Evacuare. Decizia nr. 285/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 285/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 19-09-2013 în dosarul nr. 9160/271/2006*
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ Nr. 285/A/2013
Ședința publică de la 19.09.2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. F. I.
Judecător: S. C. T.
Grefier: P. M.
Pe rol fiind judecarea apelului civil înaintat de apelanții M. I. și H. E. în contradictoriu cu intimații SZENAȘI E., SZENAȘI M., P. O., S. R. PRIN DGFP BIHOR și S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, având ca obiect – evacuare, apel declarat împotriva sentinței civile numărul_ din 21.10.2011 pronunțată de Judecătoria O..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței de judecată că dezbaterea cauzei a avut loc la data de 12.09.2013, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acea dată și care face parte integrantă din prezenta, când în vederea deliberării și a depunerii de concluzii scrise a fost amânată pronunțarea pentru acest termen de judecată.
TRIBUNALUL
DELIBERAND,
Asupra apelului civil de față.
Constată că, prin Sentința civilă nr._ din 21.10.2011 pronunțată de Judecătoria O. s-a admis cererea principală formulata de reclamanții M. I. si H. E. in contradictoriu cu pârâții S. R. PRIN DIRECTIA GENERALA FINANTE PUBLICE BIHOR, P. O., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SZENAȘI E. și SZENAȘI M., s-a admis in parte, cererea reconvenționala formulata de parații – reclamanți reconvenționali SZENAȘI E., SZENAȘI M. in contradictoriu cu reclamanții - parați reconvenționali M. I. și H. E., s-a dispus evacuarea paraților – reclamanți reconvenționali din imobilul situat in loc. O., .. 1, ., reclamanții – pârâți reconvenționali fiind obligați sa plătească paraților-reclamanți reconvenționali, contravaloarea investițiilor făcute de aceștia din urma, asupra imobilului in litigiu, in suma de 209.300 lei și s-a recunoscut in favoarea paraților-reclamanți reconvenționali, un drept de retenție asupra imobilului, pana la plata integrală a contravalorii investițiilor, fiind respinsă cererea de chemare in garanție și cererile de acordare a cheltuielilor de judecata.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantii sunt proprietari ai imobilului situat administrativ in loc. O., .. 1, ., inscris in CF 2317 O., cu nr. top 1337/1, in natură reprezentand teren in suprafată de 253/836 mp, cu constructie. Acestia au dobândit dreptul de proprietate, cu titlu de reconstituire in baza Legii 10/2001, potrivit Dispozitiei de restituire, depusă la pagina 6 din dosar. Acest imobil a trecut in proprietatea statului, fiind deținut de antecesorii reclamanților, BERKE I., nascută MURANY, cu titlul de nationalizare, in baza Decretului 92/1950.
Paratilor le-a fost repartizat imobilul in litigiu in anul 1991, potrivit Ordinului de repartizare aflat la pagina 107 din dosar. Asupra acestuia au detinut contracte de inchiriere succesive, fiind depus la dosar contractul de inchiriere din data de 20-05-1999, incheiat cu fost Directia Imobiliara din cadrul Primariei Municipiului O..
Instanta a retinut totodată ca paratii au primit această repartitie, după ce imobilul pe care l-au avut in proprietate, situat in loc. O., pe . expropriat in vederea demolării, pentru a fi construite blocuri.
Dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu, fara putintă de tagadă, reclamantilor, acestia beneficiind de protectia art. 480 C.civ., in vigoare la data promovării cererii, potrivit căruia proprietatea este dreptul pe care il are cineva de a se bucura și dispune de un lucru . și absolut, insa in limitele determinate de lege.
Dreptul de proprietate este dreptul real cel mai deplin, care oferă titularului atributele de posesie, dispozitie și folosinta, în speta, reclamantii fiind lipsiti de posesia bunului lor.
In consecinta, instanta a admis cererea principală și a dispus evacuarea paratilor din imobilul in litigiu.
Raportat la actiunea reconventională, s-a reținut că din plansele foto depuse de către parati la dosar, realizate in anii 1997-1998 rezultă că imobilul in litigiu, se afla in ruină, respectiv lipseau geamurile, o parte din acoperiș, tavanul se prăbușea.
Din cuprinsul depozițiilor martorilor, PERET I. (pagina 164) și IUHASZ L. (pag. 183) și C. M. (pag. 184), s-a retinut că, incă din anul 1991, cand paratii au primit repartiție asupra imobilului in litigiu, acesta era in stare de autodemolare, acoperișul îi lipsea aproape in intregime, zidurile erau demolate, iar ceilalti locatari (intrucat se afla .), depozitau in el, gunoi. Curentul electric nu era introdus, după cum nu era racordat nici la rețeaua de canalizare.
Martorului P. I., inginer in constructii, care a coordonat efectuarea lucrarilor, a declarat ca imobilul a fost refăcut in proportie de 80%; acesta apreciază că imobilul se afla . autodemolare, forma un corp separat de clădire, ., iar in momentul in care a preluat lucrarea, arata „ca un grajd”, intrucat erau depozitate in el, gunoaie.
In cauza s-a dispus efectuarea unei expertize in construcții, concluziile acesteia fiind acelea că, construcția efectuată de parati este mult mai extinsă decat cea care a trecut in proprietatea statului, din proprietatea reclamantilor, reprezentand atat atelier, cat și spatiu pentru locuit.
Lucrarile de extindere constau in living din zidărie de cărămidă, planșeu din lemn, invelitoare din tiglă, precum și bucătărie și cămară in spatele băii. Lucrările de investitii efectuate de către paratii – reclamanti reconventionali constau astfel, in reconstructia fostei anexe prin lucrări de constructii și instalatii și extinderi ale constructiei in regie proprie, valoarea actualizată a acestor investitii fiind de 209.300 lei. Contrar sustinerilor reclamantilor – parati reconventionali, in speta nu sunt aplicabile dispozitiile art. 48 din Legea10/2001, potrivit carora statul are obligatia de dezdăunare in situatia in care s-au făcut investiții asupra unui imobil preluat de către acesta, nefiind vorba de simple investitii ci de reconstruirea vechiului imobil. In vederea efectuării acestor lucrari pârâtii au obtinut toate autorizatiile necesare.
F. de cele mai sus indicate, instanta a admis in parte cererea reconventională; a obligat reclamantii – parati reconventionali sa plateasca paratilor -reclamanti reconventionali, contravaloarea investitiilor facute de acestia din urma, asupra imobilului in litigiu, in suma de 209.300 lei, in temeiul îmbogătirii fără justă cauza.
Codul civil, in vigoare la data nasterii raportului juridic, nu continea un text care să consacre principiul restituirii imbogătirii fără justă cauză, ca izvor de obligații de sine stătător, acesta conținând doar texte care făceau aplicarea principiului enunțat.
Literatura de specialitatea a definit imbogătirea fără justă cauză ca fiind faptul juridic, prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naste obligația pentru cel care isi vede mărit patrimoniul său, de a restitui in limita măririi, către cel care si-a diminuat patrimoniul.
Practica judiciară a făcut aplicarea acestui principiu, in cazul imbunătătirilor pe care le face un chirias la imobilul inchiriat, in cazul recoltării de către cineva a unor produse agricole cultivate pe terenul său de către o altă persoană, in cazul prestării unei munci, de către o persoană in lipsa unui contract de muncă, dar pe baza unei promisiuni că va fi incadrată in acea unitate. Condițiile materiale ale unei actiuni de acest gen in justiție sunt mărirea unui patrimoniu pe seama micșorării unui alt patrimoniu, existența unei legături intre aceste două, respectiv ambele să fie efectele unei cauze unice, iar condițiile juridice: absenta unei cauze legitime a măririi patrimoniului și absența unui alt mijloc juridic, pentru recuperarea de către cel care si-a micșorat patrimoniul a pierderii suferite, astfel, această cerere are un caracter subsidiar.
Cat priveste dreptul de retenție invocat de către parati, pe cale reconvențională, asupra imobilului in litigiu, de asemenea s-a reținut că dispozitiile Codului civil in vigoare, in momentul nasterii raportului juridic nu formulează un principiu privind dreptul de retenție, ci marchează numai aplicații ale sale. Din aceste aplicații, literatura de specialitate și practica judecătorească au dedus existența cu aplicație generală dincolo de cazurile particulare enumerate de cod, a principiului respectiv ori de câte ori există un debitum cum re iunctum. Literatura de specialitatea definea dreptul retenție ca un drept real de garanței imperfect, in virtutea căruia, cel care deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să rețină lucrul respectiv, deci să refuze restituirea până când creditorul, titular al bunului, îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întretinerea sau imbunătătirea acelui bun. Conditia esențială pentru a putea fi invocat dreptul de retenție este aceea ca datoria, pe care detinătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii, să se afle in conexiune, să aibă legătura cu lucrul, să fie prilejuită de acesta, să fie deci, un debitum cum re iunctum.
Această conexiune poate fi legată uneori de un contract, insă alteori, poate fi desprinsă de un contract preexistent. Chiar posesorul de rea-credință al unui bun imobil revendicat de adevăratul proprietar poate reține imobilul până când i se vor restitui cheltuielile ocazionate de acel bun.
Fată de aceste considerente, instanța a recunoscut in favoarea pârâților-reclamanți reconvenționali, un drept de retenție asupra imobilului, pana la plata integrala a contravalorii investițiilor.
Cât privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, acestea au fost respinse, întrucât cererea principala fiind admisă sub rezerva recunoașterii unui drept de retenție, iar cererea reconvențională fiind doar in parte admisă.
Împotriva acestei hotărâri, la data de 31.01.2012, în termen legal, au declarat apel reclamanții M. I. si H. E., solicitând schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului s-a arătat că instanța a încălcat reclamanților dreptul la apărare și la un proces echitabil respingându-le obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, precum și cererea de încuviințare a efectuării unei lucrări de contraexpertiză, formulate la data de 14.10.2011. Pe fondul cererii cererii reconvenționale, instanța a făcut o interpretare eronată a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale în materie. Astfel, reclamanții au dobândit imobilul în cauză în temeiul Lg 10/2001, la data dobândirii acesta fiind ocupat fără titlu legal de pârâți, care au refuzat părăsirea acestuia. Față de aceasta, în speță nu poate fi reținută îmbogățirea fără justă cauză, deoarece dispozițiile Lg 10/2001 prevăd că imobilele se restituie în starea avută la momentul restituirii, iar orice investiții anterioare nu pot cădea în sarcina reclamanților. Calitatea de chiriași a pârâților nu le conferea dreptul de a efectua lucrări de demolare, reconstrucție, astfel că aceștia au fost de rea credință și au efectuat lucrări fără autorizație și fără acordul proprietarului, care era S. R., doar acesta putând fi eventual obligat. În mod nelegal se reține și existența dreptului de retenție, reclamanții fiind grav prejudiciați, fiindu-le încălcat dreptul de proprietate. Mai mult, imobilul în litigiu a avut destinația de atelier și nu locuință, iar așa-zisele investiții nu intră în categoria îmbunătățirilor necesare și utile. Este nelegală și soluția respingerii cererii de chemare în garanție, instanța nemotivându-și soluția cu privire la aceasta.
În probațiune s-a solicitat încuviințarea probei cu expertiză contrară.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata P. Municipiului O. a arătat că solicită respingerea apelului și au arătat că nu are capacitate și nici calitate procesuală pasivă, în locul său trebuind să figureze în cauză Administrația Imobiliară O..
La dosar s-a depus întâmpinare și de către intimații S. E. și S. M. C., prin care au solicitat respingerea apelului, cu cheltuieli de judecată.
În apel, instanța a încuviințat și administrat probele solicitate de părți.
Examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel, cât și a celor de ordine publică, tribunalul apreciază apelul declarat ca fiind fondat în parte, pentru următoarele considerente:
În primul rând, este de reținut că raportat la disp. art. 48 alin. 1 și 2 din Lg 10/2001, pârâții, în calitate de chiriași, sunt îndreptățiți la despăgubiri, iar obligația de despăgubire revine persoanei îndreptățite. Așa fiind, reclamanții sunt cei cărora le revine obligația de despăgubire.
Cererea de chemare în garanție respinsă de prima instanță nu a fost formulată de reclamanții apelanți de pârâți, care nu au înțeles să atace hotărârea cu privire la soluția pronunțată pe aceasta, reclamanții nefiind parte în cererea de chemare în garanție, astfel că nu au nici interes pentru atacarea hotărârii cu privire la aceasta.
Pe de altă parte, cererea de chemare în garanție a Primăriei O., deși este intitulată astfel, a fost formulată de pârâți pe cale reconvențională, însă nu se încadrează în disp. art. 60 și urm. c.pr.civ., deoarece nu se formulează pretenții față de Primărie, condiționate de căderea în pretenții a pârâților. De altfel, potrivit încheierii de ședință din 25.06.2010 pârâții și-au susținut cererea de chemare în garanție față de „P. O. sau Consiliul Local O.”, aspect care nu a mai fost clarificat pe parcursul judecării cauzei în primă instanță, iar din concluziile scrise depuse la fondul cauzei nu rezultă că pârâții ar avea pretenții față de Primărie sau Consiliul local. Raportat la lipsa unui obiect concret al cererii de chemare în garanție nu se poate aprecia nici cui îi revine calitatea procesuală pasivă.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor datorate, instanța reține că sunt fondate criticile apelanților, pârâții fiind îndreptățiți în conformitate cu disp. art. 48 din Lg 10/2001 numai la sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile nu la contravaloarea tuturor investițiilor efectuate. Competența de a stabili caracterul de necesitate și utilitate a investițiilor revine specialistului în construcții, respectiv expertul constructor, neputând fi considerate ca având acest caracter toate investițiile cărora pârâții le atribuie acest caracter.
Pentru a se stabili cuantumul despăgubirilor în cauză s-au efectuat două expertize. Expertiza efectuată în fața primei instanțe de exp. B. I., a avut în vedere totalitatea lucrărilor solicitate de pârâți, care a concluzionat că acestea au o valoare actualizată în cuantum de_ lei, sporul de valoare adus imobilului fiind de_ lei, inferior valorii investițiilor. Expertiza contrară efectuată în apel de exp. M. A. a concluzionat o valoare totală a lucrărilor necesare și utile de_ lei, fiind avute în vedere lucrările care au putut fi efectiv constatate și care au caracter de lucrări necesare și utile.
Intimații au depus la dosar în apel și un raport de expertiză extrajudiciar, care, ca valoare probatorie nu face parte din cadrul probei cu expertiză și poate constitui doar un înscris sub semnătură privată, care în speță nu este însă opozabil apelanților care nu l-au acceptat, astfel că nu are valoare probatorie în cauză.
Dintre cele două expertize efectuate în cauză, instanța urmează a reține concluziile expertizei efectuate în apel, aceasta fiind conformă cu disp. art. 48 din Lg 10/2001, întrucât ține cont doar de lucrările care există efectiv și au caracter de necesare și utile, urmând a înlătura expertiza efectuată în primă instanță, care s-a referit la toate lucrările solicitate, fără a se ține cont de disp. art. 48 din Lg. 10/2001.
Așa fiind, se impune modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor cuvenite pârâților reclamanți reconvenționali la suma de_ lei, conform concluziilor expertizei efectuate în apel.
În ce privește dreptul de retenție invocat de pârâți, criticile apelanților sunt de asemenea fondate, nefiind justificată reținerea unui drept de retenție în favoarea pârâților. În raport de disp. art. 25 alin. 5 din Lg 10/2001 imobilul trebuia predat efectiv reclamanților încă din anul 2006, dată la care forma legii 10/2001 nu cuprindea obligația celor cărora li s-a restituit imobilul de a-i despăgubi pe chiriași. Așa fiind, aceștia trebuiau să părăsească imobilul, fără a avea un drept de opus proprietarului. Faptul că prin Lg 1/2009 obligația de despăgubire a fost trecută în sarcina proprietarului, nu justifică admiterea unui drept de retenție în favoarea detentorului care a devenit de rea credință la momentul când a cunoscut existența dispoziției de restituire și și-a prelungit șederea în imobil contestând această dispoziție în mod neîntemeiat, contestație care a provocat și amânarea judecării prezentei cauze până după apariția Lg 1/2009. O soluție contrară ar constitui, așa cum susțin reclamanții, o încălcare a dreptului lor de proprietate, care îi prejudiciază grav, mai ale că pârâții au posibilitatea de a pune în executare silită de îndată creanța rezultată în urma prezentului proces, iar un eventual drept de retenție nici nu le-ar conferi acestora dreptul de a locui în imobil, deci de a-l folosi, ci doar de a deține cheile de la acesta.
Față de cele reținute, tribunalul, în baza art, 295 c.pr.civ., va admite ca fondat apelul civil introdus de apelanții M. I. și H. E. în contradictoriu cu intimații SZENAȘI E., SZENAȘI M., P. O., S. R. PRIN DGFP BIHOR și S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr._ din 21.10.2011 a Judecătoriei O., pe care o va schimba în parte, în sensul că se va reduce cuantumul investițiilor pe care reclamanții - pârâți reconvenționali sunt obligați să îl achite în favoarea pârâților - reclamanți reconvenționali de la suma de 209.300 lei la suma de 90.464 lei și se va înlătura dispoziția privind recunoașterea dreptului de retenție în favoarea pârâților - reclamanți reconvenționali.
În baza art. 274 c.pr.civ., instanța urmează a-i obliga pe intimații S. E. și S. M. C. la 1000 lei cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelanților, reprezentând onorariu expert în apel, justificat ce chitanța nr._/1/21.05.2012 depusă la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite ca fondat apelul civil formulat de apelanții M. I. și H. E. ambii cu domiciliul procedural ales în O., .. 1, ., în contradictoriu cu intimații SZENAȘI E., SZENAȘI M. C., ambii cu domiciliul in O., .. 1, . P. O., cu sediul în O., .> nr. 1, jud. Bihor, S. R. PRIN DGFP BIHOR cu sediul în O., .. Bihor și S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, cu sediul in București, ., sector 5, împotriva sentinței civile numărul_ din 21.10.2011 pronunțată de Judecătoria O., pe care o schimbă în parte, în sensul că:
Reduce cuantumul investițiilor pe care reclamanții - pârâți reconvenționali sunt obligați să îl achite în favoarea pârâților - reclamanți reconvenționali de la suma de 209.300 lei la suma de 90.464 lei.
Înlătură dispoziția privind recunoașterea dreptului de retenție în favoarea pârâților - reclamanți reconvenționali.
Menține restul dispozițiilor sentinței apelate.
Obligă intimații SZENAȘI E. și SZENAȘI M. C. la cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 lei în favoarea apelanților.
Cu drept de recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 19.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
C. F. I. S. C. T. P. M.
- red. fond B. M
- red. apel C. F.I.
- dact. PM
9 ex /9.10..2013
7 . I.,
H. E.,
S. R. PRIN DIRECTIA GENERALA FINANTE PUBLICE BIHOR,
PRIMARIA O.
S. R. PRIN DG.FP BIHOR
SZENAȘI E.
SZENAȘI M.,
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 877/2013. Tribunalul BIHOR | Fond funciar. Decizia nr. 901/2013. Tribunalul BIHOR → |
|---|
