Contestaţie la executare. Decizia nr. 499/2014. Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 499/2014 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 21-11-2014 în dosarul nr. 3799/277/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 499/2014
Ședința publică de la 21 noiembrie 2014
Completul constituit din:
Președinte: M. A.
Judecător: N. M.
Grefier: C. C.
Pe rol se află judecarea apelului civil declarat de intimata creditoare „O. LEASING ROMÂNIA IFN” S.A., fiind transmisă calitatea procesuală activă către „O. F. ZRT”, cu sediul în Ungaria, Budapesta, ., și domiciliul procesual ales în România în mun. București, .. 79, ., împotriva sentinței civile nr. 586/15.05.2014 pronunțată de Judecătoria Pătârlagele, în dosarul nr._ având ca obiect contestație la executare, în contradictoriu cu contestatorul debitor H. P., domiciliat în ., jud. Dâmbovița.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit ambele părți.
Procedura a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Constatând că a fost solicitată judecarea în lipsă, prin cererea de apel, și că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 alin. 1 din codul de procedură civilă instanța închide dezbaterile, după deliberare pronunțând următoarea hotărâre, pentru considerentele precizate.
CONSIDERENTELE DECIZIEI:
- Obiectul cererii și susținerile, pe scurt, ale apelantului:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pătârlagele, sub nr._ din data de 12.11.2013, contestatorul H. P. a formulat contestație la executare, în contradictoriu cu intimata „O. LEASING ROMÂNIA IFN” S.A., împotriva formelor de executare în dosarul execuțional nr. 1062/2013 deschis de Biroul executor judecătoresc S. N. C., solicitând să se dispună anularea formelor de executare.
Intimata-creditoare a formulat întâmpinare solicitând respingerea contestației la executare și menținerea actelor de executare întreprinse de B. Stânga N. C. în dosarul de executare 1062/2013, ca fiind temeinice și legale, și obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată.
Pe cale de excepție, având în vedere data emiterii somației, a invocat excepția tardivității contestației la executare pe motivul că s-a emis somația la data de 30.08.2013, contestația la executare fiind tardivă în raport cu dispozițiile art. 714 Cod Procedura Civilă.
În ședința publică din 08.05.2014, a fost respinsă excepția tardivității contestației la executare.
Prin sentința civilă nr. 586/15.05.2014, a fost admisă contestația la executare, anulate actele de executare silită din dosarul de executare nr. 1062/2013 al B.E.J. S. N. C. și clauzele abuzive din contractul de leasing nr. 3053/20.02.2008, art. 4.2 din Anexa D la contract. A fost menținută executarea pentru suma de 5097,41 lei debit restant.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că termenul de prescripție prevăzut de art. 705 alin. 1 din Codul de procedură civilă, de 3 ani, nu a fost depășit.
S-a constatat că prevederile stipulate la art. 4.2 Anexa D din contractul de leasing nr. 3053/20.02.2013 reflectă clauze abuzive, în sensul că îl prejudiciază în mod direct pe contestatorul consumator, deoarece se poate recurge de către intimată la una sau mai multe sancțiuni cumulative, având posibilitatea să declare exigibile imediat toate ratele de leasing și toate celelalte sume datorate pe întreaga perioada de leasing și să acționeze împotriva utilizatorului în vederea obținerii tuturor acestor sume plus a tuturor costurilor legate de obținerea acestor sume. Instanța a apreciat că prezumția instituită de art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000 nu a fost răsturnată de către intimată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel O. LEASING ROMÂNIA IFN S.A., la data de 03.07.2014, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului B., sub nr._ din data de 23.07.2014.
Un prim aspect pe care îl învederează apelanta se referă la greșita interpretare a sumei minime pe care o are de achitat intimatul contestator. Instanța de fond, reținând în mod eronat faptul că clauza penală prevăzuta de art. 4.2 ar fi una abuzivă, reține că suma pe care H. P. o datorează societății o reprezintă suma de 5097,41 lei, valoare pentru care a fost reziliat contractul de leasing. Instanța de fond nu reține că în speța dedusă judecații se pune în discuție un contract de leasing financiar care este supus atât dispozițiilor Codului civil de la 1864, cât și dispozițiilor legii speciale în materie, respectiv O.G. nr. 51/1997 privind societățile de leasing și operațiunile de leasing.
Acest aspect este unul deosebit de important, având în vedere că prin sentința apelată instanța de fond a derogat de la normele de ordine publică, a trecut peste dispozițiile art. 15 din O.G. 51/1997, care instituie obligația minimă pe care o are de suportat utilizatorul unui contract de leasing în situația neîndeplinirii obligațiilor contractuale care conduc la rezilierea contractului de leasing.
Deși în sentința apelată se reține faptul că bunul ce a făcut obiect material al contractului de leasing a fost recuperat la data de 26.05.2011, adică la aproximativ un an și 8 luni de la data rezilierii (20.09.2010), atunci când se pronunță ignoră textul legal și la sumele restante nu adaugă, așa cum stipulează articolul sus amintit, și toate sumele datorate până la data restituirii.
Adresa menționată de instanța de fond și care are la bază suma pe care contestatorul o are de achitat este în fapt suma pentru care contractul de leasing financiar a fost reziliat și nicidecum întreaga creanța pe care contestatorul o datorează societății. Așa cum statuează art. 4.2, întreaga creanță este formată din restanțe, toate ratele viitoare și costurile pe care societatea le va suporta ca urmare a culpei utilizatorului.
Cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei penale, consideră că pe calea contestației la executare nu se poate formula un astfel de capăt de cerere, având în vedere faptul că procedura contestației la executare este una sumară, care se judecă cu celeritate și care nu admite administrarea unor mijloace de probă ce pot conduce la o soluție corectă.
Susține acest lucru având în vedere că pe calea contestației la executare proba cu interogatoriu, proba testimonială nu sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei, aceste două mijloace de probă fiind utile, pertinente și concludente în cadrul unui dosar de drept comun, care să aibă ca obiect o acțiune în constatare clauze abuzive.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a putea fi considerată abuzivă sunt următoarele: să nu se refere la obiectul principal al contractului; să nu fi fost negociată; să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; să se fi încălcat principiul bunei credințe.
Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Această prevedere reprezintă transpunerea art. 4 al Directivei 93/13/CEE, care exclude clauzele privind obiectul și prețul contractului de la controlul caracterului abuziv.
A considerat că instanța în mod greșit a analizat clauza prevăzută de art. 4.2 având în vedere că mai întâi ar fi trebuit să analizeze îndeplinirea cumulativă a condițiilor sus menționate și dacă clauza contractuală poate face obiectul controlului caracterului abuziv din perspectiva Legii 193/2000, care transpune în dreptul intern dispozițiile Directivei 93/13/CEE din 5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Dacă instanța de fond ar fi analizat clauza prevăzută de art. 4.2, ar fi constatat că aceasta conține în fapt elemente care determină costul total al creditului, care, împreună cu marja de profit, urmează prețul contractului de leasing financiar.
Învederează instanței de apel faptul că toate ratele de leasing reprezintă în fapt prețul pe care utilizatorul trebuie să îl achite, preț care de altfel se regăsește atât în scadențar, cât și în art. 4 din condițiile contractuale specifice.
Mai mult de atât, arată că prevederea contractuală considerată abuzivă de instanța de fond reprezintă în fapt o clauză penală, prin care părțile nu au făcut nimic altceva decât să determine anticipat valoarea prejudiciului în caz de neexecutare a obligațiilor asumate de părți.
Referitor la negocierea contractului, precizează că acesta este unul negociat și însușit de părți, la art. 13 din condiții contractuale specifice.
În ceea ce privește faptul că drepturile și obligațiile contractuale trebuie exercitate cu bună-credință, în acord cu bunele moravuri și cu ordinea publică, cel care nu a înțeles să își exercite obligațiile cu bună credință ar fi chiar intimatul, care a încetat să își mai achite ratele de leasing și care continuă să dispună de bunul proprietatea societății fără a justifica un titlu valabil, creând astfel un prejudiciu continuu societății.
Față de toate aceste aspecte, apreciind că sentința pronunțată de Judecătoria Pătârlagele este una lipsită de temei legal, solicită admiterea apelului și modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii în totalitate a contestației la executare și menținerii actelor de executare întreprinse de B. S. N. C. în dosarul de executare 1062/2013, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
- Întâmpinarea:
În temeiul art. XV alin. 3 din Legea nr. 2/2013, în termenul legal, intimatul H. P. a formulat în cauză întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de apelanta-creditoare.
Consideră intimatul că instanța de fond în mod corect a admis contestația la executare motivat de faptul că art. 4.2 anexa D din contractul de leasing 3053/20.02.2013 reflectă clauze abuzive.
Susține intimatul că a achitat toate ratele aferente până în luna septembrie 2010, singura obligație pe care o mai avea față de apelanta reprezentând ratele neachitate de la acest moment, deoarece autoturismul ce a fost achiziționat în leasing a fost predat la data de 26.05.2011 apelantei pe bază de proces-verbal de predare-primire, aflat la dosar (bunul fiind valorificat de către apelanta fără a fi înștiințat despre aceasta), rămânând de achitat suma de 5057,41 lei conform adresei aflata la fila 34 din dosarul de executare silită, adresă comunicată de apelantă.
3. Răspunsul la întâmpinare:
În temeiul art. XV alin. 4 din Legea nr. 2/2013, în termenul legal, apelanta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat să fie înlăturate apărările intimatului și să fie admis apelul, astfel cum a fost formulat.
S-a învederat instanței faptul că, potrivit cesiunii de creanță, din 29.08.2014, creanța a fost cedată către O. F. ZRT, care a fost citată în cauză.
4. Situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate:
Prin contractul de leasing financiar nr. 3053/20.02.2008 (filele 2-28 din dosarul de executare, atașat), „O. Leasing”, în calitate de finanțator, a cumpărat bunul care constituie obiectul convenției încheiate cu intimatul H. P., care a avut calitatea de utilizator. Bunul a fost descris în Anexa A (fila 18), ca fiind autovehiculul Opel Vectra, în valoare de_ euro.
Părțile au convenit ca finanțatorul să transmită intimatului dreptul de folosință asupra autovehiculului, conform prevederilor din contract și O.G. nr. 51/1997, cu obligația utilizatorului de a achita 48 de rate lunare, conform scadențarului menționat în Anexa B (filele 9-10).
Din fișa de executare depusă la fila 31 din dosarul primei instanțe, rezultă că acest contract a fost reziliat la data de 15.10.2009, iar vehiculul a fost predat finanțatorului, care l-a vândut, obținând un preț de_,75 lei.
Prin cererea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc S. N. C., sub nr. 1062/03.09.2013 (fila 1 din dosarul atașat), rezultă că „O. Leasing” a solicitat începerea executării silite împotriva intimatului pentru suma de_,92 lei, reprezentând creanța în temeiul contractului de leasing financiar nr. 3053/20.02.2008. Modalitatea de calcul este precizată în fișa de executare întocmită la 06.08.2013, act din care rezultă că apelanta a avut în vedere data rezilierii contractului, suma obținută din vânzarea bunului, capitalul nefacturat la data rezilierii și cel de recuperat după vânzare, penalizările facturate până la vânzare, penalizări aferente capitalului, dobânzi.
Conform adresei depuse la fila 34 din dosarul de executare silită, la data de 15.10.2009, creditoarea i-a transmis debitorului că restanțele la plata facturilor sunt în sumă totală de 5047,41 lei și că va rezilia contractul de leasing. În fișa de executare, creditoarea a menționat o altă valoare a facturilor emise și neachitate, de 6511,94 lei, dar fără să depună la dosar facturile astfel emise și nici dovada comunicării către debitor.
5. Motivele de fapt și de drept:
Tribunalul constată că obiectul litigiului a fost contestația la executarea începută în dosarul nr. 1062/2013 al Biroului Executorului Judecătoresc S. N. C., debitorul solicitând anularea actelor de executare, dar și anularea clauzelor abuzive din contractul de leasing nr. 3053/20.02.2008.
Nu se poate reține motivul invocat în cererea de apel, în sensul că aceste cereri nu puteau fi judecate împreună, deoarece art. 712 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevede că, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt și de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui. Nu este prevăzută o astfel de cale de atac pentru contractul de leasing, astfel că partea interesată poate formula apărări de fond (cum sunt și cele în legătură cu nelegalitatea unor clauze contractuale) pe calea contestației la executare sau poate învesti instanța și cu un capăt de cerere având ca obiect anularea acelor clauze (când se invocă doar apărări și nu se formulează cerere de anulare, instanța analizează numai legalitatea clauzei, apreciind asupra legalității executării, fără să dispună însă anularea).
Conform clauzei înscrise la pct. 4.2 din contract, Anexa D: „în cazul în care finanțatorul optează pentru executarea silită a obligațiilor restante ale utilizatorului, utilizatorul va plăti daune interese, după cum urmează - (i) dacă obligația este de natură pecuniară, daunele-interese datorate de utilizator vor fi egale cu cuantumul respectivei obligații pecuniare, la care se adaugă toate cheltuielile (inclusiv, dar fără să se limiteze la costurile judiciare și nejudiciare de urmărire legală) suportate de finanțator în legătură cu obținerea executării obligației respectiv. (…) În cazul în care finanțatorul optează pentru rezilierea contractului (…), utilizatorul va plăti finanțatorului cu titlu de daune interese, toate ratele de leasing ce ar fi trebuit plătite în cazul în care contractul ar fi executat în totalitate și, cumulativ, va despăgubi finanțatorul, la cerere, pentru toate cheltuielile împreună cu orice sumă cerută pentru reintrarea bunului în posesie (…)”.
Prima instanță a anulat actele de executare, a anulat clauza înscrisă la art. 4.2 din Anexa D la contract, constatând că suma pe care o mai are de achitat contestatorul este de 5097,41 lei, care reprezintă, după cum s-a arătat la situația de fapt, restanțele la plata facturilor, la data de 15.10.2009. Apelanta nu a fost de acord cu această sumă, apreciind că nu este valoarea minimă pe care ar trebui să o achite debitorul, dar fără să indice care ar fi acea valoare, modul de calcul și actele din care rezultă. Nu va fi reținută nici valoarea de 6511,94 lei, precizată în fișa de executare, ca fiind valoarea facturilor emise și neachitate, deoarece nu au fost depuse la dosar facturile astfel emise.
Tribunalul reține că art. 15 din O.G. nr. 51/1997 statuează că, dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing. Prin prisma acestor prevederi legale, prevederi transpuse și în convenția părților, contestatorul datorează toate sumele restante, astfel cum au fost calculate de creditoare, la 15.10.2009.
În privința clauzei abuzive, Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive dintre comercianți și consumatori, definește în art. 2 alin. 1 conținutul noțiunii de consumator, statuând că prin aceasta se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori: „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.
În lipsa unei dovezi certe făcute de către apelantă, contractul este unul preformulat, astfel că instanța reține că niciuna dintre clauzele înscrise în contractul de leasing nu a fost negociată direct cu utilizatorul.
Nu este vorba despre un contract care presupune, înainte de semnare, tratative amănunțite între părți, ci de un contract tip, de adeziune, în care finanțatorul a prevăzut un ansamblu de clauze, printre care și cea privind obligația utilizatorului de a plăti, în caz de reziliere a contractului din cauza neplății la scadență a două rate consecutive, cu titlu de daune interese, cel puțin ratele de leasing rămase de plată și valoarea reziduală rămasă de achitat și dobânda legală aferentă acestei sume, clauză pe care debitorul nu a putut-o modifica, ci a avut doar opțiunea să accepte sau nu contractul.
Deși se constată culpa intimatului, care nu și-a plătit ratele scadente, instanța reține că modul de stabilire a eventualelor daune-interese datorate de parte pentru încetarea contractului înainte de termen este abuziv, fiind sume mai mari obținute decât dacă s-ar fi derulat în mod firesc contractul.
Instanța apreciază ca prin această clauză nu se pot înfrânge dispozițiile imperative ale Legii nr. 193/2000, ale cărei dispoziții pertinente califică drept „clauză abuzivă” orice clauză care „obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant”.
Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a interdicției de inserare a unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor.
Față de aceste considerente de fapt și de drept, tribunalul va păstra hotărârea atacată, situație în care va respinge apelul, ca nefondat, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Hotărârea este definitivă în baza art. 634 alin. 1 pct. 4 din Codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de intimata-creditoare „O. F. ZRT”, cu sediul în Ungaria, Budapesta, ., și domiciliul procesual ales în România în mun. București, .. 79, ., împotriva sentinței civile nr. 586/15.05.2014 pronunțată de Judecătoria Pătârlagele, în dosarul nr._, având ca obiect contestație la executare, în contradictoriu cu contestatorul-debitor H. P., domiciliat în ., jud. Dâmbovița.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 noiembrie 2014.
Președinte, M. A. | Judecător, N. M. | |
Grefier, C. C. |
Red. N.M.
Tehn. H.M./N.M.
4 ex./23.12.2014
Dosar prima instanță:
_ – Judecătoria Pătârlagele
Judecător prima instanță:
G. M. M.
Operator de date cu caracter personal
înregistrat sub nr. 8214
| ← Constatare nulitate act juridic. Hotărâre din 17-03-2014,... | Fond funciar. Decizia nr. 697/2014. Tribunalul BUZĂU → |
|---|
