Uzucapiune. Decizia nr. 819/2016. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 819/2016 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 22-02-2016 în dosarul nr. 819/2016
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 819 A
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 22.02.2016
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: C. D.
JUDECĂTOR: A. M. V.
GREFIER: C. P.
Pe rol soluționarea cererilor de apel formulate de apelanții-pârâți M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. M. București și M. București prin P. G. împotriva sentinței civile nr.8293/13.05.2014 pronunțată de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti în dosarul nr._ in contradictoriu cu intimații-reclamanți M. R. și M. R. R., cererea de chemare în judecată având ca obiect uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședință publică la prima strigare a cauzei se prezintă intimatul-reclamant M. R. R., personal și asistat de avocat B. A., cu împuternicire avocațială la dosar și intimata-reclamantă Monoraru R., prin avocat B. A., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind apelanții-pârâți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Tribunalul aduce la cunoștința părților faptul că doamna judecător C. C. I. a formulat cerere de abținere de la soluționarea prezentului dosar, cererea fiind soluționată de ceilalți doi membri ai completului de judecată de la acest termen, respectiv de doamnele judecător C. D. și A. M. D., în sensul admiterii cererii.
Astfel, conform art.110 alin.5 din ROIIJ se dispune întregirea completului de judecată care va soluționa acest dosar prin includerea judecătorului aflat pe lista de permanență, respectiv doamna judecător A. M. V. și urmează ca dosarul să fie lăsat la a doua strigare pentru soluționare în completul de judecată președinte-judecător C. D. și judecător A. M. V..
La apelul nominal făcut la a doua strigare a cauzei se prezintă intimatul-reclamant M. R. R., personal și asistat de avocat B. A., cu împuternicire avocațială la dosar și intimata-reclamantă Monoraru R., prin avocat B. A., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind apelanții-pârâți.
Tribunalul conform art.315 C.proc.civ. acordă cuvântul pe ambele apeluri formulate în cauză.
Apărătorul intimaților-reclamanți solicită respingerea apelurilor, acestea având aceleași motive de apel. Precizează că pârâții au calitate procesuală pasivă întrucât bunul se află pe raza municipiului București, iar potrivit art.4 din Legea nr.213/1998 bunurile care nu sunt proprietatea persoanelor fizice, juridice sau în proprietatea statului se prezumă a fi proprietatea unității administrativ teritoriale.
Menționează că cererea formulată este o acțiune prin care sunt provocate entitățile pentru a arăta dacă au pretenții cu privire la imobilul respectiv, mai ales că terenul din litigiu se află pe raza municipiului București.
Învederează că M. Finanțelor spune că nu ar avea calitate procesuală pasivă pentru că nu s-a făcut dovada calității sale de proprietar. Susține că s-au făcut demersuri pentru aflarea vreunei persoane fizice care ar putea fi considerată proprietar, însă nu a fost găsită o astfel de persoană.
Arată că potrivit art.646 din vechiul cod civil se prezumă că bunurile fără stăpân sunt considerate abandonate și ca fiind ale statului. Mai arată că și potrivit Vechiului Cod civil și potrivit Noului Cod Civil statul este considerat ca fiind persoana care participă în mod nemijlocit în nume propriu ca fiind subiect de drepturi și obligații dacă legea nu prevede un alt subiect de drepturi și obligații. Precizează că pârâții au calitate procesuală pasivă.
Referitor la termenul de 30 de ani, susține că a invocat că există decizia nr.4/2006 a ICCJ care a soluționat un recurs în interesul legii în sensul că terenurile care au fost trecute în proprietatea statului în baza Legii nr.58/1974 nu au fost scoase din circuitul civil, nu ar avea alt regim ci doar a fost restricționat dreptul de transmitere, respectiv prin moștenire legală. Arată că prescripția achizitivă curge de la 1974 până la zi, așa încât termenul este îndeplinit de la 1977 de când s-a invocat că reclamanții dețin posesia. Mai arată că există o adresă a Primăriei Municipiului București – Direcția Patrimoniu nr._/2013 în care se arată că 240 m.p. din teren sunt proprietatea reclamanților, iar ceilalți 240 m.p. sunt în posesia intimaților-reclamanți. Solicită respingerea apelurilor. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată din apel.
Tribunalul reține dosarul în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
P. cererea formulată la data de 14.01.2013 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București nr._ , reclamanții M. R. și M. R. R. a chemat în judecată pe pârâții M. Finanțelor P. și M. București prin Primar G. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța în baza probelor ce se vor administra, să se constate că ei au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, .. 139, sector 1, ca efect al uzucapiunii de 30 ani.
În drept, reclamanții își întemeiază cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 646,1846,1847 și 1890 din Codul Civil.
P. sentința civilă nr. 8293/13.05.2014, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea; a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 240 mp situat în București, .. 139, sector 1 care se învecinează astfel: la N-E cu imobilul din .. 137, sector 1; la S-E cu imobilul din ., sector 1; la S-V cu imobilul din .. 141, sector 1; la N-V cu . efect al uzucapiunii de 30 ani; a omologat raportul de expertiză topo întocmit de domnul expert D. I. și a dispus că cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului. S-a ilustrat că sentința este supusă apelului în termen de 30 zile de la comunicare.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. M. București și M. București prin P. G., cereri înregistrate pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._ .
În apelul său, apelantul-pârât M. București, prin P. G., a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin P. G., motivat de faptul ca uzucapiunea este acel mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale prin posedarea neîntrerupta a unui imobil în timpul și condițiile prevăzute de lege.
P. uzucapiune, în mod indirect, este sancționat fostul proprietar care prin pasivitatea lui a făcut ca timp îndelungat bunul sa se afle în posesia unei alte persoane care s-a comportat ca proprietar sau titular al unui alt drept real. Spre deosebire de contractul translativ de proprietate, uzucapiunea operează un transfer al proprietății în beneficiul unui posesor neproprietar și în lipsa exprimării unui consimțământ în acest sens de către adevăratul proprietar.
Conform dispozițiilor art. 1895 Cod civil, "cel ce câștiga cu buna credința și printr-o justă cauză un nemișcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani daca adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului județean unde se afla nemișcătorul și prin douăzeci de ani daca locuiește afara din acea circumscripție".
Uzucapiunea se manifesta ca o veritabila sancțiune îndreptată împotriva adevăratului proprietar pentru faptul ca acesta, prin pasivitatea sa îndelungata s-a desesizat de bun permițând . în posesia acestuia și, pe aceasta baza, formarea aparenței de proprietate în favoarea acestuia din urma.
Astfel, acțiunea în constatarea calității de proprietar prin efectul uzucapiunii trebuie sa fie soluționata în contradictoriu cu fostul proprietar. Pornind de la noțiunea de parte în accepțiunea sa materiala ce tine de resortul dreptului substanțial, în contextul prescripției achizitive, calitate procesuala pasiva în prezentul litigiu o are fostul proprietar care, datorita pasivității sale este sancționat în condițiile art. 1890 și următoarele Cod civil.
Pentru ca M. București prin P. G. sa aibă calitate procesuala pasivă în cauză, este sarcina reclamanților sa dovedească faptul ca acesta are în patrimoniu terenul în suprafața de 240 mp din București, .. 139, sector 1. Reclamanții, cărora le revine sarcina probei, nu au dovedit calitatea de proprietar al Municipiului București prin P. G. asupra imobilului teren în suprafața de 240 mp situat în .. 139 sector 1.
Au fost formulate în continuare, critici sub aspectul fondului cauzei.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466-482 Cod procedură civilă.
În apelul său, pârâtul M. Finanțelor P. prin Direcția Generala Regionala a Finanțelor P. București a arătat că în mod greșit a fost admisă acțiunea în contradictoriu cu M. Finanțelor P. prin Direcția G. Regională a Finanțelor P. București, având în vedere că este de principiu că într-o cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive, are calitate procesuală pasivă numai proprietarul, de vreme ce uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietății reprezintă sancțiunea îndreptată împotriva adevăratului proprietar care, prin pasivitate, s-a desesizat de bun, permițând ca aceasta să intre în posesia altei persoane.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată (pârât) și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății.
Or, în speța de față, calitatea Ministerului Finanțelor P. nu este justificată, având în vedere că potrivit prevederilor art. 680 din Codul civil: „în lipsa de moștenitori legali testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”.
Însă, potrivit art.5 alin.8 din H.G. nr. 731/04.07.2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului: simplul fapt că succesiunea unei persoane nu a fost dezbătută nu echivalează automat, din punct de vedere juridic, cu faptul că această succesiune este vacantă, de vreme ce în virtutea legii, această stare de fapt se constată printr-un certificat de vacanță succesorală.
Mai mult decât atât, în măsura în care nici o altă persoană nu justifică existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra terenului, bunul imobil, prin efectul prevederilor Legii nr. 18/1991, se regăsește în patrimoniul și în administrarea unității administrative, respectiv Municipiului București.
Având în vedere soluția instanței de fond, apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1890 Cod civil, dezbătând în continuare, aspecte care țin de fondul raportului juridic litigios.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 din Codul de procedură civilă, Legea nr.36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială, art. 680 Cod civil, art.1890 Cod civil.
Intimații-reclamanți M. R. și M. R. R. au formulat întâmpinare.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 471 alin. 54 Cod de procedură civilă.
P. decizia civilă nr.1030 A/23.03.2015, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția tardivității apelului declarat de apelantul-pârât M. București prin P. G., a respins ca tardiv declarat apelul formulat de apelantul-pârât M. București prin P. G., împotriva sentinței civile, a admis apelul declarat de apelantul-pârât M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. M. București, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Finanțelor P., a respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a obligat M. București, la plata către intimații-reclamanți, a sumei de 1.125 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma excepției de tardivitate a apelului declarat de apelantul-pârât M. București, invocată de către intimații-pârâți, tribunalul a reținut că în ceea ce privește termenul de formulare a apelului, sunt incidente prevederile art. 284 Cod de procedură civilă, conform căruia termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, termen ce se calculează potrivit prevederilor art. 101 și urm. Cod de procedură civilă.
Din dovezile de comunicare ale sentinței, rezultă că hotărârea judecătorească atacată a fost comunicată pârâtului M. București la data de 08.09.2014, conform dovezii de comunicare aflate la fila 166 dosar fond, iar apelul a fost declarat la data de 30.10.2014, conform mențiunii de pe declarația de apel (fila 2 dosar apel).
Rezultă astfel că apelul a fost declarat peste termenul prevăzut de lege, comunicarea fiind făcut pârâtului cu îndeplinirea cerințelor art. 98 și următoarele Cod de procedură civilă, nefiind invocate vicii ale procedurii de comunicare.
Verificând motivul de apel al apelantului-pârât M. Finanțelor P., relativ la lipsa calității sale procesuale pasive, tribunalul a constatat că acesta este fondat și l-a admis.
Astfel, într-o acțiune având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă calitatea procesuală pasivă revine adevăratului proprietar, având în vedere că pierderea dreptului de proprietate apare ca o sancțiune pentru lipsa de diligență a acestuia.
Or, prin sentința apelată s-a reținut că dreptul de proprietate aparține atât Municipiului București, cât și Ministerului Finanțelor P., ca reprezentant al Statului Român.
Verificând, în limitele acestui cadru procesual, stabilit de reclamantă, legitimarea procesuală pasivă a Statului Român prin M. Finanțelor P. s-a constatat că în mod neîntemeiat prima instanță a reținut legitimarea calității procesuale pasive a acestei entități.
Astfel, având regimul juridic prevăzut de art. 32 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, terenul a devenit în anul 1977 proprietate de stat, iar ulterior, prin efectul art. 36 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, proprietatea unității administrativ teritoriale, ce îl deținuse anterior în administrare, respectiv a Municipiului București.
În litigiile referitoare la bunuri aparținând domeniului privat la unității administrativ teritoriale, calitatea procesuală aparține unității administrativ teritoriale – municipiul, orașul sau ., în conformitate cu art. 19 și art. 67 din Legea nr. 215/_ a administrației publice locale, fără a avea vreo legitimare procesuală M. Finanțelor P., instituție ce reprezintă Statul Român în litigiile având ca obiect drepturi reale asupra domeniului public al statului.
Consecința directă a acestor constatări este aceea că imobilul în discuție nu poate aparține celor doi pârâți ,iar Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu.
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod de procedură civilă, tribunalul a obligat pârâtul M. București la plata către intimații-reclamanți a sumei de 1.125 lei, cheltuieli de judecată în apel, reținând culpa procesuală a acestuia în declararea unei căii de atac ce a fost respinsă ca tardivă.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul M. București prin P. G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive:
Recurentul – pârât consideră că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât în opinia sa, instanța de judecată în mod eronat a respins ca tardiv apelul formulat M. București prin P. G., reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 284 alin.1 coroborat cu art. 101 Cod de procedură civilă.
Hotărârea instanței de judecată nr.8293/2014 din data de 13.05.2014 a fost comunicată Municipiului București prin P. G. în data de 9.10.2014, aceasta fiind dată cu apel în 30 zile de la comunicare, și nu cu recurs în 15 zile de Ia comunicare.
Având în vedere comunicarea sentinței civile nr. 8293 pronunțate în ședința publică din data de 13.05.2014 și comunicată recurentului - pârât în data de 09.10.2014, consideră că în mod eronat instanța de judecată a respins apelul Municipiului București prin P. G. ca tardiv formulat, având în vedere că acesta s-a conformat dispozițiilor instanței de judecată, depunând motivele de apel în data de 30.10.2014 - fiind în termenul legal de declarare a apelului.
Față de cele învederate, recurentul – pârât solicită respingerea excepției de tardivitate a apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 8293/2014 și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
Intimații – reclamanți M. R. și M. R. R. au formulat întâmpinare, prin care au arătat că următoarele:
Potrivit art. 284 din Codul de procedură civilă, termenul de declarare a căii de atac a apelului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel.
Din verificarea actelor de procedură a dosarului nr._, sentința civilă nr. 8293/2014 a fost comunicată Municipiului București la data de 9.10.2014, iar apelul putea fi declarat până la cel târziu 25 octombrie 2014.
Or, în fapt apelul a fost declarat la data de 30.11.2015, cu 4 zile peste termenul prevăzut de art. 284 Cod de procedură civilă din vechiul Cod civil.
Menționarea în dispozitivul sentinței civile nr. 8293/2014, că apelul poate fi declarat în termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii este rezultatul unei erori materiale.
Nu este admis ca zecile de juriști ai direcției juridice a Municipiului București, să nu cunoască care este termenul de exercitare a căii de atac a apelului, în cazul unei cereri înregistrate pe rolul instanțelor înaintea termenului de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, iar eroarea materială nu reprezintă o împiedicare printr-o împrejurare mai presus de voința apelantului în a-și exercita calea de atac, conform art.103 alin.1 Cod de procedură civilă, în termenul stabilit de art. 284 din Codul de procedură civilă.
Față cele de mai sus, intimații – reclamanți solicită respingerea recursului ca nefondat. Cu cheltuieli de judecată.
În recurs nu s-au administrat probe noi, potrivit dispozițiilor art. 305 Cod Procedură Civilă.
P. decizia civilă nr. 1138 / 03.11.2015 Curtea de Apel București Secția a III a civilă în opinie majoritară, a admis recursul formulat, a casat integral decizia civilă recurată, întrucât apelul celuilalt pârât viza inclusiv același aspect prealabil al determinării pârâtului din raportul juridic litigios și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor. Pentru a pronunța această soluție Curtea a reținut că:
1. Sub aspectul premisei factuale la care se raportează excepția tardivității analizate, se constată faptul că deși hotărârea de fond era supusă apelului în termen de 15 zile de la comunicare, judecătoria a menționat eronat în cadrul sentinței civile recurate, faptul că aceasta este supusă apelului în termen de 30 zile de la comunicare, partea recurentă declarând calea de atac în interiorul termenului de 30 zile menționat de instanță, dar în afara celui de 15 zile prevăzut legal.
2. Problema de drept din prezenta cauză ilustrează o mai veche dilemă jurisprudențială configurată de situațiile în care în hotărârea judecătorească este menționată fie o cale de atac greșită, fie un termen greșit de declarare a sa, mențiuni care ar putea atrage sancțiuni împotriva părții, cum este și cazul prezent când apelul recurentului a fost respins ca tardiv, de către instanța de judecată de apel.
Astfel, în practică, judecătorul căii de atac este pus în fața unei situații dificile de exemplu, atunci când calificarea ei raportată la calificarea acțiunii, nu este una univocă, fiind greu de aplicat concomitent, principiul legalității și să fie sancționată partea ce a declarat calea de atac indicată în dispozitivul hotărârii, în condițiile menționate în dispozitiv, atunci când chiar judecătorul a greșit în calificarea ei, fără să fie vorba despre o eroare materială. De regulă, remediul practic găsit în astfel de cazuri era repunerea în termenul de formulare sau după caz, de motivare a căii de atac.
Doctrina a ridicat deja și problema distincției între situația în care calea de atac sau termenul în care aceasta poate fi exercitată sunt trecute greșit dintr-o simplă eroare materială sau este una ce ține de calificarea greșită a cererii, opinându-se că în ambele situații, partea trebuie să exercite calea de atac astfel cum este indicată în hotărârea judecătorească (a se vedea în acest sens, I. D., Dispoziții generale cu privire la exercitarea căilor de atac în proiectul Codului de Procedură Civilă, în Revista Română de D. Privat nr. 5/2009, pag. 31, nota 23).
Soluția de principiu evocată de doctrină a fost împărtășită și de legiuitor, în cadrul Noului Cod de Procedură Civilă, în cuprinsul art. 457 intitulat „Legalitatea căii de atac”: „(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
(2) Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.
(3) Dacă instanța respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părților care au luat parte la judecata în care s-a pronunțat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.
(4) Atunci când instanța dispune recalificarea căii de atac, de la data pronunțării încheierii, pentru părțile prezente, sau de la data comunicării încheierii, pentru părțile care au lipsit, va curge un nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege”.
3. Soluția expusă este conformă jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg ce, statuând că dreptul de acces la o instanță ca parte componentă a dreptului fundamental la un proces echitabil reglementat de art. 6 CEDO, nu este unul absolut, Statul putând aduce limitări și bucurându-se de o anumită marjă de apreciere în această privință, a arătat totuși, că în cauzele privitoare la admisibilitatea căilor de atac, trebuie analizat dacă reglementarea în materie, era suficient de coerentă și clară, astfel încât justițiabilul să poată îndeplini cerințele respective, la nevoie recurgând la consultarea unui specialist în domeniu (a se vedea cauzele De Geouffre de la Pradelle v. Franța, hotărâre din 16 decembrie 1992, paragraful 35 sau M. v. Franța nr._/87, hotărâre din 22 iunie 1993). În cazul pozitiv al îndeplinirii acestor exigențe, art.6 nu este încălcat.
P. prisma acestor principii, Curtea EDO a considerat exempli gratia, că procedura nu fusese coerentă și clară într-o cauză în care într-o încheiere se preciza de către instanță, expres și în mod eronat, că aceasta nu putea fi atacată, pentru ca ulterior, calea de atac a părții asupra fondului să se respingă pentru motivul neintroducerii căii de atac împotriva încheierii. Această situație a fost calificată de CEDO cel puțin ca reprezentând o lipsă de securitate juridică care l-a afectat pe reclamant (cauza De La Fuente Ariza c. Spaniei, 3321/04, hotărâre din 8 noiembrie 2007).
Tot din prisma raportului dintre culpa reclamantului și culpa autorităților, instanța de contencios european a statuat în cauza Boulougouras c. G.,_/01, hotărâre din 27 mai 2004, că grefierul ce a primit cererea de recurs depusă de reclamant, a omis să semneze documentul care preciza motivele de recurs. Din această cauză, instanța a respins recursul ca inadmisibil. Curtea EDO a notat că inadmisibilitatea recursului îl sancționa pe reclamant pentru o eroare materială comisă în cursul depunerii recursului și că reclamantul nu era responsabil de acea eroare. Astfel, dreptul de acces la o instanță al reclamantului, fusese încălcat.
Or, aceasta este și situația în cauza prezentă în care instanța din eroare, a menționat termenul de apel ca fiind de 30 zile în loc de 15 zile. Această mențiune, coroborată cu . relativ puțin timp în urmă, a noului Cod de procedură civilă care introducea termenul de apel de 30 zile, era de natură a crea o incertitudine juridică părții, cu atât mai mult cu cât stabilirea termenului concret de apel de către legiuitor, se realiza inclusiv prin trimiterea și la o terță lege (distinctă de cele două coduri procesuale în conflict), respectiv Legea nr. 76/2012 - art.3, confuzia fiind realizată chiar și de către specialiști ai dreptului (instanța ce a consemnat greșit sau departamentul juridic al părții).
Din această perspectivă, astfel cum am expus anterior, normele juridice procesuale nu au fost la acel moment, în cazul concret expus, clare, previzibile, lipsite de orice dispută pentru parte, cu atât mai mult cu cât „într-o societate democratică, tribunalele trebuie să inspire încredere justițiabililor” (cauzele Remli c. France, hotărâre din 1996 sau De La Fuente Ariza c. Spaniei, 3321/04, hotărâre din 8 noiembrie 2007), recurentul din prezentul proces acționând în temeiul mențiunilor exprese din hotărâre, ale instanței de judecată.
P. prisma acestor argumente, Curtea a considerat că greșeala instanței a fost de natură a crea o lipsă de securitate juridică în privința pârâtului, potrivnic garanțiilor instituite de art. 6 CEDO, situație de natură a îl afecta pe acesta, prin posibilitatea respingerii apelului promovat, ca tardiv, ceea ce de altfel, s-a și întâmplat. Pentru aceste considerente, se impunea respingerea excepției de tardivitate de către tribunal, ca nefondată.
În rejudecarea apelurilor Tribunalul reține următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Finanțelor P. și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București constată că imobilul în litigiu are regimul juridic prevăzut de art. 32 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, terenul devenind în anul 1977 proprietate de stat iar ulterior, prin efectul art. 36 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 intrând în proprietatea unității administrativ teritoriale, ce îl deținuse anterior în administrare, respectiv a Municipiului București.
Totodată subliniază că în litigiile referitoare la bunuri aparținând domeniului privat la unității administrativ teritoriale, calitatea procesuală aparține unității administrativ teritoriale – municipiul, orașul sau ., potrivit dispozițiilor art. 19 și art. 67 din Legea nr. 215/_ a administrației publice locale, iar nu Ministerului Finanțelor P., instituție ce reprezintă Statul Român în litigiile având ca obiect drepturi reale asupra domeniului public al statului.
Pe cale de consecință se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Finanțelor P. și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București.
Pe fondul cauzei reține că intimata reclamantă M. R. împreuna cu sotul ei – defunctul M. P. au cumpărat imobilul situat in București .. 19 sector 1 asa cum rezulta din actul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 2981/15.06.1977. Potrivit contractului terenul construit si neconstruit în cota indiviză de 240 mp din suprafața de 480 mp trece in proprietatea statului conform art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974.
P. titlul de proprietate emis de Prefectura Municipiului București la data de 13.01.2004 sub nr._/1 terenul in suprafața de 240 mp a trecut in proprietatea intimatei și a soțului său.
În urma deschiderii sccesiunii au ramas ca mostenitori numitii M. R. si M. R. - R., asa cum rezulta din certificatul de mosternitor nr. 52 din 12.12. 2012 depus la dosarul cauzei.
În drept, Tribunalul reține că potrivit art.1890 din Codul civil, „Toate acțiunile atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua credință.” De asemenea, art.1846 alin.1 din Codul civil dispune că „Orice prescipție este fondată pe faptul posesiunii.”, iar conform art.1847 din Codul civil, „Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar...” Totodată, potrivit art.1860 din Codul civil., „Orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său.”
Aplicând dispozițiile legale enunțate situației de fapt reținute în cauză Tribunalul constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de codul civil pentru a se putea constata dobândirea dreptului de proprietate prin intermediul uzucapiunii.
Pe de o parte din probele administrate nu rezultă că intimații ar fi dobândit suprafața de 480 mp ci doar pe cea de 240 mp. De altfel, toate documentele depuse atestă plata taxelor și impozitelor aferente unei suprafețe de 240 mp. Pe de altă parte în cuprinsul contractului de vânzare autentificat sub nr. 2981/15.06.1977 se menționează faptul că doar suprafața de 240 mp în cotă indiviză trece în proprietatea statului. În plus intimații reclamanți s-au mărginit să invoce strecurarea unei erori în cuprinsul actului fără a justifica de ce au înțeles să rămână în pasivitate timp de aproape 40 de ani în condițiile în care atât în rolul fiscal cât și titlul de proprietate emis in anul 2004 figurează cu o altă suprafață.
Tribunalul apreciază că intimații trebuiau să facă dovada suprafeței reale a terenului, astfel cum susțin, putând depune, spre exemplu, titlurile de proprietate menționate în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare ( în justificarea transmisiunii dreptului de proprietate ) pentru a clarifica situația juridică a terenului. Aceste clarificări erau necesare cu atât mai mult cu cât din înscrisurile depuse la dosar rezultă că situația juridică a terenurilor învecinate este incertă, fiind formulate cereri în baza legilor speciale de reparație.
Așadar constată că intimații reclamanți nu au făcut dovada exercitării unei posesii publice și neechivoce astfel încât cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.
Pentru considerentele expuse urmează a admite apelurile, a schimba în tot sentința civilă apelată în sensul de a admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Finanțelor P. respingând cererea ca fiind formulată împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București, de a respinge ca nefondată, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București.
Văzând dispozițiile art.274 cod proc civ va respinge cererea intimaților de obligare a apelanților la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile formulate de apelanții-pârâți M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. M. București, cu sediul în București, sector 5, . și cu sediul ales în București, sector 2, . și respectiv în București, sector 2, . Gerota nr.13 și M. București prin P. G., cu sediul în București, sector 6, Splaiul Independenței nr.291-293 împotriva sentinței civile nr.8293/13.05.2014 pronunțată de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti în dosarul nr._ in contradictoriu cu intimații-reclamanți M. R. și M. R. R., ambii cu domiciliul în București, sector 1, ..139.
Schimbă în tot sentința civilă apelată în sensul că:
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Finanțelor P..
Respinge cererea ca fiind formulată împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București.
Respinge, ca nefondată, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București.
Respinge cererea intimaților de obligare a apelanților la plata cheltuielilor de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.02.2016.
PreședinteJudecător Grefier
C. D. A. M. V. C. P.
Red. C.D.-18.03.2016
Thred.
Judecătoria Sectorului 1 București - judecător I. S.
6 ex.
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 225/2016. Tribunalul BUCUREŞTI | Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 815/2016.... → |
|---|
