Contestaţie la executare. Decizia nr. 300/2016. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 300/2016 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 20-01-2016 în dosarul nr. 300/2016
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 300 A
Ședința publică de la 20.01.2016
Completul compus din:
PREȘEDINTE: E. M. S.
JUDECĂTOR: C. T.
GREFIER: G. Z.
Pe rol se află soluționarea cererilor de apel formulate de apelanta-contestatoare A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR cu sediul in sector 1, București, Calea Floreasca nr. 202 si de apelantul-intimat C. C. domiciliat in S., . C., nr. 15, .. 3, J. Prahova, împotriva sentinței civile nr. 4018/23.03.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut in ședință publică se prezintă intimatul personal, legitimat cu CI . nr._, lipsind apelanta-contestatoare.
Procedura de citare a părților este legal îndeplinită.
Se expune referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, tribunalul constată cauza in stare de judecată si acordă cuvântul pe ambele apeluri.
Apelantul-intimat, personal, solicită admiterea apelului său si respingerea apelului declarat de apelanta-contestatoare pentru motivele expuse prin întâmpinare, fără cheltuieli de judecată.
Tribunalul reține cauza in pronunțare.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4018/23.03.2015 pronunțată de Judecătoria Sector 6 București s-a admis in parte contestația la executare privind pe contestator A. N. pentru Restituirea Proprietatilor și pe intimat C. C., a anulat in parte incheierea din data de 21.10.2014 data de B. M. D. in dosar de executare 35/2013, in sensul inlaturarii dispozitiei de actualizare a creantei cu indicele preturilor de consum pentru perioada mai 2008-noiembrie 2009, a mentinut dispozitia de actualizarea a creantei pentru perioada decembrie 2009 - septembrie 2014, actualizare ce se va realiza in raport de indicele de crestere a preturilor de consum determinat cf art. 18 alin.6 din HG 1120/2006 și a respins cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.
La pronunțarea acestei hotărâri, instanța de fond a avut în vedere cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 3 Bucuresti sub numarul_/301/15.12.2014, prin care A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu creditorul-intimat Climăuțeanu C., a formulat contestație la executare silită în dosarul de executare nr. 35/2013 al B.E.J M. D. solicitând anularea încheierii din data de 21.10.2014 de stabilire a actualizării debitului principal, suspendarea executării silite până la soluționarea prezentei cauze; anularea tuturor actelor de executare dispuse în baza încheierii din data de 21.10.2014 de stabilire a actualizării debitului principal.
În motivarea contestatiei, se arata ca prin Sentința Civilă nr. 172/09.02.2012, pronunțată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr._, instanța a obligat instituția contestatoare la plata sumei de 95.465 lei, actualizată conform art. 18 alin.6 H.G 1120/2006. Prin adresa din data de 21.10.2014, contestatoarea a fost înștiințată despre înființarea popririi asupra conturilor pe care le deține la terțul poprit Trezoreria Municipiului București pană la concurența sumei de 24.017,12 lei, reprezentând actualizarea sumei de 95.465 lei calculată cu indicele preturilor de consum pentru perioada mai 2008-septembrie 2014, plus cheltuieli de executare silită.
Referitor la modalitatea de actualizare adoptată de B.E.J M. D. prin încheierea din dosarul nr. 35/2013, arata că alin.(6) al art.18 din H.G. nr. 1120/2006 prevede: „Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a preturilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul N. de S., fată de luna decembrie a anului anterior".
În drept, iși întemeiaza cererea pe dispozițiile art. 711 și următoarele Cod proc. civ, Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare și H.G. nr. 1120/2006, cu modificările și completările ulterioare.
Prin intampinarea inregistrata la data de 22.12.2014, Climăuțeanu C. a solicitat respingerea contestatiei și menținerea ca fiind temeinică și legală a executarii silită aratand că in anul 2004, prin cererea înregistrată sub nr. L 70/2004 la INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚUL PRAHOVA - COMISIA JUDEȚEANĂ PRAHOVA DE APLICARE A LEGII NR. 290/2003, a solicitat acordarea de despăgubiri sau compensații pentru bunurile care au aparținut autorilor sai, Climăuțeanu A. și L., situate în . Basarabia, sechestrate și abandonate in Basarabia în anul 1944 ca urmare a stării ele război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate șl semnat la Paris la 10 februarie 1947.
Prin Hotărârea COMISIEI JUDEȚENE PRAHOVA DE APLICARE a LEGII NR. 290/2003 nr.441 din 16.05.2008 a fost stabilita o valoare totala de despăgubire iu cuantum de 95.465 lei. Cu toate ca hotărârea a fost comunicata ANRP Serviciul pentru aplicarea Legii 290/2003, iar ulterior, la data de 29.05.2008, a depus și o cerere prin care adresa solicitarea catre A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea legii nr. 290/2003 pentru plata despăgubirilor, nu a primit nici o sumă de bani cu titlul de despăgubiri potrivit hotărârii nr. 441/16.05.2008 a Comisiei Județene Prahova pentru aplicarea Legii 290/2003. In anul 2010 a revenit cu o petiție înregistrată sub nr. 3254/RB/2010 la Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 sperând rezolvarea amiabila a solicitării sale dar răspunsul primit a fost neconvingător.
La data de 03.06.2011 a solicitat din nou infirmații despre rezolvarea dosarului de despăgubire primind un răspuns negativ in care se invoca lipsa alocărilor bugetare contrar dispozițiilor art. 18 alin (5) din H.G.nr 1120/2006 care stipulează expres compensațiile bănești se achita in doi ani consecutivi. Arata ca dispozițiile art. 10 alin 2 din Legea nr 290/2003 și dispozițiile art. 18 alin. 5 din HG nr 1120/2006 trebuie coroborate, din analiza sistematică a acestora rezultând că despăgubirile se acordă in termen, de 1 an de la data. comunicării deciziei comisiei județene sau in funcția de disponibilitățile bănești in maximul 2 ani eșalonat: in două tranșe de 60 si respectiv 40 % și 40 și respectiv 60 % in funcție de cuantumul acestora cu actualizarea celei de a doua tranșe cu indicele fie creștere a prețurilor. Sintagmele „în funcție de disponibilitățile bănești" sau in limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinație în bugetul de stat", nu pot fi interpretate decât în cadrul termenelor prevăzute expres de aceste dispoziții legale, de 1 an sau 2 ani, ce curg ce la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București privind acordarea despăgubiri1or. Dacă s-ar accepta punctul de vedere al contestatoarei în sensul că prioritate în aplicarea dispozițiilor legale ar avea limitarea sumelor prin bugetul de stat si numai după aceasta termenele expres prevăzute de lege, s-ar ajunge la situația că obligația de plată stabilită legal în termene imperative, ar deveni una pur potestativă, fiind suficient sa nu se prevadă în bugetul de stat sume necesare plății despăgubirilor la care persoanele beneficiare ale Legii 290/2003 sunt îndreptățite pentru ca plata acestora să fie amânată sine die. Astfel, chiar dreptul reclamantului la despăgubiri, definitiv stabilit urmare a procedurii prevăzuse de Legea 290/2003, ar fi lipsit de substanță. Potrivit alin.6 suma achitară beneficiarilor în cea de-a doua transa se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima luna pentru care acest indice a fost publicat de către Instiutul Național de S., fata de luna decembrie a anului anterior".
Statul și instituțiile sale nu pot invoca lipsa fondurilor ca motiv de neexecutare a hotărârilor prin care s-au stabilit creanțe împotriva lor. Obligația de plată a contestatoarei ANRP este o obligatie de rezultat și nu de diligentă, prin nealocarea de fonduri suficiente, statul îsi invoca propria culpa ceea nu este legal. Mai arata ca s-a adresat Tribunalului Prahova solicitând plata efectivă a despăgubirilor și actualizarea cu rata inflației, iar prin Sentința civilă nr. 172/09.02.2012 pronunțată de către Tribunalul Prahova în dosarul nr._ cererea a fost admisa Recursul declarat a fost respins ca fiind nefundat. S-a adresat executorului judecatoresc, instanta incuviintand cererea de executare silita a ANRP. Intimata a formulat contestație la executare, fiind constituit dosarul nr._/301/2013. Instanta a respins contestatia ca neintemeiata.
Prin Încheierea B.E.J M. D. din 25.07.2013 s-a procedat la actualizarea debitului principal inițial stabilit prin Hotărârea nr. 441/2008 emisă de Comisia Județeană Prahova în cuantum de 95.456 lei cu indicele inflației pe perioada februarie 2012 - mai 2013. La aceeași dată s-a emis adresă de poprire pentru suma totală de 109.448,10 lei, reprezentând debit principal, actualizare cu inflația pentru perioada februarie 2012 - mai 2013 și cheltuieli de executare.
La data de 07.10.2014 s-a consemnat la dispoziția B.E.J. M. D. suma de 109.448.10 lei, iar la data de 14.10.2014 suma a fost eliberată creditorului. La aceeași data a solicitat și actualizarea creanței pe perioada mai 2008 - februarie 2012 și respectiv mai 2013 - septembrie 2014. Prin încheierea din 21.10.2014 executorul a procedat la actualizarea debitului principal in indicele fireturilor de consum pe perioada mai 2008 - februarie 2012, rezultând suma de 20.236,31 lei, respectiv pe perioada mai 2013 - septembrie 2014, rezultând suma de 410,49 lei si la calculul cheltuielilor de executare în suma de 3.320,32 lei. Mai arata că neplata sumelor cuvenite încalcarea prevederilor Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si pe cele ale art.1 alin 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Lipsirea îndelungată de sumele de bani cuvenite reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea de bunul ce i se cuvine.
In drept, au fost invocate dispozițiile art.200, art. 705 alin. 3 si urm din Codul de Procedura Civilă, Legea nr, 290/2003, HG nr, 1120/2006, O.G. nr. 22/2002, Legea nr. 554/2004, an. 1516 si urm. din Codul Civil.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prezenta contestatie poarta exclusiv asupra actualizarii sumei de 95.465 lei, potrivit incheierii din 21.10.2014 data de B. M. D. (fila 13). Aceasta masura nu a fost supusa analizei in cauza ce a facut obiectul dosarului nr._/301/2013, solutionat prin sentinta civila nr._/04.11.2013, intre aceleasi parti.
S-a retinut ca prin incheierea din 21.10.2014, executorul judecatoresc a actualizat cu indicele preturilor de consum creanta de 95.465 lei, stabilita potrivit sentintei nr. 172/09.02.2012 a Tribunalului Prahova, pentru perioada mai 2008 - februarie 2012 (rezultand in urma actualizarii suma de 20.286,31 lei), respectiv pentru perioada mai 2013 - septembrie 2014 (rezultand in urma actualizarii suma de 410,49 lei).
Instanta de executare a constatat ca prin sentinta civila nr. 172/09.02.2012, Tribunalul Prahova a obligat parata ANRP la plata despagubirilor in cuantum de 95.465 lei, actualizata potrivit HG 1120/2006 (filele 10-11). Hotararea este definitiva si irevocabila.
Potrivit disp. art. 18 alin.5 din 1120/2006, plata despăgubirilor bănești solicitate în baza Legii nr. 290/2003 se realizeaza „b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei” iar potrivit alin.6 „Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior”.
In ce priveste actualizarea creantei, s-a retinut ca executorul a actualizat creanta cu indicele preturilor de consum pentru perioada mai 2008 - februarie 2012 respectiv mai 2013 - septembrie 2014; desi, in speta, debitorul nu a respectat calendarul de plati stabilit de disp. art. 18 alin.5 din HG 1120/2006 si nu a efectuat benevol platile decurgand din Hotararea 441/2008 (plata voluntara fiind situatia premisa pentru modalitatea de actualizare stabilita de alin.6 al art. 18 in ceea ce priveste cea de-a doua transa), nu se mai poate pune in discutie dispozitia Tribunalului Prahova de „actualizare potrivit HG 1120/2006” avand in vedere puterea de lucru judecat.
S-a constatat ca executorul a actualizat creanta de la data emiterii Hotararii 441/2008, desi titlul executoriu in temeiul caruia s-a demarat executarea silita in dosarul 35/2013 nu este reprezentat de aceasta hotarare, ci de sentinta civila nr. 172/09.02.2012 a Tribunalului Prahova. Retinand principiul puterii de lucru judecat, evocat anterior, instanta de executare va aprecia in ce priveste actualizarea creantei in raport de disp. 18 alin.6 din HG 1120/2006 (impuse de dispozitivul hotararii ce constituie titlul executoriu) ca si cum suma a fost achitata beneficiarului in raport de transele stabilite potrivit art. 18 alin.5 lit.b din actul normativ aratat.
In raport de aceste dispozitii, s-a constatat ca daca s-ar fi respectat calendarul de plati stabilit potrivit HG nr. 1120/2006, realizarea integrala a creantei (95.465 lei) ar fi trebui sa aiba loc, cel mai tarziu la 31.12.2009. Prin urmare, a inlaturat dispozitia de actualizare a creantei cu indicele preturilor de consum pentru perioada anterioara, cuprinsa intre mai 2008 - noiembrie 2009 (reamintind ca executarea nu se efectueaza in baza Hotararii 441/2008, astfel ca actualizarea incepand cu mai 2008 nu are temei). In acest sens, a admis in parte contestatia si a anulat in parte incheierea din 21.10.2014 data de B. M. D. in dosar de executare 35/2013.
A mentinut dispozitia de actualizarea a creantei pentru perioada decembrie 2009 - septembrie 2014, actualizare ce se va realiza insa in raport de indicele de crestere a preturilor de consum determinat cf art. 18 alin.6 din HG 1120/2006 (fata de dispozitiile titlului executoriu in speta).
In ce priveste cererea de suspendare a executarii pana la solutionarea contestatiei, avand in vedere ca cererea dedusa judecatii a fost solutionata, instanta a respins aceasta cerere ca ramasa fara obiect.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel intimatul C. C. și contestatoare A. N. pentru Restituirea Proprietatilor, dosarul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului București la data de 25.08.2015.
În motivarea apelului său, apelantul - intimat C. C. a invocat următoarele aspecte:
In fapt, în anul 2004, prin cererea înregistrată sub nr. L70/2004 la INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚUL PRAHOVA - COMISIA JUDEȚEANĂ PRAHOVA DE APLICARE A LEGII NR. 290/2003 a solicitat acordarea de despăgubiri sau compensații pentru bunurile care au aparținut autorilor săi; Climăuțeanu A. și L., situate în . Basarabia, sechestrate și abandonate in Basarabia în anul 1944 ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947.
Prin Hotărârea COMISIEI JUDEȚENE PRAHOVA DE APLICARE A LEGII NR. 290/2003 nr.441 din 16.05.2008 a fost stabilita o valoare totala de despăgubire in cuantum de 95.465 lei din care 95.465 lei pentru terenuri, având în vedere cererea depusa sub nr. L 70/2004 prin care solicitam despăgubiri sau compensații bănești pentru bunurile imobile proprietatea defuncților CLIMĂUȚEANU A. și L. ramase in Basarabia, precum și documentația depusa la dosar, actele de stare civilă, declarația pe proprie răspundere autentificată sub nr. 665/2008, declarațiile de martori autentificate sub nr. 1160/2008, buletinul de evacuare nr. 29/1944, contract de vânzare cumpărare transcris sub nr. 2629/1928, certificatele de moștenitor nr. 749/1996 și nr. 326/2000, Raportul Comisiei Tehnice de evaluare din 21.03.2008, procesul-verbal al ședinței din 16.05. 2008, având ca temei juridic Legea nr.290/2003 cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003, H.G. nr.361/2005 privind înființarea organizarea și funcționarea Autoritații Naționale pentru restituirea proprietăților, cu modificările aduse de H.G. nr.240/2006 și H.G. nr. 1068/2006 și Legea 384/2004 privind denominarea monede naționale precum și Ordonatei de urgenta Guvernului nr.47 din 01.06.2005.
Comisia județeană Prahova pentru aplicarea a Legii 290/2003 a hotărât aprobarea cereri nr. L 70/2004 și a dispus acordarea de despăgubiri bănești in valoare totala de 95.465 lei moștenitorului Climăuțeanu C.. Cu toate ca Hotărârea Comisiei Județene Prahova de Aplicare a Legii nr 290/2003 a fost comunicata și Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii 290/2003 iar ulterior, in data de 29.05.2008 a depus și o cerere inregistrata sub nr._/2008 în care solicita A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 plata despăgubirilor, nu a primit nici o sumă de bani cu titlu de despăgubiri potrivit hotărârii nr. 441/16.05.2008 a Comisiei Județene Prahova pentru aplicarea Legii 290/2003.
În anul 2010 a revenit cu o petiție înregistrată sub nr. 3254/RB/2010 la Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006 în speranța rezolvării amiabile a solicitării mele dar răspunsul primit a fost evaziv și neconvingător.
In anul 2011 la data de 03.06.2011 a solicitat din nou informații despre rezolvarea dosarului de despăgubire primind un răspuns negativ invocandu-se lipsa alocărilor bugetare contrar dispozițiilor art.18 alin (5) din H.G. nr. 1120/2006 care stipulează expres compensațiile bănești se achita in doi ani consecutivi, respectiv integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei;eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei"
Dispozițiile art. 10 alin 2 din Legea nr 290/2003 și dispozițiile art. 18 alin. 5 din HG nr 1120/2006 trebuie coroborate, din analiza sistematică a acestora rezultând că despăgubirile se acordă in termen de 1 an de la data comunicării deciziei comisiei județene sau în funcția de disponibilitățile bănești in maximul 2 ani eșalonat in două tranșe de 60 și respectiv 40 % și 40 și respectiv 60 % in funcție de cuantumul acestora cu actualizarea celei de a doua tranșe cu indicele de creștere a prețurilor. Sintagmele „în funcție de disponibilitățile bănești" sau „în limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinație în bugetul de stat", nu pot fi interpretate decât în cadrul termenelor prevăzute expres de aceste dispoziții legale, de 1 an sau 2 ani, ce curg de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București privind acordarea despăgubirilor.
Dacă s-ar accepta punctul de vedere al debitoarei, în sensul că prioritate în aplicarea dispozițiilor legale ar avea limitarea sumelor prin bugetul de stat și numai după aceasta termenele expres prevăzute de lege, s-ar ajunge la situația că obligația de plată stabilită legal în termene imperative, ar deveni una pur potestativă, fiind suficient să nu se prevadă în bugetul de stat sume necesare plății despăgubirilor la care persoanele beneficiare ale Legii 290/2003 sunt îndreptățite pentru ca plata acestora să fie amânată sine die. Astfel, chiar dreptul creditorului la despăgubiri, definitiv stabilit urmare a procedurii prevăzute de Legea 290/2003, ar fi lipsit de substanță.
Potrivit alin.6 „Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior".
Astfel, arată că legiuitorul instituie o prezumție legală a existenței sumelor cu titlu de despăgubiri. Statul și instituțiile sale nu pot invoca lipsa fondurilor ca motiv de neexecutare a hotărârilor prin care s-au stabilit creanțe împotriva lor, neplata fiind în contradicție cu principiul executării cu bună credință de către stat a obligațiilor ce-i revin față de proprii cetățeni. Obligația de plată a debitoarei ANRP este o obligație de rezultat și nu de diligentă, prin nealocarea de fonduri suficiente, statul își invocă propria culpă, ceea ce nu este legal.
Astfel, a indeplinit intocmai dispozițiile normei de aplicare a legii, menționate mai sus, precum si indrumarile primite de la Comisia județeană Prahova pentru aplicarea Legii nr.290/2003 care a fost emitentul Hotărârii Nr. 441/2008, pe care am primit-o, formulând cererea pentru plata sumelor cuvenite si efectuarea tuturor masurile necesare. Deși a indeplinit obligația legala, debitoarea ANRP fara nici o justificare legală nu a plătit în termenul legal sumele datorate, in numele statului roman.
Văzând că ANRP nu are de gând să dea curs solicitărilor, cu toate ca trecuseră mai bine de trei ani de la emiterea hotărârii, refuzând sa ii plătească banii ce i se cuvin, deși făcuse nenumărate demersuri, s-a adresat Tribunalului Prahova solicitând plata efectivă a despăgubirilor și actualizarea cu rata inflației, iar prin Sentința civilă nr. 172/09.02.2012, pronunțată de către Tribunalul Prahova în dosarul nr._ cererea a fost admisă ca fiind temeinică și legală. In mod corect instanța de fond a reținut că suma datorată reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva statului pe care debitoarea ANRP avea obligația de a o achita într-un termen rezonabil, termen legal de maxim 2 ani de la data apariției dreptului la plata compensațiilor bănești, așa cum stabilesc dispozițiile Legii nr. 290/2003, respectiv ale HG nr. 1120/2006. Instanța de fond a reținut că susținerile debitoarei nu sunt întemeiate, apărările conform cărora plata despăgubirilor este condiționată de limita sumelor bugetare alocate anual din bugetul de stat pentru această destinație fiind de neacceptat întrucât dețin o creanță împotriva statului care este dator să o satisfacă întocmai într-un termen rezonabil, obligația statului nefiind una de diligentă ci una de rezultat.
In aceste condiții, întrucât sumele stabilite prin Hotărârea Comisiei județene nr. 441/2008 nu mai erau de actualitate, a considerat că se impune cu necesitate actualizarea acestor sume deoarece culpa ANRP in indeplinirca unor obligații prevăzute de lege este demonstrata fara putința de tăgada si este de natura sa îl prejudicieze, intrucat la data plații efective cu aceeași cantitate de bani nu se mai poate cumpăra aceeași cantitate de bunuri ca la data emiterii hotărârii - mai 2008.
Mai mult, in condițiile prezentei crize mondiale, a instabilității preturilor si a devalorizării accentuate a monedei naționale, lipsa acestor bani cuveniți, îl prejudiciază in mod explicit.
În aplicarea Legii nr.9/1998, care se aplica printr-un mecanism asemănător, celui prevăzut in legea nr.290/2 003, dar pentru cetățenii refugiați din Cadrilater in 1940, pentru intarzierele plaților de către ANRP, mai mult de 60 de zile, Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit prin Decizia nr.XXI /februarie 2008 ca se impune cu necesitate actualizarea sumelor cu indicele preturilor de consum comunicat de Institutul N. pentru S. INS.
A solicitat, de asemenea, ca aceasta actualizare sa se efectueze cu indicele preturilor de consum comunicat de Institutul N. pentru S., calculat de la data emiterii Hotărârii Nr.441/2008 până la data plății efective, asa cum de altfel prevede legea.
ANRP în data de 12.04.2012 a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 172/09.02.2012 a Tribunalului Prahova iar Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr._ a pronunțat Decizia nr. 3330 din 07.06.2012 respingând irevocabil recursul ca fiind nefondat, menținând sentința tribunalului ca fiind temeinică și legală.
De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat (in cuprinsul Deciziei nr. 508 din 28 ianuarie 2011 pronunțată în recurs de Secția de contencios administrativ si fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect emiterea deciziei de stabilire a unor despăgubirilor) că, dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, este aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci și în cadrul procedurii administrative și, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive. In acest sens, normele interne cuprinse în legislația primară și secundară care reglementează procedura de acordare a despăgubirilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. In speță, înalta Curte a reținut că este corectă soluția instanței de fond, care a apreciat că a fost încălcat principiul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil. înalta Curte a mai subliniat că aspectul complex al etapelor procedurale poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocat pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivități a autorității publice.
Ulterior a investit cu formulă executorie Sentința civilă, definitivă și irevocabilă, nr. 172/09.02.2012 a Tribunalului Prahova prin care i-au fost acordate despăgubiri în cuantum de 95.465 lei actualizate și a încercat să convingă ANRP, prin petițiile și audiențele din 27.11.2012, 13.03.2013 și 27.03.2013, să execute de bună voie obligația de plată a despăgubirilor evitându-se astfel eventuala plată și a cheltuielilor de executare . silită, calea amiabilă fiind de preferat, având în vedere constrângerile bugetare invocate de ANRP pe tot parcursul litigiului încă din 2008. In audiența primită din luna martie 2013 precum și în ultimul răspuns primit de la ANRP din 29.04.2013 i s-a sugerat chiar de către debitoare să mă îndrept împotriva lor prin executare silită, fiind singura soluție ce poate conduce la plata creanței.
Întrucât singura opțiune rămasă era executarea silită în data de 12.04.2013 s-a adresat cu o cerere de executare silită B.E.J. M. D., constituindu-se Dosarul de executare nr. 35/2013, prin încheierea din 12.04.2013 fiind dispusă înregistrarea cererii de executare și deschiderea dosarului de executare.
În data de 17.04.2013 B.E.J. M. D. a solicitat Judecătoriei Sector 3 București încuviințarea executării silite împotriva ANRP, iar prin încheierea din 13.05.2013, pronunțată în dosarul nr._/301/2013, instanța a dispus admiterea cererii formulată de petentul B.E.J. M. D. și încuviințarea executării silite a creanțelor de 95.465 lei plus actualizarea cu rata inflației si cheltuielile de executare. Ulterior în data de 17.06.2013 B.E.J. M. D. emite Somația mobiliară nr. 35/2013 pe care o comunică ANRP Ia 18.06.2013 alături de încheierea sa din 17.06.2013, încheierea Judecătoriei din 13.05.2013 si Sentința civilă nr. 172/09.02.2012.
ANRP, în data de 25.06.2013, a formulat contestație la executare, fiind constituit dosarul nr._/301/2013, solicitând, ca și în prezentul dosar, anularea și suspendarea executării silite. Instanța de judecată, prin Sentința civilă nr._ din 04.11.2013, a respins contestația la executare reținând că debitoarea ANRP nu a invocat motive concrete de nelegalitate a executării, arătând doar că, din cauza numărului foarte mare de popriri dispuse, se află în imposibilitatea de a plăti voluntar despăgubirile, respectiv de a executa într-un termen rezonabil obligațiile de plată stabilite în sarcina sa. S-a arătat că numeroasele solicitări adresate ANRP au condus la un număr mare de litigii în care instituția este parte. Motivele invocate nu sunt exoneratoare de obligații; statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bună voie hotărârea prin care au fost condamnați în calitate de debitori, în acest sens având obligația de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce le revin. Creditorului nu i se poate pretinde să aștepte o perioadă de timp nedeterminată pentru plata efectivă a drepturilor cuvenite iar statul nu se poate prevala de faptul că resursele bugetare sunt prea mici pentru a despăgubi toate persoanele îndreptățite chiar în temeiul normei edictate de autoritatea legiuitoare, trebuind să estimeze Ia momentul adoptării legii 290/2003 resursele materiale necesare plății despăgubirilor respective. Dreptul la despăgubiri a fost recunoscut încă din anul 2008 (când, prin Hotărârea nr. 441/2008 emisă de Comisia Județeană Prahova, a fost aprobată cererea de despăgubire astfel cum rezultă din considerentele sentinței civile nr. 172/09.02.2012 a Tribunalului Prahova).
Mai reține instanța că, în speță, plata despăgubirilor nu s-a realizat voluntar, în temeiul actului administrativ de acordare a despăgubirilor, creditorul fiind pus în situația de a solicita intervenția instanței de judecată pentru respectarea acestui drept. Mai mult, creditorul nu a solicitat imediat executarea silită a sentinței (deși era executorie de Ia momentul pronunțării), ci a așteptat trecerea unui interval de timp de peste un an până la momentul sesizării executorului judecătoresc.
In concluzie, constatând că ANRP nu a făcut dovada unor situații obiective de natură a justifica neachitarea plăților cuvenite creditorului, că acesta deține un „bun" în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, iar imposibilitatea de a obține executarea unei creanțe recunoscute încă din anul 2008 constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor, a respins contestația ca neîntemeiată.
Această sentință a devenit definitivă prin neapelare de către ANRP.
Prin încheierea B.E.J. M. D. din 25.07.2013 s-a procedat la actualizarea debitului principal inițial stabilit prin Hotărârea nr. 441/2008 emisă de Comisia Județeană Prahova în cuantum de 95.456 lei cu rata inflației pe perioada februarie 2012 - mai 2013. La aceeași dată s-a emis adresă de poprire pentru suma totală de 109.448,10 Iei, reprezentând debit principal, actualizare cu inflația pentru perioada februarie 2012 - mai 2013 și cheltuieli de executare.
La data de 07.10.2014 (după 15 luni), s-a consemnat la dispoziția B.E.J. M. D. suma de 109.448,10 lei, iar la data de 14.10.2014 suma a fost eliberată creditorului. La aceeași dată a solicitat și actualizarea creanței pe perioada mai 2008 - februarie 2012 și respectiv mai 2013 - septembrie 2014.
B.E.J. M. D., prin încheierea din 21.10.2014, a procedat la actualizarea debitului principal cu indicele prețurilor de consum pe perioada mai 2008 - februarie 2012, rezultând suma de 20.286,31 lei, respectiv pe perioada mai 2013 - septembrie 2014, rezultând suma de 410,49 lei și la calculul cheltuielilor de executare în suma de 3320,32 lei.
Prin adresa B.E.J. M. D. din 21.10.2014 ANRP este încunoștiințată că s-a înființat poprire pe conturile deținute la terțul poprit Trezoreria Municipiului București pentru creanța în valoare totală de 24.017,12 Iei, ulterior fiind consemnată suma la dispoziția B.E.J. M. D., iar la finalul anului 2014 suma a fost eliberată creditorului.
Neplata sumelor cuvenite încalcă prevederile Declarației Universale Drepturilor Omului și pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994, care privesc protecția proprietății.
Potrivit dispozițiilor art.20 din Constituția României, intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului": „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."
Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă. Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art.20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Lipsa alocărilor bugetare pentru contestatoare, nu pot împiedica instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art.20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată române.
Instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art.20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementărilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate.
În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin neplata despăgubirii, potrivit art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."
De asemenea, potrivit art.l din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Cu privire la regula aplicabilă în lumina art.1 din Protocolul nr.1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și care are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. Cele 3 reguli mai sus menționate nu sunt „distincte", în sensul că nu au nici o legătură una cu cealaltă: cea de-a doua și cea de-a treia se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor și, prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enunțat în prima regulă (cauza Gasus Dosier - und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, . nr. 306 B, p. 46 - 47, & 55).
Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art.1 din Primul protocol, trebuie analizate, așadar, mai multe aspecte: dacă reclamanții au un „bun" în sensul f art.1 alin.1 din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un ,just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg sa pronunțat în nenumărate rânduri, chiar și împotriva României, în sensul că și dreptul de creanță reprezintă un „bun" în sensul art.1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă" de a îl vedea concretizat (cauzele Rafinăriile grecești Stran și Stratis Adreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, . nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59; cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei, cererea nr. 41.510/98, paragraful 44, 6 martie 2003; cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, . nr.332, p.21 și § 31; Cauza Ouzunis și alții contra Greciei, nr._/99, 18 aprilie 2002, § 24; Hotărârea din 24 martie 2005 în Cauza Ș. împotriva României, publicată în M. Of. nr. 1048 din 25 noiembrie 2005; Hotărârea din 28 iunie 2005 în Cauza V. I. împotriva României, publicată în M. Of. nr. 396 din mai 2006; Hotărârea din 19 octombrie 2006 în cauza M. și alții împotriva României - cererea nr._/02; Hotărârea din 2 martie 2004 în Cauza S. P. împotriva României, publicată în M. Of. nr. 770 din 24 august 2005; Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock și P. împotriva României - cererea nr._/02; Hotărârea din 1 decembrie 2005 în Cauza Societatea Comercială „Mașinexportimport Industrial Group" împotriva României, publicată în M. Of. nr. 682 din 9 august 2006; Hotărârea din 23 februarie 2006 în S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 600 din 30 august 2007; Hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza D. împotriva României cererea nr._/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza B. împotriva României - cererea nr._/05; etc).
Mai mult, recent, în Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza M. împotriva României (cererea nr._/05), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în mod expres în sensul că dreptul de creanță reprezintă un „bun" în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol.
Cea de a doua condiție ce trebuie verificată pentru a se vedea dacă este vorba sau nu de o încălcare a art. 1 din Primul protocol este cea a existenței unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Lipsirea îndelungată de sumele de bani cuvenite reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea mea de bunul ce mi se cuvine, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
In al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Prima condiție a privării de proprietate este, așadar, ca ingerința să fie prevăzută de lege.
Această primă condiție semnifică în dreptul intern legalitatea privării de proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerințe: să existe o lege în sensul Convenției, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calități determinate de Curte în jurisprudența sa, adică să fie accesibilă, precisă și previzibilă.
Cea de a doua condiție a privării de proprietate presupune ca ingerința să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.
In fine, ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit.
Ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un J. echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe, așadar, un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, . nr.332, p.23 și § 38; Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006).
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă a se suporta o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. în această privință, Curtea a statuat deja că, tară plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei fGCJ, Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GCj, Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V).
În orice caz, după cum s-a pronunțat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar, de exemplu, fi principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (cauza Broniowski, citată anterior, paragrafele 175, 183 și 184). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).
Temeiul legal al obligației de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1. Curtea a ajuns la concluzia că această obligație decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că, în absența unei indemnizări, art.1 din Protocolul nr.1 n-ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.
Privarea de proprietate impune, așadar, statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de Art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.
Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. Lipsa totală a despăgubirilor mi-a impus sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul meu de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, fiind încălcat justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.
Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanței dreptului meu de proprietate, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Ca urmare a acestei constatări și în aplicarea dispozițiilor art. 41 din Convenție, instanța ar trebui să aprecieze că sunt pe deplin îndreptățit să mi se plătească sumele de bani actualizate cu inflația calculată de la momentul nașterii dreptului de proprietate asupra creanței, anume 16.05.2008, data emiterii Hotărârii nr. 441/2008 a Comisiei Județene Prahova, până Ia momentul plății efective, 14.10.2014.
In contextul în care, timp de ani de zile România a fost condamnată pe bandă rulantă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului la proprietate privată, s-a ajuns chiar în situația pronunțării împotriva statului român a unei hotărâri pilot în materie (cauza A. contra României) constatându-se clar încălcarea prevederile art. 6 alin. 1 al Convenției Universale Drepturilor Omului și pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Întrucât ANRP folosește aceleași apărări ca și la judecata în fond și în recurs, contestația la executare pare a fi inadmisibilă conform art. 702 din Codul de Procedura Civila, constatând că avem de a face cu un titlu executoriu - hotărâre judecătorească, având în vedere că instanța competentă a statua asupra contestației la executare nu poate examina împrejurările care vizează fondul cauzei și care sunt de natură să repună în discuție, în fața instanței de executare hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă, respectiv legalitatea și temeinicia titlului executor. In acest mod s-ar încălca principiul puterii lucrului judecat.
Instanța de fond în mod eronat a înlăturat dispoziția de actualizare a creanței cu indicele prețurilor de consum pentru perioada cuprinsă între mai 2008 - noiembrie 2009 constatând că dacă s-ar fi respectat calendarul de plăți stabilit potrivit HG nr. 1120/2006, realizarea integrală a creanței ar fi trebuit să aibă loc cel mai târziu Ia 31.12.2009. Întrucât art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006 reglementează expres că dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei (creanța mea fiind de 95.465 lei) 60% din creanță (din 95.465 lei) se plătește în prima tranșă, în primul an, plata voluntară a acestei prime tranșe (de 60% din creanță) putea fi făcută cel mai târziu până la data de 31.12.2008, deci chiar și in luna mai 2008 sau în lunile următoare până la finalul anului 2008, și nu până la 31.12.2009 așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond. D. pentru a 2-a tranșă din creanță cea de 40% (din 95.4651ei) s-ar putea accepta ca termen de plată cel mai târziu 31.12.2009, dar și aici debitoarea ar fi putut face plata voluntar oricând pe parcursul anului, începând cu luna ianuarie, sau în lunile următoare până cel mai târziu la 31.12.2009.
Instanța de fond în mod nelegal și netemeinic a aplicat HG nr. 1120/2006 înlăturând actualizarea creanței începând cu luna mai 2008. Titlul executoriu, Sentința nr. 172/09.02.2012 a Tribunalului Prahova, a obligat debitoarea ANRP la plata despăgubirilor în cuantum de 95.465 lei, actualizată potrivit HG 1120/2006. Dacă s-ar accepta raționamentul instanței de executare a cărei sentință o apeleză ar trebui să ne limităm în privința actualizării doar la prevederile alin. (6) al art. 18 din H.G. nr. 1120 din 2006 care se referă la actualizarea doar a celei de a doua tranșe din suma cuvenită beneficiarilor, fiind de neacceptat o asemenea fundamentare. Actualizarea avută în vedere de instanța de judecată care a pronunțat titlul executoriu are vocație asupra întregului cuantum al creanței și nu doar asupra celei de a doua tranșe a creanței, începând cu luna mai 2008, trebuind a fi făcută o distincție clară între formularea actualizată potrivit HG 1120/2006 și formularea actualizată potrivit alin. (6) al art. 18 din H.G. nr. 1120/2006. De altfel prin cererea de chemare în judecată a solicitat actualizarea sumei datorate cu indicele prețurilor de consum de la data emiterii Hotărârii Comisiei Județene Prahova nr. 441/2008 până la data plății efective, acest mod de actualizare fiind unul pertinent și de acceptat inclusiv în ceea ce privește securitatea raporturilor juridice. Instanța de executare a apreciat eronat că actualizarea creanței în raport de disp. art. 18 alin 6 din HG 1120/2006 se face ca și cum suma a fost achitată beneficiarului în raport de tranșele stabilite potrivit art. 18 alin. 5 din actul normativ arătat, când în fapt plata s-a făcut abia în anul 2014 după eforturi îndelungate din partea subsemnatului.
Un alt motiv de apel vizează distincția ce ar trebui reținută între plata voluntară și plata făcută ca urmare a procedurii de executare silită. Instanța de fond continuă cu ficțiunea plații voluntare, reținând că dacă s-ar fi respectat calendarul de plată stabilit de HG nr. 1120/2006, deși în realitate avem de-a face cu o plată forțată, silită, la nivelul anului 2014, realizarea integrală a creanței ar fi trebuit să aibă loc cel mai târziu la 31.12.2009, abia din acest moment începând să opereze actualizarea, acceptând astfel apărarea debitoarei ANRP care invocă alin. (6) al art. 18 din H.G. nr. 1120 din 2006 care se referă Ia actualizarea celei de a doua tranșe din suma cuvenită beneficiarilor. Acest text de lege ar fi operat dacă plata despăgubirilor s-ar fi făcut de bunăvoie de către ANRP pe parcursul celor doi ani consecutivi (termene legale imperative nu de recomandare), de la data emiterii hotărârii comisiei județene, actualizarea cu inflația calculându-se atunci conform legii nr. 290/2003 și H.G. nr. 1120/2006. în speța de față actualizarea cu inflația se calculează de Ia data nașterii dreptului, drept care se naște odată cu emiterea hotărârii comisiei județene, act administrativ executoriu, adică 16.05.2008, susținerile contestatoarei ANRP fiind în contradicție cu principiul executării cu bună credință de către stat a obligațiilor ce-i revin față de proprii cetățeni. Textele legale susmenționate au fost legiferate în sensul reparației echitabile, respectiv a stabilirii sumelor ca și despăgubiri și apoi reactualizarea acestora între data stabilirii lor și data validării lor prin raportare la principiile generale ale obligațiilor conform art. 1073 cod civil și ale art. 24 din Legea 554/2004, nerespectarea principiului acordării compensațiilor Ia nivelul acoperirii integrale a pagubei suferite le beneficiar este de neacceptat cu atât mai mult cu cât ar trebui evitată prejudicierea cetățenilor ca urmare a neîndeplinirii în termenul legal a obligațiilor ce cad în sarcina organismelor abilitate să pună în aplicare legea nr. 290/2003. Principiul reparației integrale a prejudiciului constituie suportul îndreptățirii creditorului de a primi contravaloarea economică a compensațiilor stabilite - prin aplicarea indicelui de inflație de Ia scadență - de la data în care creanța este certă, lichidă și exigibilă (hotărârea comisiei județene) - data de 16.05.2008 până la data plății efective 14.10.2014.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 470 și urm., art. 702 și urm. din Codul de Procedură Civilă, Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, HG nr. 1120/2006, cu modificările și completările ulterioare, O.G. nr. 22/2002, Legea nr. 554/2004, art. 1516 și urm. din Codul Civil.
Apelanta contestatoare A. N. pentru Restituirea Proprietatilor în motivele de apel a invocat următoarele aspecte:
Instanța de fond a interpretat în mod eronat la momentul soluționării cauzei prevederile art. 18 alin. (5) și (6) din H.G. nr.1120/2006.
Modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 este prevăzută de art.18 alin.(5) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003, respectiv "compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr.290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr.290/2003, (...) se achită beneficiarilor, (...), astfel:a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei."
Potrivit alin.(6) al aceluiași art.18 din H.G. nr. 1120/2006 „Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior".
Având în vedere cele mai sus precizate, solicită, în temeiul art. 466 C. proc. civ., admiterea apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 4018 din data de 23.03.2015 în sensul admiterii contestației la executare formulate.
În drept, își întemeiază cererea de apel pe dispozițiile art. 466 și urm. C. proc.civ., Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, respectiv H.G. nr.1120/2006, modificată prin H.G. nr.57/2008.
Apelanta contestatoare A. N. pentru Restituirea Proprietatilor a formulat întâmpinare față de apelul formulat de apelantul intimat prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Apelantul intimat C. C. a formulat întâmpinare față de apelul formulat de apelantul contestator ANRP solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința civilă apelată prin prisma motivelor de apel invocate, Tribunalul apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil tribunalul reține că prin contestatia la executare formulată de apelanta contestatoare ANRP, instanța de fond a fost învestită cu analizarea legalității încheierii de actualizare a creanței încheiată de B. M. D. în Dosarul de executare silită nr. 35/2013.
Față de conținutul motivelor de apel invocate de cei doi apelanți, tribunalul consideră necesar a formula un răspuns comun, apelanta ANRP limitându-se la a reproduce textul legal pe care consideră că judecătorul fondului nu l-a aplicat corect, fără a arăta în ce constă greșita interpretare.
Se reține că, în speță, titlul executoriu este reprezentat de Sentința civilă nr. 172/09.02.2012 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr._ .
Prin această sentință, instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C. C., a obligat pârâta ANRP la plata sumei de_ lei actualizată potrivit HG 1120/2006.
Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestațiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior.
În speță, cuantumul despăgubirilor se încadrează în lit. b, respectiv despăgubirile urmau a se acorda eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei;
Rezultă astfel că potrivit titlului executoriu, suma de 95.645 lei urma să fie actualizată, de la data scadenței obligației, în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior
Despăgubirile stabilite prin Hotărârea 441/2008, față de faptul că suma stabilită cu titlu de despăgubire se încadra între 50.001 lei și 100.000 lei, urmau să fie achitate în primii doi ani, respectiv până în anul 2010. Din cuantumul total al despăgubirilor, tranșa de 60% a devenit scadentă în anul 2009 (până la finele acestui an) și tranșa de 40 % în anul 2010 (până la finele acestui an).
În speță, executorul a procedat la actualizarea creanței în raport de indicele prețurilor de consum, pe perioada mai 2008 – februarie 2012 și mai 2013 septembrie 2014, cu încălcarea limitelor titlului executoriu.
Cum potrivit titlului executoriu actualizarea urma să se facă cu respectarea dispozițiilor HG nr. 1120/2006, dispoziții în raport de care plata despăgubirilor a devenit scadentă începând cu anul 2009, în mod corect instanța de fond a exclus de la actualizare perioada mai 2008 – noiembrie 2009, reținând că actualizarea creanței trebuie făcută începând cu luna decembrie 2009 și până în luna septembrie 2014.
Pentru aceste motive tribunalul va respinge apelurile declarate de apelanta-contestatoare A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR si de apelantul-intimat C. C., împotriva sentinței civile nr. 4018/23.03.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile declarate de apelanta-contestatoare A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR cu sediul in sector 1, București, Calea Floreasca nr. 202 si de apelantul-intimat C. C. domiciliat in S., . C., nr. 15, .. 3, J. Prahova, împotriva sentinței civile nr. 4018/23.03.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi 20.01.2016.
Președinte, Judecător, Grefier,
E. M. S. C. T. G. Z.
RED.E.S.
DACT.S.B.
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3 BUCUREȘTI
JUDECĂTOR FOND – M. A.
| ← Îndreptare eroare materială. Decizia nr. 344/2016. Tribunalul... | Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 293/2016.... → |
|---|
