Anulare act. Decizia nr. 2842/2015. Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2842/2015 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 07-09-2015 în dosarul nr. 16215/200/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2842/2015
Ședința publică de la 07 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. P.
Judecător V. B.
Grefier D. H.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de pârâții reclamanți Ș. D. domiciliat în comuna Conțești, . și C. G.-G. domiciliată în București, . nr. 18, ., ambii cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat R. E. în București, .. 1-3, . împotriva sentinței civile nr. 1105 din 23.01.2015 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ având ca obiect anulare act, în contradictoriu cu reclamanții pârâți Ș. I. și Ș. G. A., ambii domiciliați în orașul Răcari, ., județul Dâmbovița, cu domiciliul ales la Cabinet de avocat T. E. în Târgoviște, .. 11, ., județul Dâmbovița.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns pârâții apelanți Ș. D. și C. G.-G., personal și asistați de avocat E. R. și avocat T. E. pentru reclamanții intimați Ș. I. și Ș. G. A..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prezentei cauze i-a fost atașat dosarul nr. 1652/2001 al Judecătoriei Răcari, după care:
Reprezentanții părților în proces declară că nu mai au alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, considerând cauza în stare de judecată.
Tribunalul, luând act că în cauză nu se formulează alte cereri, nu se ridică excepții și nu se solicită administrarea de noi probe, constată cauza în stare de judecată și, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 392 Cod procedură civilă, deschide dezbaterile, acordând cuvântul în dezbaterea apelului.
Avocat E. R., având cuvântul pentru pârâții apelanți Ș. D. și C. G.-G., solicită admiterea apelului și anularea în tot a sentinței civile nr. 1105/23.01.2015 pentru lipsa din dosar a încheierii de ședință din 16.01.2015 care, potrivit sentinței civile sus menționate, ” face parte integrantă din prezenta”.
Învederează faptul că hotărârea criticată nu a fost comunicată pârâților la domiciliul ales, deși la fiecare ședință s-a solicitat acest aspect, încălcându-se astfel prevederile art. 155 pct. 6 din Codul de procedură civilă.
Susține că nu au existat motive pentru admiterea acțiunii principale. Pentru a se pronunța asupra acțiunii principale și a dispune asupra contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 88/2013, consideră că instanța trebuia să argumenteze de ce acest contract de vânzare cumpărare este nul.
Motivarea instanței de fond și anume că ar constitui o a doua vânzare, nu se regăsește în actele dosarului, deoarece în ceea ce privește actul de proprietate al celeilalte părți, această hotărâre judecătorească și-a pierdut puterea de lucru judecat, constituind doar un înscris autentic care ar putea avea valoarea unei forțe probante, dar care poate fi desfăcut, dacă se constată că actul care a stat la baza pronunțării sentinței este unul fals.
Consideră că s-a făcut o greșeală în ceea ce privește buna credință a apelanților raportat la solicitarea audierii a doi martori și anume cei care au semnat chitanța de vânzare cumpărare, pentru că unul dintre ei i-a spus părții pe care o reprezintă, faptul că „dacă voi fi întrebat dacă această chitanță este adevărată, eu voi spune că nu am semnat o asemenea chitanță”. Susține că, în cererea de apel, a solicitat audierea martorei Ș. C. a cărei semnătură se pretinde că apare pe contractul olograf și pe dovezile de comunicare a sentinței nr. 1099/2001.
În ceea ce privește respingerea cererii reconvenționale, consideră motivarea instanței de fond ca fiind netemeinică, întrucât s-a reținut faptul că prețul de 12.000 euro primit este neserios, prea mic.
Față de acest aspect arată că prima instanță nu a observat că prețul din anul 2001, consemnat în chitanță olografă, era de 500 lei și singura motivare a respingerii cererii reconvenționale a fost aceea că prețul este prea mic.
De asemenea, arată că în cauză au fost administrate interogatorii pentru a se dovedi dacă a existat înstrăinarea propriu-zisă dintre Ș. D. și Ș. I. susținând că o astfel de înstrăinare nu a existat, apelantul fiind indus în eroare. Se susține că apelantul Ș. D. a fost chemat o singură dată în instanță și a declarat că nu a semnat nici un fel de chitanță prin care să vândă ceva fiului său sau fiului și nurorii.
Precizează că între depozițiile martorilor există contradicții flagrante și în aceste condiții, instanța de fond nu-și putea forma concluzia certă că martorii spun numai adevărul.
Susține că dovezile de comunicare ale sentinței criticate au fost modificate, motiv pentru care nu s-a exercitat calea de atac.
Solicită admiterea apelului și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.
Avocat T. E., având cuvântul pentru intimații Ș. I. și Ș. G. A., constată faptul că la dosarul de fond nu există încheierea de amânare a pronunțării din data de 16.01.2015, fapt ce atrage nulitatea acesteia.
În ceea ce privește faptul că sentința nu a fost comunicată la domiciliul ales ci la adresa de domiciliu a pârâților, arată că ar fi avut eficiență juridică dacă partea nu ar fi luat cunoștință de hotărârea pronunțată, însă sentința a intrat în posesia acestora și, în termen legal, au exercitat calea de atac.
Referitor la susținerea apelanților în sensul că instanța de fond s-a pronunțat pe baza unui material probator insuficient, arată că materialul probator a fost unul complet, suficient, prima instanță admițând, pentru justa soluționare a cauzei, audierea martorilor propuși chiar de apelanții pârâți, interogatoriul părților și proba cu înscrisuri.
Pârâta C. G., cumpărătoarea din actul a cărei nulitate se solicită, prin răspunsul la interogatoriu arată că a aflat de existența actului sub semnătură privată, care atestă înstrăinarea bunului către fratele său, în urmă cu 3 ani.
Tatăl său, Ș. D., a afirmat că a luat cunoștință de existența unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în momentul în care a început întocmirea documentației cadastrale.
Susține că a făcut aceste precizări pentru a evidenția faptul că la momentul la care cei doi (vânzătorul și cumpărătorul) s-au prezentat în fața notarului public, pârâții aveau cunoștință totală de faptul că există un act sub semnătură privată, respectiv o hotărârea judecătorească care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, însă au ascuns acest aspect.
Arată că în fața instanței de fond, respectiv Judecătoria Răcari, unde s-a pronunțat hotărârea care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, pârâtul Ș. D. a fost prezent, i s-a luat interogatoriu și a declarat că are cunoștință de înscrisul sub semnătură privată și că este de acord cu pronunțarea acelei hotărâri. Nu înțelege de ce se vine acum, pe o cale ocolită, și se încearcă desființarea unei hotărâri judecătorești.
Susține că a motivat, în acțiunea promovată, de ce dreptul de proprietate al intimaților s-a transmis la momentul încheierii hotărârii judecătorești. Precizează că, într-adevăr, potrivit Noului Cod Civil, transferul dreptului de proprietate are loc pentru înscrierea în cartea funciară. Actele intimaților de proprietate, cel sub semnătură privată și hotărârea judecătorească, au fost realizate sub imperiul Vechiului Cod civil, unde nu era nevoie de înscrierea în cartea funciară, transferul dreptului de proprietate realizându-se de drept, în momentul încheierii actului. Deci, reclamanții din prezenta cauză, au devenit proprietari de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, care ține loc de act autentic de vânzare cumpărare.
Consideră soluția instanței de fond ca fiind este legală și temeinică, atât timp cât prin probele administrate în cauză s-a dovedit că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat prin încheierea de autentificare nr. 88/2013, s-au vândut cu rea-credință bunurile deținute de intimați cu titlu de proprietate; vânzătorul nu mai era titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul acestui contract, astfel că lipsește una din condițiile de fond referitoare la încheierea convențiilor, respectiv cea care vizează obiectul contractului; vânzarea lucrului altuia, cu reaua-credință a părților contractante, reprezintă un motiv de nulitate absolută și poate fi invocată de orice persoană interesată.
Susține că toate aspectele menționate anterior au îndreptăți-o să formuleze prezenta acțiune, admisă de instanța de fond.
De asemenea, consideră că, în mod corect, prima instanța a respins cererea reconvențională.
În principal, solicită să se constate nulitatea sentinței, pronunțarea unei noi hotărâri de către instanța de apel și pe fond să se pronunțe o soluție asemănătoare celei apelate.
În subsidiar, solicită respingerea apelului ca neîntemeiat, cu obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată.
În replică, avocat E. R. având cuvântul pentru apelanți, referitor la susținerea că s-a ascuns notarului public împrejurarea că nu ar exista acea hotărâre judecătorească, susține că nu s-a ascuns nimic, precizând că apelantul Ș. D. a fost prezent în fața instanței arătând că nu a declarat nimic din ceea ce se regăsește în hotărâre.
În ceea ce privește chitanța olografă, arată că apelantul a fost pus să semneze, în fața instanței, pentru a se verifica dacă semnătura de pe act îi aparține sau nu.
De asemenea, menționează faptul că notarul a făcut toate verificările care se impuneau.
În replică, avocat T. E. având cuvântul pentru intimați, consideră că este inadmisibil ca Tribunalul B. să poată cenzura o hotărâre care are putere de lucru judecat.
Tribunalul constată că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept și în baza dispozițiilor art. 394 alin. (1) Cod procedură civilă, închide dezbaterile.
TRIBUNALUL
Asupra prezentului apel civil.
Prin cererea înregistrată inițial sub nr. 418 din 13.03.2014 la Judecătoria Răcari, județul Dămbovița, reclamantii S. I. si S. G. A. in contradictoriu cu piritii S. D. si C. G. G. au solicitat instantei pronuntarea unei hotariri in care sa constate nulitatea absoluta a contractului de vinzare-cumparare incheiat intre cei doi piriti cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea acțiunii reclamanții au învederat instanței că sunt proprietarii imobilelor situate în comuna Contești, ., compuse din:casă cu trei camere și bucătărie, situată pe suprafața de 1.100 m.p. teren, aflat în TI9, PI8, având ca vecini: la N - I. D. și T., la E -DCL206, la S - D. I., la V - rest proprietate; suprafața de 10.400 m.p. teren extravilan, iar titlul de proprietate asupra acestor bunuri îl constituie o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, reprezentată de Sentința civilă r nr.1099/10.10.2001, pronunțată de Judecătoria Răcari în dosarul nr.1652/2001 ("potrivit dispozitivului acestei sentințe "prezenta hotărâre va ține loc de act de vănzare-cumpărare autentic").
Ulterior pronunțării acestei hotărâri judecătorești, mai precis după 12 ani de zile, prin fraudă la lege, fostul proprietar, Ș. D., încheie, în calitate de vânzător, contractul de vânzare autentificat prin încheierea de autentificare nr.88/2013, prin care revinde pârâtei C. G. G. imobilul situat în ., ., jud. Dâmbovița, cu aceeași componență.
Au mai precizat reclamanții că imobilul ce face obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare le-a fost vândut lor în totalitate, regăsindu-se în titlul de proprietate reprezentat de Sentința civilă nr.1099/10.10.2001, pronunțată de Judecătoria Răcari în dosarul nr. 1652/2001.
Solicită să se constate nulitatea absolută a acestui contract de vânzare-cumpărare, pentru că prin acest contract de vânzare-cumpărare, s-au vândut cu rea credință bunurile deținute de ei cu titlu de proprietate și cum vânzătorul nu mai era titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul acestui contract, lipsește una din condițiile de fond, referitoare la încheierea convențiilor, respectiv cea care vizează obiectul contractului, mai precis, cea care impune ca vânzătorul să fie proprietarul bunurilor vândute.
Vânzarea lucrului altuia, cu rea credință a părților contractante (așa cum este situația de față), reprezintă un motiv de nulitate absolută și poate fi invocată de orice persoană interesată; atât vânzătorul, cât și cumpărătoarea, au încheiat actul de vânzare-cumpărare cu rea credință, deoarece cunoșteau că bunul fusese înstrăinat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Reaua credință a vânzătorului rezultă din actele ce există la dosarul având că obiect pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, fiind unanim recunoscut în practica judiciară că, vânzarea lucrului altuia, în cunoștință de cauză, prin fraudarea dreptului adevăratului proprietar, reprezintă o operațiune speculativă, are o cauză ilicită și deci, este nulă absolută.
Pentru acest motiv, solicităm ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare menționat.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile: art. 1237 Cod civil, vizând frauda la lege;disp.art.1246 Cod civil, vizând nulitatea contractului; disp. art.1247 Cod civil, vizând nulitatea absolută a contractului; disp.art. 1249 Cod civil, vizând imprescriptibilitatea invocării nulității absolute; disp.art. 1672 cod civil și disp.art. 1673 Cod civil, vizând obligativitatea vânzătorului de a transmite cumpărătorului proprietatea bunului .
În dovedirea acțiunii, s-a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu.
Pârâții Ș. D. și C. G.-G. au formulat ÎNTÂMPINARE prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea cererii s-a arătat că anterior încheierii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 88 /22.01.2013 la BNP I. L. -M., încheiat între pârâți, a cărui nulitate se solicită, pârâtul Ș. D. și-a întocmit propria documentație cadastrală și a întabulat imobilul cuprins în Titlul de Proprietate nr._/03.06.1993, conform Legii 7/1996.
La momentul identificării imobilului, înctocmirii documentației și întabulării dreptului său de proprietate nu exista nici o altă proprietate întabulată, lucru care nu era surprinzător pentru că numai pârâtul fusese cel care deținuse titlul de proprietate și plătise impozitele și taxele aferente proprietății.
Pârâtul a făcut verificările necesare la Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară și la serviciul de taxe și impozite din Primărie și nu a găsit întabulat nici un alt drept de proprietate, respectiv un drept de proprietate în favoarea reclamanților invocat prin prezenta acțiune.
Dovada acestei situații se face prin Extrasul de Carte Funciară din26.06.2012 și din încheierea de întabulare nr._, soluționată la 03.09.2012, înscrisuri eliberate de Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Tâ rgoviște.
De altfel, este evident că dacă ar fi existat un alt titlu de proprietate asupra bunurilor imobile cuprinse în Titlul de Proprietate nr._/03.06.1993 pârâtul Ș. D. nu ar fi putut înscrie la O. de Cadastru dreptul său de proprietate.
Prin întabularea dreptului de proprietate conform Legii nr. 7/1996 s-a realizat publicitatea imobiliară și consolidarea dreptului de proprietate al pârâtului Ș. D..
Orice persoană interesată putea lua de la oficiul de cadastru Extras informativ de carte funciară și orice persoană nemulțumită putea face plângere împotriva încheierii de admitere a întabulării proprietății.
Prin urmare și reclamanții din prezenta cauză, dacă ar fi avut reprezentarea că sunt proprietari autentici ar fi putut formula o astfel de plângere prin care să solicite fie să nu se întabuleze dreptul de proprietate al pârâtului Ș. D., fie ulterior să formuleze o plângere împotriva încheierii de întabulare, ori reclamanții nu au făcut acest lucru.
Pe de altă parte, în ce privește dreptul de proprietate invocat de reclamanți acesta nu este valabil, nefiind cuprins în cartea funciară sau transcris în registrul de transcripțiuni imobiliare.
Acesta ar fi trebuit să fie întabulat la Cartea Funciară, iar anterior Legii 7/1996, ar fi trebuit transcris în Registrul de transcripiuni imobilare, deoarece publicitatea constituie o condiție „ad validitatem" a actului și nu „ad probaționem" pentru existența unui drept de proprietate imobiliară.
Nici nu poate fi vorba despre faptul că pârâtul Ș. D. ar fi procedat prin fraudă la lege din moment ce el deținea un drept de proprietate și, în urma verificărilor făcute, nu s-a constatat ca fiind întabulat nici un alt proprietar.
Actul a cărei nulitate se cere - Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 88 /22.01.2013 la BNP I. L. -M. - este și el un act perfect legal, la întocmirea acestuia făcându-se, de către notarul public, toate verificările necesare privind îndeplinirea condițiilor legale de transmitere a dreptului de proprietate prin vânzare-cumpărare, atât în evidențele cadastrale, cât și în evidențele fiscale ale localității ( plata impozitelor).
În evidențele cadastrale figura ca unic proprietar pârâtul Ș. D., iar în evidențele fiscale figura cu rol fiscal aceeași persoană, care și plătise imozite până la data întocmirii actului.
În ce privește construcția, s-a obținut de la Primăria Corn. Contești Certificatul de atestare a edificării construcției nr. 41/04.01.2013 din care reieșea că imobilul a fost edificat în anul 1976.
Nici un moment nu s-a pus problema vânzării lucrului altuia, din susținerile de mai sus rezultând ca pârâtul avea dreptul să procedeze la vânzare pentru că în evidențelor tuturor instituțiilor responsabile nu a existat nici un act care să dovedească că nu este proprietar, iar pârâtul Ș. D. nu și-a manifestat niciodată voința și nu și-a exprimat consimțământul pentru înstrăinarea imobilului către reclamanți.
Pretinsul titlu al reclamanților este un act obținut prin fraudarea drepturilor de proprietate ale pârâtului Ș. D., se bazează pe un înscris fals și este obținut ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni de fals și uz de fals.
D. fiind faptul că în cauză hotărârea judecătorească ce constituie pretinsul titlu de proprietate al reclamanților se bazează pe un singur înscris olograf fals, considerăm că aceasta este un act ilegal.
Contract de vânzare-cumpărare din 10.04.2001 olograf ( care stă la baza pronunțării sentinței civile nr. 1099/2001), nu este nici întocmit, nici însușit de pârâtul Ș. D., nici semnat de acesta sau de soția lui, aspect pe care urmează să-l dovedească în cursul judecății.
Hotărârea judecătorească bazată pe un act nul absolut nu poate fi nici ea decât lovită de nulitate, potrivit principiului că orice act ulterior ce se bazează pe un act nul este, la rândul său, nul absolut.
În drept, art. 205 și urm. Cod pr. civilă, art. 1675-1676 Cod civil, Legea 7/1996 cu modif. ulterioare.
În susținerea apărărilor lor pârâții înțeleg să se folosească de proba cu acte, în cadrul căreia solicităm instanței să dispună și atașarea Dosarului civil nr. 1652/2001 aflat la Judecătoria Răcari, proba cu interogatoriul reclamanților, precum și de proba cu expertiză grafologică
Pârâții Ș. D. și C. G.-G., în contradictoriu cu: S. I. și Ș. G.-A., au formulat CERERE RECONVENȚIONALĂ prin care au solicitat instanței constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al reclamanților, ca fiind obținut de către reclamanți prin fraudă la lege și săvârșirea unor fapte de natură penală, respectiv fals și uz de fals în înscrisurile care care au stat la baza pronunțării Sentinței civile nr. 1099/10.10.2001.
În motivarea cererii s-a învederat instanței că reclamanții sunt cei care au obținut titlul de proprietate invocat în acțiune prin nesocotirea legii și încălcarea oricărui principiu moral.
Mai mult decât atât aceștia au obținut hotărârea judecătorească invocată -Sentința civilă nr. 1099/10.10.2001 - prezentând instanței o chitanță falsă (denumită Contract de vânzare-cumpărare din 10.04.2001), despre care pârâtul Ș. D. nu avea cunoștință și pe care, nici el și nici soția sa, Ș. C., nu o semnaseră niciodată.
Pronunțarea acestei sentințe în numai 3 săptămâni ( data depunerii cererii de chemare în judecată a fost 18.09.2001 ; data pronunțării 10.10.2001) a fost posibilă numai datorită împrejurării că reclamanta Ș. G.-A. era grefier la Judecătoria Răcari și era în foarte bune relații cu președintele de atunci al instanței, Judecător M. F., care a și pronunțat sentința.
De altfel, ambele persoane care au contribuit la pronunțarea Sentinței civile nr. 1099/10.10.2001 în Dosarul nr. 1652/2001 pe rolul Judecătoriei Răcari ( titlul de proprietate invocat de reclamanți), reclamanta Ș. G.-A. și judecătoarea M. F. au fost condamnate penal ( reclamanta a fost condamnată cu suspendare) pentru săvârșirea mai multor infracțiuni printre care: abuz în serviciu, complicitate la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals intelectual și uz de fals în cuprinsul mai multor dosare.
Așa se explică și faptul că în conținutul hotărârii se menționează despre un interogatoriu din oficiu la care reclamantul ar fi recunoscut ca ar fi încheiat cu reclamantul Ș. I. o convenție în sensul vânzării tuturor bunurilor sale imobile și că ar fi fost de acord cu admiterea acțiunii, lucruri total neadevărate.În realitate, pârâtul Ș. D., care s-a prezentat la singurul termen de judecată din dosar, a susținut contrariul celor consemnate în sentință și anume că nu a semnat niciodată un astfel de contract olograf, dar evident că acest lucru nu se reflectă în sentință Prețul acestei vânzări ar fi fost cel din chitanță, respectiv suma de 5.000.000 lei, adică 500 lei ron, pe care evident că acesta nu l-a primit niciodată.
Indiferent de evoluția pieței imobiliare și de faptul că bunurile se află în mediu rural este evident că prețul este modic și neserios pentru că nimeni nu ar accepta deposedarea sa de agoniseala de o viață pentru suma de 500 de lei, acest preț frizând absurdul.
Tot datorită bunelor relații pe care reclamanta le avea cu d-na judecător M. F. a fost posibil ca în preambulul hotărârii să se menționeze că pretinșii vânzători din Contracul olograf au condiționat acorul pentru pronunțarea hotărârii de înscrierea unui drept de uzufruct viager, iar în dispozitivul acesteia să nu se dispună nicmic sub acest aspect.
În același timp, învederăm instanței că pârâtul și soția sa nu ar fi putut încheia un astfel de contract de vânzare-cumpărareal singurei locuințe pe care o au și dintr-un considerent moral de necontestat: nu putea vinde întreaga gospodărie ( fără a-și păstra nici un drept asupra acesteia, nici uzufruct, nici abitatție și fără existența unui contract de întreținere) pentru că în acest fel ar fi rămas pe drumuri și pentru că ar fi privat-o de orice fel de drept pe fiica lor (pârâta C. G. -G.), care era singura care îi ajuta în gospodărie pe părinți și care rămăsese văduvă la o vârstă foarte tânără, având în îngrijire 2 copii minori.
Prin urmare, pentru reclamanta Ș. G. nu era nici o noutate sa procedeze la falsificarea înscrisurilor, lucru pe care l-a făcut și ulterior cu dovezile de comunicare ale hotărârii către pârâți.
Pârâtul Ș. D. nu a primit niciodată titlul de proprietate invocat pentru că acesta a fost ridicat probabil de la judecătorie chiar de reclamanta Ș. G., iar acest lucru se poate lesne observa din modificările grosolane ce apar pe dovezile de comunicare ale sentinței. A aflat despre existența unei astfel de hotărâri „pe la colțuri" în momentul în care a început întocmirea documentației cadastrale.
Atunci ,1a judecătorie și ulterior a avut reprezentarea că totul s-a terminat în acest fel, pentru că niciodată nu i-a fost comunicată de la Judecătoria Răcari vreo hotărâre judecătorească, în speță Sentința civilă nr. 1099/2001.
Dorind să verifice totuși ceea ce aflase, pârâtul Ș. D. a mers la Judecătorie unde a reușit să facă copie a dosarului din 2001.
Făcând însă verificările necesare la Oficiul de Cadastru a aflat că nu există întabulat nici un alt titlu de proprietate, moment în care pârâtul a avut reprezentarea că fiul său Ș. I. a fost animat de gânduri mai bune și a renunțat la aberanta de hotărâre judecătorească .
Din păcate însă nu a fost așa și fiul său, reclamantul Ș. I., se pretindea proprietar ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești depre care pârâtul nu avea știință că exista și l-a amenințat că îl dă afară din locuință pentru că deține această hotărâre judecătorească, hotărâre care, în dispozitiv nu cuprinde nici un fel de drept pentru părinții săi Ș. D. și Ș. C., nici un drept de abitație și nici uzufructul viager.
La acel moment pârâtul Ș. D. s-a văzut nevoit să încerce a înlătura pericolul și a formulat plângere penală pentru a dovedi săvârșirea infracțiunii de fals și uz de fals în contractul olograf și în dovezile de comunicare ale sentinței și că sentința nu are valabilitate fiind întemeiată pe un act fals.
Plângerea sa a fost respinsă de P. iar soluția a fost de neîncepere a urmăririi penale pentru că faptele erau prescrise, instanța nu a dispus nici ea a se face cuvenitele verificări ale înscrisului încriminat și a admis numai proba cu înscrisuri ( si atașarea dosarului civil), iar hotărârea judecătorească a fost de menținere a soluției parchetului., pornind de la aceeași situație: intervenirea prescripției faptelor.
Deși în plângerile formulate pârâtul Ș. D. a încercat din răsputeri să determine organele de cercetare penală să procedeze la verificarea susținerilor sale în sensul efectuării unei expertize grafologice, acest lucru nu s-a realizat, soluția respingerii plângerii pentru prescrierea faptelor fiind cea mai simplă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe art.209 Cod pr. civilă, art. 1225 Cod civil privind lipsa unui obiect licit al contactului olograf, art. 1235-1238 Cod civil privind lipsa cauzei în contractul olograf care a stat la baza pronunțării sentinței; art. 1246-1247 și 1249 privind constatarea nulității absolute .
În susținerea cererii s-a solicitat proba cu acte în cadrul căreia s-a solicitat atașarea Dosarului civil nr. 1652/2001 aflat la Judecătoria Răcari, proba cu interogatoriul reclamanților, proba cu expertiză grafologică pentru a dovedi susținerile noastre privind faptul că actul care a stat la baza sentinței civile nr. 1099/2001 este un act fals.
Prin sentinta civila nr. 45 CC din 11.06.2014 Curtea de Apel Ploiesti a admis cererea de stramutare formulata de piriti si a dispus trimiterea dosarului spre solutionare Judecatoriei Buzau, fiind înregistrată sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 1105 din 23.01.2015 Judecătoria B. a admis cererea formulata de reclamantii S. I. si S. G. A. in contradictoriu cu piritii S. D. si C. G. G.. A constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare încheiat intre piriti si autentificat sub nr. 88 din 22.01.2013 de BNP I. L. M. din municipiul Bucuresti.
Pentru a hotărâ astfel instanța fondului a reținut următoarele:
„ Prin actul sub semnătura privata intitulat Contract de vinzare-cumparare incheiat la data de 10.04.2001,in prezenta martorilor L. D. si M. E., piritul S. D. a vindut fiului sau S. P.,casatorit,contra sumei de 5.000.000 lei ROL,una casa de locuit compusa din 2 camere,bucatarie situata pe suprafata aferenta de 1.100 mp teren si suprafata de 1,040 ha teren extravilan,ambele situate pe raza satului Gămănesti,..
Prin sentinta civila nr. 1099 din 10.10.2001 pronuntata de Judecatoria R., judetul Dămbovita, ramasa definitiva si irevocabila s-a constatat vinzarea-cumpararea respectiva, respectiva hotarire tinind loc de act autentic .
Ulterior suscitatei hotariri, mai precis dupa 12 ani, conform contractului de vinzare autentificat sub nr. 88 din 22.01.2013 de BNP I. L. M. din municipiul Bucuresti, piritul S. D. vinde contra sumei de 12.000 euro fiicei sale pirita C. G..G. aceiasi casa de locuit ce o vindu-se fiului, cu suprafata de 3.701 mp din care 1.101 mp curti constructii si 2.600 mp teren arabil extravilan.
Atare situatie a atras atentia reclamantilor care au formulat cererea de formeaza obiectul dosarului de fata.
Prin intimpinarea din 18.04.2014 piritii au solicitat in esenta respingerea actiunii reclamantilor ca neintemeiata deoarece acestia nu si-au intabulat dreptul lor de proprietate.
Mai spun piritii ca contractul de vinzare-cumparare din anul 2001 incheiat cu fiul sau reclamantul S. P. este fals deoarece nu reflecta vointa vinzatorului,piritul S. D..
Nu in ultimul rind piritii arata ca pretul pentru care s-a incheiat contractul din 2001 este derizoriu si neserios.
Ulterior depunerii intimpinarii piritii au formulat si o cerere reconventionala prin care solicita constatarea nulitatii absolute a titlului de proprietate a reclamantilor adica a sentintei civile nr. 1099 din 10.10.2001 pronuntata de Judecatoria R., judetul Dămbovita.
Motivul invocat in esenta îl constituie partinirea de care a dat dovada completul de judecata care a pronuntat hotarirea, care spun piritii ar fi fost condamnat ulterior pentru savirsirea mai multor infractiuni de serviciu.
Prin Raspunsul la intimpinare si cererea reconventionala reclamantii arata ca ei au dobindit titlul de proprietate in anul 2001 sub imperiul vechiului C.civ. si ca a operat transferul dreptului de proprietate fara ca legea sa le impuna alte formalitati.
Mai arata ca, piritul S. D. a facut o declaratie falsa la BNP I. in sensul ca in contractul de vinzare catre pirita C. G. G. a afirmat ca nu s-au constituit drepturi reale in favoarea altor persoane,eliminind astfel hotarirea din 2001 a Judecatoriei R..
Referitor la cererea reconventionala reclamantii arata ca toate motivele invocate de piriti reprezinta simple speculatii de natuzra a induce in eroare instanta de judecata,fiind incercari nereusite de a desfiinta o hotarire judecatoreasca.
In faza Buzau a solutionarii cauzei prin incheierea din data de 18.11.2014 s-a admis o cerere de ajutor public judiciar a petentei C. G. G. sub forma esalonarii in doua transe a sumei de 730 lei ca taxa timbru pentru cererea reconventionala formulata la judecatoria R.,achitata prin chitantele . nr._-2 din 20.11.2014 si . nr._-5 din 08.01._.
De asemenea, la cererea instantei au fost audiati martorii care au semnat actul sub semnatura privata din anul 2001 si anume L. D. si M. E., care in declarariile lor din data de 16.01.2015 au aratat ca isi mentin semnaturile date pe respectivul act, acesta fiind real si exprimind vointa partilor care l-au incheiat.
Totodata la cererea partilor s-au luat interogatorii piritilor si reclamantului S. I..
In drept, art. 1237,1246,1247,1249 C.civ. pentru cererea reclamantilor si art. 1246,1247,1249 NCC,art. 209 NCPC pentru cererea reconventionala a piritilor.
La termenul de fond din data de 16.01.2015 piritii prin avocat au solicitat proba cu expertiza grafologica pentru a dovedi falsitatea actului sub semnatura privata din anul 2001.
Instanta a respins aceasta proba nefiind concludenta in raport cu declaratiile martilor L. D. si M. E. si cu intervenirea sentintei civile nr. 1099 din 10.10.2001.
În practica se intimpla des ca parintii cu mai multi copii sa incheie acte de vinzare-cumparare pentru bunuri din proprietatea lor mai întîi cu un copil iar apoi dupa deteriorarea relatiilor cu acesta, prin nesocotirea legii si fara a se gindi la consecintele juridice, cu un alt copil.
Asa s-a intimplat si in cazul de fata.
Numai ca aici a intervenit dupa intocmirea actului de vinzare cumparare din anul 2001 o hotarire judecatoreasca si anume sentinta civila nr. 1099 din 10.10.2001 a Judecatoriei R. ramasa definitiva si irevocabila.
Nici un act ulterior incheiat in contra acestei hotariri nu rezista fiind nul absolut.
Din probele administrate si in special din declaratiile martorilor vinzarea din anul 2001 rezulta ca aceasta a fost reala exprimind vointa partilor.
I se pare logica incheierea actului de vinzare din anul 2001 dintre tata si fiu precum si pretul stabilit in el,atit timp cit fiul abia se casatorise si tatal atunci urmarea ajutorarea lui cu o inzestrare materiala corespunzatoare.
În ceea ce privește cererea reconventionala formulata de piriti, s-a reținut de instanța de fond ca aceasta nu este intemeiata.
Nu poti solicita pe calea unei reconventionale desfiintarea unei hotariri judecatoresti.
Aceasta poate fi anulata numai prin caile legale de atac, in speta apelul.
Nefacind asa hotarirea respectiva a ramas definitiva si irevocabila,buna sau rea pentru piriti.
Nu consideră a fi logic ca un parinte, dupa ce se cearta cu fiul sau mai mare sa vinda aceleasi bunuri fiicei mai mici, fara a tine seama de prevederile legale si de consecintele juridice ale acesteia.
De asemenea pretul pentru care a fost incheiat al doilea act, 12.000 euro, consideră a fi unul nereal, fictiv, intre tata si fiica.
In consecinta instanta a admis cererea formulata de reclamanti si a constatat nulitatea absoluta a contractului de vinzare autentificat sub nr. 88 din 22.01.2013 de BNP I. L. M. din municipiul Bucuresti, obligind totodata piritii sa le achite suma de 1.780 cu titlu de cheltuieli de judecata,din care 1.000 lei onorariu avocat conform chitantelor nr. 5 din 23.01.2014 si nr. 1 din 07.01.2015 si 780 lei taxa judiciara de timbru conform chitantei . nr._ din 18.02.2014.
De asemenea, a respins cererea reconventionala a piritilor, ca neintemeiata.
Împotriva sentinței au declarat apel pârâții reclamanți Ș. D. și C. G. - G., criticându-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului și anularea în tot a Sentinței civile nr. 1105/23.01.2015 pronunțată în Dosar nr._ de Judecătoria B. pentru lipsa din dosar a încheierii de ședință din data de 16.01.2015 (când a avut loc ședința publică) care, potrivit mențiunii din Sentința civilă nr. 1105/23.01.2015 „face parte integrantă din prezenta".
Se arată că, în încheierea menționată mai sus, trebuia să se regăsească susținerile părților, desfășurarea ședinței, motivarea respingerii unor probatorii a căror discutare fusese prorogată și dezbaterile avute în fața instanței la termenul de judecată al dosarului.
Se menționează că în data de 12.02.2015 s-au deplasat la Arhiva Judecătoriei B. și au solicitat copii din dosar, printre care și copii ale tuturor încheierilor de ședință (24.10.2014; 21.11.2014 și 16.01.2015), dar nu s-a găsit în dosar încheierea de ședință din 16.10.2015.
Nici avocatul părților și nici persoana de la xerox nu au găsit încheierea de ședință din data de mai sus — 16.01.2015 în cuprinsul dosarului, ceea ce înseamnă că Sentința civilă nr. 1105/23.01.2015 este incompletă, dată fiind mențiunea din chiar cuprinsul ei: „ încheierea de ședință din acea dată - 16.01.2015 - ...face parte integrantă din prezenta".
In situația dată, în care pronunțarea a fost amânată din 16.01.2015 în data de 23.01.2015, consideră că era obligatorie comunicarea încheierii de ședință din 16.01.2015 odată cu hotărârea, ori este evident ( din actele dosarului) că nici acest lucru nu s-a făcut.
Se învederează că la data de 12.02.2015 ultima fila din dosar era fila nr. 85.
Extrem de rapid după pronunțare (26.01.2015)s-a dispus comunicarea Sentinței civile nr. 1105/2015 pârâtei C. G. G. Sentința la domiciliul său din București ( nu la domiciliul ales), dar nu i-a fost comunicată și încheierea, probabil pentru că aceasta nici nu era întocmită.
De altfel, arată că, nici pronunțarea nu a avut loc în ședință publică pentru că în data de 23.01.2015, la ora 9,00, le-a fost comunicată telefonic pronunțarea prin Serviciu Arhiva al Judecătoriei, ori ședința publică de judecată de abia începea la ora 8,30.
In situația în care în intervalul de timp scurs din 12.02.2015 și până în prezent la dosar ar apărea încheierea de ședință din 16.01.2015, iar instanța apreciază că nu sunt întrunite condițiile anulării hotărârii, solicită modificarea în tot a Sentinței civile nr. 1105/23.01.2015, în sensul respingerii acțiunii principale și admiterii cererii reconvenționale, deoarece hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică
Un prim aspect pe care îl învederează instanței de apel este acela că nu s-a făcut comunicarea hotărârii la domiciliul ales, deși la fiecare ședință au făcut cunoscută instanței cererea îndeplinirii actelor de procedură la domiciliul ales și nu la adresa de domiciliu.
Acest aspect rezultă din încheierea de ședință și 24.11.2014, din cuprinsul Sentinței civile nr. 1105/23.01.2015 (în preambul și în dispozitiv), din cuprinsul întâmpinării și al Cererii reconvenționale.
Cu toate acestea instanța fondului nu a făcut nici un fel de comunicare la domiciliul ales, ignorând prevederile art.155, pc t. 6 din Noul Cod de Procedură Civilă.
Precizează că instanța de control va observa și faptul că nici măcar încheierea de ședință din 18.11.2014, prin care s-a dispus asupra cererii de ajutor public judiciar, nu a fost comunicată la domiciliul ales, ceea ce ar fi putut duce la anularea cererii reconvenționale pe considerentul că pârâții nu s-ar fi conformat dispozițiilor instanței privind timbrajul.
În opinia acestora, instanța nu a dorit să afle adevărul și să pronunțe o hotărâre conformă acestui adevăr, chiar din prima clipă în care a fost investită cu prezenta acțiune, prin strămutare.
De fapt, instanța s-a erijat, în avocat al reclamanților și a făcut tot ce se poate pentru a înlătura cererea reconvențională.
Pe de o parte, a menționat în motivare că cererea reconvențională a fost depusă ulterior întâmpinării, iar pe de altă parte, nu a comunicat încheierea din 18.11.2014 la domiciliul ales și, deși formal a admis cererea de ajutor public și a făcut o eșalonare a taxei în doar 2 rate, în esență nu a creat nici un fel de facilitate pârâților cu o motivare subiectivă, netemeinică, nelegală și bizară: „Deși în această situație venitul lunar al petentei se ridică la suma de 446 lei, ceea ce, teoretic, i-ar permite acordarea unui ajutor public judiciar de 50% prin scutire, instanța nu va face acest lucru, motivat de faptul că petenta dispune de resurse materiale, fapt dovedit prin achitarea către pârâtul Serbau D. a sumei de 12.000 euro contravaloarea imobilului cumpărat conform contractului autentificat sub nr. 88 din 22.01.2013".
Consideră că, în mod esențial, prin această hotărâre instanța i-a încălcat petentei un drept care nu este teoretic, ci este stabilit prin lege, iar veniturile avute în vedere de instanță nu sunt prevăzute în mod expres de lege ( venituri au fost dovedite cu înscrisurile prevăzute de OUG 51/2008).
Faptul că petenta a strâns, de-a lungul timpului, împreună cu soțul său decedat, o sumă de bani pe care a folosit-o cu 2 în urmă pentru achiziționarea unei locuințe pentru ea și copiii săi, nu dădea dreptul instanței să constate că ,,petenta dispune de resurse materiale" și să-i refuze ajutorul public judiciar de 50%.
Pârâții nu au formulat cerere de reexaminare împotriva încheierii din 18.11.2014 pentru că această hotărâre nu a fost comunicată la domiciliul ales, nu a fost comunicată în timp util nici pârâtei C. G. ( ci cu doar 1 zi înaintea termenului de judecată), iar formularea unei cereri ulterioare ( după ce s-ar fi cerut comunicarea la domiciliul ales) ar fi însemnat tergiversarea procesului, având în vedere că termenul de judecată era stabilit pentru 21.11.2014.
Consideră că soluția instanței privind cererea principală, respectiv constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 88/22.01.2013, este netemeinică și nelegală, cu atât mai mult cu cât pe această cerere nu au fost administrate probatoriile necesare și utile soluționării cauzei din care să rezulte că la întocmirea actului autentic ar fi fost încălcate prevederile legii, respectiv nu au fost depuse înscrisurile care au stat la baza întocmirii Contractului de vânzare-cumpărare nr. 88/2013, aflate în Dosarul Notarial al BNP I. L. M..
Numai prin verificarea acestor înscrisuri instanța ar fi putut verifica dacă la întocmirea actului de vânzare notarul a avut la dispoziție actele necesare transmiterii dreptului de proprietate conform Legii notarilor Publici și dacă există vreo încălcare a acestei legi sau a Codului Civil.
Pe de altă parte, în mod greșit, instanța a preluat, fără a cenzura, afirmația reclamanților din cererea introductivă, potrivit căreia în anul 2001, pentru validitatea actului nu ar fi fost necesară condiția în tabularii sau a transcrierii dreptului de proprietate la Cartea Funciară sau registrul de transcripțiuni imobiliare.
În privința probelor, pe care instanța le consideră îndestulătoare pentru admiterea acțiunii principale, arătă că acestea nu erau suficiente, dar nici în măsură să creeze instanței aparența adevărului.
Se poate observa din motivare că proba esențială pentru soluționarea acțiunii principale a fost constituită de „declarațiile martorilor vânzării din 2001" din care ar fi rezultat că vânzarea ar fi fost reală.
Privitor la acest aspect arătă că cei doi martori au fost propuși chiar de pârâți, care au avut reprezentarea greșită că aceștia vor spune adevărul în fața instanței și sub jurământ, cu atât mai mult cu cât martorul L. D. ( care este tatăl reclamantei Ș. G. și soacra numitului Ș. I.), cu ceva timp în urmă, îi spusese pârâtului Ș. D. că în eventualitatea în care va fi întrebat despre această chitanță va spune adevărul că el nu a semnat un astfel de înscris în prezența vânzătorilor.
Solicită a se observa că martorul L. D. nu-și amintește nici unde s-a redactat chitanța olografă denumită Contract de vânzare-cumpărare ( „în curte sau în casa mea") și nici cine a scris acest act, dar își amintește care au fost persoanele prezente și prețul vânzării de 5 milioane lei.
Ba mai mult, a mai menționat martorul oral ( dar nu se consemnează în declarație) că ar fi fost prezentă și mama reclamantului Ș. C., care ar fi venit pe bicicletă, ori acesta nu a știut niciodată să meargă pe bicicletă.
Intre declarațiile celor 2 martori există contraziceri asupra situației de fapt, astfel că, contrar susținerilor din declarația matorului L. D., în care se susține că imobilul a fost vândut numai reclamantului Ș. I., în declarația numitei M. E. aceasta afirmă că imobilul a fost vândut celor 2 reclamanți
Măcar și pentru aceste contraziceri, dacă ar fi dorit să afle adevărul, instanța trebuia să încuviințeze proba cu expertiză grafologică, din care se putea afla cu certitudine cine a scris chitanța olografă care a stat la baza Sentinței civile nr. 1099/2001 și cine a semnat acest înscris, precum și dacă acest act a fost semnat la momentul întocmirii lui de către vreunul dintre martori sau le-a fost prezentat spre semnare într-o altă împrejurare.
Mai mult decât atât, proba cu expertiză ar fi fost utilă, necesară și pertinentă cauzei deoarece se poate observa cu ochiul liber că semnătura pârâtului Ș. D. de pe Interogatoriu nu este semnătura de pe chitanța olografă.
Și mai surprinzător este faptul că, deși în întâmpinare, în Cererea reconvențională și în Concluziile Scrise, pârâții au arătat că prețul de 500 lei nu putea reflecta valoarea bunurilor pretins-vândute, fiind un preț neserios și nereal, instanța nu reține și nu face vorbire despre această susținere, în schimb, la pct. 2 ( pag. 3 a sentinței) - privind soluționarea cererii reconvenționale -instanța fondului consideră că: „ prețul pentru care a fost încheiat al doilea act, 12.000 euro, ni se pare nereal, fictiv, între tată și fiică".
Retoric, se întrebă, ce unitate de măsură a folosit dl. judecător când apreciază că prețul de 500 lei este un pret corect, iar prețul de 12.000 euro este un preț nereal și fictiv ?
Motivele pentru care nu s-a exercitat în termen apelul sunt evidente și rezultă din Dosarul 1652/2001 atașat la prezentul dosar, fiind evident că hotărârea nu a fost comunicată pârâților din acel dosar ( se observă de pe dovezile de comunicare care sunt șterse cu pastă albă, modificate și mâzgălite, probabil cu ajutorul reclamantei Ș. G., care era grefier în acel moment la Judecătoria Răcari)
Pentru că nu mai erau în termen pentru exercitarea apelului, pârâții au socotit ca plângerea penală va arăta cu certitudine că înscrisul este fals.
Astfel cum rezultă din actele dosarului până la data judecării fondului nu s-a constatat că înscrisul este fals, dar nu pentru că acesta nu ar fi fals, ci numai pe considerentul că s-a prescris constatarea infracțiunii de fals și uz de fals și posibilitatea tragerii la răspundere penală a reclamanților.
Dacă o persoană nu mai răspunde penal ,datorită intervenirii prescripției, acest lucru nu înseamnă că ea nu se face vinovată de fapta în sine, în speță nu se poate susține că înscrisul este valid.
Dacă instanța ar fi încuviințat proba solicitată și ar fi existat un Raport de expertiza grafoscopică, cu siguranță că, chiar dacă nu s-a făcut apel, s-ar fi putut exercita o cale extraordinară de atac împotriva Sentinței civile nr. 1099/2001, sentință care a fost pronunțată de un judecător condamnat penal pentru săvârșirea infracțiunilor de același fel.
Instanța fondului nu a ținut seama de nici una dintre considerentele și înscrisurile depuse de pârâți în sensul de a dovedi că la data încherii contractului de vânzare-cumpărare nr. 88/2001 erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru încheierea unui astfel de înscris.
Fiind îndeplinite întocmai cerințele legii la întocmirea actului notarial nu este legal a se dispune constatarea nulitățiii unui astfel de înscris
Ambii pârâți au arătat, prin răspunsurile la interogatorii, că nu s-au simțit datori să comunice notarului existența vânzării către reclamanți pentru simplul considerent că Ș. D. nu a vândut niciodată și nu a semnat niciodată vreun înscris pentru transferul proprietății către fiul său.
Având în vedere motivele de mai sus și probatoriile pe care doresc să le administreze, apelanții solicită instanței admiterea apelului, anularea Sentinței civile nr. 1105/23.01.2015 sau modificarea în tot a acesteia și rejudecarea cauzei.
Pentru edificarea instanței de control asupra desfășurării procesului, asupra mărturiei martorilor, și asupra realității motivelor de apel, solicită ca la dosar să se aibă în vedere înregistrarea audio de la instanța de fond, cel puțin a desfășurării ședinței de judecată din data de 16.01.2015.
Solicită cheltuielile de judecată în sumă de 2730 lei conform chitanțelor depuse la dosarul de fond în original și cheltuielile de judecată din apel, în sumă de 365 lei.
În susținerea apelului solicită instanței să admită ca și probatorii probele administrate la fond și următoarele: înregistrarea audio de la instanța de fond a ședinței din 16.01.2015 (cu atât mai mult cu cât nu am găsit la dosar încheierea de ședință din această dată); proba cu înscrisuri prin care să se dispună adresă către Notarul Public I. M., pentru depunerea întregului dosar întocmit cu ocazia închierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. 88/21.01.2013 și cu actele din Dosarul civil nr. 1652/2001 al Judecătoriei Răcari, dispunându-se atașarea din noua acestui dosar; proba cu expertiză grafologică pentru a se verifica dacă semnătura de pe Contractul de vânzare-cumpărare olograf din 10.04.2001 și de pe dovezile de comunicare ale sentinței aparține pârâtului Ș. D. și numitei Ș. C.; proba testimonială cu un martor în persoana numitei Ș. C., mama reclamantului Ș. I. și al pârâtei C. G. (a cărei semnătură se pretinde că apare pe contractul olograf și pe dovezile de comunicare ale Sentinței 1099/2001), eventual reaudierea martorilor de la fond, proba cu înregistrarea audio a convorbirii dintre reclamantul Ș. I. și pârâta C. G., convorbire avută imediat după pronunțarea hotărârii de la fond.
Menționează că martorul Ș. C. are același domiciliu cu al pârâtului Ș. D., în Corn. Contești, ..
Reclamanții pârâți au formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Se arată că prin sentința apelată s-a admis cererea formulată de reclamanții Ș. A. și Ș. G. A., iar pe cale de consecință s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți și autentificat sub nr.88/22.01.2013 de BNP I. L. M., pârâții fiind obligați să achite reclamanților suma de 1780 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin aceeași hotărâre s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâți.
Apreciază că sentința apelată este legală și temeinică, fiind rezultatul unei analize complete și judicioase a tuturor probelor administrate în cauză.
Motivele de apel invocate de pârâți reprezintă în fapt o reluare a apărărilor realizate în fața instanței de fond și nicidecum nu pot conduce la schimbarea soluției primei instanțe.
Răspunzând punctual tuturor motivelor de apel invocate de apelanți, precizează că susținerea apelanților, potrivit căreia nu li s-a comunicat încheierea de
amânare a pronunțării, fapt ce ar atrage nulitatea hotărârii, nu poate fi primită de
instanța de control judiciar, căci, toate considerentele pentru care instanța de fond a
pronunțat soluția, se găsesc în sentința civilă nr.l 105/23.01.2015 - hotărâre
comunicată în întregime apelanților .
Fără a achiesa la poziția pârâților, în sensul că nu li s-a comunicat încheierea de amânare a pronunțării, susține că lipsa comunicării unei asemenea încheieri nu echivalează cu lipsa de la dosarul cauzei a încheierii de amânare a pronunțării.
Susținerea apelanților, potrivit căreia pronunțarea nu a avut loc în ședință publică, pentru că în data de 23.01.2015, la ora 9,00, le-a fost comunicată soluția prin serviciul arhivă, în condițiile în care ședința publică de judecată începea la ora 8,30, reprezintă o dovadă în plus a relei credințe de care dau dovadă pârâții.
Pârâții sunt cei care solicită telefonic soluția și tot pârâții sunt cei care ulterior invocă aspecte pur formale, cu scopul de a desființa o soluție legală și temeinică.
Atât timp cât ședința publică de judecată a început la această instanță la ora 8,30, iar soluția a fost comunicată telefonic la ora 9,00, este clar că pronunțarea acestei sentințe s-a făcut în ședință publică.
Apelanții-pârâți invocă în susținerea apelului, că hotărârea apelată nu a fost comunicată la domiciliul ales, ci la adresa lor de domiciliu.
Acest motiv ar fi avut eficiență juridică în situația în care comunicarea hotărârii la domiciliul pârâților și nu la domiciliul ales le-ar fi produs o vătămare ce nu ar fi putut fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii, ori, în această cauză, pârâții au intrat în posesia hotărârii în timp util, astfel că, în termenul prevăzut de lege, prin avocat, au fost în măsură să declare și să redacteze apelul.
Apelanții-pârâți susțin că instanța de fond nu a dorit să afle adevărul și să pronunțe o hotărâre conformă acestui adevăr și că acest lucru "este dovedit de împrejurarea că în sentință nu se reține exact nici măcar cronologia formării dosarului" .
Nu numai că nu achiesează la această susținere a apelanților, pentru că nu corespunde realității, dar chiar mai mult, se impune a se reține că nu există nici un text de lege și nici măcar practica judiciară nu a statuat vreodată că nereținerea exactă a cronologiei formării dosarului ar putea constitui motiv de apel.
Susținerile apelanților cu privire la modul de soluționare a cererii de ajutor public judiciar, inclusiv la modul de comunicare a încheierii prin care s-a soluționat această cerere, consideră că nu pot constitui motive de apel.
În situația în care pârâții s-ar fi considerat nemulțumiți de modul de soluționare a cererii de ajutor public judiciar, inclusiv de modul în care le-a fost comunicată încheierea prin care s-a soluționat această cerere, aveau deschisă calea cererii de reexaminare, cale de care însă nu au înțeles să uzeze.
Apelanții-pârâți critică sentința instanței de fond, susținând că aceasta a fost pronunțată pe baza unui material probator insuficient.
Esențial este că instanța de fond a admis, pentru justa soluționare a cauzei, audierea martorilor propuși chiar de către apelanții-pârâți.
Faptul că martorii audiați în cauză, la cererea apelanților-pârâți, au spus adevărul în fața instanței de fond, adevăr ce deranjează pe apelanții-pârâți și care probabil se așteptau să speculeze vreo anume idee desprinsă din declarațiile martorilor, nu înseamnă că hotărârea pronunțată are la bază un material probator insuficient.
Atât timp cât declarațiile martorilor audiați în cauză se coroborează cu răspunsul părților la interogatoriu, consideră că în mod corect instanța de fond a apreciat ca nefiind utilă administrarea probei cu expertiza grafologică
S-a menționat mai sus de răspunsul apelanților-pârâți la interogatoriu și de aceea apreciază în acest context să facă trimitere la câteva aspecte esențiale rezultate din această probă:
Pârâta C. G.-G. precizează prin răspunsul la interogatoriu că a aflat de existența unui act sub semnătură privată care atestă înstrăinarea proprietății tatălui său Ș. D. către fiul său, reclamantul Ș. I., în urmă cu 3 ani.
Pârâtul Ș. D. afirmă că a luat cunoștință de existența unei hotărâri judecătorești care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare în momentul în care a început întocmirea documentației cadastrale.
Deci, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărei nulitate absolută au solicitat-o, ambii pârâți cunoșteau că imobilul proprietatea lui Ș. D. fusese înstrăinat lui Ș. I..
Niciunul dintre cei doi pârâți nu au adus la cunoștința notarului că pentru același imobil există un act sub semnătură privată ce atestă înstrăinarea acestuia, respectiv o hotărâre judecătorească care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Refuzul ambilor pârâți de a aduce la cunoștința notarului că pentru același imobil există un act sub semnătură privată ce atestă înstrăinarea acestuia, respectiv o hotărâre judecătorească care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare reprezintă cea mai puternică dovadă a relei-credințe a acestora Ia încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentic.
Este evident că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentic, pârâtul Ș. D. nu mai era titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul acestui contract, astfel că, lipsește una din condițiile de fond referitoare la încheierea convențiilor, respectiv cea care vizează obiectul contractului, mai precis, cea care impune ca vânzătorul să fie proprietarul bunurilor vândute.
Existența, respectiv valabilitatea titlului nostru de proprietate, reprezentat de hotărârea judecătorească ce ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, este recunoscută de însăși cei doi pârâți, care, puși în fața faptului împlinit, au fost nevoiți să formuleze cerere reconvențională prin care au încercat să obțină constatarea nulității absolute a acestuia.
Nici apărările invocate de apelanții-pârâți pe aspectele ce vizează cererea reconvențională, nu pot fi primite de instanța de control judiciar, pentru că nu își găsesc corespondent în realitatea juridică a cauzei.
Chiar pentru verificarea acestui aspect, a fost atașat dosarul nr._ .
Cu privire la probele solicitate de apelanții-pârâți în calea de atac a apelului,intimații au arătata că nu se impun dat fiind soluția pronunțată.
Examinând sentința atacată în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate, precum și de prevederile legale incidente, constată că apelul declarat este întemeiat.
Critica apelantei, potrivit căreia sentința fondului este lovită de nulitate absolută este fondată.
Se constată că în fond, dezbaterile au avut loc la termenul din 16.01.2015, pentru când s-a amânat pronunțarea la data de 23.01.2015, când s-a pronunțat sentința apelată.
Deși din partea introductivă a sentinței rezulta ca dezbaterile au avut loc la data de 16.01.2015, lipsește încheierea de dezbateri si de amânare a pronunțării.
Potrivit art. 232 – 236 c.p.c., încheierea de sedinta reprezinta actul procedural in care se consemneaza continutul dezbaterilor din cadrul unei sedinte de judecata constituind o sinteza fidela a activitatii desfasurate in instanta de toti participantii procesuali.
Textul citat impune in mod expres obligatia intocmirii unei incheieri de sedinta pentru fiecare termen de judecata, astfel incat sanctiunea nulitatii opereaza cu atat mai mult in ipoteza in care instanta a omis sa intocmeasca incheierea, situatia fiind de natura a vatama interesele partilor.
Avand in vedere art. 425 alin.1 c.p.c, incheierea din 16.01.2015 face parte componenta a sentinței primei instanțe nr.1105 din 23.01.2015 si in consecinta lipsa acesteia atrage nulitatea acestei decizii.
Din economia textelor de lege mai sus menționate, nulitatea hotărârii se justifica prin aceea ca lipsa încheierii de dezbateri împiedică exercitarea controlului judiciar, nefiind posibil a se verifica daca s-au respectat regulile de procedura privind legala compunere a instanței, prezenta părților, conținutul concluziilor formulate, probele administrate, cererile de noi probe si alte împrejurări esențiale, referitoare la modul în care s-au desfășurat dezbaterile.
Rezultă cu puterea evidenței că s-a produs o vătămare a drepturilor procesuale ale părților, care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunțate în condițiile acestei omisiuni.
F. de cele ce preced, în baza art. 480 c.p.c., apelul pârâților urmează a fi admis, dispunându-se anularea sentinței civile nr. 1105 din 23.01.2015 și reținerea cauzei spre rejudecare.
Potrivit art.22 alin.2 c.p.c. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Conform dispozițiilor art.22 c.p.c., judecătorul trebuie să dea eficiență intereselor generale consacrate prin norme imperative, menite să concureze la soluționarea cauzelor în mod legal, fiind obligat să descopere adevărul și să dea părților ajutor activ în apărarea drepturilor și intereselor legitime.
Soluționarea în fond a unui litigiu civil având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, precum și a cererii reconvenționale ce a avut ca obiect anularea titlului de proprietate al reclamanților, presupune administrarea de probe concludente, pentru a se putea aprecia de instanță temeinicia cererilor ce formează obiectul cauzei deduse judecății.
Cercetarea în fond a litigiului implică așadar, cunoașterea exactă a faptelor care au dat naștere raporturilor juridice dintre părți, respectiv a obligațiilor asumate de părți prin contract și a condițiilor în care s-a pronunțat hotărârea care ține loc de act de vânzare cumpărare.
Tribunalul apreciază că instanța fondului a pronunțat o hotărâre judecătorească pe baza unor probe neconcludente și insuficiente, care nu au dus la dezlegarea pricinii, ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei .
Astfel, reclamanții intimați au investit instanța fondului cu o acțiune de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 88 din 22.01.2013 de BNP I. L. M., motivat de faptul că s-a vândut lucrul altuia, iar vânzătorul și cumpărătorul la momentul încheierii lui cunoșteau că bunul fusese deja înstrăinat.
Așa cum însăși reclamanții intimați au arătat în motivarea acțiunii, era necesar a se administra probatorii de natură a dovedi, fără putință de tăgadă, concernul fraudulos al apelanților la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare .
Principiul error communis facit jus este recunoscut in doctrina juridica si aplicat in practica instantelor judecatoresti in acele situatii exceptionale in care, daca nu s-ar recunoaste efecte specifice anumitor raporturi juridice de fapt, s-ar aduce o atingere grava sigurantei si stabilitatii circuitului civil. In materia actelor juridice translative de proprietate incheiate intre vii, principiul este cunoscut si sub denumirea de " teoria validitatii actelor juridice incheiate de subdobanditorul de buna-credinta cu proprietarul aparent". Pentru a se retine teoria validitatii actelor juridice incheiate de subdobanditorul de buna-credinta cu proporietarul aparent - error communis facit jus, trebuie sa fie indeplinite trei conditi: 1. buna-credinta a cumparatorilor, 2. eroarea .-au aflat cumparatorii si 3. eroarea invincibila in care s-au aflat acestia.
In ceea ce priveste buna - credinta a cumparatorului, Tribunalul retine că aceasta consta in convingerea acestuia ca a cumparat imobilul de la adevaratul proprietar, desi, in realitate, acestuia ii lipsea aceasta calitate. Credinta se apreciaza in persoana cumparatorului in mod concret, in functie de aptitudinile acestuia si de imprejurarile in care s-a incheiat contractul, fiind o notiune cu vadit caracter subiectiv. Buna-credinta se presupune intotdeauna, iar cel care invoca reaua-credinta trebuie sa o dovedeasca.
Referitor la eroarea . element obiectiv reprezentat de aparenta creata de titlul de proprietate prezentat si un element subiectiv, psihologic, constand in credinta cumparatorilor in aparenta creata de titlul de proprietate coroborata cu celelalte imprejurari de fapt ce intaresc aceasta credinta: publicitatea dreptului, conduita proprietarului aparent fata de bun, durata de timp in care proprietarul aparent a stapanit public anterior bunul, perceptia colectivitatii fata de bunul sau categoria din care face parte bunul detinut de proprietarul aparent.
In legatura cu eroarea invincibila ( de neinlocuit), ce reprezinta cea de-a treia conditie necesara pentru a-si gasi aplicabilitatea principiul error communis facit jus, trebuie cercetata cauza erorii si de analizat daca un om capabil, in conditiile socio-politice si a realitatilor sociale existente la momentul incheierii contractului, putea sau nu sa descopere viciul titlului proprietarului aparent. Cu alte cuvinte, invincibilitatea erorii trebuie apreciata in persoana subdobanditorului de buna credinta in mod abstract, prin raportare la o persoana diligenta, spre deosebire de buna credinta care se apreciaza in mod concret, in raport de circumstantele personale ale individului. Acest aspect se impune intrucat consecintele admiterii teoriei validitatii aparentei in drept sunt deosebit de grave pentru adevaratul proprietar care, practic, se va vedea privat de bunul sau. In acest sens, trebuie remarcat ca admiterea institutiei error communis facit jus are drept consecinta o ingerinta in dreptul de proprietate al unei persoane, astfel ca admiterea efectului creator de drept al erorii comune si invincibile trebuie sa tina seama si de criteriile stabilite in jurisprudenta Curtii Europene cu privire la justificarea ingerintei in dreptul fundamental de proprietate al unei persoane. Pentru a se retine caracterul invincibil al erorii, subdobanditorul trebuie sa intreprinda toate actiunile si formalitatile posibile apte de a confirma existenta dreptului autorului. In lipsa acestor diligente, subdobanditorul nu poate datora situatia sa erorii invincibile, ci neglijentei sale.
Ori, raportat la dispozițiile legale și jurisprudențiale menționate mai sus, prima instanță nu se preocupă de a stabili, printr-un probatoriu complet și complex, dacă acestea au fost îndeplinite și au fost de natură a conduce la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat între apelanți.
Apreciind că Judecătoria B. nu a cercetat fondul și văzând că este necesară administrarea de probatorii suplimentare, apte să lămurească pe deplin situația de fapt, respectiv înscrisuri, martori, expertiză tribunalul urmează ca, în baza art. 480 Cod procedură civilă, să anuleze sentința pronunțată și să rețină cauza spre rejudecare, pentru suplimentarea probatoriilor în vederea stabilirii corecte a situației de fapt.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de pârâții reclamanți Ș. D. domiciliat în comuna Conțești, . și C. G.-G. domiciliată în București, . nr. 18, ., ambii cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat R. E. în București, .. 1-3, .. 1, . împotriva sentinței civile nr. 1105 din 23.01.2015 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ având ca obiect anulare act, în contradictoriu cu reclamanții pârâți Ș. I. și Ș. G. A., ambii domiciliați în orașul Răcari, ., județul Dâmbovița, cu domiciliul ales la Cabinet de avocat T. E. în Târgoviște, .. 11, ., județul Dâmbovița.
Dispune anularea sentinței civile nr. 1105 din 23.01.2015 a Judecătoriei B. și reține cauza spre rejudecare, în vederea completării probatoriilor.
Stabilește termen de judecată la data de 05.10.2015 cu citarea părților.
Pronunțată în ședința publică de la 07 Septembrie 2015
Președinte, E. P. | Judecător, V. B. | |
Grefier, D. H. |
Red. P.E Judecătoria B.
Thred. P.E Dosar fd._
6ex/25.09.2015 Judecător fd. V. C. I.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 2299/2015. Tribunalul BUZĂU | Contestaţie la executare. Decizia nr. 2843/2015. Tribunalul BUZĂU → |
|---|
