Contestaţie la executare. Decizia nr. 248/2016. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 248/2016 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 20-01-2016 în dosarul nr. 248/2016
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 248 A
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 20.01.2016
TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: E. A.
JUDECĂTOR: I. TÂRȚĂU
GREFIER: C. C.
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulate de apelanta-contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 4754/29.04.2015 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații L. D. F., C. D., L. F. P., cauza având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns intimații prin avocat, care depune delegație la dosar, lipsind apelanta contestatoare.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nefiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe noi de administrat, tribunalul constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra fondului apelului.
Intimații prin avocat solicită respingerea apelului, ca nefundat, menținerea sentinței apelate ca fiind legală și temeinică. Arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
Tribunalul reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cauzei civile de față, Tribunalul constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._, contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat, în contradictoriu cu intimații L. F. P., C. D., L. D. F., contestație la executare în dosarul de executare nr. 236/2014 al B.E.J. D. M. și N. S., solicitând anularea executării silite, suspendarea executării silite până la soluționarea prezentei contestații, suspendarea popririi înființate în dosarul nr. 2361/2014 asupra conturilor A.N.R.P. deschise la Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publica a Municipiului București, precum și întoarcerea executării silite.
În motivare, contestatoarea a arătat că prin somația emisă la data de 26.06.2014 în dosarul de executare nr. 236/2014, B.E.J. D. M. și N. S. a înștiințat A.N.R.P. că are de achitat creditorilor suma de 353.790,26 lei reprezentând compensația actualizată, precum și cheltuieli de executare, titlul executoriu invocat fiind Hotărârea nr. 136/20.08.2009 emisă de Instituția Prefectului Județului B. - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003.
În ceea ce privește încheierea de actualizare, a menționat că, din analiza acesteia s-a constatat că executorul a actualizat această sumă cu indicele de inflație pe perioada 21.08.2010 – 24.06.2014 pentru tranșa I și pe perioada 22.08._14 pentru tranșa a II-a. A invocat totodată și prevederile art. 18 al. 5 din H.G. nr. 1120/2006, menționând că achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu aceasta destinație.
De asemenea, a menționat că somația a fost emisa de B.E.J. cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 22/2002, respectiv cele privitoare la termenul de 6 luni reglementat de actul normativ indicat.
A mai arătat că înțelege să invoce și prevederile din O.U.G. nr. 10/2014.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 711 și urm. C.proc.civ., Legea nr. 290/2003, H.G. nr. 1120/2006.
Contestatoarea a depus la dosar cerere precizatoare prin care a menționat că solicita întoarcerea executării silite pentru suma de 353.790,26 lei.
Intimații au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestației promovate de contestatoare - inclusiv în ceea ce privește cererea de întoarcere a executării silite -, precum și a cererii de suspendare a executării silite, ca rămasa fără obiect.
În motivare, în esență, intimații au arătat că procedura de executare silita este îndeplinită cu respectarea cerințelor legale.
Au mai susținut că dispozițiile O.U.G. nr. 10/2014 nu sunt incidente în cauză întrucât actul normativ vizează exclusiv plățile voluntare, or, în speța, s-a apelat la executarea silita a debitoarei contestatoare; hotărârea reprezentând titlu executoriu a fost emisă cu circa 4 ani înainte de . O.U.G. nr. 10/2014.
În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că O.U.G. nr. 10/2014 este aplicabil în cauză, au menționat că invocă excepția de neconstituționalitate a acestui act normativ, în raport de art. 16 al. 1, art. 21 al. 3, art. 44 al. 2, art. 53 al. 2, art. 115 al. 6 și art. 1 al. 5 din Constituție.
În drept, au invocat dispozițiile art. 205 și urm. C.p.civ., Legea nr. 290/2003, H.G. nr. 572/2013.
Prin sentința civilă nr. 4754/29.04.2015, Judecătoria Sectorului 2 București a respins cererea promovată de contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimații L. F. P., C. D., L. D. F., ca neîntemeiată; a respins cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect și a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de intimata.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea adresată B.E.J. D. M. și N. S. la data de 21.05.2014, creditorii au solicitat executarea silită împotriva debitoarei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în baza titlului executoriu reprezentat de Hotărârea nr. 136/20.08.2009 emisă de Instituția Prefectului Județului B. - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 18.06.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/300/2014, s-a încuviințat executarea silită la cererea creditoarei împotriva debitoarei ANRP în temeiul titlului executoriu reprezentat de hotărârea mai sus menționată.
Executarea silită a format obiectul dosarului de executare nr. 236/2014 al B.E.J. D. M. și N. S..
La data de 25.06.2014 i-a fost comunicată debitoarei somația prevăzută de art. 667 C.proc.civ., învederându-i-se că dacă în termenul arătat în somație nu își execută de bunăvoie obligația, executorul judecătoresc va proceda de îndată la executarea silită.
Împotriva acestei executări silite a fost formulată de către contestatoarea-debitoare prezenta contestație la executare.
Instanța de fond a apreciat ca neîntemeiate susținerile contestatoarei legate de nerespectarea dispozițiile O.G. 22/2002. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din O.G. nr.22/2002, așa cum acestea au fost modificate, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate în acest scop prin bugetele acestora, iar dispozițiile art. 2 din același act normativ statuează că, în situația în care executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni (termen care curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului), să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Totodată, art. 3 din O.G. nr. 22/2002 prevede că în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Interpretând gramatical și logic dispozițiile anterior citate, instanța de fond a constatat că obligația instituției publice debitoare ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată, exista doar în ipoteza în care executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri. per a contrario, dacă există fonduri pentru a se executa de către instituția publică debitoare creanța stabilită prin titlul executoriu, nu mai sunt aplicabile prevederile art. 2 din O.G. nr.22/2002, așa cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 110/2007 și debitoarea nu mai are la dispoziție un termen de grație de 6 luni pentru efectuarea plății.
În același sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului in aplicarea prevederilor art.6 din CEDO, care este obligatorie pentru instanțe, față de prevederile art.11 și 20 din Constituție.
Potrivit acestei jurisprudențe executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte din „proces”, în sensul art.6 par.1 din CEDO, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu daca ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă - în sensul de executorie - și obligatorie să rămână fără efect in detrimentul uneia dintre părți.
În cauza S. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, atunci când administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie in executarea acesteia, chiar și in cazul aplicării unui act normativ derogatoriu de la dreptul comun, cum este OG nr.22/2002, garanțiile art. 6 din CEDO de care a beneficiat justițiabilul in fata instanțelor își pierd orice rațiune de a fi.
Deși creditoarea a obținut nr. 136/20.08.2009 emisă de Instituția Prefectului Județului B. - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 și debitoarea avea obligația de a plăti de bunăvoie sumele cuprinse în titlu, A.N.R.P. se prevalează de nerespectarea dispozițiilor O.G. nr. 22/2002, invocând în favoarea sa norme devenite caduce față de perioada scursă de la data emiterii lor.
Cu privire la eșalonarea debitului restant prin prevederile art. 18 alin. 5 din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, instanța reține că, într-adevăr, potrivit acestui text legal, compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestațiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
Potrivit alin. 6, suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior.
Aceste dispoziții se regăsesc în art. 10 alin. 2 din Lege nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, care prevăd că despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face și în rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11 alin. (1).
Totodată, prin Decizia nr. XXI/19.03.2007 pronunțată de Î.C.C.J. în soluționarea recursului în interesul legii s-a reținut cu putere obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 C.proc.civ., că data stabilirii compensațiilor este aceea a emiterii hotărârii comisiei județene/Municipiului București pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998, iar validarea de către Cancelaria Primului-ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 7 alin. 3 din aceeași lege atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creștere a prețurilor. Prin urmare, se arată în Decizia menționată, în ipoteza în care „validarea și, implicit, plata compensațiilor au loc în alt an decât cel în care au fost stabilite de către comisie, este evident că trebuie să se considere reglementată legislativ obligativitatea actualizării sumelor ce reprezintă compensații stabilite prin hotărârile adoptate de comisiile instituite în temeiul Legii nr. 9/1998”.
Prin urmare, instanța de fond a reținut că executarea silită s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale ce guvernează materia.
În ceea ce privește incidența prevederilor O.U.G. nr. 10/2014 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940 (…), instanța consideră că acest act normativ nu este aplicabil în cauză.
Aceasta, întrucât potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 10/2014, începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, plata voluntară a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006”. Or, textul de lege nu este aplicabil deoarece legiuitorul a avut în vedere plata voluntară a despăgubirilor, iar nu executarea silită, cum este cazul în prezenta cauză.
Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale prin raportare la dispozițiile art. 29 al. 1 din Legea nr. 47/1992, precum și față de cele mai sus expuse, instanța a reținut că în conformitate cu prevederile art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, iar potrivit al. 5 din același text legal, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare.
În cauză, excepția de neconstituționalitate invocată are ca obiect dispozițiile O.U.G. nr. 10/2014, act normativ care însă, astfel cum s-a menționat mai sus, nu este aplicabil în speță.
În concluzie, pentru argumentele expuse și având în vedere normele legale arătate, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 29 al. 1 din Legea nr. 47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a respins ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de intimată.
Instanța, observând art. 718 alin. 1 C.proc.civ. care prevede posibilitatea de a se dispune suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare și față de soluția ce urmează a se pronunța, a respins cererea contestatoarei de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 11.09.2015, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, s-a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere la momentul soluționării cauzei prevederile art. 18 alin. (5) și (6) din H.G. nr.1120/2006 modificată și completată prin H.G. nr.57/2008 modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 este prevăzută de art.18 alin.(5) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003, respectiv “compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr.290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr.290/2003, (...) se achită beneficiarilor, (...), astfel a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei”.
Referitor la modalitatea de actualizare adoptată de către B.E.J.A D. M. și N. S. în dosarul de executare nr. 236/2014, învederăm onoratei instanței faptul că alin.(6) al aceluiași art. 18 din H.G. nr. 1120/2006 prevede că „Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior”.
De asemenea, conform art.18 alin.(6) din H.G. nr. 1120/2006, achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație. Cităm, în acest sens, dispozițiile legale mai sus amintite, potrivit cărora: „compensațiile (...) se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, (...)”.
Prin folosirea sintagmelor „în funcție de disponibilitățile bănești” sau „în limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinație în bugetul se stat”, legiuitorul a prevăzut tocmai acea situație în care sumele alocate prin bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii.
Această interpretare este singura în măsură a da valoare prevederii legale stipulate la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit căreia „ordonatorii de credite au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale”.
Ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la o/dine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Totodată, se impune a menționa că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența C.E.D.O. Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stat. I.
Totodată, s-a învederat că, B.E.J.A D. M. și N. S. încalcă prevederile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu toate modificările și completările ulterioare.
Această poprire a fost înființată cu nerespectarea dispozițiilor menționate mai sus ale O.G. nr. 22/2002, care stipulează expres procedura executării obligațiilor de piață ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 22/2002, urmărirea silită se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit art. 2, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
De asemenea, în procesul executării silite a sumelor datorate de către instituțiile publice în baza unor titluri executorii trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Rezultă cu claritate că, în procesul executării silite a creanțelor împotriva instituțiilor publice, această fază procesuală are un conținut atipic, derogator de la dreptul comun care îl reprezintă normele Codului de procedură civilă.
În aceste condiții, precizăm faptul că prevederile art. 3 din ordonanța amintită stabilesc în mod expres că „în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie”.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și urm. C. proc.civ., Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, respectiv H G. nr.1120/2006, modificată prin H.G. nr.57/2008 și s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit prevederilor art. 223 alin. (3) din Cod procedură civilă.
Intimații L. D. F., L. F. P. si C. D., au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
În motivare, s-a arătat că prin textele de lege invocate de către debitoare - aceasta din urma își invoca, de fapt, propria culpa.
Astfel, s-a solicitat a se observa ca prevederile H.G. 1120/2006 se aplica in cazul in care plata despăgubirilor s-ar fi făcut in mod normal si legal, si anume in doua transe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% in primul an si 60% in anul următor, daca cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei, cum este cazul creanței din prezenta speța.
In cazul de fata, hotărârea a fost emisa in anul 2009, deci plata integrala ar fi trebuit sa fi fost efectuata pana in anul 2011, or a invoca articole din aceste acte normative in anul 2015, in cadrul unei contestații la executare, reprezintă, in opinia subsemnaților, o invocare a propriei culpe a debitoarei ANRP.
In condițiile in care bugetul ANRP alocat despăgubirilor a fost redus la aproape jumătate fata de anul trecut, debitoarea înțelege sa invoce dispozițiile legale conform cărora compensațiile se achita beneficiarelor, in limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinație in bugetul de stat. Cu toate ca invocarea acestui articol, la 7 ani de la momentul la care a fost emisa Hotărârea, ni se pare un abuz, intimații nu au solicitat plata despăgubirilor din sume care nu ar fi fost alocate acestui scop.
Intimații creditori au învederat că hotărârea nr. 136/20.08.2009 - prin care le-a fost recunoscut dreptul la acordarea despăgubirilor in temeiul Legii nr. 290/2003 - a fost emisa cu mai bine de 6 ani in urma.
Cu toate ca debitoarea ANRP avea obligația de a efectua plata compensațiilor bănești către intimați in cel mult 2 ani de la momentul emiterii hotărârii, iar creditorii au dat dovada de bună-voință, așteptând ca debitoarea să își onoreze obligațiile de plata, ANRP a refuzat in mod nejustificat sa efectueze plata compensațiilor pentru mai bine de 6 ani.
In lumina jurisprudenței CEDO, intimații au dobândit un „bun” in sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, fiind, așadar, titularii unui drept de proprietate, drept pe care însă debitoarea ANRP l-a nesocotit pentru mai bine de 5 ani.
Intimații au avut o creanța suficient de bine stabilita pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran si Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, S. si V. I. c. României), iar întârzierea la plata sau refuzul de plata din partea debitoarei constituie atingeri aduse dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat si protejat de Convenție.
Textul Convenției Europene a Drepturilor Omului (la fel si jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) face parte din dreptul intern al României încă din anul 1994, iar daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului in care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile (art. 20 alin. 2 din Constituție).
In cauza Viasu c. Romania, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca o decizie administrativa a autorității locale competente prin care i se recunoaște părții interesate un drept la reparație este suficienta pentru a crea un “interes patrimonial” aparat de art. 1 din Protocolul nr. 1, si ca, prin urmare, neexecutarea unei astfel de decizii constituie o ingerința in sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol.
In privința procesului-verbal de actualizare, s-a solicitat a se observa ca acesta a fost emis cu respectarea tuturor dispozițiilor legale aplicabile in materie.
Astfel, s-a solicitat a se observa ca actualizarea celor doua transe a fost corect efectuata de către executorul judecătoresc, având in vedere faptul ca debitoarea ANRP avea obligația sa efectueze plata acesteia in termen de cel mult doi ani de la comunicarea Hotărârii, potrivit cu dispoziția 1120/2006 de punere in aplicare a Legii nr. 290/2003.
Textul de lege la care se refera contestatoarea este aplicabil in cazul in care plata s-a făcut la termenul prevăzut de lege. Or, întrucât plata s-a făcut la un interval mare de timp după momentul exigibilității, s-a procedat si la actualizarea primei transe cu indicele de inflație.
Mai mult decât atât, dintr-o interpretare analogica a Deciziei nr. XXI din 19 martie 2007, pronunțata de înalta Curte de Casație si Justiție - Secțiile Reunite in dosarul nr. 38/2006 privind recursul in interesul legii, se poate concluziona ca, asemeni sumelor stabilite cu titlu de compensații in baza Legii nr. 9/1998, si sumele cu caracter compensatoriu stabilite in temeiul Legii nr. 290/2003 devin exigibile la data emiterii hotărârii Comisiei județene de aplicare a legii.
Totodată, s-a menționat faptul ca deciziile date de înalta Curte de Casație si Justiție in soluționarea recursurilor in interesul legii, sunt menite sa asigure aplicarea si interpretarea unitara a legii reprezentând veritabile izvoare de drept.
In continuare, s-a solicitat a se observa faptul ca refuzul de a efectua plata, pe motiv ca „sumele alocate de la bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii”, da naștere arbitrariului, constituind o ingerința disproporționata in dreptul nostru de proprietate, astfel cum este el protejat de Convenție.
De asemenea, s-a învederat ca debitoarea nu poate invoca propria culpa in neîndeplinirea obligațiilor asumate, iar existenta dreptului nostru de creanța si implicit a „bunului” este justificata de speranța legitima pe care Statul R. a dat-o intimaților prin emiterea unui act administrativ individual ai cărui beneficiari sunt.
Totodată, debitoarea ANRP nu a invocat niciun criteriu in baza căruia unele dosare de plata a despăgubirilor au fost soluționate cu prioritate, in timp ce in altele, cum este cel de fata, a fost invocata lipsa disponibilităților bănești, fapt care sugerează aprecierea discreționara a debitoarei si lipsa oricărei transparente in plata unor despăgubiri si concomitent, refuzul discreționar si nelegal al plații compensațiilor recunoscute in favoarea intimaților.
Astfel, având in vedere ca a intervenit un lung interval de timp intre exigibilitatea creanței si încasarea efectiva, au solicitat si actualizarea cu indicele de inflație a debitului principal.
Cu privire la înființarea popririi conturilor debitoarei s-a realizat cu respectarea dispozițiilor O.G. nr. 22/2002 s-a arătat că potrivit art. 2 al acestui act normativ „Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continua din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligata ca, in termen de 6 luni, sa facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plata”.
Așadar, instituțiile publice nu beneficiază in mod automat de un termen de 6 luni, in sensul ca executarea silita nu ar putea începe decât după curgerea acestei perioade de timp.
Prin urmare, termenul de 6 luni nu constituie un termen de gratie, ci unul in care debitoarea urmează a face demersuri spre a obține fondurile necesare acoperirii creanțelor, in situația in care se confrunta cu o lipsa de fonduri.
Or, in speța s-a solicitat a se observa că debitoarea ANRP nu a depus dovada ca ar fi "întreprins vreun demers prin care sa încerce sa-si îndeplinească obligația de plata.
Mai mult, având in vedere faptul ca in cazul de fata este vorba de un titlu executoriu care a fost emis cu aproape 6 ani in urma, a invoca acest motiv, in condițiile in care nu s-a făcut nici un efort sau demers pentru a se remedia aceasta pretinsa lipsa de fonduri, reprezintă, din punctul de vedere al subsemnaților, un abuz in exercitarea dreptului la contestație al debitoarei.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 471 alin. (5) si următoarele C.proc.civ., precum si pe dispozițiile Legii nr. 290/2003, ale HG nr. 1120/2006.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel formulate, Tribunalul va respinge apelul formulat de apelanta contestatoare ANRP.
Pentru a decide astfel, va avea în vedere că promovând calea de atac în cauză contestatoarea a înțeles să reitereze criticile formulate pe calea contestației la executare, critici respinse în mod corect de către prima instanță, ca fiind neîntemeiate.
Astfel, Tribunalul reține că motivul de contestație prin care s-a invocat încălcarea dispozițiilor OG 22/2002 este neîntemeiat în condițiile în care pentru a putea beneficia de acest termen de 6 luni în vederea executării obligațiilor sale, orice instituție publică este obligată să facă dovada lipsei de fonduri și să fie somată prin executorul judecătoresc cu privire la îndeplinirea obligației. Debitoarea nu a făcut această dovadă a lipsei de fonduri și nici a demersurilor întreprinse pentru rezolvarea problemelor financiare, iar somația emisă de executorul judecătoresc constituie un act de executare cerut de însăși dispozițiile art.2 teza finala a OG 22/2002, pentru începutul curgerii termenului stabilit in favoarea instituțiilor publice.
Pe de altă parte motivul de apel prin care s-a invocat imposibilitatea efectuării plății dată fiind lipsa disponibilităților bănești ale apelantei este neîntemeiat, indicarea lipsei de disponibil bănesc în fondurile contestatoarei neconstituind motiv pentru ca executarea silită să nu se desfășoare.
Astfel, creditorul unei instituții publice, având în vedere și realitatea constituțională a statului de drept, așteaptă din partea instituției publice executarea de bunăvoie a obligației pecuniare. În cazul în care instituția publică, ce ar trebui să se comporte în cadrul relațiilor sociale ca un subiect de drept-exemplu pentru ceilalți participanți la raporturile juridice, nu execută obligația de bunăvoie, creditorul se poate adresa instanței.
A susține ca lipsa fondurilor duce la prelungirea termenului de plata înseamnă o încălcare a dreptului reclamantului, iar nealocarea unor sume de bani cu aceasta destinație nu pune la adăpost debitorul acestei obligații, soluția contrara însemnând golirea de conținut a dreptului reclamantului, acesta fiind expus așadar unui abuz din partea debitorului care ar putea invoca tot timpul nealocarea fondurilor, cu consecința prelungirii la infinit a termenului de plata, iar dreptul ar fi iluzoriu daca s-ar permite ca o hotărâre sa rămâne fără efect in detrimentul uneia dintre parți.
În plus, Tribunalul reține că motivul de contestație prin care s-au invocat criticile referitoare la modalitatea de actualizare a debitului este invocat cu caracter de noutate direct în faza apelului, urmând a fi respins ca inadmisibil față de dispozițiile exprese ale dispozițiilor art. 478 alin. 2 C.proc.civ. potrivit cu care părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive decât cele invocate la fondul cauzei.
Față de aceste aspect, având în vedere că motivele de apel sunt neîntemeiate, Tribunalul urmează ca în temeiul art. 480 C.proc civ. să respingă apelul formulat, cu consecința menținerii sentinței apelate ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta-contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 202, sectorul 1, împotriva sentinței civile nr. 4754/29.04.2015 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații L. D. F., C. D., L. F. P., toți cu domiciliul ales la Cabinetul de avocat „M. L.”, cu sediul în București, .. 1, ., birou C5, sectorul 5.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 20.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
E. A. I. Târțău C.C.
Red. EA, 19.02.2016
Thred. PI/ 6 ex
J. S. 2 – jud. A. D. B.
| ← Contestaţie la executare. Hotărâre din 14-01-2016, Tribunalul... | Partide politice. Hotărâre din 05-02-2016, Tribunalul BUCUREŞTI → |
|---|
