Anulare act. Decizia nr. 205/2014. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 205/2014 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 18-02-2014 în dosarul nr. 27422/212/2012
Dosar nr._
TRIBUNALUL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 205
Ședința publică din 18 februarie 2014
PREȘEDINTE: C. C.
JUDECĂTOR: dr. C. G.
JUDECĂTOR: C. E.
GREFIER: A.- M. G.
S-a luat în examinare soluționarea recursului civil formulat de recurenta –reclamantă G. A. împotriva sentinței civile nr. 8618/12.06.2013 pronunțate de Judecătoria C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți C. L. Ș. și C. L., având ca obiect „anulare act - constatarea nulității absolute”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns intimata – pârâtă C. L., prin avocat A. Săbăceanu, cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind celelalte părți.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că procedura de citare este legal îndeplinită și că recursul este netimbrat, după care,
Apărătorul intimatei – pârâte C. L. arată că nu mai poate rămâne în sala de judecată, urmare a unui alt angajament profesional. În această situație, având în vedere lipsa dovezii de consemnare a timbrajului aferent căii de atac, solicită anularea recursului ca netimbrat și, în subsidiar, în măsura în care partea adversă înțelege să timbreze, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală. Pe parcursului judecății în fond, reclamanta nu a probat reaua – credință. Fără cheltuieli de judecată.
Instanța reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr.8618/12.06.2013, Judecătoria C. a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta G. A. în contradictoriu cu pârâții C. L. Ș. și C. L. și a obligat reclamanta la plata către pârâta C. L. a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a reținut în esență că, cu toate că prin tranzacția încheiată de C. L. cu sora sa, C. L., în dosarul Judecătoriei C. nr._, C. L. nu a justificat calitatea de proprietar, instanța a luat act de tranzacția încheiată între cei doi. Prin această tranzacție C. L. a fost de acord să transfere proprietatea asupra celor două terenuri surorii sale. Cu toate că pârâții C. L. și C. L. au procedat de maniera descrisă cu încălcarea eventuală a drepturilor reclamantei G. A., fie de proprietate fie de creanță (având în vedere discuția cu privire la faptul că reclamanta nu avea cetățenie română la data achiziționării terenurilor excedând cadrului procesual din prezenta cauză), acțiunea reclamantei nu este întemeiată, dispozițiile invocate în scopul susținerii argumentelor de nulitate a tranzacției nefiind aplicabile în speță, textele invocate conținând dispoziții și mijloace de acțiune puse la îndemâna părților din procesul finalizat cu tranzacția.
Reclamanta din prezenta cauză reclamă faptul că este proprietar asupra celor două terenuri în devălmășie cu C. L., întrucât acestea au fost dobândite în timpul căsătoriei. În consecință, C. L. prin încheierea tranzacției, în mod gratuit înstrăinează cele două terenuri pârâtei C. L., în aparență nefiind singurul proprietar asupra acestora. Astfel, chestiunea dreptului de proprietate al reclamantei încălcat prin această tranzacție se pune din perspectiva înstrăinării de către un coproprietar a întregului imobil, adică se identifică în speță situația descrisă în practică și în doctrină ca fiind înstrăinarea lucrului altuia sau a mai mult decât are înstrăinătorul.
Instanța de fond a reținut că înstrăinarea lucrului altuia nu reprezintă o operațiune interzisă în dreptul nostru sau o operațiune juridică sancționabilă cu nulitatea absolută, chiar dacă una dintre condițiile înstrăinării este aceea ca vânzătorul să fie proprietarul bunului ce se cedează. Cel puțin două argumente au valoare în acest context: pe de o parte, chiar dacă s-a dat ceea ce nu are, se poate reține că acea convenție valorează cel puțin promisiunea că va dobândi bunul în viitor și îl va vinde cumpărătorului (ori ca o convenție sub condiția suspensivă a dobândirii imobilului de către vânzător), pe de altă parte, în cazul unei astfel de înstrăinări, drepturile adevăratului proprietar sau ale copărtașului nu vor fi afectate niciodată întrucât orice convenție la care nu a participat nu îi este opozabilă (în afara unor excepții expres prevăzute de lege). Prin urmare, încheierea unei tranzacții, fie ea și judiciară, nici nu îi profită, nici nu o prejudiciază pe reclamantă în ceea ce privește esența dreptului său. Dacă cu intenție sau din eroare un copărtaș dă ce nu are sau mai mult decât are, celălalt proprietar nu este expropriat, nu pierde dreptul din patrimoniu și nu îl va pierde în folosul „dobânditorului” decât în condițiile unei eventuale uzucapiuni.
În urma unei astfel de operațiuni, adevăratul proprietar poate pierde, însă, posesia, iar în acest caz are la îndemână mijlocul cel mai energic de apărare a dreptului – acțiunea în revendicare, acțiune pe care o poate exercita indiferent în mâinile cui s-ar afla imobilul sau parte din imobil, prin urmare, indiferent câți „subdobânditori” ar exista, iar această acțiune, dacă se dovedește dreptul de proprietate, nu poate fi paralizată decât prin uzucapiune.
În cazul specific al speței de față, reclamantul neavând la îndemână acțiunea în revendicare întrucât reclamă un drept de coproprietate, contractul încheiat între pârâți nefiindu-i opozabil nefiind parte în acesta, a considerat instanța de fond că reclamanta nu poate lămuri existența dreptului său decât pe calea acțiunii în partaj judiciar, care este practic „acțiunea lui în revendicare”. În acest caz, soarta tranzacției încheiate între cei doi pârâți va fi determinată de soluția ce s-ar putea pronunța în procesul de partaj judiciar. Tot în cadrul procesului de partaj se va lămuri dacă dreptul de proprietate asupra imobilelor a intrat în patrimoniul devălmaș al soților sau numai un drept de creanță (având în vedere dacă aveau sau nu dreptul să cumpere în mod valabil terenuri în România, cu respectarea dispozițiilor Legii nr.54/1998) supus, de asemenea, regulilor devălmășiei.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recurs, susținând în esență că instanța de fond a interpretat în mod greșit obiectul acțiunii, în condițiile în care nu a solicitat anularea unei convenții, ci nulitatea absolută a acesteia pentru lipsa calității de proprietar a celui care a tranzacționat și pentru fraudă la lege, considerând în mod eronat că în speță se identifică ipoteza vânzării bunului altuia.
În drept, a invocat disp. art.1704-1718, 948 C.civ., art.3041 C.proc.civ.
Verificând din oficiu îndeplinirea cerințelor legale privind plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, tribunalul constată următoarele:
În acord și cu jurisprudența europeană, s-a reținut prin deciziile Curții Constituționale nr.65/2000, nr.87/2003, nr.372/2004, nr.155/2005 și nr.242/2005 că accesul liber la justiție, consacrat de art.21 din Constituție și art.6 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, nu înseamnă gratuitate, scutirile de la plata taxei judiciare de timbru fiind în mod expres prevăzute de art.15 din Legea taxelor judiciare de timbru nr.146/1997.
Nici o dispoziție constituțională nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiție, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităților judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiție. Regula este cea a timbrării acțiunilor în justiție, excepțiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor, iar cheltuielile ocazionate de realizarea actului de justiție sunt cheltuieli publice, la a căror acoperire, potrivit art.56 alin.1 din Constituție, cetățenii sunt obligați să contribuie prin impozite și taxe, stabilite în condițiile legii.
S-a mai reținut prin deciziile menționate că, atât obligația de plată a taxelor judiciare, cât și excepțiile stabilite de lege se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor aflați în situații identice, precum și tuturor litigiilor de aceeași natură, neexistând discriminări sau privilegii contrare prevederilor art.16 alin.1 și 2 din Constituție. Plata taxelor judiciare de timbru fiind o condiție legală pentru începerea proceselor civile, obligația la plata anticipată a acestor taxe (în unele cazuri până la un termen ulterior, stabilit de instanța judecătorească) este justificată, ca și sancțiunea anulării acțiunii sau cererii, în caz de neplată a acestora.
Art.3021 alin.2 Cod procedură civilă prevede că la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii.
Pentru termenul de judecată din 18.02.2014, recurenta a fost citată la domiciliul indicat în cererea de recurs cu mențiunea să achite taxa judiciară de timbru de 912,6 lei, însă aceasta nu s-a conformat.
Potrivit art.20 alin.1 din Legea nr.146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar alin.2 prevede că, dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată, până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligații până la termenul stabilit se sancționează, conform art.20 alin.3 din aceeași lege, cu anularea acțiunii sau a cererii.
Constatând că recurenta nu a îndeplinit această obligație stabilită de lege, recursul va fi anulat ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează recursul civil formulat de recurenta –reclamantă G. A. - C., E. Caudela nr.62, .-5, județ C., împotriva sentinței civile nr.8618/12.06.2013 pronunțate de Judecătoria C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți C. L. Ș. - com. M. V., ., județ C. și C. L. - C., ., ., ., județ C., ca netimbrat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.02.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. C. dr. C. G. C. E.
GREFIER,
A. – M. G.
Jud. fond A.I. B..
Red. și tehnored. dec. recurs jud. C. G. 27.02.2014/2 ex.
| ← Fond funciar. Hotărâre din 06-10-2014, Tribunalul CONSTANŢA | Autorizare desfiinţare lucrări. legea 50/1991. Decizia nr.... → |
|---|
