Fond funciar. Decizia nr. 522/2013. Tribunalul BIHOR

Comentarii

0

Decizia nr. 522/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 24-04-2013 în dosarul nr. 16535/212/2008

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BIHOR

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ Nr. 522/R/2013

Ședința publică de la 24 aprilie 2013

Completul compus din:

Președinte: N. B.

Judecător: F. M.

Judecător: L. M.-G.

Grefier: I. P.

Pe rol, fiind pentru azi judecarea recursurilor civile privind pe recurenții D. L. M.,V. D. M., Z. D. P., O. A., O. I. M. și S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - prin DGFP C., în contradictoriu cu intimații C. L. PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA TERENURILOR CONSTANTA, C. J. PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA TERENURILOR CONSTANTA, P. M. C., P. JUDEȚULUI C., . și M. C. prin primar, împotriva sentinței civile nr._ din 31 oct. 2011 pronunțată de Judecătoria C., având ca obiect fond funciar.

La apelul nominal făcut în cauză nu se prezintă nimeni.

Procedura completă.

S-a făcut referatul cauzei, după care:

Se constată că dezbaterea cauzei în fond a avut loc la data de 11 aprilie 2013, când părțile prezente au pus concluzii în recurs, consemnate în încheierea din aceea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când s-a amânat pronunțarea cauzei la data de 18 aprilie 2013, respectiv 24 aprilie 2013, zi în care s-a pronunțat hotărârea.

TRIBUNALUL

DELIBERÂND:

Asupra recursului civil de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr._ din 31 oct. 2011 pronunțată de Judecătoria C., s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată, s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanții D. L. M., V. D. M., Z. D. P., O. A. și O. I. M., în contradictoriu cu pârâții C. Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor C., C. Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenului C., M. C. prin Primar, P. M. C., P. Județului C., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin D.G.F.P. C., și intervenienta .., s-a dispus reconstituirea în favoarea reclamanților, în calitate de moștenitori legali ai autorului acestora, numitul G. D., a dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 3 hectare, situată în prezent în partea sud-vestică a lacului Tăbăcărie, actualul parc de distracții denumit „Ț. Piticilor", prin acordare de despăgubiri, conform Titlului VIl din Legea nr. 247/2005, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii recurate, sens în care pârâtele C. Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor C. și C. Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenului C. au fost obligate să întocmească și să înainteze documentația necesară către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat să achite reclamanților despăgubirile al căror cuantum va fi stabilit de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu respectarea procedurii administrative instituite prin dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-a respins cererea de intervenție în interesul pârâților C. L. pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor C. și P. M. C., formulată de .., ca lipsită de obiect, s-a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților M. C., prin Primar, P. M. C. și P. Jud. C., ca neîntemeiată, s-a respins cererea formulată de pârâtele C. L. C., M. C., prin Primar și P. M. C., privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamanții au formulat, în baza Legii nr. 169/1997, cererea de reconstituire nr. 100/15.01.1998, solicitând retrocedarea suprafeței de 3 ha teren ce a aparținut autorului lor comun, defunctul G. D., dar nu au primit nici un răspuns, cererea fiind soluționată în mod definitiv până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, când reclamanții au formulat o nouă cerere de reconstituire, înregistrată în termenul legal prevăzut de această lege, la C. Locală C., sub nr._/21.09.2005, în timp ce, prin cererea nr._/28.09.2005, reclamanții au înaintat, în dovedirea susținerilor lor, actele de stare civilă.

Prin adresa nr. R_,_/24.09.2006, C. Locală C. din cadrul Primăriei Mun. C., a comunicat reclamanților că cererea acestora privind reconstituirea dreptului de proprietate al autorului lor asupra terenului arabil în suprafață de 3 ha, a fost aprobată de C. Locală de Fond Funciar, propunerea acestei comisii fiind validată ulterior de C. Județeană.

Prin Hotărârea nr. 314/08.10.2002, emisă de C. județeană C., au fost validate propunerile de reconstituire înaintate de C. Locală C., la poziția nr. 44 din tabelul nominal anexă, figurând și reclamanții, în calitate de moștenitori ai defunctului G. D., cu suprafața de 3 ha teren validată.

În cuprinsul respectivei hotărâri nu se precizează care este modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate, respectiv dacă reconstituirea vizează vechiul amplasament al terenului, acordarea unui teren în echivalent sau acordarea de despăgubiri bănești.

În aceste condiții, reclamanții au solicitat, în cadrul prezentului dosar, reconstituirea dreptului de proprietate al autorului lor pe vechiul amplasament, iar în subsidiar, dacă prima variantă nu ar fi posibilă, pe un alt amplasament, egal ca valoare cu vechiul amplasament al terenului, precum și obligarea Primarului mun. C. să dispună, ulterior emiterii titlului de proprietate, punerea efectivă în posesie a reclamanților pe amplasamentul menționat în titlu, sub sancțiunea daunelor cominatorii, iar dacă nici această din urmă variantă nu a fi posibilă, acordarea de despăgubiri bănești la valoarea actuală de circulație a terenului, de către S. R., în solidar cu M. C., prin primar.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., instanța de fond a reținut că acțiunea de față vizează restituirea în natură sau prin echivalent a unui teren preluat abuziv de către statul român, iar împrejurarea că acest teren se regăsește, în prezent, prin prisma dispozițiilor Legii nr.213/1998, în domeniul privat al mun. C., nu exclude calitatea procesuală pasivă a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care se solicită plata de despăgubiri în echivalent pentru acest teren.

Instanța a apreciat că acest pârât își justifică legitimarea procesuală în cauză, raportat la capătul de cerere referitor la obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri, în mod direct, în procedura judiciară ce face obiectul prezentei cauze, iar împrejurarea dacă instanța poate să oblige sau nu acest pârât la acordarea directă de despăgubiri constituie o chestiune ce ține de temeinicia acțiunii, și nu de calitatea procesuală a acestei părți, motiv pentru care instanța de fond a respins această excepție, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, formulată de același pârât, instanța de fond a reținut că și această excepție este neîntemeiată, întrucât, dacă s-ar proceda de maniera contrară, s-ar îngrădi liberul acces la justiție al reclamanților, ceea ce contravine profund dispozițiilor CEDO și Constituției României.

Instanța a considerat că nu se poate aprecia că legile fondului funciar au eliminat accesul la justiție al celor care doresc să se prevaleze de genul celor invocate de către reclamanți, care susțin că măsurile reparatorii adoptate de legiuitorul român nu au fost perfecționate și, astfel, continuă să le fie încălcate drepturile legitime.

S-a reținut că art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, precum și art.21 din Constituția României, sunt texte legale care garantează dreptul la un proces echitabil, în toate cazurile în care se solicită protejarea unui drept.

Prevederile art. 13 din Convenție, care garantează existența la nivel național a unor remedii care să dea forță substanței drepturilor și libertăților Convenției, stabilind că: „orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor oficiale". Prin urmare, chiar dacă reclamanții au la îndemână o procedură administrativă pentru satisfacerea drepturilor lor, nu trebuie încălcat accesul liber la justiție al acestora, astfel încât pretențiile reclamanților, întemeiate sau nu, trebuie analizate de către o instanță, în raport de legislația în vigoare în materia restituirii proprietăților preluate de către stat.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că terenul deținut anterior de autorul reclamanților, G. D., are următorul amplasament:_ mp teren se suprapun peste parcul de distracții „Ț. Piticilor", iar 6570 mp teren se suprapun peste spații verzi și alei situate în Parcul Tăbăcărie, conform raportului de expertiză efectuat în cauză.

De asemenea, se mai reține, din înscrisurile existente la dosar, că Parcul Tăbăcărie a fost amenajat în baza Deciziei nr. 137/07.04.1975, în anul 1977 fiind deja menționată existența acestui parc care era menționat în Proiectul nr. 385/1977, studiu privind organizarea și funcționarea spațiilor verzi în mun. C.. Prin HCLM nr. 122/2000, a fost aprobat Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al municipiului C., întocmit conform dispozițiilor Legii nr. 213/1998, Parcul Tăbăcărie fiind menționat în anexa nr. 2, poziția 1. De asemenea, parcul de distracții, care se regăsește aproape integral în perimetrul identificat ca fiind terenul ce a aparținut autorului reclamanților, a fost construit în baza autorizației de construire nr. 147/01.06.2004 și a autorizației de construire nr. 1509/09.07.2004 și a fost inventariat ca fiind bun aparținând domeniului public al municipiului C. prin HCLM nr. 706/2005, anexa nr. 2.

În ce privește suprafața de teren de 2706,50 mp, aceasta a fost trecută din domeniul public al municipiului C. în domeniul privat, pe acest teren fiind amplasate construcțiile din perimetrul parcului de distracții „Ț. Piticilor", respectiv o cofetărie și o pizzerie, proprietatea intervenientei ...

De asemenea, expertul judiciar desemnat în cauză a arătat, în cuprinsul raportului de expertiză, că dat fiind statutul juridic general al zonei de parc agrement Tăbăcărie și, în special, al incintei parcului de distracții „Ț. Piticilor", trecută în administrarea RAEDPP, apreciază ca terenul nu poate fi restituit în natură.

Instanța de fond mai consideră că nu poate fi negat caracterul terenului a cărui restituire se solicită de teren aparținând domeniului public al municipiului C., prin raportare la criteriile stabilite în art. 5 alin 1 din Legea nr. 18/1991 pentru determinarea acestora. Conform art. 5 alin.3 din Legea nr. 18/1991, terenurile pe care sunt amplasate rețele stradale și parcuri publice, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, nu pot fi dezafectate din domeniul public decât în cazuri de excepție pentru lucrări de interes național.

In consecință, având în vedere ca terenul respectiv este ocupat în întregime de parcul de distracții, care face parte din domeniul public, fiind parte din Parcul Tăbăcărie, respectiv că pe terenul în suprafață de 792 mp se află amplasată o cofetărie și pizzerie construită de intervenienta în interes accesoriu .., instanța de fond a apreciat că terenul în suprafață de 3 hectare, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, nu poate fi restituit în natură,în soluționarea cauzei, instanța de fond având în vedere și relațiile depuse de către C. Locală C. din care rezultă aceasta nu mai are la dispoziție teren ce s-ar putea atribui reclamanților, în echivalent valoric.

Instanța de fond mai reține că jurisprudența CEDO a statuat constant că o privare de proprietate trebuie să fie legală, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat. Sub aspectul plății unei compensații reparatorii titularului dreptului-de proprietate privat de acest drept, s-a avut în vedere că în absența unei asemenea compensații comparabile cu prejudiciul adus, art. 1 din Protocolul 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate ( cauza James ș.a. vs. Marea Britanic, 1986 ).

În speță, reclamanții, titulari ai dreptului de proprietate, calitate recunoscută în baza actelor existente în prezenta cauză, sunt îndreptățiți să pretindă restituirea în natură a terenului sau acordarea unei compensații reparatorii echivalente bunului care nu mai poate face obiect al restituirii. O asemenea pretenție este, de altfel, în concordanță cu legislația în vigoare, care instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat, precum și alternativa acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, care pot consta în acordarea unui teren în compensare, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri bănești acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Interesul legiuitorului, expres afirmat în legislația actuală în materie vizează asigurarea unei depline recunoașteri a dreptului de proprietate al persoanei care a pierdut în mod nelegal și abuziv posesia imobilului, în acord cu cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., dar și evitarea generării unor situații de inechitate și de insecuritate în planul raporturilor juridice de drept civil, care în egală măsură ar atrage încălcarea acelorași cerințe ale textului Convenției.

Acesta este și considerentul pentru care jurisprudența C.E.D.O. stabilește în mod constant, în considerarea art. 41 din Convenție că, dacă statul nu procedează la restituirea în natură a imobilului, va trebui achitată celui interesat, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale de circulație.

Față de principiul respectării securității raporturilor juridice civile, de dispozițiile art. 481 cod civil, de împrejurarea că terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece face parte din domeniul public al municipiului C., respectiv față de împrejurarea că nu există terenuri libere de aceeași valoare care să fie atribuite reclamanților în echivalent, instanța de fond a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți sa primească o despăgubire echivalentă valorii de circulație a suprafeței totale de 3 ha teren, identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Astfel, instanța de fond a facut și aplicarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, în sensul acordării de despăgubiri pentru imobilele care nu mai pot fi restituite in natura. Potrivit jurisprudentei CEDO, pe marginea aplicării art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, există un drept intrinsec la indemnizație în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesara în vederea respectării proporționalității între ingerința în dreptul individului și "utilitatea publică".

Cu privire la solicitarea reclamanților, în sensul ca instanța să precizeze în dispozitiv valoarea despăgubirilor ce urmează să le fie acordate, conform valorii de circulație a terenului stabilită prin expertiza efectuată în acest dosar, instanța de fond reține că, în prezent, potrivit modificărilor Legii nr. 10/2001 prin Legea 247/2005, titlul VII cap. II-V, nu are prerogativa de a stabili și individualiza cuantumul și natura despăgubirilor, a măsurilor reparatorii, întinderea lor sau modalitatea de acordare a acestora, competența revenind organismelor înființate potrivit Legii nr.247/2005, titlul VII cap. V. Instanța are atributul, în aceasta fază procesuală a cauzelor începute în temeiul legilor fondului funciar și aflate pe rol sub imperiul Legii nr. 247/2005, de a stabili calitatea de persoana îndreptățită, de a analiza dreptul de proprietate și dacă este sau nu persoana îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, restul prerogativelor în domeniul individualizării, al cuantumului, întinderii măsurilor reparatorii și al modalității de acordare, în privința naturii lor, aparținând comisiilor înființate potrivit Legii nr.247/2005.

Prin urmare, statul a instituit un mecanism de acordare și executare a măsurilor reparatorii prin echivalent, legea prevăzând proceduri stricte și fondurile necesare îndestulării persoanelor îndreptățite. Nu se poate reține că incapacitatea statului de a face să funcționeze mecanismul despăgubirilor reglementate în materie de reparație, acordată pentru terenurile agricole trecute în proprietatea statului, aduce atingere drepturilor reclamanților.

De asemenea, nu există o certitudine că obligarea directă a statului Ia despăgubiri, în faza judiciară a procedurii de restituire, constituie un mijloc eficient și rapid de obținere a despăgubirilor, de vreme ce judecătorul nu are puterea de a previziona asupra mijloacelor financiare de care dispune statul, în vederea alocării, pentru executarea titlurilor executorii astfel obținute.

În plus, se mai arată de către instanța de fond că jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului afirmă că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. l din Protocolul nr. l, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi".

În consecință, instanța de fond a dispus reconstituirea în favoarea reclamanților, moștenitori legali ai autorului G. D., a dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren 3 hectare, situată în prezent în partea sud-vestică a lacului Tăbăcărie, actualul parc de distracții denumit „Ț. Piticilor", prin acordare de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, sens în care a obligat pârâtele C. L. și C. Județeană C. să întocmească și să înainteze documentația necesară către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În ce privește obligarea Primarului mun. C. la plata de daune interese pe zi de întârziere, până la punerea în posesie a reclamanților cu terenul stabilit, instanța de fond a respins acest capăt de cerere, având în vedere modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate stabilită prin prezenta hotărâre, respectiv prin acordarea de despăgubiri bănești, împrejurare în care nu se poate pune problema emiterii vreunui titlu de proprietate și nici a existenței vreunei obligații a primarului de a pune reclamanții în posesia efectivă a terenului.

Referitor la obligarea M. C., în solidar cu S. R., la plata despăgubirilor acordate reclamanților, instanța de fond a apreciat că această cerere nu este întemeiată, deoarece nu se poate reține culpa M. C. în ce privește trecerea în proprietatea statului a terenului în discuție, statul fiind cel obligat să restituie bunurile sau contravaloarea bunurilor trecute abuziv în proprietatea sa. Nu se poate reține o eventuală culpă a M. C., ca urmare a realizării Parcului Tăbăcărie sau a parcului de distracții pe terenul respectiv, deoarece lucrările au fost efectuate cu respectarea dispozițiilor legale în materie, cu obținerea autorizațiilor de construire necesare.

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes accesoriu, formulată de .., instanța de fond a apreciat că, având în vedere modalitatea în care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților, în calitate de moștenitori ai defunctului G. D., prin acordarea de despăgubiri bănești, cererea de intervenție în interes accesoriul a rămas fără obiect

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, în termen legal, pârâtul recurent Statul Român prin Ministerul Finanțelor publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice din C., solicitând admiterea recursului si schimbarea hotărârii atacate in sensul admiterii exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a Statului R. prin MPF si constatarii inadmisibilitatii cererii formulate.

În motivarea recursului se arată că față de temeiul de drept al acțiunii, recurentul a invocat ca apărare de fond excepția inadmisibilității acțiunii si excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului roman prin MEF, excepții respinse de instanța de fond.

Se apreciază că în prezenta cauză se pune problema modalității de soluționare a concursului dintre legea speciala Legea 18/1991, respectiv Legea 247/2005 și dreptul comun în materia revendicării Codul Civil, respectiv aceea a eventualei opțiuni a persoanei îndreptățite între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 si aplicarea dreptului comun in material revendicării.

Potrivit art. 6 alin.3 din Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului, dar potrivit alin. 2 al aceluiasi articol se prevede ca bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Se arată că, întrucât legiuitorul a adoptat o lege speciala de reparatie -Legea 247/2005, iar imobilul in litigiu face obiectul acestei legi, reclamantul trebuia sa urmeze procedura prevăzuta de aceasta, in cadrul căreia are posibilitatea sa-si valorifice pretențiile solicitate prin acțiunea introductiva. In ceea ce privește incidența Legii 247/2005 in cauza trebuie avut in vedere ca potrivit art. 2 alin. l, aplicabilitatea ei se extinde la toate imobilele preluate de către stat.

Ca urmare se arată că este evident că si imobilul in cauza face obiectul acestei legi, din moment de atât in cuprinsul acțiunii reținut si de instanța de fond, se susține ca a fost preluat de către stat fără drept.

Referitor la terenul în litigiu, se solicită a se observa, pe de o parte reținerea de către instanța de fond, în baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, ca suprafața de 3 ha, este situată pe teritoriul administrativ al orașului C.. Se arată în continuare că în ipoteza in care, acest imobil se afla în domeniul public al orașului C., atunci Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în raport cu art. 12 alin. 5 din Legea nr. 213/1998.

Potrivit recurentului, chiar și în situația in care, imobilul in cauza aparține domeniului public al statului, fiind in posesia unei hotărâri prin care reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 3 ha, aceasta avea posibilitatea de a uza de prevederile Legii 18/1991 cu modificările aduse prin Legea 247/2005. Astfel, potrivit dispozițiilor Legii 18/1991 precum si ale art. 10 din HG 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, în ipoteza in care reconstituirea dreptului de proprietate nu este posibila pe vechile amplasamente, se acorda despăgubiri conform art.1 alin.3 Titlul VII din Legea 247/2005 și se vor înscrie în anexa nr. 23 conform art. 3 alin. 4 din Legea nr.1/2000 „Despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii 169/1997 cu modificările și completările ulterioare, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar 18/1999 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, vor urma procedura și se vor supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege.”

S-a aratat că opțiunea legiuitorului, astfel cum rezulta din spiritul si litera Legii nr. 247/2005, a fost ca prin aceasta lege sa se instituie un mecanism special pentru recunoașterea dreptului de proprietate private si pentru restituirea posesiei imobilelor preluate se stat in mod abuziv. In acest sens dispozițiile art.2 alin.2 care stabilesc un anumit mod de exercitare a dreptului material la acțiune din conținutul juridic al dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat fara titlu, prin reglementarea unei proceduri administrative prealabile accesului la justiție.

Se mai susține că a admite că după . Legii 247/2005 ar mai fi admisibile acțiunile in revendicare, ar însemna golirea de sens a prevederilor acestei legi care stabilesc o procedura obligatorie, dar si termene anume a fi respectate, termene de altfel succesiv prelungite, si a căror nerespectare atrage decăderea din a mai solicita masuri reparatorii, sancțiune menita a asigura securitatea raporturilor juridice civile, prin definitivarea la un moment dat a procedurilor si prin eliminarea incertitudinii cu privire la situația unor bunuri imobile de natura a afecta valoarea economica a acestora si interesele eventualilor dobanditori de buna credința, incertitudine care ar fi generata de posibilitatea ca oricând sa se introducă o acțiune in revendicare. Procedandu-se astfel, nu se incalca prevederile art.6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si Libertăților Fundamantale privind liberal acces la justiție si dreptul la un proces echitabil.

In drept s-au invocat dispozițiile art.299-316 Cod procedura civila.

De asemenea au formulat recurs în termen legal reclamanții recurenți D. L. M., V. D. M., Z. D. P., OCNÂRESCU A., OCNÂRESCU I. M. solicitând, admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței instanței de fond in sensul restituirii in natura pe vechiul amplasament liber, iar in subsidiar in ipoteza acordării despăgubirilor, instanța să prevadă in dispozitiv suma rezultata din expertiza ca reprezentând valoarea de circulație a imobilului.

In motivarea recursului s-a aratat că prima critica vizează refuzul de restituire in natura pe vechiul amplasament, astfel cum a fost solicitat si precizat cu prilejul soluționării fondului cauzei.

Se susține astfel că în mod greșit a apreciat instanța de fond că nu se poate reconstitui dreptul de proprietate (pe vechiul amplasament), insa fără a analiza și prin raportare la principiile reconstituirii prevazute de legile sub imperiul cărora a fost validat dreptul de proprietate si formulata acțiunea la instanța, respectiv Legea nr. 1/2000 si Legea 247/2005.

S-a învederat că Hotărârea Comisiei Județene de Fond Funciar prin care s-a validat in favoarea recurenților dreptul de proprietate asupra suprafața de 3 ha a fost emisa ulterior apariției Legii nr. 1/2000, iar Legea 1/2000 consacra expres principiul prevalentei reconstituirii pe vechiul amplasament.

Se mai arată că potrivit raportului de expertiza, vechiul amplasament apare ca fiind in proporție covârșitoare liber și nu se poate refuza restituirea in natura pe vechiul amplasament, dat fiind existenta construcției edificate de . pe terenul de 792 mp, întrucât cu prilejul soluționării dosarului in fond dupa casare, recurenții și-au exprimat poziția in sensul că pentru aceasta suprafața de teren nu solicită restituirea pe vechiul amplasament, ci masuri reparatorii. Pentru rezolvarea din punct de vedere tehnic a acestei probleme s-a administrat proba cu expertiza topografica, in care expertul a stabilit perimetrul lotului de 792 mp pe care recurenții nu îl mai solicita in natura. Restul terenului pana la concurenta suprafeței de 3 ha a lotului originar deținut de autorul recurenților este fie liber fie afectat in prezent de amplasarea unor instalații cu caracter provizoriu (leagane,etc).

Se mai susține că, fără să fie existe probe-in acest sens-respectiv planuri, schite etc instanța retine că terenul care corespunde vechiului amplasament se găsește in domeniul public, întrucât Parcul Tăbăcărie se afla în domeniul public.

In continuare se învederează că instanța de fond omite să analizeze relevanța înscrisului emanat chiar de la autoritatea locala respectiv Hotararea 109/2005 privind inventarierea bunurilor care aparțin domeniului privat al municipiului C.. Astfel, nu tot arealul denumit de localnici tradițional "Parcul Tabacarie" se regăsește in domeniul public al municipiului ci si in domeniul privat conform mențiunilor regăsite in HCLM 109/2005, din care la pagina 47 se menționează ca_,73 mp din zona Parcul Tăbăcărie se regaseste in domeniul privat. Or existand teren in Parcul Tabacarie aflat si in domeniul public si în domeniul privat nu se poate naște certitudinea încadrării vechiului amplasament în domeniul public fără coroborarea cu alte probe. Sarcina probei in acest sens aparținea autorității locale care s-a mărginit a depune hotărâri de Consiliu Local neinsotite de planuri, schite. S-a sustinut că, neexistand dovada concreta ca terenul in discuție se înscrie intre terenurile aflate in domeniul public din Parcul Tabacarie, dubiul profita recurenților.

Se mai susține că instanța de fond este în eroare când afirma că parcul de distracții se regăsește integral in permietrul vechiului amplasament si a fost construit in baza autorizației de construire nr. 1147/2004. In fapt, parcul de distracții "Tara Piticilor” ocupa doar suprafața de 2706 mp pe care se găsesc amplasate instalații provizorii (legane, jocuri, gropi de nisip) si care a fost trecuta in domeniul privat si data in administrarea RAEDPP. Din aceasta perspectiva, potrivit recurentilor, rezulta că poate exista teren pe care se găsește un parc de distracții si in domeniul privat al localității fără sa intre in conflict cu Legea 18/1991.

Mai departe, se arată că autorizația de construire nr.1147 din 2004 despre care face vorbire instanța se refera doar la suprafața de 2706 mp pe care s-au amplasat efectiv instalațiile provizorii specifice unei asemenea destinații si nu la intreg arealul de 2,6 hectare.

Totodată au aratat recurentii că și daca s-ar retine că vechiul amplasament s-ar afla in prezent in mod "forma" in domeniul public, aceasta împrejurare nu ar constitui o piedica la restituirea în natură, intrucat fac parte din domeniul public doar "bunurile dobândite cu titlu legal in proprietatea statului". Se arată că terenul nu a fost preluat de la autorul recurenților de către stat in baza niciunui titlu, ci doar in fapt, astfel ca includerea formala a bunului . domeniului public nu convertește abuzul săvârșit in transmisiune valabila. D. lucrările de investiții edificate in mod legal ar putea constitui o piedica la reconstituirea pe vechiul amplasament, iar in speța construcția "Cofetărie" sau parcul de distracții "Tara Piticilor" nu au fost realizata cu respectarea prevederilor legale.

Se mai arată că Parcul Tabacarie nu a fost autorizat in conformitate cu dispozițiile legale, proiectul nr. 385/1977 nereprezentand o dovada in sensul respectării cadrului legislativ, fie el si din perioada comunista ci doar o intenție a unei dezvoltări urbanistice neconcretizata procedural. Mai mult, instanța de fond nu a avut in vedere împrejurarea ca amenajarea parcului de distracții Tara Piticilor si construcția cofetăriei aparținând . realizat in baza autorizației de construire nr. 1147 emisa in 01.06.2004 când terenul aferent fusese deja solicitat spre restituire de către recurenți.

A sustinut recurentii că, dacă terenul nu poate fi restituit pe vechiul amplasament din cauza existentei acestei autorizații, culpa aparține administrației locale care a determinat aceasta imposibilitate. Reaua-credinta a administrației locale trebuie cenzurata prin lăsarea fara efecte a unor masuri luate care contravin in mod flagrant legii.

Cea de-a doua critica a recurenților vizează soluția instanței de a nu stabili cuantumul despăgubirilor la care a fost obligata C. Centrala. In ipoteza subsidiara in care se va respinge restituire in natura, recurenții apreciază că instanța poate stabili prin dispozitiv cuantumul despăgubirilor care vor fi acordate in procedura Titlului VII din Legea 247/2005. A interpreta altfel înseamnă a nega plenitudinea de competenta a instanței în ceea ce privește soluționarea cererilor având ca obiect aplicarea legilor reparatorii ale proprietății.

D. fiind faptul ca la instanța de fond s-au administrat si probe respectiv expertiza judiciara pentru determinarea valorii de plata potrivit standardelor Internationale, recurenții apreciază ca instanța este indreptatita sa stabilească cuantumul despagubirilor. Refuzul instanței nu va duce decât la prelungirea procedurii de indemnizare in temeiul legilor reparatorii, împrejurare constant sancționată de CEDO ca o grava încălcare a art. 6 din Convenție.

În drept recursul s-a intemeiat pe disp art. 304 pot 9 Cod proc. civ.

S-a formulat recurs în termen și de către reclamantul recurent Z. D. P., solicitându-se admiterea recursului, modificarea in tot a sentinței atacate, cu consecința admiterii acțiunii, astfel în principal obligarea pârâtei C. L. C. la punerea in posesie efectiva a reclamantului recurent, alături de celelalte persoane îndreptățite, pentru suprafața de 3 ha, cu privire la care a fost validata propunerea de reconstituire a dreptului de proprietate de pe urma autorului G. D., pe vechiul amplasament cu consecința obligării Comisiei Județene C. la emiterea titlului de proprietate, iar în subsidiar obligarea la punerea in posesie fie alte amplasamente deținute de parate, iar daca se constata imposibilitatea reconstituirii in natura a dreptului de proprietate pe un alt amplasament, se solicită obligarea pârâtelor la reconstituirea dreptului de proprietate prin acordarea de despăgubiri pentru suprafața mai sus menționata.

În motivarea recursului se susține că sentința atacată este nelegala si neintemeiata, fiind aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 Cod pr. civ: „hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal ori a fost data cu incalcarea sau aplicarea greșita a legii"

Prima critica a recurentului vizează respingerea capătului de cerere prin care a solicitat alături de celelalte persoane îndreptățite, reconstituirea dreptului de proprietate de pe urma autorului comun G. D., pe vechiul amplasament. Se considera ca in prezenta cauza nu au fost administrate suficiente probe, iar cele administrate au fost apreciate in mod greșit, astfel incât, in lipsa stabilirii cu exactitate a regimului juridic al imobilului revendicat, instanța de fond a considerat oportun a respinge acest capăt de cerere, pe motiv ca ar fi incidente in cauza prevederile art. 5 alin. 3 din Legea 18/1991.

In opinia recurentului, instanța de fond a făcut o aplicare greșita a prevederilor legale, iar la acest moment ne aflam in același punct reținut si de instanța de control, in sensul ca nelămurirea de către instanța de fond a stadiului în care se află procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, a modalității în care se va face reconstituirea, pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament, în intravilan sau în extravilan, din terenurile aflate la dispoziția Comisiei Locale, care necesită probe specifice, și se realizează în baza unor reglementări legale distincte, nestabilirea cadrului procesual în raport de stadiul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate, nemenționarea de către instanța de fond a amplasamentului pe care ar fi obligate paratele să realizeze punerea efectivă în posesie - toate acestea echivalând cu nesoluționarea fondului cauzei.

Se consideră de asemenea că instanța, din dorința de a finaliza aceasta cauza, nu a dat dovada de rol activ, astfel încât sa stăruie in administrarea probelor, lămurind prin toate mijloacele legale împrejurările de fapt și de drept, in aflarea adevărului și în consecință la pronunțarea unor hotărâri temeinice și legale.

Se arată că într-adevar, reclamanții au solicitat in cadrul acțiunii înaintate, acordarea acestor masuri reparatorii in ultima instanța, acest capăt de cerere a avut un caracter subsidiar al cererii, devenind incident doar in situația in care celelalte capete de cerere nu puteau fi admise. In speța, desi reiese că celelalte capete de cerere puteau fi admise, instanța a ales calea cea mai ușoara avuta la îndemană, cale care insa este ineficienta pentru recurent, in condițiile in care este de notorietate faptul ca recuperarea acestor masuri reparatorii este foarte greoaie, insasi CEDO sesizând ineficienta acesteia.

Mai mult decât atât, se mai relevă faptul că instanța de fond nu a ținut cont de indicațiile date de instanța de control, in sensul ca avea obligația sa lămurească aspectele învederate mai sus, rezumandu-se la a alege cea mai simpla varianta, respectiv de a obliga paratele la acordarea de masuri reparatorii.

Se mai susține că reclamanții au urmat intru-totul procedura administrativa prealabila in sensul ca au înaintat cerere de retrocedare in termenul legal, motiv pentru care pârâtele aveau obligația legala sa-i valideze, in baza înscrisurilor depuse de aceștia, cat si a celor existente in arhiva acestora- registrul agricol, urmând a emite adeverința de validare in acest sens, după care trebuia sa procedeze la punerea in posesie efectiva pe vechile amplasamente, in măsura in care acestea erau disponibile, sau pe un alt amplasament liber si la emiterea titlului de proprietate.

La momentul stabilirii modului in care se va face punerea in posesie, respectiv pe vechiul amplasament sau pe un altul, liber la acea data, deținut in portofoliul paratei C. L., acestea au obligația de a se raporta la momentul formulării cererii de retrocedare.

A considerat recurentul că neîndeplinirea obligației de către pârâte a efectuării demersurilor privind întocmirea documentației necesare emiterii titlului de proprietate, efectuarea delimitărilor necesare in teren, etc, nu împiedica pe reclamantul recurent sa solicite in instanța obligarea pârâtelor in acest sens.

In consecința mai susține recurentul, trebuie statuat faptul că pârâtele aveau obligația sa se conformeze cererii formulate si sa dispună punerea in posesie a acestuia si emiterea titlului pentru suprafața de 3 ha, pe vechiul amplasament, liber la data formulării cererii.

A mai aratat recurentul că la o cercetare amănunțita a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei se pot observa cu ușurința următoarele: a formulat in temeiul art. 169/1997 cerere de reconstituire a dreptului de proprietate de pe urma autorului său G. D., înregistrata sub numărul 100 la data de 15.01.1998, imobilul a cărui revendicare se solicita a aparținut autorului său conform actelor de vânzare cumpărare autentificate din anul 1921.

S-a învederat că, în anul 2000, prin HCLM nr. 122/2000, a fost aprobat Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al M. Constanta, întocmit conform Legii nr. 213/1998, Parcul Tabacarie fiind menționat in anexa nr 2, poziția 1. Parcul a fost construit in baza autorizațiilor de construire nr. 147/01.06.2004 si a autorizației de construire nr. 1509/09.07.2004. Parcul a fost inventariat ca fiind bun aparținând domeniului public al M. Constanta prin HCLM nr. 706/2005, anexa 2.

Se solicită a se observa ca validarea dreptului de proprietate a reclamantului recurent si a celorlalte persoane indreptatite s-a făcut sub imperiul Legii 169/1997 pentru modificarea si completarea Legii fondului funciar 18/1991 cat si a Legii 1/2000 prin Hotărârea Comisiei Județene nr. 314/08.10.2002.

A sustinut recurentul că, raportat la cele indicate mai sus, reiese fara tăgada faptul că la momentul formulării cererii de retrocedare, respectiv ianuarie 1998, bunul imobil ce aparținea autorului său, G. D., nu fusese inclus in bunurile proprietate publica a statului, acesta fiind inventariat pentru prima data abia in anul 2000 prin HCLM nr. 122, fiind inventariat ca aparținând domeniului public al M. Constanta prin HCLM nr. 706/2005, anexa 2. Mai mult decât atat, paratele au validat prin Hotărârea nr. 314/08.10.2002 pentru suprafața de 3 ha. Faptul ca Parcul Tăbăcărie a fost amenajat în baza Deciziei nr. 137/07.04.1975, în anul 1977 fiind deja menționată existența acestui parc care era menționat în Proiectul nr. 385/1977, studiu privind organizarea și funcționarea spațiilor verzi în mun. C., nu are nicio relevanta in prezenta cauza.

Se mai solicită a se observa că la momentul 1977, nu a existat niciun act legal conform căruia imobilul retrocedat in prezent sa treacă in proprietatea statului. Mai mult decât atat, acest parc a fost construit in anul 2004. deci ulterior chiar si validării de către pârâte a cererii de retrocedare - 2002.

Având in vedere ca prin instituirea legilor fondului funciar s-a urmărit de către legiuitor restabilirea situației anterioare cooperativizării sau preluării in orice alt mod al terenurilor, s-a sustinut că pârâtele aveau obligația sa procedeze la restituirea in natura a imobilului si nu sa dea curs unor decizii anterioare legilor fondului funciar, cu atat mai mult cu cat imobilul ce urma a fi transferat domeniului public fusese solicitat spre retrocedare.

Se mai susține că paratele in mod abuziv au trecut in domeniul public acest imobil, întârziind cu rea credința punerea in posesie a reclamantului recurent pentru suprafața de 3 ha, care formulase cerere in acest sens in ian. 1998, deci înainte chiar si de anul 2000- data la care acest imobil apare in HCLM 122.

Se considera oportun si esențial in prezenta cauza sa se stabilească in principal care era regimul imobilului la momentul ianuarie 1998, data formulării cererii de retrocedare a acestuia. Conform art. 41 din Legea 18/1991, terenurile fara construcții, amenajări de interes public, intrate in proprietatea statului si aflate in administrarea primăriilor la data Legii 18/1991 se vor restitui foștilor proprietari. Evident, ca in condițiile in care, instanța ar fi dispus administrarea de probe din care sa reiasă situația juridica a imobilului la data formulării cererii de retrocedare, in condițiile in care acesta se încadra in prevederile art. 41 din Legea 18/1991 acesta trebuia restituit reclamantului recurent, pe vechiul amplasament, susține acesta.

In consecința, recurentul consideră că in prezenta cauza nu s-au administrat suficiente probe, instanța de rejudecare raportandu- se doar la cele administrate in prima instanța si in cadrul recursului, tocmai de aceea rețineri precum ca imobilul retrocedat este un bun aparținând domeniului public al municipiului Constanta prin HCLM nr. 706/2005 nu sunt temeinice si legale.

Recurentul a sustinut că se impunea in prezenta cauza readministrarea de probe, in special probe specifice, cum insasi instanța de control recomanda, cat si stabilirea unor obiective menite sa deslușească cauza sub toate aspectele sale.

A mai aratat recurentul că, instanța de fond, raportat la expertizele efectuate in cauza si înscrisurile depuse, retine faptul că, in afara parcului de distracții, care se regăsește aproape integral în perimetrul identificat ca fiind terenul ce a aparținut autorului său, suprafata de 2706,50 mp a fost trecută din domeniul public al M. C. în domeniul privat, teren aferent exploatării spațiului comercial Cofetărie- Pizzerie al intervenientului .. Instanța de fond susține ca nu poate fi restituit imobilul in natura, nici măcar parțial, intrucat, „ pe teren „se află amplasată o cofetărie si pizzerie construită de intervenienta în interes accesoriu . "

Recurentul a arata că nu se cunoaste pe ce considerent retine instanta că aceasta suprafata aflata in proprietate privata nu poate fi restituita. S-a invederat că .., este o persoana juridica romana privata si nicidecum o instituție de stat. In plus, pizzeria si cofetăria nu sunt nici monumente ale naturii si nici situri arheologice, astfel incat sa nu poată fi dezafectate. Instanța de fond face referire in cuprinsul hotărârii la doua suprafețe distincte ce au trecut din domeniul public in domeniul privat, respectiv, odată suprafața de 2406,50 mp, iar pe de alta parte suprafața de 792 mp. Așadar, situația imobilului, nu a fost elucidata nici pana la acest moment, astfel incat nu se cunoaste cat aparține domeniului public si cat aparține domeniului privat, lucru inadmisibil in cauza.

In plus, s-a sustinut că din cuprinsul expertizelor judiciare dispuse in cauza coroborate cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu se reușește a sa identifica în mod cert daca suprafața de 3 ha. ce a aparținut autorului reclamantul recurent G. D., suprafață ce se suprapune peste parcul de distracții „Tara Piticilor", aparține la acest moment domeniului public sau domeniului privat al Mun. Constanta.

In consecința, s-a arata că instanța de fond, la o verificare amănunțita a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei putea observa cu ușurința ca se impune obligarea paratelor la restituirea in natura a suprafeței de 3 ha, pe vechile amplasamente. Iar în condițiile in care ar fi apreciat ca nu poate fi restituita in natura pe vechiul amplasament întreaga suprafața, ar fi trebuit sa procedeze la restituirea acesteia parțial pe vechiul amplasament, urmând ca restul sa fie restituit pe un alt amplasament.

Numai in aceste condiții ar fi asigurat o deplina recunoaștere a dreptului de proprietate al persoanei care a pierdut în mod nelegal și abuziv posesia imobilului, în acord cu cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., dar și evitarea generării unor situații de inechitate și de insecuritate în planul raporturilor juridice de drept civil, care în egală măsură ar atrage încălcarea acelorași cerințe ale textului Convenției. Faptul ca o societate privata, care a achiziționat un imobil de la un proprietar care nu avea un titlu valabil, ar fi fost deposedata, nu incalca prevederile legale ale Convenției.

Se mai susține că nu se poate vorbi in prezenta cauza de „respectarea principiul securității raporturilor juridice civile, de dispozițiile art. 481 cod civil, de împrejurarea că terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece face parte din domeniul public al municipiului C., respectiv față de împrejurarea că nu există terenuri libere de aceeași valoare care să fie atribuite reclamanților în echivalent.

In ce priveste respingerea capătului de cerere prin care reclamantul recurent a solicitat alături de celelalte persoane îndreptățite, reconstituirea dreptului de proprietate pe un alt amplasament s-a aratat că pârâtele nu au făcut dovada faptului ca nu mai dețin niciun alt amplasament ce poate fi restituit in natura si este inadmisibil ca instanța de fond sa interpreteze de bune susținerile paratelor in acest sens, fără a solicita sa facă dovada acestora.

Se solicită a se observa ca la dosarul cauzei nu s-a depus niciun proces verbal de situație întocmit de C. L., semnat si aprobat de toti membrii consiliului din care sa reiasă ca in portofoliul acesteia nu se mai găsește niciun alt amplasament. În cadrul judecării in fond a acestei cauze, pârâtele au declarat ca dețin si alte suprafete de teren libere - adresa înregistrată sub nr._/20.10.2006 la Primăria Mun. Constanta emisă de ADS - fila 31 - din care rezultă suprafața liberă deținută de ADS pe teritoriul administrativ al Mun. C., schițele de amplasament întocmite de S.C. Proiect S.A. C. și cele depuse de părți cu privire la vechiul amplasament din care rezultă ca și în zona Lacului Tăbăcărie unde este situat vechiul amplasament, mai sunt alte terenuri libere.

S-a arătat că aceste aspecte au fost reținute si de prima instanța, insa, instanța de rejudecare, desi a stabilit in sarcina expertului judiciar numit in cauza, doua obiective, prin care acesta avea obligația de a identifica amplasamente libere disponibile existente la comisia locala, obiective pe care acesta nu le-a atins, a considerat ca relațiile depuse de pârâta C. L., din care rezulta ca nu mai are la dispoziție teren care s-ar putea atribui, in echivalent, sunt suficiente pentru a ajunge la concluzia ca nu li se poate reconstitui dreptul de proprietate pe vechiul amplasament.

Chiar dacă vechiul amplasament este ocupat în prezent de Parcul Tăbăcărie - parcul de distracții „Tara Piticilor" și în parte o societate privata, având în vedere că reclamantul recurent si ceilalți reclamanți sunt persoane îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului ce a aparținut autorului comun, defunctul G. D., în baza Legii nr. 18/1991 mod. și compl., terenul având anterior preluării abuzive destinație de teren agricol, dreptul de reconstituire în natură a terenului de 3 ha fiind recunoscut și validat de pârâte, având în vedere și faptul că e teritoriul administrativ al Mun. C. există terenuri libere ce pot fi retrocedate în natură, precum și faptul că s-a formulat prima cerere de reconstituire sub imperiul Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 169/1997, potrivit cu care restituirea în natură se poate efectua și pe alte amplasamente dacă vechiul amplasament nu este liber, s-a solicitat ca instanța sa insiste in solutionarea legala a cauzei, in sensul obligării pârâtelor la punerea in posesie pe alte amplasamente.

A mai aratat recurentul că măsurile dispuse in cauza de către instanța sunt ineficiente, astfel chiar si in condițiile in care s-ar acorda valoarea de piața a imobilului, aceasta măsură este ineficienta la acest moment, având in vedere faptul ca dosarele privind stabilirea de despăgubiri sunt soluționate cu mare dificultate, existând posibilitatea ca măsura reparatorie dispusa in cauză să nu fie încasata, din lipsă de fonduri.

In drept: art. 304 pct. 9, art. 304 ind. 1 Cod procedura civila, dispozițiile Legilor fondului funciar.

Intimatele D. L. M., V. D. M., O. A., O. I. M. au formulat întâmpinare la recursului Statului R. solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

In motivarea poziției lor procesuale intimatele arată că asupra excepției inadmisibilității instanța de fond s-a pronunțat in mod corect în sensul respingerii acesteia, apreciindu-se că această soluție nu a fost atacată in condițiile în care nu se precizează în mod formal că recursul privește și excepțiile invocate de S. român la instanța de fond, considerându-se că nerecurându-se în mod formal aceste aspecte hotărârea instanței de fond dobândește autoritate de lucru judecat în sens pozitiv.

Se mai susține că atât excepția cât și recursul se fundamentează pe o gravă eroare privind obiectul cererii de chemare în judecată, pornind aparent de la premisa că reclamanții ar fi formulat o cerere fundamentată pe dispozițiile art.480 Cod Civil, ceea ce nu corespunde realității, obiectul cererii fiind de fapt o plângere fundamentată pe dispozițiile Legii 18/1991.

Se mai arată că reclamanții au depus cerere conform legii reparatorii, au urmat procedura reglementată de Legea 18/1991 dispunându-se reconstituirea dreptului lor de proprietate în natură, acțiunea vizând in principal refuzul de punere în posesie al reclamanților în condițiile art.53 și 64 din legea fondului funciar.

Totodată se susține că din nici o probă de la dosar nu rezultă că terenul s-ar afla în proprietatea Statului R., iar faptul că bunul s-ar afla în domeniul public al unității administrativ teritoriale nu coincide cu plasarea acestuia în patrimoniul Statului R., întrucât proprietatea publică aparține Statului și unităților administrativ teritoriale.

În continuare intimații susțin că cererea nu se circumscrie dispozițiilor Legii 213/1998, astfel încât inadmisibilitatea acțiunii în revendicare nu poate fi admisă concluzionându-se în sensul că recursul Statului R. e neîntemeiat fundamentându-se pe o reală confuzie privind obiectul cererii de chemare în judecată.

Recursul a fost înregistrat inițial pe rolul Tribunalului C. Secția I a Civilă, iar ulterior, ca urmare a admiterii cererii de stămutare a cauzei formulată de petentul Z. D. P., cauza a fost strămutată de Inalta Curte de Casație și Justiției la Tribunalul Bihor, in soluția pronunțată in data de 31.06.2012, în acest sens, fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 27.06.2012 cu prim termen la 11.04.2012, dată la care s-a acordat cuvântul asupra fondului cauzei părților prezente.

Recurenții au formulat note scrise depuse la dosarul cauzei prin care au reiterat susținerile din recurs.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate de recurenți, cat si de instanța din oficiu, raportat la prevederile art. 304, pct. 7, 8 si 9 si art. 304 indice 1 cod pr. civ., tribunalul retine următoarele:

1.În ceea ce privește recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C. instanța reține că acesta este fondat, pentru argumentele ce succed:

În esență recurentul susține că instanța de fond în mod neîntemeiat a respins excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor, susținându-se pe de o parte că se impune a se soluționa conflictul dintre legea generală și legea specială in sensul inadmisibilității acțiunii de drept comun în condițiile incidenței legii speciale, respectiv a Legii 18/1991, iar cu privire la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive se susține că, față de procedura specială care reglementează acordarea de măsuri reparatorii, respectiv Legea nr. 247/2005 care modifică Legea nr. 18/1991, S. R. nu ar avea calitate procesuală pasivă, mai mult în măsura în care bunul se află în domeniul public a orașului C., aflându-se situat pe teritoriul administrativ al acestui oraș, calitatea procesuală pasivă ar aparține consiliului județean, potrivit dispozițiilor art.12 alin 5 din Legea 213/1998.

Nu pot fi reținute criticile intimaților din cuprinsul întâmpinării referitoare la faptul că, necontestându-se formal modul de soluționare al excepțiilor de recurentul S. R. aceste soluții rămân câștigate cauzei sub putere de lucru judecat. În condițiile în care în recursul formulat de S. R. se solicită foarte clar admiterea recursului, schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin MFP și constatarea ca inadmisibilă a cererii formulate, detaliindu-se în cuprinsul cererii de recurs motivele de nelegalitate și netemeinice invocate în combaterea modului în care instanța a soluționat cele două excepții, este evident faptul că recursul vizează tocmai soluția instanței asupra excepțiilor, astfel încât nu se poate reține puterea de lucru judecat în privința acestora.

In ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată,instanța de fond a apreciat că excepția este neîntemeiată neputându-se îngrădi accesul liber la justiție al reclamanților protejat de CEDO și de Constituția României, reglementat și de art.13 din Convenție, făcându-se trimitere și la existența procedurii administrative de care beneficiază părțile în temeiul legii fondului funciar.

Recurentul susține că în aprecierea acestei excepții se impunea a se face o paralelă între dreptul comun respectiv Codul Civil și dispozițiile Legii 18/1991 modificate prin Legea nr. 247/2005 în aprecierea acestei acțiuni de fond funciar, dându-se prevalență legii speciale.

Din această perspectivă instanța de recurs reține ca pertinente criticile intimaților care arată că recurentul se află într-o gravă eroare privind obiectul acțiunii prezente, atâta timp cât prin cererea formulată reclamanții se fundamentează pe dispozițiile art. 53 alin 1 și 64 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 18/1991, fiind o acțiune îndreptată împotriva refuzului comisiilor abilitate de fond funciar de punere în posesie pe un amplasament de 3 ha cu privire la care anterior li s-a recunoscut îndreptățirea.

In consecință, reclamanții au urmat efectiv calea administrativă prescrisă de legea specială, respectiv Legea 18/1991 cu toate modificările acesteia intervenite prin Legea 167/1997, Legea 1/2000 menționate expres în petitul cererii inițiale cât și a Legii 247/2005, rolul instanței de fond fiind acela de a identifica în condițiile legii fondului funciar, raportat la situația de fapt concretă, modalitatea de despăgubire a reclamanților, urmând a stabili dacă se impune o despăgubire în natură sau prin echivalent, pe vechiul amplasament, pe un amplasament echivalent valoric sau prin despăgubiri bănești.

In consecință calea aleasă a fost tocmai legea specială a fondului funciar, fiind corect indicată față de situația de fapt descrisă în speță, nefiind necesară recunoașterea unei căi de atac excepționale fundamentată doar pe CEDO atâta timp cât ea e reglementată de dreptul intern și e in acord cu dispozițiile Convenției.

In consecință excepția inadmisibilității a fost corect respinsă acțiunea nefiind întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ci pe legea specială aplicabilă in cauză respectiv legea fondului funciar cu toate modificările sale ulterioare.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor instanța de fond a reținut faptul că această excepție trebuie respinsă, deoarece acest pârât își justifică calitatea procesuală pasivă față de cererea subsidiară de acordare a despăgubirilor în mod direct, chiar dacă bunul se află în domeniul privat al M. C., iar împrejurarea dacă instanța poate obliga acest pârât în mod direct la despăgubiri este deja o problemă de fond.

Aceste susțineri ale instanței de fond sunt apreciate ca fiind eronate de instanța de recurs. Astfel față de temeiul juridic al cererii, reprezentat de legea specială, Legea 18/1991 cu toate modificările sale ulterioare, instanța de recurs reține că procedura de acordare a despăgubirilor e reglementată de Legea 247/2005 care modifică Legea 18/1991 în sensul că prevede o procedură specială de acordare a despăgubirilor solicitate în condițiile Legii 18/1991, așa cum prevede art.1 alin 3 din Titlul VII al Legii 247/2005 privind Regimul juridic al plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, lege care conferă atribuții în procedura de reconstituire unor organe special constituite în acest scop, cum ar fi C. Centrală de Stabilire a Despăguburilor, urmând ca procedura de despăgubire să fie urmată potrivit legii speciale prin organele expres abilitate în acest sens.

Într-o asemenea procedură specială derulată prin organe ale Statului cu atribuții speciale, înființate în acest scop, legea nu a reglementat o atribuție specială in sarcina Statului prin Ministerul Finanțelor, astfel încât această instituție nu poate avea calitate procesuală pasivă care să se suprapună peste calitatea procesuală pasivă a instituțiilor înființate expres in scopul acordării despăgubirilor.

Mai mult sunt incidente și concluziile Inaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. 27 din 14.11.2011 pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorii pentru instanțe, potrivit căreia S. prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă in procesele în care se solicită în condițiile legii speciale despăgubiri bănește pentru imobilele preluate în mod abuziv, în considerentele hotărârii analizându-se pe larg jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a se ajunge la această concluzie. Se reține foarte în clar în considerentele acestei decizii că nici măcar caracter nefuncțional al fondului Proprietate reținut în anumite decizii ale CEDO nu este un temei pentru a conferi calitate procesuală pasivă directă Statului R. in încercarea de a valorifica despăgubirile la care reclamantul e îndreptățit, rolul Statului fiind acela de a acorda eficiență organelor înființate în scopul stabilirii și acordării despăgubirilor, în special Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, cauza pilot A. c României fiind aceea care a impus în mod imperativ Statului R. obligația de a găsi o procedura administrativă eficientă, transparentă, rapidă și previzibilă prin care cei îndreptățiți să fie efectiv despăgubiți.

În consecință față de prevederile exprese ale Legii 18/1991 modificate prin Legea 247/2005, care reglementează o procedură specială de despăgubire, în care Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are atribuții prevăzute de lege, ținând cont de dispozițiile Deciziei nr. 27 din 14.11.2011 ale Inaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de recurs reține că se impune admiterea recursului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP C. și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP C. și in consecință înlăturarea dispoziției privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata despăgubirilor către reclamanți, fiind incidente dispozițiile art. 312 alin 1 coroborat cu art. 304 pct.9 Cod de procedură civilă, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuală pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor, care se impunea a fi admisă, potrivit considerentelor mai sus prezentate.

2. Legat de recursurile formulate de recurenții D. L. M., V. D. M., Z. D. P., OCNÂRESCU A., OCNÂRESCU I. M. și recurentul Z. D. P., acesta din urmă formulând atât un recurs comun cu ceilalți recurenți persoane fizice cât și unul separat, instanța le va analiza împreună având in vedere că se fundamentează în esență pe aceleași argumente, urmând a se răspunde punctual și grupat tuturor criticilor esențiale exprimate în aceste recursuri.

O primă critică esențială a recurenților-reclamanți vizează împrejurarea că instanța de fond a refuzat reconstituirea dreptului de proprietate al acestora pe vechiul amplasament, fără însă a clarifica regimul juridic al terenului și reținând faptul că terenul se află în domeniul public, împrejurarea care, în viziunea recurenților reclamanți nu s-a dovedit, aceștia apreciind că terenul se află în domeniul privat al unității administrativ teritoriale, e liber de construcții și poate fi reconstituit în natură reclamanților. Mai mult se susține că nu era posibilă și nici legală trecerea terenului în domeniul public ulterior depunerii cererii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra acestuia în condițiile legii fondului funciar.

Analizând aceste aspecte instanța de recurs reține că îndreptățirea reclamanților recurenți la reconstituirea dreptului de proprietate, în condițiile Legii nr. 18/1991 modificată prin Legea 247/2005, pentru o suprafață de 3 ha teren arabil, deținut anterior de antecesorul în drepturi al acestora G. D. este un fapt necontestat.

Aceștia au formulat cerere de reconstituire în termen legal solicitând inițial prin cererea nr. 100/15.01.1998 cele 3 ha de teren, cerere pe care o considerau ca fiind rămasă fără răspuns, iar ulterior tot în termenul legal reglementat de Legea 247/2005, au formulat o nouă cerere nr._/21.09.2005 (fila 7 din dosarul civil nr._ al Judecătoriei C.). Din cuprinsul cererii rezultă că se solicită 3 ha teren arabil, categoria I a pe care antecesorul G. D. l-a deținut în C., conform actului emis de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale C. nr. 2522/22.11.2000 și schița Proiect nr. 5850/02.10.1992. Totodată potrivit unui alt înscris adresat de petenți Z. D. P. și D. L. M. Prefectului orașului C. (fila 9 dosar nr._ al Judecătoriei C.) se arată că terenul de 3 ha ce a aparținut autorului lor, cuprinde potrivit planului anexat, două loturi dispuse pe malul lacului Tăbăcărie și erau cultivate cu zarzavaturi.

Potrivit înscrisurilor probatorii depuse la dosar (fila 51 dosar nr._ al Judecătoriei C.) G. D. a deținut 1 lot aflat în careul 158 reprezentând o grădină de zarzavat, lot identificat în schița plan de situații scara 1:2000 Ed.1995-1997 (filele 48-50 dosar nr._ al Judecătoriei C.) ca fiind situat în M. C., zona Pac Tăbăcărie aferent obiectivului Ț. Piticilor.

Cererea de reconstituire inițială a fost soluționată prin hotărârea nr. 314/08.10.2002 a Comisiei Județene C., fără însă a fi comunicată prin scrisoare recomandată petenților, doar afișată la sediul primăriei, potrivit susținerilor comisiei din adresa nr._/08.11.2006 (fila 14 dosar nr._ al Judecătoriei C.), acesta fiind și motivul probabil pentru care petenții nu au avut cunoștință de soluție și nici nu au luat măsuri pentru punerea sa în executare, reiterându-și doar cererea de reconstituire în 2005.

Potrivit Hotărârii nr.314/08.10.2002 a Comisiei Județene C. nepusă în executare de autorități, (fila 16-18 dosar nr._ al Judecătoriei C.) în temeiul art.12 din Legea 18/1991 si art.7 din H.G.180/2000 au fost validate anexele prezentate de Comsia locală C., inclusiv anexa 37 în care la poziția 44 se regăsesc moștenitorii lui G. D. respectiv D. L. M., V. D. M., Z. D. P., O. A. si O. I. M. cu o suprafață de 3 ha teren.

Așa cum a reținut in mod corect instanța de fond și cum au stabilit și instanțele ce s-au pronunțat anterior în cauză inclusiv cu ocazia casării cu trimitere spre rejudecare, această hotărâre a Comisiei Județene C. nu precizează nimic cu privire la modalitatea de reconstituire și nici din temeiurile de drept invocate în hotărâre cât și în anexă nu se poate deduce acest lucru, singurul rol practic al hotărârii fiind acela de a recunoaște îndreptățirea reclamanților la reconstituire ,însă fără a indica efectiv un amplasament.

Tocmai pentru ca această îndreptățită recunoscută de autorități de mai bine de 10 să nu rămână o formă fără fond se impune în cadrul prezentului proces ca instanța să clarifice ținând cont de situația juridică a bunului de la data solicitării sale, dar și din prezent, dacă este posibilă o restituire în natură în principal, iar în subsidiar prin teren in echivalent valoric, iar in lipsă prin despăgubiri.

In ceea ce privește terenul deținut în proprietate de antecesorul reclamanților așa cum rezultă și din înscrisurile ce au însoțit cererea inițială, acesta se află situat în Parcul Tăbăcărie în concret în obiectivul Ț. Piticilor.

Se susține faptul că acest amplasament nu se află in domeniul public al municipiului C., ci este un amplasament liber aflat în domeniul privat al acestuia, iar la data depunerii cererii in anul 1998 nu avea destinație de parc. Aceste susțineri nu pot fi reținute de instanța de recurs.

Este necontestat faptul că vechiul amplasament al antecesorului reclamantului era, chiar și anterior depunerii cererii sale in 1998, un parc aferent obiectivului Ț. Piticilor, așa cum rezultă din schițele din 1995-1997, dar și din decizia nr.137/07.04.1975 al Consiliului Popular al Județului C. care a decis ca perimetrul înconjurat al lacului Tăbăcărie pe o suprafață de 102 ha să fie amenajat parc de distracții, târg de vară, țara copiilor, spații de teatru, circ și arte plastice, de asemenea în Proiectul 387/1977 ce cuprinde spațiile verzi publice din M. C. apar și spațiile verzi de pe malul lacului Tăbăcărie.(filele 248-259 vol I dosar de fond al Judecătoriei C.)

Mai mult decât atât simpla destinație de parc public a acestui teren îi conferă în temeiul Legii 18/1991 calitatea de bun care se află prin natura și uzul său în domeniul public al unității administrativ teritoriale așa cum rezultă fără urmă de tăgadă din art.5 alin 1 și 3 din Legea 18/1991 potrivit căruia aparțin domeniului public (…) parcurile publice care prin natura lor sunt de interes sau de uz public și care nu pot fi dezafectate din domeniul public decât in cazuri de excepție pentru lucrări de interes național.

Împrejurarea că acest parc a fost inclus ulterior depunerii cererii de reconstituire a reclamanților din 1998, respectiv după anul 2000 în inventarul bunurilor aparținând domeniului public al M. C. nu afectează sub nici o formă existența ex lege a parcului în domeniul public al unității administrativ atâta timp cât e dovedit faptul că parcul exista și funcționa ca atare la data depunerii cererii.

Cu atât mai mult în prezent la data la care dreptul reclamanților trebuie să dobândească un caracter efectiv prin punerea lor in posesie e clarificat regimul juridic al terenului ca fiind un parc public aflat în domeniul public al municipiului C..

Astfel potrivit HCL nr. 245/23.06.2004 (fila 47 dosar nr._ al Judecătoriei C.) suprafața de_,60 mp, situat în C. reprezentând parcul de distracții „Ț. Piticilor” se află în domeniul public al municipiului C. în suprafață majoritară de_,10 mp, iar doar o suprafață foarte mică de 2706,50 mp pe care sunt amplasate construcții din parc și cu privire la care nu s-a dovedit că ar fi aparținut antecesorului reclamanților s-a menținut în domeniul privat.

Totodată potrivit Anexei nr. 2 la Hotărârea nr.122 din 23.03.2000 modificată și completată prin Hotărârea nr. 483 din 26.10.2000 cuprinzând Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al M. C. apare înscris și Parcul Tăbăcărie (fila 56-57 dosar nr._ al Judecătoriei C.).

În consecință având în vedere faptul că atât la data formulării cererii de reconstituire cât și in prezent, vechiul amplasament al antecesorului reclamanților, se afla în baza art.5 alin 1 din Legea 18/1991, in domeniul public al municipiului C., pe teren fiind amplasat parcul de distracții Tara Piticilor, instanța de recurs reține că in mod legal și temeinic a stabilit instanța de fond faptul că reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților recurenți pe vechiul amplasament nu e posibilă, terenurile din domeniul public fiind inalienabile, imprescriptibile și insesizabile potrivit art.5 alin 2 din legea 18/1991.

De altfel așa cum au reținut și instanțele ce au judecat în ciclul procesual anterior, intenția comisiilor de aplicare a legii fondului funciar, la data validării reclamanților la reconstituire, și a includerii acestora în anexa nr.37 din Hotărârea 314/08.10.2002 a Comisiei Județene C., a fost aceea de a acorda acestora un alt amplasament în echivalent valoric cu cel deținut de autorul lor, amplasament care însă nu a fost identificat niciodată în teren.

Prioritară potrivit legii fondului funciar este reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților pe un alt amplasament și doar în subsidiar în măsura în care acest lucru nu este posibil neexistând la dispoziția comisiilor terenuri în acest sens, se vor putea acorda despăgubiri în condițiile legii speciale.

Instanța de fond a reținut că nu este posibilă atribuirea către reclamanți a unor alte terenuri în echivalent valoric, neexistând la dispoziția comisiilor asemenea terenuri libere fără insă ca aceste împrejurări să fie dovedite.

Astfel în decursul procesului la întrebările repetate ale instanței adresate Comisiei Locale de aplicare a legii fondului funciar C., Agenției Domeniilor Statului-reprezentanța C., instituției Prefectului Județului C. care asigură și Președinția Comisiei Județene de aplicare a legii 18/1991 C., răspunsurile oferite au fost lapidare, nedovedite și adesea contradictorii.

Astfel încă prin adresa nr.2766/28.11.2006 (fila 30 dosar nr._ al Judecătoriei C.) emisă de directorul Oficiului de cadastru si publicitate imobiliară C. la cererea secretarului comisiei locale de aplicare a legii fondului funciar C. s-a învederat faptul că din evidențele OCPI C. rezultă că nu ar exista terenuri agricole ca rezerve a Comisiei Locale de aplicare a legii fondului funciar însă că in domeniul privat al statului în teritoriul administrativ al municipiului C. I.C.D.C.O.C. Palas există o suprafață de teren arabil de 465 ha din care în domeniul privat 62 ha.

Potrivit dispozițiilor art.9 alin 10 și 11 din Legea 18/1991 revine obligația primarului la nivel de localități și comune, iar prefectului la nivel de județ să întocmească balanța de fond funciar în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite. Mai mult în decursul timpului odată cu modificările succesive ale legii fondului funciar, balanța de fond funciar a suferit modificări succesive prin diferite acte normative în sensul includerii unor noi terenuri în cuprinsul acestora în vederea reconstituirii dreptului de proprietate prin teren în echivalent valoric în favoarea tuturor persoanelor îndreptățite.

In prezenta cauză nici primarul și nici prefectul nu și-a îndeplinit obligația de a prezenta o balanță de fond funciar corectă și completă cu toate terenurile aflate la dispoziția comisiilor în vederea reconstituirii.

Mai mult potrivit dispozițiilor art.18 alin 3 din Legea 18/1991 terenurile neatribuire rămase la dispoziția comisiei sau din domeniul privat al statului se pot restituii la cerere în condițiile legii foștilor proprietari cărora li s-a recunoscut îndreptățirea la despăgubiri.

per a contrario chiar și in situația în care inițial din lipsă de terenuri s-a validat o reconstituire prin echivalent bănesc din terenurile aflate în domeniul privat al statului și cele aflate la dispoziția comisiei de aplicare a legii fondului funciar se pot reconstituii drepturi în natură persoanelor îndreptățite.

Totodată prin adresa nr.947/11.02.2010 (fila 325 vol I dosar de fond) P. Județului C. informează instanța că nu deține o situație la zi a terenurilor disponibile pe raza municipiului C. ce pot fi acordate în compensare reiterând ca motiv faptul că nu este finalizată situația terenurilor disponibile aflate în administrarea comisiilor locale de fond funciar întrucât procedura reconstituirii dreptului de proprietate nu s-a încheiat la nivelul Județului C.. Totodată aceeași autoritate răspunde printr-o altă adresa nr.8979/23.08.2010 (fila 48 vol II dosar de fond) în sensul că nu deține o situație la zi a terenurilor disponibile pe raza municipiului C. a fi acordate celor îndreptățiți conform legii reparatorii.

Un asemenea răspuns lapidar și incert, inacceptabil la nivelul unei autorități care are obligații clare în întocmirea balanței de fond funciar și evidențierea terenurilor din cuprinsul acestora, relevă insă totuși un aspect clar, terenurile există, se află la dispoziția comisiei, însă datorită nefinalizării procedurilor nu s-a putut prezenta situația acestora, caz in care dubiul asupra identității terenurilor dar nu și asupra existenței acestora, trebuie să profite reclamanților, urmând ca identificarea să aibă loc în procedura administrativă cu concursul dat cu maximă celeritate al comisiilor, urmând în acest sens dispozițiilor legii fondului funciar pentru identificarea terenului.

In ceea ce privește ordinea de soluționare a acestor cereri nu trebuie uitat că reclamanții au formulat cereri încă în anul 1998, reiterate apoi in anul 2005, deținând o hotărâre de validare pe anexa 37 în scopul acordării de teren în echivalent încă din anul 2002, adică mai bine de 10 ani de când autoritățile le-au stabilit îndreptățirea la un teren în echivalent, fiind de neconceput să se emită o asemenea decizie total inaplicabilă și fără a deține efectiv la nivelul anului respectiv terenuri care să poată fi acordate în echivalent. Astfel în procedura de reconstituire pe un alt amplasament se impune a se acorda cererii reclamanților o maximă prioritate tocmai pentru a nu transforma un drept recunoscut într-unul formal și golit de sens, aducând astfel atingere, din vina autorităților administrative incapabile să-și pună in practică propriile decizii, atingere dreptului de proprietate recunoscut de autorități încă din 2002, dar nedevenit niciodată efectiv, situație ce ar putea atrage încălcarea art.1 Protocol 1 din Convenție dar și a art.6 CEDO in ceea ce privește punerea în executare a propriei hotărâri a Comisiei Județene C. de validare la reconstituire a reclamanților pe o suprafață de 3 ha teren arabil în perimetrul orașului C..

În consecință instanța de recurs reține că in mod neîntemeiat a reținut instanța de fond faptul că nu există la dispoziția comisiilor de aplicare a legii fondului funciar teren pentru a fi reconstituit dreptul de proprietate al reclamanților pe un alt amplasament, din adresele lapidare și incoerente ale autorităților rezultând de fapt doar împrejurarea că nu se poate prezenta o evidență a acestora, nefiind finalizată procedura de reconstituire, nu și faptul că nu ar exista asemenea terenuri la dispoziția comisiei.

Pentru aceste motive instanța de recurs reține că se impune modificarea hotărârii instanței de fond în sensul obligării în principal a comisiilor de aplicare a legii fondului funciar la eliberarea în favoarea reclamanților a unui titlu de proprietate pentru un teren în echivalent valoric cu cel deținut de antecesorul acestora G. D..

În ceea ce privește cea de a doua critică a recurenților privind nestabilirea de către instanța de fond a despăgubirilor la care este obligată C. Centrală în cazul admiterii cererii subsidiare, instanța de recurs reține că aceste critici sunt nefondate.

Astfel potrivit procedurii speciale reglementate de titlul VII al Legii 247/2005 competența de a stabili valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate revine Comisiei Centrale de Stabilirii a despăgubirilor însă în cadrul acestei proceduri părțile implicate vor putea cere, eventual să se țină cont de expertiza efectuată în cadrul prezentului proces, însă competența de stabili valoarea imobilului rămâne un atribut exclusiv stabilit prin lege specială in favoarea Comisiei Centrale tocmai pentru că acțiunea prezentă e fundamentată pe dispozițiile legii speciale și nu pe dreptul comun.

Astfel art.16 alin 1 din titlul VII al Legii 247/2005 prevede că: Deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare, se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale. Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natura a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.

Chiar dacă dispozițiile legii fac trimitere în principal la Legea nr. 10/2001 ele sunt aplicabile în aceeași măsură și dispozițiilor de acordare a despăgubirilor emise în condițiile Legii nr. 18/1991 așa cum rezultă foarte clar din art.1 alin 3 din Legea nr. 247/2005.

Însă se impune punerea în aplicare a deciziilor și dispozițiilor de acordare a despăgubirilor prin echivalent in baza Legii 18/1991 modificată prin Legea 247/2005 cu maximă celeritate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului atrăgând atenția in mod repetat asupra caracterului deficitar, greoi și lipsit de eficacitate al legii cât și a activității autorităților administrative în acest domeniu.

Astfel din Jurisprudența CEDO, relevantă în materia art.1 Protocol 1, rezultă tendința tot mai accentuată a Curții de a impune statului R. de a-și îndeplini obligația pozitivă de a lua măsuri legislative coerente și efective pentru a înlătura efectele negative ale unei legislații defectuoase și ineficiente.

În cauza P. c Romaniei Curtea simte nevoia să tragă un semnal de alarmă și „consideră că lipsa de coerență pe plan legislativ și divergențele de jurisprudență din domeniul naționalizării imobilelor erau susceptibile să creeze un climat general de incertitudine și nesiguranță juridică.”, ceea ce atrage o încălcare a art1.Protocol 1. De asemenea în cauza I. c. României, hotărâre făcută publică în data de 1 iulie 2008, în care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 Curtea a reiterat constatările din hotărârile date în cauzele M. și D. c. României și D. c. României în sensul că o decizie administrativă prin care se recunoaște calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra unui imobil se analizează ca o creanță împotriva statului, suficient de bine stabilită pentru a putea fi calificată ca « valoare patrimonială » protejată de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1.In aceeași hotărâre, Curtea arată că autoritățile cărora le revin atribuții în baza Legii nr. 18/1991 nu pot fi exonerate de responsabilități în cazul în care, prin acțiunile lor, aduc atingere drepturilor protejate de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept instanța de recurs reține că sunt incidente in cauză motivele de casare prevăzute de 304 alin 1 pct.9 Cod proc. civilă, hotărârea instanței de fond fiind dată cu interpretarea greșită a legii în privința soluțiilor ce au vizat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor, cât și in ceea ce privește solicitarea de acordare în principal de despăgubiri sub forma unui teren în echivalent valoric, iar abia în subsidiar de despăgubiri potrivit legii speciale, va admite recursurileformulate de recurenții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin DGFP C., și recurenții D. L. M., V. D. M., Z. D. P., O. A. și O. I. M., împotriva sentinței civile nr._ din 31 oct. 2011 pronunțată de Judecătoria C., pe care o va modifica în parte, în sensul că:

Va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor și va respinge acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Va obliga în principal pârâtele C. L. Constanta și C. J. Constanta, să întocmească documentația necesară și să elibereze titlu de proprietate pe un teren liber, aflat la dispoziția comisiilor, în echivalent valoric cu cel deținut anterior de autorul reclamanților G. D., respectiv pentru o suprafață de 3 ha teren agricol, categoria I a, în intravilanul localității C. similar ca valoare cu terenurile ce reprezintă în prezent suprafața Parcului Tăbăcărie. În subsidiar, în cazul în care reconstituirea pe alt amplasament nu e posibilă va menține obligația privind acordarea de despăgubiri.

Va înlătură dispoziția privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata despăgubirilor către reclamanți. Va menține restul dispoziților sentinței atacate.

In baza art. 274 Cod pr. civ. nu se vor acorda cheltuieli de judecată in recurs, constatându-se că niciuna dintre părți nu le-a solicitat și dovedit.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite ca fondate recursurile civile introdus de recurenții S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - prin DGFP C., cu sediul în C., ., nr.18, jud. C., D. L. M. dom. în Constanta, ..1B, jud. C., V. D. M. dom. în loc. Constanta, ..1B, jud. C., Z. D. P. dom. în București, ., nr.51, . și ..1B, jud. C., O. A. dom. în loc. Constanta, ..1A, jud. C. și O. I. M. dom. în loc. Constanta, ..1A, jud. C., în contradictoriu cu intimații C. L. PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA TERENURILOR CONSTANTA cu sediul în Constanta, ., jud. C., C. J. PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA TERENURILOR CONSTANTA cu sediul în Constanta, ., jud. C., P. M. C., P. JUDEȚULUI C., . cu sediul în C., ., .. C., M. C. prin Primar, împotriva sentinței civile nr._ din 31 oct. 2011 pronunțată de Judecătoria C., pe care o modifică în parte, în sensul că:

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor și respinge acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Obligă în principal pârâtele C. L. pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Constanta și C. J. pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Constanta, să întocmească documentația necesară și să elibereze titlu de proprietate pe un teren liber, aflat la dispoziția comisiilor, în echivalent valoric cu cel deținut anterior de autorul reclamanților G. D., respectiv pentru o suprafață de 3 ha teren agricol, categoria I a, în intravilanul localității C. similar ca valoare cu terenurile ce reprezintă în prezent suprafața Parcului Tăbăcărie.

În subsidiar, în cazul în care reconstituirea pe alt amplasament nu e posibilă menține obligația privind acordarea de despăgubiri.

Înlătură dispoziția privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata despăgubirilor către reclamanți.

Menține restul dispoziților sentinței atacate.

Fără cheltuieli de cheltuieli de judecată.

Definitivă și irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 24 aprilie 2013.

Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,

N. B. F. M. L. M.-G. I. P.

Red. fond D. C.

Red. rec. L. E M.-G.

Dact. IP/LEMG

2 ex./20 mai 2013.

← Fond funciar. Sentința nr. 1076/2013. Tribunalul BIHOR		Actiune in raspundere delictuala. Încheierea nr. 274/2013.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Actiune in raspundere delictuala. Încheierea nr. 274/2013. Tribunalul BIHOR Fond funciar. Decizia nr. 345/2013. Tribunalul BIHOR Pretenţii. Sentința nr. 9468/2013. Tribunalul BIHOR Rectificare carte funciară. Decizia nr. 817/2013. Tribunalul BIHOR