Sechestru asigurător. Decizia nr. 6/2015. Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6/2015 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 14-01-2015 în dosarul nr. 6/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 6/2015
Ședința publică de la 14 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. R.
Judecător G. I. R.
Judecător V. B.
Grefier M. H.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurenta-contestatoare . SRL BUZAU – cu sediul în B., . 1, ., jud. B., împotriva sentinței civile nr._/17.06.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ - având ca obiect ridicare sechestru asigurător, în contradictoriu cu intimatele D. G. A FINANTELOR PUBLICE BUZAU și ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANTELOR PUBLICE BUZAU, ambele cu sediul în B., ., jud. B..
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că dosarul a fost repus pe rol din oficiu pentru perimare, întrucât a stat în nelucrare mai mult de un an de zile, cauza fiind suspendată, în temeiul art. 242 pct.2 Cod pr.civilă, la data de 06.11.2013, după care:
Instanța constată dosarul în stare de judecată și îl reține spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra prezentului recurs civil, constata:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. cu numărul_ din data de 28.03.2013, contestatoarea ., cu sediul in B., ., C._, cont bancar R007RNCB_0001- BCR B., reprezentata de S. V. a formulat, în contradictoriu cu ANAF - Direcția G. a Finanțelor Publice B., cu sediul in municipiul B. ., jud. B., contestație împotriva Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii emisa la 24.11.2011, înregistrata sub nr._/24.11.2011, prin care a fost instituit sechestru asigurator asupra autoturismului Dacia L., proprietatea societății, solicitând să se dispună ridicarea sechestrului asigurator.
În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că:
- în urma activității de inspecție fiscala desfășurata de către organele fiscale a fost emisa decizia contestata, decizie motivata pe dispozițiile art. 129 alin. 4, in sensul ca „s-a constatat existenta pericolului ca debitorul sa se sustragă de la urmărire sau sa isi ascundă ori sa isi risipească patrimoniul”.
- pentru instituirea masurilor asigurătorii era necesar ca organul fiscal sa demonstreze pericolul sustragerii de la urmărire sau existenta unor elemente care sa presupună intenția de ascundere sau risipire a patrimoniului, deci nu este suficienta simpla redare a textului de lege in cuprinsul deciziei; aceste elemente puteau fi probate prin existenta in cazierul fiscal a unor date incriminatoare, existenta antecedentelor penale (condamnări pentru infracțiuni economice), dovada încălcării legislației economice, cu consecința producerii de prejudicii in dauna statului sau terților etc.
- rezulta fara dubiu poziția sincera si cooperanta a reprezentantului societății, prin prezentarea tuturor actelor societății, prin achitarea in cursul urmăririi penale a sumelor rezultate din expertiza contabila efectuata, ceea ce a dus la soluția de scoatere de sub urmărire penala, soluție rămasa definitiva prin neatacarea ei in termenul legal.
În susținerea cererii, contestatoarea a depus la dosar, in copie, următoarele înscrisuri: Decizia de instituire a masurilor asigurătorii emisa la 24.11.2011, înregistrata sub nr._/24.11.2011, rezoluția de încetare a urmăriri penale nr.430/P/2011 din 14.08.2012.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 129 alin. 11 din OG 92/2003 republicata, cu modificările si completările ulterioare.
Intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului B., cu sediul în municipiul B., reprezentată legal prin ec. L. C. I. - Director executiv a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii.
În motivare, a arătat că a efectuat un control al activității contestatorului, in materie fiscala, iar urmare acestui control s-au stabilit obligații de plata, cu majorări de întârziere, dobânzi si penalități, iar potrivit art. 129 alin. 2 si 3 Cod procedura fiscala a luat masuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii si sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile proprietate a debitorului; aceste masuri pot fi luate si înainte de emiterea titlului de creanța, inclusiv in cazul efectuării de controale.
A mai arătat intimata că susținerea reclamantului ca măsura a fost dispusa in mod nelegal este neîntemeiata, în contradicție cu dispozițiile art. 129 alin. 3 din OG nr. 92/2003, care dispun: “aceste masuri pot fi luate si înainte de emiterea titlului de creanța inclusiv in cazul efectuării de controale sau antrenării răspunderii solidare (...) Masurile asigurătorii dispuse atât de organele competente cat si de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fara îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței si ajungerea acesteia la scadenta, in cazul neplății, masurile asigurătorii se transforma in masuri executorii. ”
În conformitate cu dispozițiile acestui articol s-a emis Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr._ din 24.11.2011, prin care organul fiscal competent a dispus masuri asigurătorii pentru obligațiile fiscale stabilite prin Raportul de inspecție fiscala, măsura instituita cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. 2 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata cu modificările si completările ulterioare.
A apreciat intimata ca exista pericolul ca debitorul sa se sustragă de la urmărire, sa isi ascundă sau sa isi risipească averea, obligațiile fiscale stabilite prin raportul de inspecție fiscala având un cuantum semnificativ, fiind îndeplinita condiția impusa de art. 129 alin. 2 din OG nr. 92 din Codul de procedura fiscala.
Mai mult, masurile asigurătorii pot fi dispuse in orice stadiu al executării silite in vederea protejării creditorului de eventuala risipire a patrimoniului de către debitor; nimic nu împiedica debitorul sa-si îndeplinească obligațiile de plata si astfel sa fie desființate masurile asigurătorii, numai ca o astfel de intenție debitorul nu a manifestat.
A subliniat intimata că executarea silita se desfășoară pana la stingerea creanțelor fiscale înscrise in titlul executoriu, inclusiv a majorărilor de întârziere ori a altor sume datorate, precum si a cheltuielilor de executare; cum măsura dispusa este una temeinica in conformitate cu dispozițiile legii speciale, aceasta viziune a legiuitorului fiind determinata de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat si ar demonstra o lipsa de diligenta atât a legiuitorului, cat si organelor de executare, a mai arătat intimata se impune respingerea contestației
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 115-118 din Codul de procedura civila.
La termenul de judecată din 13.05.2013 contestatoarea a completat cadrul procesual, arătând că înțelege să se judece și în contradictoriu cu Administrația Finanțelor Publice B., iar instanța, în baza art.132 alin.(1) C., a luat act de această completare.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Prin s.c. nr._/17.06.2013, Judecătoria B. a respins cererea având ca obiect ridicare sechestru, formulata de contestatoarea . SRL B., in contradictoriu cu intimatele DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE B. și ADMINISTRAȚIA FINANTELOR PUBLICE BUZAU, astfel cum a fost precizată.
Pentru a hotărî astfel, instanța fondului a reținut următoarea situație de fapt si de drept: prin Procesul verbal din data_/22.09.2011, inspectori din cadrul intimatei DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. au finalizat controlul inopinat la societatea contestatoare . SRL B., cu sediul in B., .. 32 B, ., prin care s-a constatat că aceasta s-a aprovizionat cu marfă de la diverși furnizori, fără a înregistra în contabilitate facturile emise și fără a evidenția venituri în sumă totală de 209.346,80 lei
În timpul inspecției fiscale pentru suma precizată mai sus, pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. a emis Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr._ din 24.11.2011. În motivarea dispunerii măsurilor asiguratorii s-a reținut:" există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea” .
Ulterior, reținându-se săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală și delapidare, P. de pe lângă Tribunalul B. a deschis dosarul penal nr.430/P/2011, în cadrul căruia, prin rezoluția de încetare a urmăriri penale nr.430/P/2011 din 14.08.2012, s-a dispus încetarea urmăririi penale față de numita S. V., împuternicită să administreze și să reprezinte societatea pentru infracțiunea de evaziune fiscală și față de S. T., administratorul societății, aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ și ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanțele procurorului la data de 20.12.2011 și 24.01.2012 asupra autoturismului Dacia L., cu număr înmatriculare_ . S-a reținut în cuprinsul rezoluției că, pe parcursul urmăririi penale, s-a achitat integral prejudiciul cauzat în ce privește evaziunea fiscală.
Prin cererea de face obiectul dosarului de față, aceasta din urmă a contestat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii și, în plus, a cerut ridicarea sechestrului, întrucât a achitat de bunăvoie prejudiciul.
Potrivit art. 136 alin. (1) din OG nr. 92/2003, în cazul in care debitorul nu isi plătește de bunăvoie obligațiile fiscale datorate, organele fiscale competente, pentru stingerea acestora, procedează la acțiuni de executare silita, potrivit prezentului cod, cu excepția cazului in care exista o cerere de restituire/rambursare in curs de soluționare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât creanța fiscala datorata de debitor.
În drept, instanța a reținut că, potrivit prevederilor art. 129 alin.2 din O.G. nr. 92/2003, se dispun măsuri asigurătorii sub forma sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Potrivit alin.(10) din același articol, coroborat cu art.172 din același act normativ împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se poate face contestație în termen de 15 zile de la data comunicării, la judecătorie.
Masurile asiguratorii prevăzute de Codul de procedura fiscala constau in indisponibilizarea unor bunuri sub forma popririi sau a sechestrului impus asupra bunurilor debitorului. Odată cu individualizarea creanței si ajungerea acesteia la scadenta, in cazul neplății, masurile asiguratorii se transforma in masuri executorii.
Aceasta viziune a legiuitorului a fost determinata de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat. In acest sens, art. 215 alin. (1) din Codul de procedura fiscala prevede in terminis ca introducerea contestației pe calea administrativa de atac nu suspenda executarea actului administrativ fiscal. Acest lucru echivalează cu continuarea procedurilor de executare silita de către organele fiscale împotriva debitorului. In aceste condiții, pentru a se recupera creanțele fiscale pe care acesta le are la bugetul de stat, legiuitorul a prevăzut ca masurile asiguratorii sa ramana valabile pe toata durata executării silite, ca o garanție pentru recuperarea creanței fiscale datorate.
Faptul ca odată cu individualizarea creanței si ajungerea acesteia la scadenta, in cazul neplății, masurile asiguratorii se transforma in masuri executorii, nu este decât o aplicare a imperativului mai sus enunțat.
Totuși, aceste masuri sunt menținute in continuare, constituindu-se in garanția executării intru totul de către debitor a obligațiilor sale fiscale. In caz contrar, ar exista pericolul nerecuperării creanțelor la bugetul de stat si ar demonstra o lipsa de diligenta atât a legiuitorului, cat si a organelor de executare. Or, finalitatea oricărei proceduri de executare silita este recuperarea debitelor datorate, indiferent de creditorul obligației.
Având în vedere constatările preliminare ale organelor fiscale și existând pericolul ca societatea să-și înstrăineze patrimoniul, prejudiciind astfel bugetul de stat, s-a procedat, în deplină concordanță cu prevederile art. 129 alin. 2, 3 și 4 din O.G. nr. 92/2003 la emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii de către organele din cadrul D.G.F.P. B., care au efectuat controlul. Ulterior, acest act a fost transmis organelor de executare competente din cadrul A.F.P. B..
Măsurile asigurătorii nu trebuie confundate cu măsurile concrete de executare silită întreprinse de organele fiscale.
Toate aceste aspecte au fost reținute în mod corect de către organul de control și prezentate pe larg în procesul verbal de control, acestea fiind premisele inițiale care au determinat organul de control să procedeze la emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr._/24.11.2011. Instituirea sechestrului asupra bunurilor contestatoarei are drept consecință juridică limitarea dreptului de dispoziție al comerciantului asupra bunului respectiv, importanța acestei masuri fiind de necontestat în vederea punerii în executare ulterioară a titlului executoriu ce va fi obținut de creditor.
În scopul înlesnirii executării silite și pentru a elimina eventualele posibilități de sustragere de la executare, legea, prin reglementarea prevăzută în Codul de procedură fiscală în art. 129 și urm., permite luarea unor astfel de măsuri menite să asigure eficacitatea până la capăt a acțiunii judiciare. Instituțiile juridice prin care se realizează aceste măsuri sunt sechestrul asiguratoriu și poprirea asiguratorie, una din aceste măsuri fiind de altfel dispuse în cazul contestatoarei din dosarul de față. Este pe deplin satisfăcută condiția prevăzută de Codul de procedură fiscală pentru instituirea acestei măsuri și anume existența pericolului ca debitorul, fața de bugetul general consolidat al statului să se sustragă, să-și ascundă sau să-și risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea veniturilor.
De altfel, este de observat că societatea contestatoare, în cererea sa, nu invocă motive de nelegalitate cu privire la actele de executare silită efectuate, făcând doar aprecieri cu privire la aspectul că a achitat ulterior prejudiciul.
Instanța a reținut ca faptele prin care s-au încălcat de către contestatoare dispozițiile fiscale in materie cu referire directa la obligațiile stabilite îmbracă pericolul social al unor acțiuni ilegale, pentru care s-a dispus luarea masurilor asigurătorii, masuri ce constituie o obligație pentru organele fiscale si nu o opțiune, măsura necesara garantării executării creanței către bugetul de stat.
Aceste aspecte sunt susținute de atitudinea fiscală a contestatoarei, respectiv gravitatea și întinderea în timp a încălcării legislației fiscale, având in vedere faptul ca reclamanta a efectuat a aprovizionat cu marfă de la diverși furnizori fără a înregistra în contabilitate facturile emise și fără a evidenția venituri în sumă totală de 209.346,80 lei.
Criticile contestatoare sunt nefondate, întrucât măsura asiguratorie a fost motivata de organele de inspecție fiscala in conformitate cu cerințele art.129 din Codul de procedura fiscala, atât în referatul justificativ, cat si in decizie, arătându-se ca exista pericolul ca debitorul sa se sustragă, sa isi ascundă ori sa isi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând in mod considerabil colectarea.
Referitor la susținerea potrivit căreia nu exista pericolul de sustragere de la urmărire, instanța a reținut că reclamanta contestatoare nu poate proba un astfel de fapt negativ, iar pentru protecția eventualului sau drept creditorul este îndreptățit sa ia masuri de conservare a patrimoniului debitorului sau, in speța, prin luarea unor măsuri asigurătorii.
Chiar dacă ulterior, în urma finalizării dosarului penal, s-a constatat achitarea prejudiciului produs prin chitanțe de plată emise pe perioada 23.09.2011 – 19.04.2012, acest aspect nu conduce automat la anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, întrucât instanța verifică legalitatea și temeinicia acesteia la momentul emiterii ei.
Referitor la cererea de ridicare a sechestrului asigurător, instanța a reținut că, potrivit art.130 din OG NR.92/2003, republicata: "Masurile asiguratorii instituite potrivit art.129 se ridica, prin decizie motivata, de către creditorii fiscali, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanției prevăzute la art. 127, după caz". În cazul in care creditorul fiscal refuza ridicarea acestei masuri, sunt aplicabile disp. art.129 alin.11 si 172 din OG nr.92/2003, republicata, in sensul ca se formulează o contestație la executare silita. Instanța de judecata care are competenta de soluționare a acestei cereri este judecătoria in raza căreia se afla imobilul, potrivit dispozițiilor art.400 și cu art.373 alin.2 Cod procedura civila.
Așadar, ridicarea sechestrului în baza articolului 130 intervine doar în situația în care au încetat motivele care pentru care măsura a fost dispusă sau dacă se instituie o garanție, și se ia de către creditorul fiscal prin decizie ori nu direct de către instanța de judecată, aceasta intervenind doar dacă refuzul organului fiscal de ridicare a acestei măsuri este nejustificat. În cazul de față, contestatorul invocă neregularități privind instituirea sechestrului, fără a face dovada refuzului ridicării măsurii de către organul fiscal.
Pentru considerentele invocate mai sus, instanța a respins contestația la executare astfel cum a fost precizată de reclamanta contestatoare împotriva Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr._ din 24.11.2011, precum și cererea de ridicare a sechestrului asiguratoriu, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței a declarat recurs contestatoarea, care a criticat soluția pentru nelegalitate si netemeinicie, din următoarele considerente:
- organul fiscal trebuia sa demonstreze pericolul de la urmărire sau existenta unor elemente care sa presupună intenția de ascundere sau risipire a patrimoniului, nefiind suficienta simpla redare a textului de lege in cuprinsul deciziei; aceste elemente trebuiau probate prin existenta cazierului fiscal, penal sau contravențional, a unor sancțiuni pentru încălcarea legislației economice, cu consecința producerii de prejudicii in dauna statului sau terților;
- prin rezoluția de încetare a urmăririi penale nr. 430/P/2011 din 14.08.2012, s-a constatat achitarea integrala a prejudiciului, dovedit prin expertiza ca fiind mai mic decât cel stabilit de organul fiscal, dispunându-se ridicarea sechestrului asigurator asupra aceluiași autoturism Dacia L.;
- organul fiscal, căruia i s-a comunicat rezoluția parchetului, avea obligația, potrivit art. 130 din OG nr. 92/2003 de a ridica, prin decizie motivata, masurile asiguratorii, cand au încetat motivele pentru care au fost dispuse.
Intimata Direcția G. Regionala a Finanțelor Publice G., prin Administrația Județeana a Finanțelor Publice B. a depus la dosar, in termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menținerea sentinței recurate ca fiind legala si temeinica.
După înregistrarea dosarului, prin repartizare aleatorie, pe completul de recurs 2, CR2, tribunalul, la termenul de judecata din data de 06.11.2013, a dispus suspendarea cauzei in temeiul prevederilor art. 242 al. 1 pct. 2 din vechiul cod de procedura civila, pentru lipsa parților legal citate.
Cauza a fost repusa pe rol la data de 23.12.2014, fiind un dosar propus spre perimare, in conformitate cu prevederile art. 248 cod de procedura civila.
In conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. 1 C.pr.civ., tribunalul se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Perimarea, conform art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă, reprezintă o sancțiune procedurală care determină stingerea procesului în faza în care se găsește, din cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părții, timp de 1 an. Condițiile care trebuie îndeplinite pentru a opera această sancțiune ce se desprind din prevederile art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă, sunt următoarele: să existe o învestire a instanței cu o cerere care a declanșat procedura de judecată; cauza să fi rămas în nelucrare timp de un an; lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părții.
Instanța reține faptul că, în cauză, nu este necesar să fie făcute verificări asupra comunicării legale a încheierii de suspendare, potrivit art. 90 și 92 din Codul de procedură civilă, deoarece, în lipsa unor norme speciale exprese, termenul de perimare, de un an în materie civilă, se calculează potrivit dispozițiilor generale ale art. 101 alin. 3 din Codul de procedură civilă, a cărui aplicare s-a făcut mai sus (termenul se împlinește în ziua anului sau lunii corespunzătoare zilei de plecare).
Codul de procedură civilă nu a stabilit expres momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, însă, în raport de faptul că perimarea este o sancțiune procedurală pentru lipsa de stăruință a părții în desfășurarea procesului, termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură îndeplinit în cauză, care nu a mai fost urmat, din vina părții, de actele de procedură care trebuiau să urmeze, în mod firesc, astfel încât pricina a rămas în nelucrare. Actul de procedură, în acest caz, este încheierea de suspendare a judecății pronunțată în ședința publică din 06 Noiembrie 2013, din acest moment partea având îndatorirea de a stărui în continuarea judecății.
Termenul de perimare, de un an, nu începe să curgă de la data comunicării încheierii de suspendare a judecății, deoarece hotărârile (încheierile reprezintă tot hotărâri, conform art. 255 alin. 2 din Codul de procedură civilă) se comunică părților, în copie, în cazul când este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. Cum împotriva încheierii de suspendare a judecății se poate declara recurs cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, în baza art. 2441 alin. 2 din Codul de procedură civilă, iar nu într-un anumit termen de la comunicarea hotărârii, prin derogare de la normele generale reglementate de art. 301 din Codul de procedură civilă, tribunalul apreciază că, în cauză, nu era obligatorie comunicarea soluției adoptate și, cu atât mai mult, nu are nicio importanță acest fapt pentru calcularea termenului de perimare.
Faptul că încheierea prin care instanța suspendă cursul judecății nu trebuie comunicată petentei și că termenul de perimare nu curge de la acel moment rezultă și din dispozițiile art. 153 din Codul de procedură civilă, conform cărora „partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la o înfățișare, ea însăși sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță, prezumându-se că ea cunoaște termenele ulterioare” și deci și măsurile dispuse de către instanță.
Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, conform art. 129 alin. 1 și art. 723 alin. 1 din Codul de procedură civilă, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, prin exercitarea cu bună-credință a drepturilor procedurale, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de față.
Recurenta a avut cunoștință de motivul suspendării. Cu toate că a avut la dispoziție un an de zile de la data pronunțării încheierii de suspendare, recurenta reclamanta nu a formulat cerere de repunere pe rol.
Față de aceste motive, tribunalul constata că sunt îndeplinite condițiile perimării, în sensul că s-a împlinit termenul de 1 an, pe data de 06 Noiembrie 2014, care se calculează de la data pronunțării încheierii de suspendare a judecății, iar pricina a rămas în nelucrare, din vina recurentei, cu mult peste termenul de 1 an, perioadă în care nu a intervenit nicio cauză care să întrerupă sau să suspende cursul acestuia. Cum data de 06.11.2014 este anterioară datei prezentei judecăți, potrivit art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalul va admite excepția perimării și va constata perimată cererea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimat recursul declarat de recurenta-contestatoare . SRL BUZAU – cu sediul în B., . 1, ., jud. B., împotriva sentinței civile nr._/17.06.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ - având ca obiect ridicare sechestru asigurător, în contradictoriu cu intimatele D. G. A FINANTELOR PUBLICE BUZAU și ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANTELOR PUBLICE BUZAU, ambele cu sediul în B., ., jud. B..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 14 Ianuarie 2015.
Președinte, D. R. | Judecător, G. I. R. | Judecător, V. B. |
Grefier, M. H. |
Red. D.R.
Thred. E.D./D.R.
2 ex./ 20.01.2015
d.f. nr._ /2012 – Judecătoria B.
j.f. – I. C.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 356/2015.... | Cereri. Decizia nr. 2954/2015. Tribunalul BUZĂU → |
|---|
