Acţiune în constatare. Decizia nr. 754/2016. Tribunalul BRAŞOV

Tribunalul BRAŞOV - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 754/2016 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 12-05-2016 în dosarul nr. 754/2016

Cod ECLI ECLI:RO:TBBRV:2016:004._

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL B.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ Nr. 754/.> Ședința publică de la 12 Mai 2016

Completul compus din:

PREȘEDINTE I. L.

Judecător D. O. P.

Grefier C. O.

P. astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de către apelantul pârât M. Finanțelor P., în nume propriu și în numele și pentru Direcția G. a Finanțelor P. B., în contradictoriu cu intimații contestatori M. M., T. A., H. D., Ș. S. V., N. I., P. T., S. I., S. A., împotriva Sentinței civile nr._/07.11.2014 și a Încheierii din data de 19.09.2014, pronunțate de Judecătoria B. în dosarul nr._, având ca obiect acțiune în constatare.

Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 28.04.2016, când intimații contestatori, prin reprezentant convențional, au pus concluzii conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 12.05.2016, când a decis următoarele:

TRIBUNALUL,

Deliberând asupra cererii de apel de față, constată următoarele:

P. sentința civilă nr._ din 07.11.2014, pronunțată de Judecătoria B., s-a admite acțiunea formulată de reclamanții M. M., T. A., H. D., Ș. S. V., N. I., P. T., S. I. și S. A. în contradictoriu cu pârâții M. FINANȚELOR P. și DIRECȚIA G. R. A FINANȚELOR P. B. și cu citarea obligatorie a C. NAȚIONAL P. COMBATAREA D., și în consecință:

S-a constatat, în sensul prevederilor art. 2 al. 1 din OG nr.137/2000, că reclamanții au fost supuși unui tratament discriminatoriu determinat de refuzul pârâților de a le achita sumele (actualizate cu rata inflației plus dobânda legală) aferente suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare prevăzute de art. 31 al. 1 lit. c și d din Legea nr.188/1999, începând cu data de 01.01.2005 și până la încetarea raporturilor lor de serviciu sau până la noi dispoziții legale.

A obligat pârâții conform art. 27 alin.1 din OG 137/2000 să plătească reclamanților cu titlu de despăgubiri sume echivalente celor două suplimente, calculate prin aplicarea unui procent de 25% din salariul de bază în considerarea fiecăruia dintre cele două suplimente neacordate, începând cu data de 01.01.2005 și până la data modificării situației de fapt și/sau de drept, dar nu mai târziu de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 330/_09 .

A obligat pârâtul 1 să aloce fondurile necesare achitării despăgubirilor solicitate conform capătului 2 al cererii.

A obligat pârâții în solidar la plata către reclamanți a sumei de 1240 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

P. a pronunța această soluție, Judecătoria B. a reținut următoarele:

La termenul de judecată din data de 19.09.2014, au fost respinse excepția lipsei calității procesuale activ a succesorilor în drepturile lui S. I., excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B., excepția inadmisibilității acțiunii, excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor P. (f. 231-232).

Asupra fondului, prima instanță a reținut că reclamanții M. M., T. A., H. D., Ș. S. V., N. I., P. T. au avut, respectiv au calitatea de funcționari publici, fiind angajați ai DGFP B., aspect necontestat ce rezultă din actele dosarului. Aceeași calitate de angajat al DGFP a avut-o și defunctul S. I., succesorii în drepturile acestuia fiind reclamanții S. I. și S. A.

P. sentința civilă nr. 789/CA/03.12.2008 a Tribunalului B. irevocabilă prin decizia civilă nr. 129/R/17.02.2009 pronunțată de Curtea de Apel B. în dosarul nr._ și ulterior lămurită, Direcția G. a Finanțelor P. B. a fost obligată să plătească reclamanților M. M., T. A., H. D., Ș. S. V., N. I., P. T. și defunctului S. I., în funcție de data angajării, sumele de bani reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 03.12.2008 actualizate cu indicele de inflație din momentul nașterii dreptului și până la data plății efective precum și dobânda legală aferentă și în continuare până la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamanților sau până la noi dispoziții legale (f. 98-102, 82-91)

În privința cuantumului celor două suplimente, prima instanță a reținut că, în considerentele celor două hotărâri, acesta nu a fost menționat, iar prin încheierea din data de 17.03.2010, Tribunalul B. a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 789/CA/03.12.2008 în sensul indicării cuantumului celor două sporuri la procentul de 25% pentru fiecare spor pe motiv că acest cuantum nu este prevăzut de niciun act normativ (f. 21-22)

S-a avut în vedere că reclamanții au solicitat DGFP B. executarea sentinței menționate, iar prin adresa nr._, pârâta le-a comunicat că întrucât instanțele de judecată au respins solicitarea reclamanților de acordare a celor două sporuri în procent de 25 % din salariul de bază, cererea de acordare a acestor suplimente într-un anumit cuantum este lipsită de temei legal (f. 13), același motiv de refuz de executare fiind menționat și în întâmpinarea formulată.

P. cererea de chemare în judecată formulată, reclamanții au solicitat angajarea răspunderii pârâților pentru tratamentul discriminatoriu care le-a fost aplicat, generat de un refuz de executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile în condițiile în care, în aceeași situație s-au aflat și alți colegi de-ai lor care au obținut sentințele civile nr.757/CA/17.11.2008 (159-174) și nr. 805/CA/09.12.2008 ( f.139-151), nr. 655/CA/01.10.2008 (f. 126-131), dar care spre deosebire de reclamanți, au obținut executarea sentințelor menționate, prin acordarea suplimentelor în cuantum de câte 25%, deși nici in cazul acestora cuantumul suplimentelor nu fusese indicat prin hotărârile judecătorești.

Din examinarea considerentelor și dispozitivului celor trei hotărâri menționate, prima instanță a constatat că reclamanților din dosarele în care au fost pronunțate aceste hotărâri le-au fost acordate cele două suplimente ca și reclamanților din prezenta cauză, cuantumul celor două suplimente nefiind stabilit.

Astfel, prin sentința civilă nr. 757/CA din data de 17.11.2008 pronunțată în dosarul civil nr._ al Tribunalului B., s-a reținut în mod expres imposibilitatea cuantificării sporurilor pentru lipsa unei prevederi legale în acest sens ( f. 164), reclamanții din prezenta cauză fiind deci într-o situație identică.

Situația reclamanților menționați în sentințele civile nr. 655/CA din 01.10.2008 și nr. 805/CA/09.12.2008 ale Tribunalului B. este diferită, întrucât nici in considerente si nici in dispozitiv, nu au fost cuantificate cele două suplimente la procentul de 25% și nici nu s-a menționat că nu există o prevedere legală care să indice cuantumul celor două sporuri.

Or, toate aceste sentințe au fost executate în sensul că reclamanților din cauzele respective li s-au plătit sporurile într-un procent de 25 % fiecare.

Au fost avute în vedere dispoz. art. 2 alin. 1, alin.3 și ale art. 27 al.4 din OG nr. 137/2000.

Condițiile necesare angajării răspunderii pentru tratamentul discriminatoriu trebuie așadar dovedite de reclamanți iar acestea se desprind din prevederile sus citate și constau în: 1.existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire de tratament, excludere, restricție sau preferință, existența unui criteriu de discriminare, 2.tratamentul diferențiat să aibă drept scop ori efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței ori exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege;3. aceste prevederi, criterii sau practici să nu fie justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.

În cauză, s-a reținut că reclamanții au dovedit că se află într-o situație identică cu reclamanții menționați în sentința civilă nr. 757/CA din data de 17.11.2008 pronunțată în dosarul civil nr._ al Tribunalului B. și care au primit sume de bani calculate la un procent de 25 % reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, iar prin refuzul pârâtelor de a achita reclamanților suplimentele obținute prin sentința civilă nr. 757/CA din data de 17.11.2008 pronunțată în dosarul civil nr._ al Tribunalului B., în aceleași condiții ca celor din dosarul nr._, s-a făcut și dovada tratamentului diferențiat.

Or, întrucât pârâtele nu au justificat acest tratament diferențiat, prima instanță a constatat, în sensul prevederilor art. 2 al. 1 din OG nr.137/2000, că reclamanții sunt supuși unui tratament discriminatoriu determinat de refuzul pârâților de a le achita sumele ( actualizate cu rata inflației plus dobânda legală) aferente suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare prevăzute de art. 31 al. 1 lit. c și d din Legea nr.188/1999, începând cu data de 01.01.2005 (sau după caz in funcție de data numirii și cea a încetării raporturilor de serviciu) și până la modificarea stării de fapt și/sau de drept și pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta de discriminare, pârâții vor fi obligați conform art. 27 alin.1 din OG 137/2000 să plătească reclamanților cu titlu de despăgubiri sume echivalente celor două suplimente, calculate prin aplicarea unui procent de 25% din salariul de bază în considerarea fiecăruia dintre cele două suplimente neacordate începând cu data de 01.01.2005 și până la data modificării situației de fapt și/sau de drept, dar nu mai târziu de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 330/_09, pârâtul 1 urmând să aloce fondurile necesare achitării despăgubirilor solicitate conform capătului 2 al cererii

În baza art. 453 Ncpc, a dispus obligarea pârâților în solidar la plata către reclamanți a sumei de 1240 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat conform chitanței depuse la dosar (f. 240).

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, în termen legal, pârâții MFP și DGRFP B., prin care au solicitat anularea și trimiterea cauzei spre competentă soluționare tribunalului B.-Secția de C. Administrativ și fiscal, iar în subsidiar, respingerea cererii ca nefondată.

În motivarea cererii de apel, apelanții pârâți au învederat, în esență, că, în mod greșit, instanța de fond a respins excepțiile invocate în fața sa.

Astfel, a menționat că prima instanță a instrumentat greșit litigiul în ceea ce privește procedura de comunicare a hotărârilor prin care a dezlegat asupra petitelor cu care a fost învestită din perspectiva apărărilor formulate cu privire la excepțiile invocate. Prima instanță nu a comunicat încheierea de ședință din 19.09.2014 carență corijabilă prin evidențierea considerentelor soluțiilor pronunțate la acea dată prin Sentința Civilă nr._/2014.

Tot în relație cu modul de administrare a cauzei, au învederat apelanții că, deși în speță s-a pretins Ministerului Finanțelor P. formularea răspunsului la interogatoriul pretins de reclamanți probă pentru care au formulat note de ședință prin care au susținut inadmisibilitatea în raport de neîndeplinirea condițiilor sub imperiul cărora se susține concludenta, legalitatea, pertinența și utilitatea administrării, prin considerentele sentinței civile nr._/2014, Judecătoria B. nu a făcut nicio expunere de raționament al actului de judecată realizat în economia acestei probe, a cărei administrare a fost realizată.

Mai mult decât atât, prin răspunsul Ministerului Finanțelor P. au fost formulate alegații de apreciere asupra forței juridice în speță a Sentinței civile nr. 1150/2011 pronunțată de Judecătoria B. în sensul admiterii contestației la executare a titlului a cărei neîndeplinire se susține în cauză în registru discriminatoriu.

În considerarea celor de mai sus, au solicitat instanței de apel ca, în realizarea actului de control judecătoresc, să rețină soluția primului grad de jurisdicție ca fiind tributară erorii de instrumentare în raport de modul de administrare a probatoriului, de asemenea susceptibilă de reformare pe cale de consecință.

Apelanții au arătat în continuare că prima instanță de fond, interpretând greșit raportul juridic dedus judecății, a pronunțat o hotărâre nelegală, atât prin prisma dispozițiilor de drept procesual, sens în care a încălcat regulile de ordine publică privind competenta materială precum si dispozițiile procedurale privind administrarea probelor, cât si sub aspectul dispozițiilor de drept substanțial, pentru considerente totodată contradictorii si străine pricinii, încălcând principiul separației puterilor în stat si depășindu-și pe cale de consecință, prerogativele.

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B., au menționat că era întemeiată, în raport de petitele acțiunii, care, într-adevăr reclamă o presupusa discriminare, prin comparație cu sfera litigiilor susceptibile a fi soluționate în materia contenciosului administrativ, cauza este în mod evident de sorginte administrativă.

Au precizat că pretențiile deduse judecății, prin care este criticat în esență un refuz pretins nejustificat al unor instituții publice, impun, de fapt, emiterea unor acte în regim de putere publică, pretins în executarea legii, prin care să se modifice raporturile de serviciu ale reclamanților în sensul recunoașterii unor sporuri salariale.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin.2 din Legea 500/2002, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Lege și nici angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.

Așadar, bugetarea instituțiilor publice nu se poate realiza decât în condițiile în care alocațiile astfel repartizate sunt afectate unor activități impuse prin efectul legii

Pe cale de consecință, activitatea oricărei autorități publice vizează, în principal, operațiuni justificate de scopul pentru care ele au fost înființate, precum și operațiuni de natură a le asigura suportul logistic necesar activității principale.

De altfel, întreaga activitate a instituțiilor publice a fost acoperită legislativ de prevederi suport atât din perspectiva dispozițiilor de drept material cât și sub imperiul dispozițiilor procedurale.

Așadar, în economia dispozițiilor legale, izvor de drept pentru susținerea activității instituțiilor publice, orice prerogativă/obligație a autorităților publice este întotdeauna subordonată dispozițiilor legale în executarea cărora se circumscrie în tot, rezultatul, ca instrumentum, fiind încadrat în sfera actelor emise în regim de putere publică.

Sub acest aspect, au subliniat faptul că, legea cadru pentru jurisdicția activității administrației publice, respectiv Legea nr. 554/2004, recunoaște în categoria actelor emise în executarea legii, în regim de autoritate publică, atât actele unilaterale cât și actele emise în regim plurivolțional, așa cum sunt contractele.

În aceste condiții, dacă legile speciale, reprezentând sediul materiei raporturilor de drept în consfințirea cărora sunt emise actele administrației publice, nu instituie reguli de procedură judiciară care să deroge de la dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, atât cu privire la termenul de sesizare cât și cu privire la condițiile de realizare, eficiența juridică a unui astfel de demers, inițiat în scopul obținerii unei cenzuri judecătorești a activității administrației publice, se apreciază exclusiv sub imperiul Legii contenciosului administrativ.

Relativ la cauza de față, au menționat apelanții că, pentru valorificarea pretențiilor garantate prin Constituție și susținute reglementar, din perspectivă procedurală, de dispozițiile OG nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare, instanței de judecată i se cere, în esență, să dispună cenzura unor acte pretins vătămătoare, emise în executarea legii, în regim de putere publică.

Articolul 27 din OG nr. 137/2000, sub incidența căruia instanța de fond și-a reținut în speță competența, nu dispune în configurarea unei ordini speciale de drept, ci doar prevede faptul că, persoana care se simte discriminată, poate sesiza instanța de drept comun pentru înlăturarea unor astfel de situații, dacă nu există o dispoziție procedurală derogatoriei

Este evident în speță faptul că, în economia aspectelor de drept invocate în susținerea excepției, premisele pentru care cauza se află sub jurisdicție administrativă, sunt de netăgăduit, soluția instanței fiind surprinzătoare, mai cu seamă întrucât face expunerea unor teze identice celor pentru care se rețin în speță incidența dispozițiilor Legii contenciosului administrativ pentru orice eventual control judecătoresc de legalitate a activității autorităților publice..

Revenind la articolul 27 din OG nr. 137/2000, apelanții au învederat faptul că acesta susține în esență caracterul facultativ al jurisdicțiilor administrative, garantat de Constituție, însă nu înlătură competența materială a instanțelor judecătorești în materia contenciosului administrativ, reglementată prin dispoziții de lege organică, potrivit art. 52 alin. 2, art.73 alin. 3 literele e), j) și k) din Constituție.

Mai mult decât atât, față de alin. 5 al art. 27 din același instrument juridic, potrivit căruia, în cadrul procedurii judiciare, ce formează obiectul de reglementare al acestui articol, pot fi luate măsuri punitive, suplimentar despăgubirilor, în sensul retragerii autorizațiilor de funcționare, rezultă cu evidență faptul că dispoziția are în vedere exclusiv elemente de discriminare săvârșite în cadrul unor raporturi de drept privat, o astfel de măsură fiind incompatibilă cu activitatea autorităților publice.

Raționamentul se susține având în vedere faptul că, întrucât în ceea ce privește angajarea răspunderii patrimoniale pentru fapte ilicite imputabile subiecților de drept privat, legea nu a instituit jurisdicții speciale, prevederile art.27 din OG 137/2000 nu înfrâng principiile de drept comun sub aspectul termenelor și condițiilor de învestire a instanțelor judecătorești pentru soluționarea unor astfel de cauze, în care se poate dispune anularea actelor abuzive emise de exemplu de societăți comerciale, de către instanțele de drept comun.

Au menționat că, din perspectiva dispozițiilor de drept substanțial, controlul judecătoresc poate fi realizat prin prisma dispozițiilor având ca obiect discriminarea, sediul materiei în speță OG nr. 137/2000. însă procedura contencioasă de realizare a actului de judecată se impune a fi realizată în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Așadar, contrar celor reținute de instanța de fond, în lipsa unei dispoziții exprese care să înlăture competenta de soluționare a litigiilor ce tind la înlăturarea efectelor actelor administrative, prevederile art. 27 din OG nr. 137/2000 nu sunt aplicabile pentru chemarea în judecată a autorităților publice decât în măsura în care sunt respectate dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Apelanții au precizat că, în speță, față de calitatea pârâtului - Direcția G. R. a Finanțelor P. B., subiect al raporturilor de serviciu în derularea cărora se urmărește constarea discriminării, precum și în raport de domiciliul reclamanților, se poate reține faptul că, în aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 8 din Codul de Procedură Civilă, aplicabil la data înregistrării prezentei acțiuni, respectiv la data de 14.02.2013, soluționarea prezentului litigiu în primul grad de jurisdicție, atât sub aspect material cât și sub aspectul teritorialității, întră în aria de competentă a Tribunalului B..

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, au arătat apelanții că soluția primei instanțe este greșită.

Astfel, au arătat că inadmisibilitatea invocată de noi, a vizat inclusiv aspecte de ordin procedural ce se susțin prin prisma dispozițiilor art. 192, 193 din Codul de Procedură Civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 554/2004.

Din economia dispozițiilor art. 20 din OG 137/2000, ce reglementează procedura în. fața Consiliului Național pentru C. D., această etapă a litigiului se califică în drept sub incidența dispozițiilor art. 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Luând în considerare că, în sistemul nostru de drept, jurisdicțiile administrative sunt facultative, raportat la prevederile alin 2. din art. 6 mai sus rubricat, coroborate cu cele ale art. 192 C.pciv. incident în speță, intimații-reclamanți, pentru ipoteza în care nu au înțeles a face uz de această procedură, aveau obligația de a proba exercițiul recursului grațios cu autoritatea căreia îi reclamă acte de discriminare, potrivit art. 7 din Legea contenciosului administrativ.

Verificând demersul lor litigios, rezultă fără nicio urmă de echivoc faptul că, deși acțiunea în speță a fost calificată de reclamanți ca fiind guvernată OG 137/2000, aceștia nu au înțeles să respecte întocmai procedura

Au concluzionat că se impune reținerea ineficienței demersului judiciar în speță, raportat la condițiile procedurale sub imperiul cărora se impunea în speță promovarea acțiunii ce se circumscrie materiei contenciosului administrativ, cu consecința admiterii apelului si respingerii cererii de chemare în judecată, astfel formulată, ca inadmisibilă.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active succesorilor în drepturile lui S. I., au arătat apelanții că pretențiile deduse judecății în speță, ce reclamă drepturi salariale începând cu data de 01.01.2005 și până la modificarea cadrului legal incident salarizării funcționarilor publici, se circumscriu efectelor unui raport juridic de serviciu.

Față de natura intuitu personae a efectelor raporturilor specifice dreptului muncii, rezultă cu evidență faptul că, pretențiile deduse judecății de succesorii fostului funcționar public încadrat la Direcția G. a Finanțelor P. B. sunt inadmisibil de afirmat altfel decât prin persoana titulară a dreptului de a pretinde contraprestația inerentă raportului juridic.

În mod greșit, instanța de fond nu făcut nicio expunere de argument de natură a susține cenzura apărărilor formulate sub acest aspect, hotărârea de respingere a excepției fiind fundamentată pe calitatea de succesori a defunctului pentru care se susține în speță discriminarea raportat la nerespectarea unor pretinse drepturi salariale, nerecunoscute sub aspectul câtimii lor prin nicio hotărâre judecătorească.

În ceea ce privește soluția dată prescripției acțiunii, apelanții au învederat că potrivit dispozițiilor art. 20 al.1 din OG 137/2000, orice demers exercitat în temeiul acestui instrument juridic este prescriptibil de plano într-un an de la data săvârșirii faptei discriminatorii sau de la data la care persoana lezată avea cunoștință de acest fapt.

A precizat că intenția de reglementare a textului nu reprezintă o inovație în sistemul nostru de drept, jurisdicțiile administrative formând obiectul de reglementare al mai multor instrumente juridice. Acest mecanism de valorificare a pretențiilor în regim de contradictorialitate, sub imperiul exercițiului unor prerogative de putere delegată este recunoscut, sub caracter facultativ, de Constituție, sediul materiei de expunere procedurală fiind dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În speță, textul articolului 20 din OG 137/2000, dând eficiență activității Consiliului Național pentru C. D., ca organism al statului pentru implementarea garanțiilor instituite de Constituție cu privire protecția împotriva discriminării drepturilor fundamentale, reglementează posibilitatea de a sesiza forul constituit în acest scop, pentru valorificarea pe cale administrativ jurisdicțională a pretențiilor afirmate în temeiul dispozițiilor OG 137/2000.

Dispozițiile de excepție ale acestui act normativ, relativ la prevederile Legii contenciosului administrativ, privesc termenele de exercițiu ale procedurii, care spre deosebire de Legea 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, instituie pentru un astfel de demers, prealabil acțiunii judecătorești, un termen de 1 an.

Au arătat apelanții că, în speță, față de data la care reclamanții au înțeles a promova prezenta acțiune rezultă cu evidență faptul că, termenul de prescripție special prevăzut de OG 137/2000 pentru exercițiul dreptului material la acțiune, a fost depășit cu mai bine de un an.

În egală măsură, raportat la condițiile de exercițiu ale acțiunilor în contencios administrativ se poate observa faptul că din perspectiva condițiilor procedurale de exercițiu ale acțiunii, demersul a fost, de asemenea, realizat cu depășirea termenelor speciale în cursul cărora eficiența unei astfel de acțiuni este garantată de lege.

În susținerea celor de mai sus, aspecte învederate și în fața instanței de fond, pretențiile intimaților-reclamanți cărora instanța de fond le-a dat câștig de cauză în speță, își găsesc fundamentarea în dispozitivul Sentinței nr. 789/CA/03.12.2008 pronunțată de Tribunalul B. în cauza ce a format obiectul dosarului nr._, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia Curții de Apel B. nr. 129/R/17.02.2009.

Așadar, în speță demersul litigios al reclamanților depășește atât termenul prevăzut de dispozițiile legii contenciosului administrativ, extins la 1 an în raport de OG nr. 137/2000 cât și termenul general de 3 ani preluat și de textul art. 27 de care aceștia se prevalează în speță.

Din perspectiva soluțiilor pronunțate asupra excepțiilor invocate de M. Finanțelor P. prin întâmpinare, apelanții au menționat că soluția instanței de fond dată excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor P. în cauză în ceea ce privește capetele 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată este greșităin economia dispozițiilor art. 20 din OG 137/2000, ce reglementează procedura în. fața Consiliului Național pentru C. D., această etapă a litigiului se califică în drept sub incidența dispozițiilor art. 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În acest sens, au precizat că "neîndeplinirea" dispozitivului Sentinței nr. 789/CA/03.12.2008 pronunțată de Tribunalul B. în cauza ce a format obiectul dosarului nr._, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia Curții de Apel B. nr. 129/R/17.02.2009, întinderea obligației pretinse a fost supusă cenzurii judecătorești.

Au arătat în continuare că, din economia procedurilor inerente adoptării Legii bugetului de stat, se poate observa faptul că, sub aspect volițional, bugetul de stat comportă manifestarea de voință a mai multor instituții publice, M. Finanțelor P., centralizând doar propunerile de cheltuieli ale ordonatorilor principali de credite. Activitatea Ministerului Finanțelor P. nu asigură de rezultat, aprobarea finanțării ordonatorilor principali de credite cu contravaloarea sumelor pretinse de aceștia în cadrul cererilor de rectificare bugetară.

Prioritizarea afectării veniturilor publice unor cheltuieli, reprezintă un veritabil mecanism de management, asumat politic, în configurarea reținerii în registru de oportunitate a oricărei intervenții de rectificare bugetară. Astfel, este dincolo de orice echivoc, faptul că, oportunitatea procedurii de elaborare a bugetului de stat, nu poate fi suplinită pe cale judecătorească.

P. urmare, este lipsit de relevanță, în speță, că M. Finanțelor P. elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale, aprobarea lor fiind condiționată de manifestarea de voință a unor terțe autorități publice ( Parlamentul României, de exemplu).

Astfel, M. Finanțelor P. are doar anumite atribuții în derularea procesului legislativ, prin întocmirea proiectului de lege a bugetului de stat sau de modificare a acestuia, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.

Mai mult decât atât, M. Finanțelor P., în exercitarea atribuțiilor sale, este titularul unei obligații de diligentă, aceea de a întocmi proiectul de lege a bugetului de stat, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, acesta urmând să fie supus dezbaterii în parlament.

Nici un moment M. Finanțelor P. nu este deținătorul unei obligații de rezultat constând în alocarea efectivă a unor sume către solicitanți, astfel că o hotărâre judecătoreasca prin care acesta ar fi obligat în acest sens, reprezintă o veritabilă modificare sau completare a legii, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului separației puterilor în stat, principiu reglementat de art. 1 alin. 4 din Constituția României.

Au invocat Decizia nr. 20/19 septembrie 2011, pronunțată de ÎCCJ în cadrul RIL, prin care s-a statuat că cererile de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor P. pentru asigurarea plăților drepturilor salariale de către instituțiile publice, ordonatori de credite, nu îndeplinesc condițiile de admisibilitate, având în vedere natura obligației ce incumbă instituției noastre în economia operațiunilor administrative emise în aplicare Legii nr. 500/2002. obligație ce pretinde diligentă și nu rezultat.

În ceea ce privește fondul cauzei, apelanții au arătat că, în speță nu este posibilă determinarea vreunui criteriu, astfel cum a fost identificat în corpul OG 137/2000, care să se fundamenteze teza discriminării în prezenta cauză, condiție esențială pentru admisibilitatea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile OG nr. 137/2000, pretențiile pecuniare fiind totodată imposibil de calificat drept dezdăunări admisibile în contextul eliminării efectelor unei discriminări.

În acest sens, au arătat că neîndeplinirea dispozitivului unor hotărâri judecătorești care nu enunță prin dispozitivul lor obligații lichide nu numai că nu poate fi imputată pretinsului debitor însă nu expune pertinent o teză comparabilă cu soluții judecătorești care au acordat în acest sens așadar mai mult.

Raționamentul contrar, reținut fără temei și de instanța primului grad de jurisdicție, dincolo de faptul că nu are susținere legală, în chiar dispozițiile OG 137/2000, înfrânge principiile res judicata pro veritate habetur și res indicata pro veritate accipitur, în virtutea cărora problemele de drept dezlegate prin hotărârile judecătorești se bucură de o prezumție absolută de adevăr, fiind scutite de dovadă și inadmisibil de reiterat oricărui organ jurisdicțional.

Apelanții au menționat că pornind de la raționamentul de analiză aplicat actului de judecată, prima instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că ne aflăm în situații similare celor propuse pentru comparație în fundamentarea tratamentului diferențiat.

În realitate, așa cum am arătat anterior, cauza reclamanților intimați nu este nici identică nici similară celor în raport de care pretind realizarea actului de judecată, întrucât nu sunt titularii unor drepturi a căror întindere sub aspect pecuniar să fi fost recunoscută definitiv și irevocabil de vreo Arare judecătorească.

Au arătat că, în speță reclamanții-intimați au înțeles să valorifice procedura de executare a titlului în baza căruia pretind executarea unor obligații pecuniare necuantificate, procedură ce a fost supusă cenzurii judecătorești pe calea contestației la executare, cauză înregistrată pe rolul Judecătoriei B. sub nr._/197/2009, în care instanța a reținut imposibilitatea aducerii la îndeplinire a unui astfel de dispozitiv - Decizia Civilă nr. 382/R/2010 pronunțată în recurs de Tribunalul B..

Cu privire la identificarea criteriului de discriminare, au precizat că prima instanță, pornind de la caracterul enunțiativ al enumerării acestor criterii la art. 2 alin.1 din OG 137/2000 a omis a face orice apreciere asupra criteriului de discriminare pe care ar fi trebuit sa îl rețină în calificarea situației de fapt discriminatorii.

Au criticat soluția instanței de fond, astfel argumentată, în principal sub aspectul soluției de practică propusă, ce elimină orice registru de eficiență juridică, fiind totodată pronunțată cu eludarea dispozițiilor art. 425 alin.1 litera b) din Codul de Procedură Civilă, iar în subsidiar, raportat la chiar textul de lege de care se prevalează.

Cu privire la acest aspect, au învederat că art. 2 alin. 1 din OG 137/2000, chiar dacă face o enumerare enunțiativă, restrânge posibilitățile de identificare a criteriilor de discriminare la cele prevăzute de lege, așa cum se expune în teza finală a acestui element structural.

Așadar, față de dispozițiile de trimitere, ce susțin teza oricărei discriminări condiționat de precalificarea lor de lege, instanța de fond în speță, avea obligația, din perspectiva dispozițiilor de drept substanțial de această dată, să facă aprecieri de legalitate a situațiilor reținute drept discriminatorii.

În speță, prima instanță nu a identificat criteriile de discriminare avute în vedere la realizarea actului de judecată nici în fapt și nici în drept.

Raportat la natura despăgubirilor, au precizat că acestea reprezintă o reparație a prejudiciului produs unei persoane, care se acordă . sau determinabilă când prin hotărârea instanței de judecată se arată criteriile pe baza cărora va fi calculată suma care va fi achitata cu titlu de despăgubire, dar care nu se poate întinde și pentru viitor, ci se refera la un prejudiciu înregistrat și nu la unul ipotetic care nu s-a produs.

Așadar, modul de formulare al pretențiilor, pe lângă faptul că practic confirmă, încă o dată că în prezenta cauză sunt aceleași petite ca și în cauza finalizată prin Sentința Civilă nr.. 789/CA/03.12.2008 pronunțată de Tribunalul B. în cauza ce a format obiectul dosarului nr._, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia Curții de Apel B. nr. 129/R/17.02.2009, și anume:

• pe de o parte, în temeiul art.27 din Legea nr. 137/2000, pretențiile pecuniare sunt solicitate cu titlu de despăgubiri, ca măsură de înlăturare a efectelor discriminării, pentru care nu se rețin nici un fel de impozite sau taxe, și nici nu sunt supuse legislației specifice activității profesionale, cu evidențierea lor în registrul cotizațiilor și contribuțiilor sociale,

• pe de altă parte, pentru aceleași sume, se pretinde înregistrarea lor în regim de venituri încasate din activități profesionale, specifice muncii, ,în temeiul art.31 alin.1 lit.c) si d) din Legea nr. 188/1999 cu titlul de drepturi salariale (care conform legislației specifice se impozitează fiind luate in considerare la calcul pensiei si altor drepturi salariale).

Au arătat apelanții că analizând considerentele soluției pronunțate în primul grad de jurisdicție, se poate observa faptul că în realizarea actului de judecată în speță, raportat la întinderea și premisele pretențiilor afirmate, instanța de fond nu a dat o calificare concretă obligațiilor reținute în speță în sarcina pârâților.

Au arătat că nu se poate reține în speță nerespectarea dreptului la un tratament egal în cadrul procedurii de punere în executare a hotărârilor judecătorești întrucât soluțiile avute în vedere în speță de reclamanți nu prezintă identitate sub aspectul obligațiilor reținute în debit corelativ drepturilor afirmate. Mai mult decât atât, temeiul invocat prin acțiune, privește îngrădirea accesului la justiție prin acte de discriminare și nu se referă la eventuale efecte discriminatorii ale hotărârilor judecătorești, o astfel de reglementare fiind în conflict cu Legea fundamentală care a statuat pentru separația puterilor în stat, principiu care elimină orice imixtiune a legislativului în prerogativele judecătorești. în aceste condiții, înlăturarea efectelor hotărârilor judecătorești este recunoscută exclusiv pentru ipoteze de reformare sau retractare, măsuri ce pot fi realizate tot în fața instanțelor de judecată.

Concret cine se pretinde nemulțumit de o hotărâre judecătorească are calea unei reformări sau retractări.

În egală măsură, cel ce nu respectă o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, care a dobândit caracter executoriu, este susceptibil de răspundere patrimonială, concursul forței publice fiind de asemenea garantat de lege pentru punerea în executare a unor astfel de titluri. Așadar, etapizat, în cadrul procesului civil, pentru asigurarea realizării drepturilor recunoscute de instanțele judecătorești, calea de urmat este cea a executării silite nu a declanșării unui nou litigiu pentru constrângerea debitorului la onorabilitate. De altfel, textul OG 137/2000 nici nu reglementează astfel de ipoteze, sediul materiei fiind acoperit de dispozițiile procesuale. Mai mult decât atât, în speță procedura de executare silită a fost declanșată de reclamanții-intimați și cenzurată de instanțele judecătorești învestite cu soluționarea contestației la executare a unui titlu care nu dispune pentru îndeplinirea unor obligații lichide, caracterul ilicit al neexecutării titlului de care se prevalează reclamanții fiind infirmat de Tribunalul B. prin Decizia nr. 382/R/2010 pronunțată în cauza ce a format obiectul dosarului nr._/197/2009 privind contestația la executarea aceluiași titlu.

Au precizat că teza discriminării între cetățeni a exercițiului drepturilor economice sociale și culturale, de asemenea evocată de reclamanți nu se susține, întrucât în speță, urmare a unui demers litigios inițiat de aceștia în patrimoniul lor nu a fost recunoscut niciun drept din cele afirmate. Dimpotrivă, pretențiile reclamanților în sensul cuantificării drepturilor au fost infirmate pentru considerente fundamentate pe inexistența dispozițiilor legale care să le reglementeze și imposibilitatea instanței de a se pronunța în acest sens fără a înfrânge principiul separației puterilor în stat garantat de Constituție. P. urmare inexistența vreunui temei de sorginte legislativă ori judecătorească pentru susținerea pretențiilor lor nu poate fi reținută drept un motiv de discriminare.

În raport de cele evocate sub imperiul dispozițiilor art. 1 alin.4 important de subliniat este faptul că în regim de contradictorialitate în componența prezentului litisconsorțiu, reclamanții nu au identificat fapta imputabilă pârâților în raport de jurisprudența în materie precum și față de efectele hotărârii pronunțate pe calea recursului în interesul legii, de asemenea incidență în speță față de caracterul sau de izvor de drept.

Relativ la noțiunea de discriminare astfel cum a fost definită de textul OG 137/2000, de asemenea nu au fost identificate elementele constitutive ale faptei posibil a fi calificată în registru contravențional sub imperiul acestui instrument juridic.

Pretențiile fundamentate pe dispozițiile art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care garantează protecție tuturor drepturilor patrimoniale, susțin de contradicție alegațiile prin care pe de o parte se pretinde eliminarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 20/2009 pronunțate în interesul legii, izvor de drept, iar pe de altă parte se prevalează de principii care asigură egalitatea tuturor în fața legii.

Apelanții au conchis că hotărârea pronunțată în speță, în primul grad de jurisdicție, oferă o soluție litigiului în disprețul unor hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe ierarhic superioare, care, dând eficiență unei soluții de RIL, Decizia ICCJ nr. 20/2009, au cenzurat atât cuantumul oricărui spor pretins suplimentului postului și treptei de salarizare cât și executarea unei obligații virtuale, dispunând în dezacord cu ordinea de drept statuată în prealabil în regim de autoritate judecătorească.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile legale la care s-a făcut trimitere în cuprinsul cererii.

În apărare, intimații au depus întâmpinare (f.19-20), prin care au solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.

În motivare, intimații au învederat, în esență, că în ce privește pretinsa neîndeplinire a procedurii de comunicare a încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 19.09.2014, termen la care prima instanță a soluționat excepțiile invocate de pârâți, o astfel de comunicare nu este prevăzută (și cu atât mai puțin impusă) de lege. Pornind de la împrejurarea că, potrivit art. 248 al. 5 C. pr. civ., încheierile prin care au fost respinse excepțiile pot fi atacate doar odată cu fondul nicăieri legiuitorul nu a prevăzut obligativitatea comunicării separate către părți a acestor încheieri.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile legale la care s-a făcut trimitere în cuprinsul cererii.

În apărare, intimații au depus întâmpinare (f.19-20), prin care au solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.

De aceea, au apreciat că nu ei sunt ținuți să precizeze care ar fi criteriul subiectiv în raport de care se considerăm discriminați, ci partea potrivnică, pentru a se apăra cu succes, este cea care ar fi trebuit să indice criteriul obiectiv în considerarea căruia i-a tratat în mod diferit față de colegii noștri.

Către aceeași concluzie converg și dispozițiile art. 27 al. 4 din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora "persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament (subl. n.).

Pe fond, au arătat intimații că nu au susținut niciodată și nu susținem nici în prezent că starea e discriminare la care sunt supuși ar avea ca origine modul diferit de soluționare de către instanțele de judecată a mai multor litigii cu conținut identic care s-au aflat pe rolul Tribunalului și Curții de Apel B.. Dimpotrivă, toate cauzele întemeiate pe dispozițiile art. 31 al. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 care s-au aflat în examinarea instanțelor brașovene au fost soluționate în mod similar, prin constatarea împrejurării că nu există o bază legală pentru stabilirea cuantumului suplimentelor în litigiu, ci doar pentru obligarea, generică, a pârâților la achitarea acestora.

În altă ordine de idei, au precizat că nici nu ar fi fost de conceput cenzurarea indirectă, într-o nouă judecată pe fond, a concluziilor (chiar divergente) pe care diferite complete de judecată sau instanțe le-au adoptat în litigii soluționate irevocabil.

De aceea, starea de discriminare pe care au reclamat-o a fost creată nu cu ocazia pronunțării hotărârilor judecătorești anterioare, ci cu ocazia punerii acestora în executare, plățile fiind realizate, preferențial, doar în favoarea unora dintre funcționarii publici care au avut calitatea de reclamanți în respectivele cauze.

Intimații au menționat că niciodată nu au solicitat despăgubiri "pentru viitor", astfel cum susține apelantul. Dimpotrivă, potrivit conținutului celui de al treilea punct al petitului, despăgubirile solicitate priveau intervalul cuprins între data de 1 ianuarie 2005 și momentul abrogării art. 31 al. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, prin efectul dispozițiilor Legii nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Pe cale de consecință, raportat la data înregistrării cererii de chemare în judecată (24.03.2014), este mai mult decât evident că întreaga perioadă pentru care s-a solicitat acordarea despăgubirilor este situată în trecut.

Intimații au arătat că, în mod neîntemeiat, apelantul susține că au fi solicitat simultan acordarea unor sume cu titlu de despăgubire, dar și a unor drepturi salariate (pagina 22 a cererii de apel), în condițiile în care pretențiile lor nu au nimic de a face cu drepturile salariale, acestea fiind susținute exclusiv ca despăgubiri civile.

Raportat la Decizia nr. 20/2009 a ÎCCJ (pronunțată în recurs în interesul legii) - hotărâre prin care instanța supremă a stabilit că, în lipsa unei cuantificări legale, nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare - nu prezintă în cauza de față niciun fel de relevanță, întrucât temeiul de drept al pretențiilor îl reprezintă dispozițiile O.G. nr. 137/2000, iar nu cele ale Legii nr. 188/1999. Mai mult, Decizia nr. 20/2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pronunțată la data de 21 septembrie 2009, nefiind în măsură să producă efecte retroactive și neinfluențând dispozițiile cuprinse în hotărâri judecătorești anterioare (art. 329 al. 3 C. pr. civ.).

În drept, întâmpinarea nu a fost întemeiată.

În apel, nu au fost solicitate probe noi și nici refacerea probelor administrate în fața primei instanțe.

Analizând sentința apelată în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, tribunalul reține următoarele:

Relativ la prima critică a sentinței apelate constând în necomunicarea de către prima instanță a încheierii de ședință din 19.09.2014, prin care au fost respinse excepțiile invocate în fața sa, tribunalul reține că nu este întemeiată pentru considerentele care succed.

Potrivit art. 466 al.4 C.p.civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul în care legea prevede altfel.

Conform art. 248 al.5 C.p.civ., încheierea prin care s-a respins excepția, precum și cea prin care, după admiterea excepției, instanța a rămas în continuare învestită, pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.

Totodată, se reține că dispoz. art. 427 al 1 C.p.civ, potrivit căruia hotărârea se comunică din oficiu părților, în copie, chiar dacă este definitivă (…), trebuie interpretate raportat la scopul urmărit de legiuitor prin edictarea acestei norme de încunoștințare a părților litigante cu privire la soluția pronunțată în cadrul procesului civil, chiar dacă aceasta este definitivă.

Așadar, se reține cum corect s-au apărat intimații că textul de lege menționat vizează hotărârile judecătorești „lato sensu” – în sens larg, indiferent de denumirea lor, prin care o instanță de judecată se dezînvestește de soluționarea/judecarea unei cauze, iar nu o încheiere premergătoare.

Numai în situații excepționale, legiuitorul a prevăzut obligativitatea comunicării unei încheieri de ședință, însă scopul urmărit a fost acela de a-i da posibilitatea exercitării căii de atac împotriva sa, ceea ce nu e cazul în speța de față.

P. urmare, se reține că din întreaga economiei a C.p.civ., nu rezultă existența niciunei dispoziții legale care să instituie obligativitatea instanței de judecată de a comunica o încheiere premergătoare interlocutorie, prin care a soluționat o excepție procesuală, motiv pentru care critica apelanților nu este întemeiată.

Raportat la modul de administrare a probei cu interogatoriul apelanților ce a fost încuviințată intimaților, tribunalul reține că cei dintâi fac o confuzie între admisibilitatea unei probe și pertinența, concludența și utilitatea sa.

Astfel, din analiza art. 255 al. 1 C.p.civ., rezultă că pentru a putea fi încuviințate și administrate într-o cauză civilă, probele trebuie să îndeplinească două condiții, și anume să fie admisibile raportat la dispozițiile legale în vigoare și să ducă la soluționarea procesului, adică să fie pertinente, concludente și utile soluționării sale.

Condiția ca proba să fie admisibilă vizează legalitatea sa, adică să nu fie oprită de legea materială sau procesuală în vigoare.

În speță, nu există nici un impediment legal de natură a face proba cu interogatoriul apelanților inadmisibilă.

Mai mult, pertinența, concludența și utilitatea probei cu interogatoriul apelanților pârâți putea fi apreciată numai raportat la conținutul întrebărilor, față de dispoz. art. 351, care trebuiau să privească fapte personale de natură a conduce la soluționarea procesului, care însă nu a fost contestat, aceștia neînțelegând să răspundă, conform art. 355 C.p.civ.

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B., tribunalul reține că, în mod corect, prima instanță a respins-o, având în vedere obiectul și cauza juridică a speței deduse judecății.

Se are în vedere, în acest sens, că obiectul cauzei îl reprezintă pretenții civile derivând din crearea unei stări de discriminare bazată pe un criteriu economic, la care intimații reclamanți au pretins că au fost supuși, conform art. 27 al. 1 din OG 137/2000.

P. urmare, raportat la dispozițiile legale menționate care stabilesc competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței de drept comun și natura juridică a pretențiilor solicitate, respectiv despăgubiri civile, se reține că, în mod corect, prima instanță s-a declarat competentă având în vedere și criteriul valoric al acestora, inferior pragului de 200.000 lei petru fiecare reclamant în parte, conform art. 95 pct. 1 rap. la art.94 pct. 1 lit.k C.p.civ. și art. 100 al. 1 C.p.civ.

Tribunalul reține că argumentele expuse de apelanți cu privire la incidența Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu sunt fondate, având în vedere cele reținute anterior, în cauză, intimații reclamanți neînțelegând să atace un act administrativ emis de apelanți în regim de putere publică, cauza având natură juridică civilă.

Raportat la aceleași considerente, se reține că, în mod corect, prima instanță a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, pentru introducerea cererii, cu obiectul sus menționat, legislația în vigoare neprevăzând nicio procedură prealabilă obligatoriu a fi urmată, în sensul dispoz. art. 193 al. 1 și 2 C.p.civ.

Totodată, se reține cum corect a reținut prima instanță că procedura prevăzută de art. 20 din OG 137/2000 nu este obligatorie, ci facultativă, reclamanții având posibilitatea, de care au și uzitat, de a se adresa direct instanței de judecată pentru obținerea pe cale judiciară a dreptului afirmat prin cererea introductivă de instanță, în virtutea dreptului constituțional de acces liber la justiție, sens în care sunt și dispoz. art. 27 din actul normativ sus menționat.

Relativ la excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul reține următoarele:

În primul rând, termenul de prescripție extinctivă este cel de 3 ani, prevăzut de art.27 al. 2 din OG 137/2002, care curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.

Termenul de un an la care fac referire apelanții reprezintă termenul în care persoana care se consideră discriminată poate sesiza C. pentru C. D. în cadrul unei proceduri administrativ jurisdicționale cu caracter facultativ. Or, intimații reclamanți nu au înțeles să uziteze de jurisdicția facultativă instituită de actul normativ menționat, așa încât în cauză nu este incident acest termen.

În ceea ce privește începutul curgerii termenului de 3 ani, tribunalul reține că acesta se determină raportat la data la care intimații reclamanți puteau să cunoască săvârșirea faptei discriminatoare, iar nu data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate în dosarul nr._ .

Or, conform înscrisurilor atașate la dosarul cauzei, la data de 28.06.2012 (f.13, 15 dosar de fond, vol. I), intimaților le-a fost comunicat de către MFP, prin DGRFP B., refuzul de executare a sentinței civile nr. 789/CA2008. Totodată, în cursul anului 2012, intimații reclamanți au luat cunoștință despre faptul că altor colegi, care beneficiau de hotărâri judecătorești irevocabile, similare celor pronunțate în cauza lor, intimații au procedat la executarea voluntară.

P. urmare, se reține că în mod corect a reținut prima instanță că termenul de 3 ani nu putea să curgă decât de la data la care intimații reclamanți au luat la cunoștință despre existența stării de discriminare creată prin executarea de către apelanții pârâți în mod voluntar a unei hotărâri judecătorești identice.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului pârât MFP pentru petitele 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată, se reține că, în mod corect, prima instanță a respins-o.

Se are în vedere în acest sens faptul că rațiunea care a stat la baza chemării acestui pârât în judecată l-a reprezentat refuzul său de punere în executare a sentinței civile sus menționate, alături de pârâtul DGRFP B., aspect care rezultă din analiza înscrisurilor atașate la dosarul cauzei, intimații reclamanți considerându-l răspunzător de nașterea unui tratament discriminatoriu.

P. urmare, în calitate de titular al obligației din raportul juridic obligațional dedus judecății, apelantul pârât are calitate procesuală pasivă în cauza de față.

Raportat la aceste considerente și dat fiind că intimații reclamanți nu au urmărit calitatea acestui apelant pârât de instituție cu atribuții bugetare, ierarhic superior apelantei pârâte DGRFP B., se reține că existența unor raporturi de serviciu directe între acest apelant pârât și intimații reclamanți nu prezintă nicio relevanță juridică, singurul element important reprezentându-l refuzul său expres și univoc de punere în executare a sentinței civile menționate.

Pe cale de consecință, nici Decizia pronunțată de ÎCCJ nr. 20/2011 în cadrul unui RIL nu este aplicabilă speței de față, aceasta vizând calitatea MFP de instituție cu atribuție bugetară, în sensul celor reținute anterior.

Relativ la excepția lipsei calității procesuale active a intimaților reclamanți S. I. și S. A., succesori ai lui S. I., tribunalul apreciază că soluția pronunțată de prima instanță este legală.

Astfel, se are în vedere, sub un prim aspect faptul că prin cererea de chemare în judecată, s-au solicitat despăgubiri civile începând cu data de 01.01.2005 și până la încetarea raporturilor de serviciu sau noi dispoziții legale, sume actualizate în raport cu rata inflației și dobânda legală aferentă, din momentul nașterii dreptului și până la plata efectivă.

Autorul celor doi intimați a decedat la data de 07.07.2009, așa încât starea de discriminare s-a născut în persoana sa, în timpul vieții și a încetat odată cu decesul, așa încât dreptul său la despăgubire pentru fapta ilicită la care a fost supus a fost transmis moștenitorilor săi, la data deschiderii succesiunii.

Totodată, se reține că, potrivit considerentelor expuse în paragrafele anterioare, pretențiile solicitate în contradictoriu cu cei doi apelanți pârâți au natură civilă, iar nu de dreptul muncii sau de contencios administrativ, așa încât raportul juridic obligațional litigios nu are un caracter intuitu personae.

Pe cale de consecință, în mod corect, prima instanță a reținut că despăgubirile solicitate de cei doi intimați reprezintă un drept de creanță de natură civilă care s-a născut în patrimoniul defunctului în momentul nașterii stării de discriminare și s-a transmis moștenitorilor săi, sens în care aceștia au calitate procesuală activă.

În ceea ce privește fondul cauzei, se reține că soluția pronunțată de prima instanță este legală și temeinică pentru următoarele considerente:

Primul motiv de apel invocat de apelanți constă în lipsa identificării de către prima instanță a unui criteriu de discriminare, în sensul dispoz. art. 2 al. 1 din OG 137/2000.

Tribunalul consideră că, în mod corect, prima instanță a reținut dispoz. art. 2 al. 3 din actul normativ menționat care fac trimitere la prevederile, criteriile și practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane (…).

Or, prin raportare la alin. 1 al textului legal menționat, se reține că, din interpretarea sa gramaticală, rezultă că acele criterii enumerate nu sunt exhaustive, legiuitorul folosind în acest sens sintagma „ orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Se reține că, în mod corect, prima instanță a apreciat că intimații reclamanți se află într-o situație identică cu reclamanții din dosarul nr._ în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 757/CA/17.11.2008 irevocabilă prin decizia civilă nr. 43/R/20.01.2009 a Curții de Apel B., dat fiind că și acestora le-au fost acordate cele două suplimente, fără a fi cuantificate.

În ciuda acestui fapt, reclamanții din cauza menționată au beneficiat de executarea voluntară a hotărârii din partea apelanților pârâți, aceștia cuantificând voluntar cele două sporuri ce le-au fost acordate fără cuantificare.

În momentul în care intimații reclamanți au solicitat punerea în executare a sentinței civile nr. 789/CA/03.12.2008 a Tribunalului B., apelanții pârâți au refuzat executarea pe considerentul că cele două sporuri nu sunt cuantificabile.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, nu rezultă care a fost raționamentul apelanților pentru tratarea diferită a reclamanților din cauza sus menționată și a intimaților reclamanți, în condițiile în care toți erau funcționari publici în cadrul fostului DGFP B., iar drepturile acordate în virtutea hotărârilor judecătorești erau identice ca și conținut și necuantificate.

P. urmare, nu se poate considera decât faptul că executarea benevolă și, respectiv refuzul de executare, s-a făcut exclusiv în considerarea persoanelor sau a funcțiilor deținute de fiecare dintre acestea, aspect care se încadrează în sintagma „orice alt criteriu” sus menționată.

În aceste condiții, se reține că s-a făcut dovada existenței unui tratament diferențiat între persoane aflate într-o situație identică, din aceeași categorie profesională, având ca efect înlăturarea recunoașterii unui drept cu caracter economic, fără a exista o justificare obiectivă determinată de un scop legitim și fără a fi prezentate metode de atingere a acestui scop adecvate și necesare.

Tribunalul reține faptul că pronunțarea de către ÎCCJ în cadrul RIL a Deciziei nr. 20/2009 publicată în Monitorul Oficial, Partea I la data de 16.12.2009 prin care s-a stabilit cu efect obligatoriu că, în lipsa unei cuantificări legale, nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului si suplimentul corespunzător treptei de salarizare, ar fi putut reprezenta, în anumite condiții, o justificare obiectivă pentru neexecutare, dacă ar fi fost prezentat un raționament în acest sens și, mai ales, dacă niciun funcționar public din cadrul apelantei DGRFP B., fostul DGFP B. nu ar fi beneficiat de executarea voluntară a hotărârii judecătorești prin care, în mod irevocabil, îi fusese acordat acest drept, în condițiile în care și intimații reclamanți au beneficiat irevocabil de recunoașterea aceluiași drept, anterior publicării deciziei menționate în Monitorul Oficial, fiind îndeobște cunoscut că deciziile RIL nu produc efecte cu privire la hotărârile deja pronunțate, conform art. 330 ind.7 al. 2 C.p.civ. 1865, în vigoare la data pronunțării și publicării deciziei.

Tribunalul mai are în vedere, în acest sens, faptul că suplimentele salariale acordate prin sentința civilă nr. 789/03.12.2008 a Tribunalului B. reprezintă drepturi definitive câștigate, iar, prin acțiunea de față, intimații reclamanți tind la înlăturarea efectelor produse de comportamentul diferit manifestat de debitorii obligației în raport cu creditorii aflați în situații identice, înlăturarea diferenței de tratament constând chiar în acordarea drepturilor definitiv câștigate la nivelul celor executate voluntar în favoarea reclamanților din dosarul nr._, sus menționat, aceasta fiind apreciată ca o reparație echitabilă a prejudiciului suferit.

P. a pronunța această soluție, instanța consideră că deși diferența de tratament a fost manifestată de apelanți cu ocazia punerii în executare a unor hotărâri judecătorești identice, aceasta reprezintă ultima fază a procesului civil, în sensul art. 6 din CEDO, beneficiind, așadar de aceleași garanții, dreptul lor la un proces echitabil trebuind a fi efectiv și concret, în caz contrar devenind unul iluzoriu, lipsit de conținut.

Pe de altă parte, raportat la considerente anterior expuse, se reține ca nefiind întemeiat nici al doilea motiv de apel invocat de apelanți, privind modul de soluționare diferit al instanțelor de judecată cu privire la acordarea celor două sporuri salariale și încălcarea principiului electa una via (..).

Astfel, se reține că intimații nu au invocat starea de discriminare raportat la modul diferit de soluționare a litigiilor privind acordarea celor două sporuri salariale pentru funcționarii publici din cadrul apelantului DGRFP B., jurisprudența fiind unitară în sensul acordării lor fără a fi cuantificate, ci au reclamat starea de discriminare creată prin punerea în executare a titlurilor astfel obținute numai pentru unii dintre angajații acestei instituții și refuzul nejustificat în ceea ce îi privește pe ceilalți, cum este cazul intimaților reclamanți.

Totodată, se reține contrar criticii apelanților, că despăgubirile solicitate de intimați au un caracter civil rezultat din aplicarea instituției juridice a răspunderii civile delictuale, nereprezentând drepturi salariale. Pe cale de consecință, întreaga argumentare care vizează modul de impozitare a veniturilor salariale nu are nicio relevanță juridică în speță.

În ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru viitor, tribunalul reține că această critică nu este fondată, dat fiind că, prin petitul al treilea al cererii introductive, s-a solicitat acordarea lor pentru intervalul cuprins între 01.01.2005 și data abrogării art. 31 al. 1 lit. c și d din Legea 188/1999, prin . Legii 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. P. urmare, se reține cum corect s-au apărat intimații reclamanți, întreaga perioadă se situează în trecut, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Raportat la toate aceste considerente, față de dispoz. art. 480 al. 1 C.p.civ, tribunalul va respinge ca neîntemeiat apelul declarat de apelanții MFP și DGRFP B., prin MFP, împotriva sentinței civile nr._ pronunțată la data de 07.11.2014 de Judecătoria B., pe care o va păstra.

P. ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiat apelul declarat de apelanții MFP și DGRFP B., prin MFP, împotriva sentinței civile nr._ pronunțată la data de 07.11.2014 de Judecătoria B., pe care o păstrează.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței azi, 12.05.2016.

Președinte, Judecător,

I. L. D. O. P.

Grefier,

C. O.

Red.IL/tehnored.CO/31.05.2016/4ex.

Jud. fond M.S.

← Contestaţie la executare. Decizia nr. 862/2016. Tribunalul BRAŞOV		Contestaţie la executare. Decizia nr. 172/2016. Tribunalul BRAŞOV →

Acţiune în constatare. Decizia nr. 754/2016. Tribunalul BRAŞOV

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Decizia nr. 754/2016. Tribunalul BRAŞOV