Legea 112/1995. Decizia nr. 212/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 212/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 10-06-2013 în dosarul nr. 21411/271/2011
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 212/A/2013
Ședința publică din 10 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. T. S.
JUDECĂTOR F. I. C.
GREFIER D. C.
Pe rol fiind pentru azi judecarea apelului civil înaintat de apelantul K. Z. în contradictoriu cu intimații S. R. PRIN CONSILIUL LOCAL ORADEA, S. E., M. FINANȚELOR ȘI ECONOMIEI în reprezentarea STATULUI R., împotriva sentinței civile nr.5493 din 9.04.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect Legea 112/1995.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Se constată că dezbaterea în fond a cauzei a avut loc la data de 3 iunie 2013 când părțile au pus concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință din acea zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, amânându-se pentru data de 10 iunie 2013 – zi în care s-a pronunțat hotărârea.
TRIBUNALUL
DELIBERÂND,
Asupra apelului civil, tribunalul reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.5493 din 9.04.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea s-a respins excepția netimbrării cererii.
A fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant a Consiliului Local Oradea.
A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.
A fost respinsă excepția autorității de lucru judecat în ce privește restabilirea situației anterioare de Carte Funciară.
S-a admis excepția inadmisibilității pentru capetele de cerere privind restituirea imobilelor, respectiv obligarea Statului R. la plata de despăgubiri pentru aceste imobile și, pe cale de consecință,
A fost respinsă cererea formulată și precizată de reclamantul K. Z. cu domiciliul în Oradea, ., ., în contradictoriu cu pârâții M. FINANȚELOR ȘI ECONOMIEI ÎN REPREZENTAREA STATULUI R. cu sediul în sector 5, București, APOLODOR, nr. 17 și S. E. cu domiciliul în Oradea, .. 13, .> A fost obligat reclamantul la plata către pârâta S. E. a sumei de 600 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele;
Excepția netimbrării cererii.
Având în vedere art. 15 lit. r din Legea 146/1997 raportat la petitul cererii instanța constată că cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, textul legal nefăcând referire doar la Legea 10/2001, pe cale de consecință intanța de fond a respins excepția netimbrării invocată de pârâtă.
Excepția lipsei calității de reprezentant a Consiliului Local Oradea.
Instanța de fond având în vedere prevederile art. 225 Cod Civil, care reglementează reprezentarea Statului R. în raporturile civile, respectiv faptul că este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că unitățile administrativ-teritoriale nu sunt reprezentate de Consiliul Local ci, conform art. 21 din Legea 215/2001, sunt reprezentate de primar sau de președintele consiliului județean, a admis excepția lipsei calității de reprezentant al Consiliului Local Oradea în ce privește reprezentarea Statului R..
Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.
Instanța de fond a reținut că prin înscrisul de la fila 10 dosar Ridi F. și Ridi F. I. solicită Comisie de aplicare a Legii 10/2001 restituirea, printre altele, și a apartamentului 5 (ce face obiectul prezentului litigiu), coroborat cu faptul că Ridi F. este moștenitorul legal în cotă de 1/1 a defunctului Ridi F. (certificat moștenitor nr. 61/07.11.2011, fila 23 dosar) care a cesionat drepturile litigioase către reclamant (fila 22 dosar), se concluzionează că reclamantul este succesorul în drepturi pentru restituirea . dosar. Constatând că art. 4 din Legea 10/2001 reglementează într-o manieră largă repunerea în termenul de acceptare a moștenirii, reglementând la alin. 4 din acest articol chiar și faptul că “de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profita ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus in termen cererea de restituire”, reținând că prin sentința civilă nr. 4124/2007 deși se reține la acel moment că reclamantul nu ar fi avut o calitate procesuală activă, instanța constată totuși că are vocație succesorală, astfel că în lumina noilor înscrisuri depuse de reclamant, nu se pune problema autorității de lucru judecat, ci, dimpotrivă, instanța coroborând actele depuse la dosar cu normele legale incidente arătate mai sus, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâtă.
Excepția autorității de lucru judecat în ce privește restabilirea situației anterioare de CF.
Instanța de fond a respins această excepție pentru că, deși printr-o sentință anterioară s-a respins restabilirea situației anterioare în CF, se poate lesne constata că această cerere este accesorie unei alte cereri principale. Ori chiar pârâta constată că petitul prezentei acțiuni este diferit de cel în care s-a dat sentința civilă 4124/2007, astfel că, raportat la caracterul accesoriu al restabilirii situației anterioare din CF care poate fi cerut, în principiu, pentru mai multe motive, instanța va constata lipsa identității de cauză (în primul litigiu fiind invocată nulitatea contractului de vânzare cumpărare către pârâtă, în prezentul dosar invocându-se revendicarea imobiliară) astfel că va respinge excepția autorității de lucru judecat în ce privește restabilirea situației anterioare de CF invocată de pârâtă.
Excepția inadmisibilității pentru capetele de cerere privind restituirea imobilelor, respectiv obligarea Statului R. la plata de despăgubiri pentru aceste imobile.
La termenul de judecată instanța de fond a pus în discuția părților excepția inadmisibilității formulării prezentei cereri, întemeiată pe prevederile dreptului comun, raportat la existența procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, excepție invocată de pârâtă.
Deliberând asupra excepției inadmisibilității formulării acțiunii, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul solicită în instanță, prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâților să restituie imobilul situat în Oradea, .. 13, . construcție apartament și teren de 123 mp înscris în CF_, nr. top 2326/5 Oradea ( CF colectiv 2618 Oradea), iar în subsidiar obligarea Statului R. la plata de despăgubiri pentru acest imobil reprezentând valoarea de circulație a cestuia.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de reclamant este dreptul comun, respectiv art. 555 și urm. Cod civil.
Instanța de fond a reținut faptul că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr. 10/2001, având caracter special, derogator de la dreptul comun, se aplică cu prioritate.
Această soluție rezultă și din prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 rep., potrivit cărora nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării conform alin. (1), atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Prin aceasta nu se aduce atingere accesului la justiție consacrat de Constituția României și de art. 6 din Convenția E.D.O., doar că accesul trebuie să se facă în formele prescrise de lege, în acest sens fiind și jurisprudența Curții E.D.O.
Legea nr. 10/2001 reglementează procedura care trebuie urmată de către persoanele îndreptățite la revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, în capitolul III „Proceduri de restituire”.
În ceea ce privește posibilitatea pentru reclamant de a beneficia de judecata oferită de forța coercitivă a Statului, prin apelul la instanță pe calea prezentei acțiuni, instanța de fond a reținut următoarele:
Conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, rep., persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la . legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 din lege, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Art. 26 alin. (3) prevede că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Din interpretarea acestor dispoziții, reiese că revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat nu se poate face pe calea comună a introducerii la instanță a unei acțiuni având acest obiect, ci trebuie urmată procedura administrativă obligatorie. Deși este o procedură administrativă, aceasta nu înseamnă că împiedică accesul părții la justiție, în acest sens pronunțându-se și instanța supremă. Accesul la justiție al persoanei interesate este garantat prin posibilitatea pe care o are de a ataca în condițiile legii, decizia sau dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire, precum și refuzul nejustificat al unității deținătoare să soluționeze cererea de retrocedare a imobilului.
Totodată, instanța de fond a reținut faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unor recursuri în interesul legii, prin deciziile pronunțate la datele de 04.06.2007, respectiv 09.06.2008, obligatorii, a reglementat raportul existent între legea specială și legea generală în materie de restituire a proprietăților.
În motivare, s-a reținut că art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 rep. oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent a imobilelor preluate abuziv de către Stat în perioada de incidență (06 martie 1945 – 22 decembrie 1989), reglementând în detaliu modalitatea de restituire a imobilelor preluate.
Aceste dispoziții legale constituie cadrul juridic special în acest sens, singurul care poate fi invocat după ., iar prevederile art. 480 C.civ. au un caracter general față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Această interpretare este în sensul art. 6 alin (2) din Legea nr. 213/1998, numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze în termenele prevăzute de această procedură având deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios.
S-a mai aratat că nici art. 481 vechiul C.civ. nu poate constitui temei al unei acțiuni în revendicarea unui imobil expropriat de stat în regimul comunist, pentru identitate de rațiune.
S-a mai reținut că Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea de drept comun a revendicării, dar, totodată, asigură realizarea garanțiilor unui proces echitabil în condițiile art. 6 alin 1 din CEDO, prin instituirea unui sistem reparator și procedural perfecționat, în trei grade de jurisdicție.
Se impune a se constata că fostul proprietar a avut asigurat accesul la justiție atâta vreme cât i s-a pus la dispoziție o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condițiile în care termenul de depunere a notificărilor a fost prelungit succesiv. Stabilirea acestor termene în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001, a fost de natură să asigure respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății. Efectivitatea dreptului de acces la tribunal impune ca exercițiul său să nu fie afectat de existența unor impedimente de drept care îi afectează substanța dreptului.
În conformitate cu art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Nu se poate afirma însă că soluția respingerii, ca inadmisibilă, a cererii reclamantului ar reprezenta o limitare nepermisă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece sunt întrunite condițiile unei privări de proprietate legitime, adică instituirea sa legală, urmărirea unei cauze de utilitate publică, conformitatea cu dreptul intern, dar și respectarea unui raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat, în cauză limitându-se redobândirea unui drept de proprietate doar prin aplicarea unor legi speciale, temporare, respectiv Legea nr. 10/2001, rep.
De asemenea, instanța de fond a reținut faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum si că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept".
Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție si chiar să îl supună unor limitări sau restricții.
O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
In acest sens, în Cauza Le Compte, V. Leuven si De Meyere contra Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "rațiuni de flexibilitate și eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale [....] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele menționatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei".
Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaște statelor membre în privința drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este și dreptul la un proces echitabil.
Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. In lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa.
In măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.
Se poate constata că prin Legea nr. 10/2001, rep. au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.
Instanța de fond a reținut că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001, rep. prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ.
In caz contrar, s-ar ajunge la situația în care dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conținut, astfel încât să nu-și producă efectele juridice, or nu aceasta este rațiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială.
Instanța de fond a reținut că nu există o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, care ocrotește un bun actual, deci existent, iar nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat, o perioadă îndelungată de timp.
Instanța de fond a constatat totodată faptul că la dosar (fila 18-20) s-a depus de către reclamant un referat privind fundamentarea Dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură a apartamentului ce face obiectul prezentului dosar, cu propunerea de acordare de despăgubiri, iar reclamantul nu a indicat dacă a contestat acest act în baza Legii nr. 10/2001, rep. sau dacă a intervenit vreo cauză mai presus de voința sa care să îl fi pus în imposibilitatea obiectivă de a respecta dispozițiile acestei legi speciale.
În ce privește modul cum a fost formulat capătul de cerere și temeiul de drept reprezentat de art. 555 și următoarele Cod Civil, instanțade fond a constatat că ar trebui să se facă dovada unui proprietar neposesor în persoana reclamantului, respectiv a unor posesori neproprietari în ceea ce privește pe pârâți. Ori reclamantul nu a depus nici un act și nu a propus nici o probă din care să rezulte posesia sau proprietate imobilelor ce fac obiectul revendicării, astfel că și pe calea acestui demers legal, acțiunea e inadmisibilă fără o probațiune în acest sens, cu atât mai mult cu cât s-a depus pentru pârâtă copia CF din care rezultă calitatea de proprietar a acesteia.
În ce privește cererea din subsidiar, respectiv obligarea Statului R. la plata de despăgubiri pentru acest imobil reprezentând valoarea de circulație a cestuia, raportat la Decizia privind Recursul în interesul Legii a ICCJ nr. 27/14.11.2011, instanța de fond a constatat și pentru acest capăt de cerere inadmisibilitatea.
Având în vedere toate aceste considerente, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității pentru capetele de cerere privind restituirea imobilelor, respectiv obligarea Statului R. la plata de despăgubiri pentru aceste imobile, invocată de către pârâtă și, în consecință, a respins aceste capete de cerere ca inadmisibile.
În ce privește capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare de Carte Funciară, având în vedere că cererea principală a fost respinsă, pe cale de consecință a fost respins și acest capăt de cerere accesoriu.
În ce privește reaua credință a pârâtei S. E. la data cumpărării imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, instanța de fond a constatat că buna credință se prezumă, iar constatarea nevalabilității preluării de către S. R. a imobilului, astfel cum a fost reținută în sentința civilă nr. 4124/2007 nu este de natură a înlătura această prezumție. Pe de altă parte, reclamantul nu a propus nici o altă probă în dovedirea acestui capăt de cerere, iar din actele depuse la dosar nu se poate reține acest fapt.
Având în vedere că a fost respinsă cererea reclamantului, reținându-se culpa procesuală a acestuia, instanța de fond l-a obligat pe acesta la plata către pârâta S. E. a sumei de 600 lei reprezentând onorariu avocațial, justificat cu chitanța de la dosar, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs, recalificat în apel, apelantul K. Z. care a solicitat în principal casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar ca urmare a reținerii spre rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivare se arată că în mod nelegal i-a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă pe considerentul că nu are dreptul să înainteze acțiune în revendicare și că poate să acționeze doar în baza Legii nr.10/2001, lege specială.
Instanța în mod eronat nu s-a pronunțat asupra dosarului conexat.
Terenul a fost trecut în cartea funciară pe numele pârâtei S. în mod nelegal, acest lucru nefiind permis de către lege deoarece acest teren nu a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.
Imobilul a fost preluat nelegal de la antecesorul său. Faptul că acesta a depus cerere la legea nr.10/2001 nu exclude dreptul acestuia, și în speță al său de a se adresa instanțelor de judecată cu cerere în revendicare.
Decizia nr.33/2008 a ICCJ nu are aplicabilitate în cauză, întrucât nu au fost respectate prevederile L.112/1995 existând cerere de restituire în natură la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, iar nevalabilitatea titlului Statului român a fost constată atât prin normele de aplicare ale legii cât și prin sentința civilă nr.650/2007.
Ridi F. a depus cerere de restituire pentru acest apartament la data de 26.06.1996, iar pârâta l-a cumpărat la data de 12.09.1996.
Dosarul de Lege nr.112/1995 nu a fost soluționat în nici un fel, iar prin dispoziția emisă în baza legii nr.10/2001 s-a propus acordarea de despăgubiri, care nu au fost plătite nici în prezent.
Atât S. R. cât și cumpărătoarea pârâtă au fost de rea credință la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Instanța în mod intenționat nu s-a pronunțat asupra încălcării prevederilor art.1 și 9 a Legii nr.112/1995 și art.7 și 18 lit.c din Legea nr.10/2001 și nici asupra bunei credințe a cumpărătorilor.
Proprietar legal este și la această dată Ridi F..
Prin nepronunțarea asupra bunei credințe se încalcă prevederile art.50 din Legea 1/2009 care stabilește diferența dintre valoarea de piață și valoarea de achiziție a acestor apartamente.
Intimata S. E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că susținerile apelantului sunt nefondate. Instanța de fond a judecat toate capetele de cerere cu care a fost investită.
Aspectele privind buna sa credință au fost analizate de către instanță, într-un alt dosar în care s-a pronunțat sent.civ. nr.4124/07.06.2007.
Valabilitatea titlului său a fost constată de către instanța de judecată.
Modificările aduse la Legea nr.112/1995 prin HG nr.11/1997 au fost ulterioare încheierii contractului său de vânzare cumpărare prin urmare nu poate afecta valabilitatea contractului său . În baza legii nr.10/2001 s-a solicitat doar despăgubiri, nu și restituirea în natură.
Din formularea petitului este evident că reclamantul a încercat să evite invocarea excepției autorității de lucru judecat, însă în forma actuală acțiunea este inadmisibilă.
Intimata Consiliul Local al Municipiului Oradea a formulat întâmpinare prin care a arătat că își reiterează excepția lipsei calității de reprezentant al Statului R. și respingerea apelului declarat.
În motivare se arată că calitatea de reprezentant al unității administrativ teritoriale o are Primarul și nu Consiliul Local, conform preved.art.21 din legea nr.215/2001.
În mod corect în cauză a fost admisă excepția de inadmisibilitate deoarece atât prin decizia nr.33/2008 cât și prin decizia nr.27/2011 a ÎCCJ astfel de acțiuni sunt inadmisibile.
Examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel, cât și a celor de ordine publică tribunalul apreciază apelul declarat ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Din cuprinsul considerentelor sentinței apelate, reiese în mod neîndoielnic că primă instanță a soluționat și cererea formulată de reclamant în dosarul conex nr._/271/2011, chiar dacă în cuprinsul dispozitivului este omisă mențiunea că este respinsă acțiunea și în dosarul conex.
Astfel primă instanță a examinat acțiunea în revendicare a apartamentului și a terenului aferent acestuia ca un tot unitar, fapt ce se impunea deoarece motivația adusă de către reclamant în susținerea celor două acțiuni conexate a fost una identică.
În ceea ce privește incidența în cauză a deciziilor nr.33/09.06.2008 și 27/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, date în recurs în interesul legii, acestea își găsesc în mod deplin aplicabilitatea în cauză. Potrivit art.330 ind.7 alin.4 c.pr.civ. „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României”
Acțiunea formulată de către reclamantul apelant se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun prevăzute de noul cod civil privind conținutul, întinderea, stingerea și apărarea dreptului de proprietate privată – art.555, 556, 557 și 563 Cod civil, ori potrivit deciziei nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin s-a statuat următoarele: „Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 si soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: Concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres in legea speciala.
In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Convenția europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei acțiuni in revendicare, întemeiata pe dreptul comun, in măsura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice .”
În speță dedusă judecății pe de o parte nu se sesizează, în situația concretă a apelantului că ar exista neconcordanțe dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, antecesorul acestuia Ridi F. a uzat de prevederile legii speciale nr.10/2001, în cadrul căruia notificarea acestuia a fost soluționată prin dispoziția nr.6448/2008 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile titlului VII din Legea nr.247/2005.
A da prioritate în prezent a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în speță, ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, respectiv al intimatei S. E., care în temeiul prevederilor Legii nr.112/1995 a cumpărat imobilul în litigiu.
Acțiunea în anularea acelui contract de vânzare cumpărare a fost respinsă de către instanțele judecătorești prin sentința civilă nr.4124/07.06.2007 a Judecătoriei Oradea definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.777/2007 a Tribunalului Bihor, constându-se că dreptul la acțiune a fost prescris.
Prin urmare chiar dacă contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu încălcarea prevederilor legale, dreptul la acțiune în anularea acestuia fiind prescris, nu se mai impune a se analiza dacă părțile contractante au fost sau nu de bună credință la încheierea contractului.
În ceea ce privește terenul aferent apartamentului în litigiu, tribunalul arată următoarele:
Potrivit prevederilor art.33 din HG nr.20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare„În situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor și, când este cazul, a anexelor gospodărești și a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului situat sub aceste construcții, în condițiile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 18/1991.”
Art.35 alin.2 din Legea nr.18/1991 prevede că „Terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul localităților, atribuite, potrivit legii, în folosința veșnică sau în folosința pe durata existenței construcției în vederea construirii de locuințe proprietate personală, sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuințe trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuințelor în proprietatea acestora, integral sau, după caz, proporțional cu cota deținuta din construcție.”
În contractul de vânzare cumpărare este înscrisă suprafața de teren aferent imobilului cumpărat, prin urmare potrivit prevederilor legale mai sus arătate intimata are un drept de proprietate valabil constituit și asupra terenului, dobândit prin efectul legii.
Chiar dacă s-ar considera că nu ar fi incidente aceste prevederi legale, și că dobândirea dreptului de proprietate de către chiriaș asupra terenului aferent, se poate face doar în condițiile art.26 din Legea nr.112/1995 potrivit art.37 din HG nr.20/1996 modificate prin HG nr.11/29.01.1997, prin încheierea unui contract de vânzare cumpărare separat cu privire la teren, art.7 alin.5 din legea nr.10/2001 prevede în mod expres că „Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.”
În ceea ce privește cererea subsidiară a apelantului cu privire la obligarea Statului R. la plata de despăgubiri pentru imobil la valoarea de circulație a acestuia, în speță este incidentă decizia 27/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că „Acțiunile in acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natura si pentru care se prevăd masuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului roman, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si ale art. 13 din aceasta convenție, sunt inadmisibile”.
Față de cele arătate ,tribunalul în baza art.296 c.pr.civ. cu referire la celelalte prevederi legale mai sus arătate va respinge ca nefondat apelul civil introdus de apelantul K. Z. împotriva sentinței civile nr.5493 din 9.04.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o păstrează în totalitate.
În baza art.274 c.pr.civ. va obliga apelantul aflat în culpă procesuală să plătească intimatei S. E. suma de 500 lei cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu avocat justificat prin chit.nr.640/12.03.2013.
Tribunalul a luat act că celelalte părți intimate nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul civil introdus de apelantul K. Z., domiciliat în Oradea ., . în contradictoriu cu intimații, S. E., domiciliată în Oradea ..13, ., M. FINANȚELOR ȘI ECONOMIEI în reprezentarea STATULUI R., cu sediul în București ., județul Bihor, CONSILIUL LOCAL ORADEA în reprezentarea STATULUI R. cu sediul în Oradea ., județul Bihor, împotriva sentinței civile nr.5493 din 9.04.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o păstrează în totalitate.
Obligă apelantul la cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei în favoarea intimatei S. E..
Definitivă. Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 10 iunie 2013.
Președinte Judecător Grefier
C. T. S. F. I. C. D. C.
Red.judecător fond R. Hîrja
Red.judecător recurs S. C.
Tehnoredactat SCT/DC, azi 4.07.2013
6 ex.
4 comunicări
1.K. Z., domiciliat în Oradea ., .
2.S. E., domiciliată în Oradea ..13, .,
3.M. FINANȚELOR ȘI ECONOMIEI în reprezentarea STATULUI R., cu sediul în București ., județul Bihor,
4.CONSILIUL LOCAL ORADEA în reprezentarea STATULUI R. cu sediul în Oradea ., județul Bihor
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 33/2013.... | Obligaţie de a face. Hotărâre din 20-02-2013, Tribunalul BIHOR → |
|---|
