a, punctul 3.5 – secțiunea 3, punctul 10.2.
În drept reclamanții au invocat disp. art. 193/2000.
În susținerea cererii reclamanții au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
La data de 24.09.2013 pârâta . a depus întâmpinare solicitând respingerea cererii de chemare în judecată.
În motivarea întâmpinării pârâta a arătat că fiind un contract sinalagmatic, consensual și oneros, obligația esențială a băncii este aceea de a avansa suma de bani, ea având dreptul corelativ la rambursarea acesteia de către clientul debitor și la primirea unui preț precum și la acoperirea altor cheltuieli. La rândul său clientul are dreptul, odată convenția încheiată, la primirea sumei de bani în condițiile stabilite în contract și obligația esențială de a rambursa creditul. Corelativ el are obligația de a plăti dobânda și cheltuielile legate de transferul sumei de bani în conturile sale.
Pârâta a mai arătat că la paginile 4 și 5 din convenția de credit – condiții generale, rubrica „definiții” este regăsita definiția termenilor de cost total al creditului și D., astfel încât reclamanții aveau obligația să lectureze convenția încheiată.
În ceea ce privește cerința clauzei clare, fără echivoc pârâta a arătat că trebuia făcută distincția între obligația băncii de informare a consumatorului, adică aceea de a-i aduce la cunoștință un anumit aspect și obligația de consiliere, de sfătuire a clientului. Referitor la această situația, pârâta a arătat că niciun moment la data semnării convenției de credit nu a ascuns perceperea comisionului de risc și a unei dobânzi variabile în schimbul sumei împrumutate. Pârâta a mai arătat că oferta băncii era una publică, afișată atât pe site-ul băncii cât și în mass media.
În ceea ce privește cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturi și obligații pârâta a arătat că opinia reclamanților în ceea ce privește interpretarea noțiunii dezechilibrului semnificativ este una diferită de cea care rezultă din conținutul Legii nr. 193/2000. În analiza dezechilibrului semnificativ se face referire la costul prea mare pe care reclamanții sunt nevoiți să-l achite din valoarea creditului. Pârâta consideră că această interpretare este una eronată, în dispozițiile art. 4 din Legea 193/200 legiuitorul făcând referire la existența unui dezechilibru juridic, întrucât doar acesta poate reglementa drepturi și obligații ale părților.
Pârâta a mai precizat că dezechilibrul semnificativ nu poate fi reținut din prisma faptului că reclamanții nu au mai putut obține aceleași venituri ca la data semnării convenției de credit, banca neputând fi acuzată de faptul că reclamanții nu au luat în calcul derularea împrumutului pe o perioadă de 25 de ani.
În ceea ce privește caracterul negociabil al contractului pârâta a arătat că este de remarcat că deși legiuitorul nu a definit în mod concret și expres această noțiune, sintagma negociere în contextul supus judecății presupune posibilitatea efectivă a consumatorului de a influența dispozițiile contractuale într-o manieră care să îi fie acceptabilă. Contractele de credit intră în sfera contractelor de adeziune, ceea ce însemnă că acestea conțin și clauze standard, preformulate, însă, un asemenea contract preformulat nu este în mod automat unul abuziv, pentru că altfel nu s-ar mai putea vorbi despre economia consumului ori despre relevanța caracterului profesionist. Chiar și așa în cazul unui contract preformulat consumatorul are posibilitatea de a influența clauzele respective care sunt circumstanțiate în primul rând de opțiunile acestuia. Consumatorul are libertatea de a alege între un credit în lei sau unul în euro, sau orice altă monedă, un credit cu dobândă fixă sau unul cu dobândă variabilă sau mixtă, un credit pe o perioadă mai scurtă sau unul pe o perioadă mai lungă.
În drept pârâta a invocat disp. art. 1 alin. 5, art. 16 și art. 44 din Constituția României, art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007, Directiva 87/102/CE și Directiva 2008/48/CE, art. 3 alin. 1 lit. g din Normele BNR nr. 17/18.12.2003, art. 126 alin. 1 din OUG nr. 99/2006, art. 1, art. 4 alin. 5 lit. b din Legea nr. 193/2000, lit. b din Anexa legii 193/2000, OUG 50/2010 .
În susținerea întâmpinării pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și interogatoriu.
Prin sentința civilă nr. 733/2014, pronunțată de Judecătoria Pitești, s-a admis cererea formulată de reclamanții M. V. și M. M. D. în contradictoriu cu pârâtele V. România SA și V. România SA – Sucursala Pitești ; s-a constatat ca abuzive clauzele prevăzute la pct.3 lit. d, pct.5 lit. a din convenția de credit nr._/16.04.2008, capitolul Condiții speciale, precum și dispozițiile prevăzute la pct.3.5 și 10.2 din capitolul Condiții generale ale aceleiași convenții de credit.
Au fost obligate pârâtele să modifice convenția de credit nr._/16.04.2008, în sensul înlăturării clauzelor constatate abuzive.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților suma de 8 de lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel s-a reținut de prima instanță că, la data de 16.04.2008 între S.C.V. ROMÂNIA S.A., în calitate de împrumutător și M. V. și M. M. D. în calitate de împrumutați, s-a încheiat Convenția de credit nr._/16.04.2008 având ca obiect suma de 66 000 CHF, pentru o durată de 300 de luni.
Instanța a constatat că, potrivit art.4 al.1 din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar potrivit art.4 al.2, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Conform art. 1 al.3 din Legea 193/2000, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
În Anexa nr.1 la Legea nr.193/2000 alineatul 1 lit. a se prevede că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Din analiza convenției de credit nr._/16.04.2008 a reieșit că la pct.3 lit. d din Condițiile speciale ale Convenției se prevede că „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării ”.
Instanța a constatat că prevederile clauzei contractuale din art.3 lit.d din Condiții speciale creează un dezechilibru contractual, întrucât oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta având doar dreptul să fie înștiințat.
Nu s-a făcut dovada faptului că această prevedere contractuală ar fi fost negociată direct cu reclamanții, iar legea prezumă că o atare clauză nu este direct negociată cu consumatorul în cazul contractelor standard preformulate cum este și convenția de credit în discuție( art.4 al.2 din Legea nr.193/2000).
S-a reținut și că exprimarea prevederii contractuale analizate, aceea privind „intervenirea unor schimbări semnificative pe piața monetară”, este una extrem de generică, nu cuprinde niciun element pe baza căreia să se poată aprecia ce înseamnă „schimbări semnificative”, în acest mod Banca, apreciind unilateral că s-au produs „schimbări semnificative”, poate majora dobânda, creând, fără doar și poate, o situație defavorabilă clientului, care nu este răspunzător de eventualele fluctuații monetare sau de producerea unor evenimente financiare.
Din alt punct de vedere, clientul ar trebui să aibă, ca ultimă opțiune, dreptul de a rezilia contractul, ori acesta are, potrivit contractului, doar dreptul să fie înștiințat, în schimb are toate obligațiile aferente. În acest tablou este vădit dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților și contrar cerințelor bunei-credințe, astfel că instanța apreciază ca abuzivă clauza prev. de pct.3 lit.d din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/16.04.2008.
În ceea ce privește clauza din condițiile speciale ale convenției, pct.5 lit. a, clauză intitulată „comision de risc” aceasta stabilește cuantumul comisionului de risc respectiv 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a prezentei convenții de credit, iar cu privire la clauza 3.5 din capitolul Condiții generale, intitulată „comisionul de risc”, aceasta prevede că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.
Instanța a constatat că în condițiile în care funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contractul de credit, este abuzivă clauza prin care se reglementează dreptul băncii de a percepe acest comision, întrucât, într-o astfel de situație, orice consumator se află într-o poziție dezavantajată față de bancă, fiind în imposibilitate reală de a negocia acest comision. Cu privire la rațiunea introducerii comisionului de risc, instanța constată că atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.
Un argument în plus este și faptul că în convenția de credit nu este prevăzută obligația băncii de a restitui sumele de bani încasate cu titlu de comision de risc, în situația în care riscul nu se produce.
Așadar, din nou sunt întrunite condițiile legale pentru ca și prevederile pct.5 lit. a din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit să fie declarate abuzive (s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și contrar cerințelor bunei-credințe, clauza nu a fost direct negociată cu consumatorul).
Privitor la disp.pct.10.2 ( secțiunea 10) din Condițiile generale ale Convenției, care prevăd că „în oricare din cazurile mai susmenționate (creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau punerea la dispoziție a oricărui credit ori reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii, în baza Convenției), în termen de 15 zile lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris de Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări”, instanța reține că, din nou, se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, desigur, în favoarea băncii, care, deși funcționează și are ca obiect de activitate acordarea de servicii bancare, inclusiv credite, înțelege să nu-și asume niciun fel de riscuri ori de costuri ci să le pună în sarcina exclusivă a clientului.
S-au menținut și în acest caz considerentele privind faptul că nu a fost negociată această clauză.
Art. 6 din Legea 193/2000 dispune „ Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.”
Având în vedere că respectivele clauze au fost constatate abuzive, iar consumatorul și-a dat implicit acordul în favoarea derulării în continuare a contractului din moment ce a solicitat doar modificarea convenției de credit, iar nu rezilierea acesteia, instanța a obligat pârâtele să modifice convenția de credit nr._/16.04.2008, în sensul înlăturării clauzelor constatate abuzive.
Având în vedere disp. art. 274 din C. instanța a obligat pârâtele la plata sumei de 8 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta V. R. SA care a considerat-o nelegală și netemeinică după cum urmează:
Instanța de fond în mod nelegal și netemeinic nu a observat că o parte respectiv pârâta este lipsită de capacitate de folosință, astfel că recurenta a invocat excepția lipsei capacității de folosință a Sucursalei V. România SA.
Sucursala Băncii V. a acționat în cuprinsul Convenției de credit doar ca un mandatar care a mijlocit încheierea contractului și nu și-a asumat nici o obligație personală prin contractul astfel încheiat.
Instanța de fond a aplicat greșit legea neobservând disp.art. 4 alin din Legea nr. 193/2000 ,având în vedere că aceste dispoziții legale se regăsesc în art. 4 alin.2 din Directiva nr. 93/13/CEE.
Interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu art. 4 alin.6 din Legea 193/2000 potrivit cu care comisionul de risc face parte din costul total al creditului ,aspect ce rezultă din art 2 pct.24 din OG 21/1992 ,cât și din prevederile art 3 lit. g și i din Directiva 2008 /48/CE și transpusă prin adoptarea OUG 50/2010 ,astfel că la momentul încheierii contractului n u exista nici o interdicție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision, contraprestația băncii pentru dobândă și comisionul încasat fiind chiar punerea la dispoziție a consumatorului a creditului acordat pentru o perioadă de timp determinată .
Se mai invocă faptul că clauzele cu privire la comisioane au fost clar exprimate, iar consumatorul a avut posibilitatea să constate că aceste comisioane fac parte din D., fiecare bancă având dreptul de a decide dacă utilizează o dobândă curentă egală cu D. fără nici un comision sau o dobândă mai mică la care să se adauge și alte comisioane ,astfel că comisionul de risc nu încalcă disp.art. 4 alin.1 din Legea 193/2000 reprezentând un element care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formulează prețul contractului neavând caracterul unor clauze abuzive .
În plus,trebuie avute în vedere și disp.art. 4 alin.5 lit. b din Legea 193/2000 precum și toți factorii care au stat la baza încheierii convenției, la data semnării acesteia ,clauzele fiind clare și neechivoce, intimații reclamanți acceptând condițiile creditului bancar în integralitate urmărind satisfacerea propriilor interese financiare ,astfel că nu pot invoca necunoașterea legii în legătură cu acceptarea clauzelor convenției ,cunoscând pe deplin consecințele juridice ale obligațiilor asumate .
Se mai invocă faptul că recurenta nu a deținut monopol asupra acordării finanțării împrumutului la momentul încheierii convenției ,iar intimații reclamanți nu au obiectat în nici un fel asupra clauzelor contractuale ,ci dimpotrivă au făcut demersuri pentru obținerea acestuia ,alegând să semneze convenția de credit în mod liber și având prefigurarea clară a prestațiilor părților pe parcursul derulării acesteia .
De asemenea, intimații reclamanți se încadrează în categoria de consumatori medii potrivit art. 2 lit. m din Legea 363/2007 ,aceștia fiind în realitate persoane avizați în legătură cu obligațiile asumate prin contractul de credit, mai ales după înmânarea planului de rambursare în care este prevăzut în mod expres comisionul de risc ce se aplică la soldul creditului și nu la totalul sumei împrumutate, precum și valoarea D. ,acestea fiind cunoscute încă de la data încheierii convenției de către intimați – reclamanți .
Se mai invocă faptul că redactarea contractelor de credit de către recurentă a avut la baza Directiva 87/102/CE și ulterior Directiva 2008/48/CE atunci când au fost incluse în prețul contractului atât comisionul de risc cât și nivelul dobânzii, intimații reclamanți fiind informați în legătură ci clauzele contractuale în scopul acordării creditului, fără să fi fost obligați în vreun fel în acest sens, comisionul de risc fiind menționat în mod expres ,clar și precis printr-o expresie procentuală ,fără să fie supus posibilității arbitrare a instituției bancare de a-l modifica în mod unilateral. .
În cauză, se confundă noțiunea de dezechilibru semnificativ în accepțiunea normelor comunitare ,respectiv Directiva 93/13/CEE ,întrucât nu s-a făcut dovada existenței unor obligați pentru consumatori în condițiile în care furnizorul nu-și asumă nici o contraprestație, în realitate debitorul băncii suportând prețul creditului compus din dobândă și comisioane ,astfel că nu se poate reține n dezechilibru semnificativ între obligațiile a asumate de părți având în vedere perioada de 300 de luni de restituire a împrumutului stabilită prin convenția părților în condițiile în care prestația recurentei a fost executată uno ictu.
De asemenea. intimații reclamanți aveau posibilitatea ă să negociere clauzele contractuale ,aspecte care rezultă din conținutul altor convenții în care s-au prevăzut comisioane de risc inferioare, sau acestea au fost suprimate în totalitate, în cauză nefăcându-se dovada existenței unei opuneri din partea acestora cu privire la clauza menționată ,astfel că dispozițiile clauzei 5 lit. a din convenție nu îmbracă caracterul unei clauze abuzive .
Referitor la caracterul abuziv al clauzei prev. de art. 3 lit .d din Condițiile speciale ale convenției de credit refeitoare3 la dreptul bănci ide a revizui unilateral rata dobânzii se arată că în cauză nu s-a făcut dovada că intimații reclamanți ar fi dorit negocierea ori excluderea acesteia acceptând fără discuții semnarea actului adițional avându-se în vedere și durata lungă de acordare a creditului, precum și faptul că a fost stabilită o dobândă variabilă acceptată de debitori .
În plus, caracterul variabil al dobânzii este legat de existența unor schimbări semnificative pe piața monetară ,acestea fiind definite în condițiile generale ale convenției de credit referindu-se la inflația galopantă ,creșterea bruscă a decalajului dintre monedele convertibile,etc., fiind menționate în mod expres ca fiind schimbări semnificative legate de orice variație cu o cotă procentuală de 0,2 % pp sau fluctuații ale indicilor de referință ai pieței monetare.
Referitor la clauza prev. de art 10 pct.2 din Condițiile generale ale convenției de credit se invocă faptul că aceasta nu poate avea caracter abuziv întrucât împrumutul a fost acordat pe o perioadă foarte lungă și în raport de instabilitatea legislativă ,există riscul obligării băncii la plata altor taxe decât cele avute în vedere la momentul încheierii convenției și care să determine un cost majorat al taxelor ce ar trebuie suportate .
În susținerea recursului la dosar au fost depuse înscrisuri potrivit art 305 C.pr.civ.
Intimații reclamanți legal citați nu au formulat întâmpinare potrivit art. 115 C.pr.civ.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și care se încadrează în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. precum și analizând cauza sub toate aspectele potrivit art. 304 ind. 1 Cpr.civ. ,tribunalul în raport de actele și lucrările dosarului constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la prima critică din recurs tribunalul va reține că în cauză nu se poate reține că pârâta Sucursala Băncii V. este lipsită de capacitate de folosință, întrucât în cauză a fost chemată în judecată și . alături de sucursala sa care a acționat în cuprinsul Convenției de credit doar ca un mandatar care a mijlocit încheierea contractului, fiind formulate pretenții opozabile și acesteia întrucât au luat naștere în legătură cu desfășurarea activității acesteia în cadrul sucursalei.
În ce privește critica conform căreia în mod greșit s-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art.3 lit.d) din Convenția la credit, tribunalul reține că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Astfel conform Secțiunii 3, art. 3.1., intitulat marginal „Dobânda curentă”, pct. 2 lit.c) din Condițiile Generale ale Convenției, „rata dobânzii curente este fixă sau variabilă, exprimată în forme procentuale (ex. x%), valoarea sa fiind menționată în Condițiile Speciale”.
Potrivit pct. 3 litera a) din Condițiile Speciale ale Convenției, rata dobânzii curente este fixă, de 3,99% pe an. Potrivit literei d) al aceluiași punct, „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.
Or potrivit raportului dintre clauzele generale/speciale, pct. 3 litera a) din Condițiile Speciale are prevalență asupra art. 3.2.1 din Condițiile Generale, acestea din urmă trimițând ele însele, pentru lămurirea clauzelor contractuale, la regulile speciale.
Astfel, dacă recurenta V. România SA poate acorda, potrivit regulilor generale, împrumuturi fie cu rată fixă, fie cu rată variabilă, în cazul intimaților, părțile au încheiat un contract cu rata dobânzii fixă, de 3,99% pe an.
După concluzia logică de interpretare menționată mai sus, art. 3 litera d) din Condițiile Speciale prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară. Or, instanța de recurs în mod corect, în aprecierea caracterului abuziv reține că banca nu a inserat și interpretat această clauză în contextul schimbărilor intervenite pe piața monetară, ci a nesocotit drepturile consumatorului, prin introducerea unei clauze abuzive.
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (ca o aplicație a principiului de drept comun in dubio pro reo, art. 983 C.civ.). Cu toate acestea, Banca a interpretat art. 3 litera d) din Condițiile Speciale în sensul dreptului său de a modifica unilateral rata dobânzii, fără informarea în mod transparent și complet a consumatorului cu privire la cauzele ce au determinat o asemenea măsură.
Nu poate fi reținută apărarea recurentei Volksbamk SA conform căreia modificarea unilaterală a contractului este în concordanță cu teza finală a literei a) din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât legea are în vederea indicarea/specificarea expresă în contract a „motivului” în funcție de care poate avea loc modificarea unilaterală a contractului, iar nu indicarea sa pur generică. Deși în Condițiile Generale, Banca a definit nu mai puțin de 28 de termeni (a se vedea secțiunea 1, denumită marginal „Definiții”), dintre care unii de notorietate (de ex, „USD, Dolari”) – nu a indicat ce se înțelege prin „schimbări semnificative pe piața monetară”.
Prin urmare tribunalul reține că această sintagmă din Convenția părților nu se încadrează în exigențele literei a) din Anexă, dat fiind că modificarea dobânzii nu a fost raportată la un indicator precis, individualizat. Piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care ne raportăm, iar Banca va putea invoca de fiecare dată că s-a raportat la alt indicator, favorabil intereselor sale.
De asemenea nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia erau aplicabile dispozițiile literei a) alin. 2 din Lista Anexă la Legea nr. 193/2000, din care ar rezulta, în interpretarea sa, că regulile interdicției modificării unilaterale a contractului nu s-ar aplica furnizorilor de servicii financiare, întrucât aplicând legea în lumina textului și finalității directivei, din interpretarea sistematică a literei a) rezultă că alin. 2 nu constituie o dispoziție derogatorie de la alin. 1, dat fiind că legea menține în sarcina furnizorului de servicii financiare obligația de a „își rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii”, în condițiile unei „motivații întemeiate” și implicit de a o subsuma îndeplinirii celorlalte condiții.
În plus, aliniatul 2 menționează în teza finală libertatea consumatorului de a rezilia imediat contractul. Or, părțile nu au prevăzut în contract o asemenea posibilitate și nici Banca nu l-a notificat pe consumator în consecință. Banca nu poate invoca o dispoziție contractuală numai în privința drepturilor pe care i le-ar recunoaște, fără a își îndeplini în mod corespunzător propriile obligații, legale sau contractuale.
Or, clauzele contractuale („rezervarea dreptului”) și definirea termenilor („motivațiile întemeiate”) trebuie formulate într-un astfel de mod încât să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului. Astfel cum este formulat, art. 3 litera d) îi oferă Băncii dreptul exclusiv și discreționar de a modifica dobânda, iar clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.
Împrejurarea că art. 3 litera d) nu ar fi fost negociat direct cu reclamantul-consumator nu constituie, prin ea însăși, un motiv de nulitate a clauzei și de apreciere a ei ca fiind abuzivă. Legea prevede o asemenea sancțiune numai în cazul în care consumatorul este vătămat în derularea raporturilor comerciale. Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ dintre părți tribunalul reține că, nu rezultă din niciun înscris de la dosar că Banca și-ar fi asumat în egală măsură un minim risc decurgând din evoluția pieței monetare. În măsura în Banca interpretează clauzele contractuale în sensul că orice schimbare a împrejurărilor care au stat la baza încheierii contractului se reflectă în nivelul dobânzii, ea îl lipsește pe consumator de orice previzibilitate, iar interpretarea sa excede limitele teoriei impreviziunii și este contrară cerințelor bunei-credințe.
Legea 193/200 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive încheiate cu consumatorii, Curtea de Justiție a comunităților Europene pronunțându-se în repetate rânduri, în jurisprudența sa asupra interpretării acestei Directive, în sensul că, pentru a nu fi considerate abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Contractele încheiate între părți sunt preformulate, standard, iar eventualele diferențe între alte contracte nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte.
În ceea ce privește susținerea conform căreia clauza mai sus menționată ar fi exclusă de sub incidența legii, este de constatat că potrivit art.4 alin (6) din Legea nr.193/2000, doar clauza privind cuantumul dobânzii stabilită prin convenția de credit nu poate fi considerată abuzivă și nu clauza prin care se permite modificarea unilaterală a dobânzii de către recurentă.
În consecință, tribunalul apreciază că art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/16 04 2008 reprezintă o clauză ce încălcă drepturile consumatorului care a intrat în raporturi contractuale cu pârâta V. România SA în cadrul unui contract de împrumut cu dobânda fixă – ca modalitate răspândită de acordare a creditelor.
În ce privește clauza prevăzută de art. 10.2 din Condițiile generale (unde se arată că în oricare din cazurile în care, din diferite motive, arătate în art. 10.1, costurile Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit cresc, Împrumutatul va plăti acesteia, în termen de 15 zile de la data de la care a fost notificat în scris, sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterea costurilor), tribunalul reține, de asemenea, că o astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor Băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărțit între Bancă și client, acesta din urmă este obligat să acopere toată suma.
În ce privește clauza privind comisionul de risc prevăzut de pct.3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit raportat la art.5 pct. 1 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit (care prevăd plata unui comision de risc de 0,22 %, aplicat la soldul creditului, lunar, la scadență, pe toată perioada de derulare a creanței), tribunalul reține că această clauză este și ea abuzivă, deoarece nu a fost negociată direct cu consumatorul, ci a fost inserată în contractul preformulat, fără ca împrumutații să aibă posibilitatea să-și exprime punctul de vedere. Această clauză a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, deoarece pentru împrumutul respectiv, debitorii au mai garantat cu o ipotecă de rang I asupra unui imobil, asigurat cu polița cesionată în favoarea băncii, astfel încât, prin această ipotecă, toate riscurile sunt garantate.
Totalul comisionului de risc reprezintă o sumă foarte mare cu privire la care nu s-a precizat ce se întâmplă, dacă se achită integral creditul, conform ratelor lunare scadente și nu intervine nici un fel de risc pentru bancă. În mod normal, acest comision de risc trebuia rambursat de bancă dacă s-ar fi achitat integral creditul la scadență, conform graficului stabilit între părți. Nestipulându-se nici o clauză în acest sens în contract, banca s-ar îmbogăți fără o justă cauză, ceea ce creează un dezechilibru consumatorului, prin plata unor sume mari și nejustificate. În acest sens, tribunalul reține că dacă aprecia că ar putea avea riscuri mult mai mari decât cele care ar fi putut fi acoperite prin instituirea acelei ipoteci, banca ar fi putut pretinde garanții reale imobiliare suplimentare, dar în niciun caz nu putea dubla aceste garanții cu perceperea și a unui comision distinct pentru risc, nerambursabil în situația în care creditul ar fi fost achitat integral la scadență, fără nicio problemă.
Trebuie subliniat ca art. 44 din Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, prevede ca împrumutătorii sunt obligați sa informeze clienții prin menționarea posibilității modificării, in sensul majorării, a sumelor datorate, in cazul materializării riscului valutar, a riscului de rata a dobânzii ori in cazul creșterii costului creditului provenind din comisioane si alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute in contract. In primul rând, trebuie observat ca Regulamentul vorbește despre materializarea riscului, in defavoarea împrumutatului, ceea ce exclude din start ideea ca ar fi permisa încasarea de către banca in cazul opus, a unor sume care sa ii acopere propriul risc. Textul Regulamentului impune băncii obligația informării fiecărui client in parte (fie prin graficul de rambursare, fie prin dispoziții contractuale) cu privire la posibilitatea majorării sumelor pe care le va datora in temeiul contractului de credit, majorare determinata de: (i) materializarea riscului valutar sau a celui de rata a dobânzii (in cazul in care acestea se produc in defavoarea împrumutaților) sau (ii) creșterii costului creditului provenind din comisioane si alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute in contract. La rândul sau, art. 41 din Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice impune instituțiilor de credit, tot in scopul diminuării riscului “sa isi organizeze activitatea de creditare astfel încât sa asigure separarea clara si efectiva a funcției de promovare si vânzare a produselor de creditare de funcția de analiza a riscului de credit si monitorizare a expunerii.”
Pentru aceste considerente, tribunalul în baza art.312 Cod pr.civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta V. R. SA împotriva Sentinței civile nr. 733/2014, pronunțată de Judecătoria Pitești, intimați fiind reclamanții M. V. și M. M. D..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 02 octombrie 2014.
Președinte, A. D. | Judecător, S. I. Ț. | Judecător, M. D. B. |
Grefier, O. - M. Ș. |
Red.M.D.B
Tehn D.T. 2 ex
06.11.2014
Acest document este preluat și procesat de o aplicație realizată gratuit de pentru .
Conținutul său poate fi preluat și utilizat cu citarea sursei:
| ← Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art.... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 822/2014. Tribunalul ARGEŞ → |
|---|
