Acţiune în constatare. Sentința nr. 1906/2015. Tribunalul COVASNA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1906/2015 pronunțată de Tribunalul COVASNA la data de 10-03-2015 în dosarul nr. 5633/305/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL C.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.94/A
Ședința publică de la 10 martie 2015
Completul constituit din:
Președinte: V. I. A.
Judecător: R. I. C.
Grefier: C. A.
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului declarat de pârâta S.C. V. R. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1906 din 23 septembrie 2014, pronunțată de Judecătoria Sf. G..
La apelul nominal făcut în ședința publică de astăzi se constată lipsa apelantei și a intimaților C. G. și C. M..
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile asupra apelului de față au avut loc în ședința publică din data de 10 februarie 2015, susținerile și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie și la care se face trimitere, pronunțarea în cauză fiind amânată pentru data de 17 februarie 2015, 24 februarie 2015, 03 martie 2015 și 10 martie 2015.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei civile de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 1906 din 23 septembrie 2014 Judecătoriei Sf. G. s-a admis în parte cererea formulată de către reclamanții C. G., CNP_ și C. M. CNP_ ambii domiciliați în S. G., ., . în contradictoriu cu pârâta . cu sediul în București, ., . 10, sector 2, C. RO12564356, înmatriculată în Registrul Comerțului sub nr. J_ și având CUI_.
A constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de risc stipulată la art.5 pct.5.1 lit.a din Condițiile speciale și în secțiunea 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._ încheiată la data de 15.08.2007 între pârâta ., pe de o parte și reclamați, în calitate de împrumutați pe de altă parte.
A constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în actele adiționale nr.1 din 18.10.2010 și nr.2 din 19.10.2010 prin care pârâta a introdus comisionul de administrare credit.
A constatat nulitatea parțială a convenției de credit nr._ din 15.08.2007 și a actelor adiționale nr.1 din 18.10.2010 și nr.2 din 19.10.2010 în ceea ce privește clauzele abuzive mai sus-menționate.
A obligat pârâta la plata către reclamanți a contravalorii în lei la data plății a sumelor achitate reprezentând comision de risc, respectiv de administrare credit încasat, pentru o perioadă anterioară a trei ani formulării prezentei cereri, respectiv pentru perioada cuprinsă între data de 20.12.2010 și până în prezent, cât și dobânda legală calculată de la data plății fiecărei sume și până la data restituirii.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că între părți a fost perfectat contractul de credit nr._ din data de 15.08.2007 în baza căruia reclamanții în calitate de împrumutați au contractat un credit în valoare de 48.490 CHF pentru o perioadă de 300 de luni (filele 8-13)
La data de 18.10.2010 a fost semnat de către părți actul adițional nr.1 prin care a fost introdus în baza art.3 comisionul de administrare a creditului în sumă de 0,17% pe lună aplicat la soldul creditului datorat și plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toată durata creditului la scadența stabilită de pct.6 Potrivit descrierii comisionului de administrare cuprins în același articol, acest comision vizează administrarea riscului de credit (filele 14-19).
La data de 19.10.2010 părțile au perfectat actul adițional nr.2 prin care comisionul de administrare credit a fost stabilit la 0,09 % pe lună având aceeași destinație de a acoperi riscul de credit (filele 20-21).
Potrivit condițiilor speciale ale convenției nr._ din 15.08.2007 la punctul 5 (a) s-a prevăzut perceperea unui comision de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a creditului și echivalent cu 0,17%.
Raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența prevederilor Legii 193/2000 fiind raporturi ce decurg dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant, respectiv banca și consumatori, reclamanți, astfel cum cele două categorii sunt definite în art.2 din lege.
Legea 193/2000 prevede o . clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv.
Astfel, în cadrul art.4 alin.6 din Legea 193/2000 se arată că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care asemenea clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Legea nr. 193/2000 este legea ce transpune în dreptul național prevederile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și în mod corespunzător art. 4 alin.6 din actul normativ național transpune prevederile art.4 alin.2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”
Clauza de la art.5 lit.a din Condițiile speciale ale convenției de credit are ca obiect stabilirea unui comision, așadar al unui element component al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența prevederilor art.4 alin.6 din Legea 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului caracterului abuziv.
Trebuie însă observat că nici art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nici art.4 alin.6 din Legea 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referirea la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput, precum și la necesitatea ca pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
Clauza referitoare la comisionul de risc este doar o parte a costului contractului, partea cea mai importantă a costului contractului este dată de dobânda la credit, la care se adaugă o . comisioane printre care și cel de risc.
Secțiunea 3 numită „Costuri” din condițiile generale ale convențiilor de credit, la art.3.5 definește comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care nu este identică în substanță cu cea oferită de art.3.1 cu privire la dobânda curentă. Nici o altă prevedere contractuală, fie ea din condițiile generale sau speciale nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc, justificarea acestuia.
În consecință, s-a constatat că pentru același serviciu – acordarea creditului - se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cere art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE și art.4 alin.6 din Legea 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent la soldul creditului ar reprezenta o clauză clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu este îndeplinită în speță.
De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menționează că deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor și serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii acestor clauze.
Această declarație va fi interpretată de către instanță raportat la situația din prezenta cauză în sensul că cel puțin aparent pentru același serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele prin prisma perceperii deja a celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru același serviciu aduce în discuție existența unei veritabile contraprestații pentru unele dintre aceste costuri, în speță, comisionul de risc, aspect ce va fi analizat cu prilejul examinării cerinței bunei-credințe în stipularea clauzei cenzurate.
Față de ansamblul celor anterior expuse instanța apreciază că poate proceda la analiza caracterului eventual abuziv al clauzei de la pct.3.5 din condițiile generale, respectiv art.5 lit.a din condițiile speciale ale convenției de credit prin prisma dispozițiilor Legii 193/2000.
Potrivit art.4 alin.1 din Legea 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Un prim pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale în temeiul Legii 193/2000 este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu consumatorul. Reclamanții, prin răspunsurile la interogatoriu menționează caracterul nenegociat al contractului încheiat cu pârâta, care înglobează pe de o parte condiții generale preformulate standard și pe de altă parte, condiții speciale ce ar reprezenta o concretizare a prevederilor cu caracter general din condițiile generale. Astfel, doar condițiile generale s-ar încadra în noțiunea de contract de adeziune, în vreme ce condițiile speciale ale convenției ar fi rezultatul negocierii cu clientul a clauzelor pe care această parte a contractului le cuprinde.
Art.3 din condițiile generale conferă pârâtei un drept efectiv de a percepe comisionul de risc și nu doar o vocație.
Art.4 alin.3 teza finală din Legea 193/200 prevede că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în atare sens. Or, clauza privind comisionul de risc a fost prevăzută în mod imperativ în condițiile generale ale convenției, condiții standard preformulate, astfel că prin prisma art.4 alin.3 teza finală a Legii 193/2000 sarcina probei faptului că această clauză ar fi fost negociată îi revenea.
Din materialul probatoriu administrat în cauză nu rezultă faptul că această clauză din contractul de credit privind comisionul de risc a fost negociată cu reclamanții, astfel încât instanța va aprecia îndeplinită condiția lipsei de negociere a clauzei în condițiile Legii 193/2000.
De altfel, în condițiile în care însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea același rol ca și dobânda ( respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului), iar funcția acestui comision nu a fost explicată, nefiind vorba de o funcție evidentă și uzuală precum cea a dobânzii este imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu să poată negocia acest comision al cărui rol și funcționare nu-i era cunoscut.
Față de aceste considerente instanța de fond a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrisă în convenția de credit nr._ din 15.08.2007 încheiată de păți a clauzei privind comisionul de risc cuprins la art.5 lit.a în cuantum de 17% aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Instanța a reținut totodată și faptul că prin actele adiționale nr.1 din 18.10.2010 și respectiv nr.2 din 19.10.2010 comisionul de risc de 0,17% astfel cum acesta apare definit în cuprinsul convenției de credit a fost înlocuit cu un comision de administrare al creditului de 0,17% inițial, modificat ulterior la 0,09%, dar care are aceeași destinație și anume aceea de a acoperi riscul de acordare al creditului.
Pentru considerentele mai sus-expuse instanța de fond a constatat caracterul abuziv al acestor clauze.
Referitor la capătul de cerere privind restituirea sumei reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat de reclamanți către pârâtă prima instanță a avut în vedere faptul că potrivit considerentelor mai sus-expuse s-a constatat caracterul abuziv al acestor clauze.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 193/2000 consumatorii prejudiciați au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dreptul comun.
Tot astfel se reține că regimul juridic al nulității actelor juridice civile este guvernat de principiul retroactivității efectelor nulității și principiul repunerii în situația anterioară. Așadar, nulitatea urmează a produce efecte nu doar de la data constatării sau dispunerii sancțiunii, ci însăși de la data încheierii actului. În consecință tot ce s-a executat în baza actului juridic anulat este supusă restituirii, desigur în limita prescriptibilității acțiunii în restituire.
Raportând aceste prevederi la prezenta cauză și constatându-se că prevederile înserate la pct. 3.5 din Condițiile generale și la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._ încheiată la data de 15.08.2007 sunt nule, respectiv clauzele inserate în actele adiționale nr.1 din 18.10.2010 și nr.2 din 19.10.2012 relativ la comisionul de administrare, instanța apreciază că solicitarea reclamanților de restituire a sumei achitate în temeiul acestor clauze calculată pe perioada 20.12.2010 și până în prezent este întemeiată.
Relativ la petitul privind dobânda legală aplicabilă sumei restituibile achitată de către reclamanți cu titlu de comision de risc, respectiv de administrare credit, instanța de fond a reținut faptul că potrivit art. art. 2 din OG nr. 13/2011 „în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală”.
Față de considerentele mai sus-arătate, instanța de fond a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de risc stipulată la art.5 pct.5.1 lit.a din Condițiile speciale și în secțiunea 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._ încheiată la data de 15.08.2007 între pârâta ., pe de o parte și reclamați, în calitate de împrumutați pe de altă parte, a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în actele adiționale nr.1 din 18.10.2010 și nr.2 din 19.10.2010 prin care pârâta a introdus comisionul de administrare credit, a constata nulitatea parțială a convenției de credit nr._ din 15.08.2007 și a actelor adiționale nr.1 din 18.10.2010 și nr.2 din 19.10.2010 în ceea ce privește clauzele abuzive mai sus-menționate și a obligat pârâta la plata către reclamanți a contravalorii în lei la data plății a sumelor achitate reprezentând comision de risc, respectiv de administrare credit încasat, pentru o perioadă anterioară a trei ani formulării prezentei cereri, respectiv pentru perioada cuprinsă între data de 20.12.2010 și până în prezent, cât și dobânda legală calculată de la data plății fiecărei sume și până la data restituirii.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel . prin care a solicitat să se admită cererea de apel și să fie modificată sentința instanței de fond în sensul respingerii acțiunii introductive.
În motivarea cererii de apel se arată că hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 prevăd că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte..."
Apelanta învederează că a arătat cu prilejul judecării fondului, că această prevedere reprezintă transpunerea art. 4 al Directivei nr. 93/13 care exclude prin alin. (2), clauzele privind obiectul și prețul contractului de la controlul caracterului abuziv:
„(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației; pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".
Conform art.. 3 litera (g) și (î) din Directiva 2008/48, Dobânda Anuală Efectivă ("D.") reprezintă costul total al creditului care este format din "Hoațe costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor.
S-a arătat că, în fapt, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului (prețul).
Reluând considerentele Deciziei nr. 4685/27.11.2012, Secția a II a Civila, din care apelanta a citat: „Consumatorii nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora. Prin urmare, atât comisionul de administrare, cât și dobânda, ca și componentă a prețului creditului sunt exceptate în speță, de la controlul caracterului abuziv, potrivi art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel să conducă la concluzia că la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice"
S-a mai susținut că și Curtea de Apel B. prin deciziile nr.148/..2013 si nr.1861/R din 16.10.2013 a statuat că normele prevăzute la art. 4 alin 6 din Legea 193/2000, art. 4 alin 2 din Directiva nr. 93/13 CEE din 05.04.1993, art. 3 lit g,h și i din Directiva 2008/48 CE „exclud de la controlul abuziv clauzele prin care furnizorul de servicii financiare inserează chiar unilateral, dar cunoscut de consumator, taxe, comisioane, dobânzi precum și orice alt tip de costuri care alcătuiesc prețul total al contractului Prețul total este cunoscut de către consumator încă de la încheierea lui, iar dacă componentele lui se modifică sunt aduse la cunoștința consumatorului, însă modificările nu pot fi considerate abuzive, în condițiile în care sunt exprimate fără echivoc, într-o formulare inteligibilă "
Totodată, apelanta arată că, în același mod apreciază și Curtea de Apel București, reținând prin considerentele Deciziei nr. 482 din data de 19.11.2012, "clauzele referitoare la dobândă și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, așa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind și dispozițiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin 5) care au transpus Directiva 93/13/CEE."
Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (Deciziile nr. 2450/2011 și 2451/2011 pronunțate de ICCJ, Secția Comercială - Contractul de credit bancar de Fior eseu, B. dea, P., Universul Juridic, București, 2013, p. 236-237, 239) stabilește că, "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil - așa cum rezulta în cauza in acest sens fiind dispozițiile legii nr. 193/2000."
In acest sens sunt și dispozițiile OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului, care permit instituțiilor de credit sa perceapă dobânzi, comisioane, alte speze si costuri bancare, numai daca plata acestora este prevăzuta in Contractul încheiat între părți".
Or, apelanta învederează că din textele de lege aplicabile în speță, precum și din jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești rezultă în mod clar, că pe calea acțiunii în constatarea clauzelor abuzive nu se pot critica clauzele privind dobânda și comisioanele, având în vedere că acestea sunt parte a prețului contractului de credit și sunt exceptate prin art. 4 alin 6 din Legea nr. 193/2000 de la controlul caracterului abuziv. Și astfel este firesc întrucât prețul contractului - în speță comisionul de administrare a fost în mod clar și expres determinat prin contractul de credit și actul adițional, semnat și asumat de intimați.
Prin urmare, împrumutații cunoșteau în momentul semnării contractului de credit costurile aferente creditului. Dobânda anuală, comisioanele, etc. intră în sfera noțiunii de „preț al contractului de credit de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat, iar potrivit definițiilor cuprinse în OUG nr. 50/2010 prevăzute la art. 7 pct. 4 „costul total al creditului înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri care trebuie să le suporte consumatorul.
S-a mai arătat că hotărârea este dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, întrucât instanța, fără a analiza modalitatea concretă și specifică încheierii fiecărui contract de împrumut, fără a reține niciuna din apărările sale sau înscrisurile depuse în acest sens, nu făcut altceva decât să aprecieze lacunar asupra existenței unei clauze abuzive
Decizia de a contracta cu V. a fost luată de intimați în deplină cunoștință de cauză, dispunând de toate informațiile necesare cu privire, în mod special la costurile aferente creditului, având reprezentarea exactă a sumelor pe care trebuie să le achite băncii, precum și la ceea ce reprezintă fiecare dintre aceste sume.
Banca are însă obligația de a oferi clienților acces la condițiile generale de contractare, iar clienții au dreptul de a primi, la cerere, din partea băncii toate informațiile relevante pentru operațiunile bancare întreprinse. Or, acesta obligație a fost îndeplinită cu ocazia negocierii condițiilor speciale...."
Tribunalul București, în sentința nr. 642/28.01.2013 (dosar nr._/3/2012) arată că în cazul de față contractele încheiate de părți se încadrează în categoria contractelor preformulate, respectiv clauzele acestora au fost stabilite unilateral anterior de către banca pârâtă, dar condiția negocierii clauzelor contractuale trebuie analizată în raport de serviciul contractat și de atitudinea, disponibilitatea clientului de a negocia convenția. Tribunalul B., în sentința civila nr. 216/CA/26.06.2013, pronunțată în dosarul nr._/2012 (definitivă, urmare a respingerii apelului) într-o situație similară arată că împrumuturile au fost acordate pentru refinanțarea altor credite, „ceea ce prezumă faptul că reclamanții au studiat piața bancară și aveau cunoștința despre costurile și condițiile acordării creditelor, fiind în cunoștință de cauză atunci când au contractat cu pârâta, nerezultând din nici o altă probă a dosarului că nu ar fi negociat cu banca pârâtă clauzele .."
Așadar, clauzele abuzive sunt definite la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, ca fiind clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care, prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A. 2. al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă acesta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei (...).
Anterior semnării convenției de credit, reclamanții a avut cunoștința despre cuantumul sumelor ce constituiau costul total al creditului, acesta fiind prezentat defalcat, pe fiecare categorie de plăți (credit, dobânda, comisioane) în cuprinsul programului de plăți. Nu se poate acorda un credit fără întocmirea unui grafic de rambursare care să fie discutat anterior cu clientul și numai pentru faptul că atât împrumutătorul cât și împrumutatul trebuie să cunoască suma lunară de plată pentru a verifica încadrarea sumelor de rambursat în veniturile lunare ale clienților.
Definiția clauzei abuzive afirmă criteriul dezechilibrului între drepturile și obligațiile părților, fără a oferi elemente în raport de care să poată fi apreciată existența acestui dezechilibru. Noțiunea de „dezechilibru semnificativ" este inovatoare, iar doctrina a explicat și definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală.
În conformitate cu art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193/2000 natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție și de alte clauze ale contractului sau a altor contracte de care acesta depinde.
Judecătoria B., prin sentința nr._/2013, arată: ,instanța găsește insuficientă indicarea generică a intervenției unui „dezechilibru semnificativ" între drepturile și obligațiile părților, fiind necesară indicarea acelor drepturi, obligații ale ambelor părți între care să se fi produs un „dezechilibru semnificativ",însăși noțiunea de „dezechilibru" presupunând o comparație.
Altfel spus, reclamanții ar fi trebuit să indice drepturile / obligațiile ambelor părți între care să se fi produs un „dezechilibru semnificativ", să cuantifice acel dezechilibru.
Or, în speța de față nici reclamanții nu au indicat iar nici instanța nu a sesizat lipsa oricărui element concret în analiza dezechilibrului semnificativ, afirmând pur și simplu existența acestui dezechilibru.
Buna-credință a Băncii în reglementarea clauzelor contractuale
Legiuitorul alătură criteriului dezechilibrului semnificativ, pe cel al bunei-credințe. Cu referire la buna-credință, se arătă că art. 14 din Noul cod civil prevede că „Orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. Buna credință se prezumă până la proba contrară."" Astfel, este în sarcina părții cu interese contrarii dovada faptului că buna-credință a lipsit la data încheierii contractului de credit.
In acest sens, apelanta învederează instanței faptul că CJUE a decis, în cauza C-415/11, Mohamed Aziz c. Caixa d"Estalvis de Catalunya din 14 martie 2013, că pentru a ști dacă dezechilibrul este creat în contradicție cu cerința bune-credințe este important ca instanța să verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale.
Anterior apariției OUG nr. 50/2010 perceperea comisionului de risc / de administrare nu era reglementată, Convenția de credit nr._/15/08., a fost încheiată la data de 15.08.2007, dată la care, activitatea de creditare era supusă numai reglementărilor naționale, reglementări respectate întocmai de către Banca.
Directiva 2008/48/CEE a fost transpusă în legislația națională prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50 din data de 11.06.2010 privind contractele de credit pentru consumatori și a avut ca scop crearea unui cadru unitar la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește creditele acordate consumatorilor și asigurarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, în special prin transparenta. Urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 V. a exclus din convențiile de credit comisionul de risc și a implementat comisionul de administrare.
In cazul intimaților OUG 50/2010 a fost implementat la data de 28.10.2010 prin semnarea actului adițional nr. 1 la convenția de credit.
Cu privire la actul adițional nr. 2, apelanta arătă faptul că acesta a fost încheiat ca urmare a renegocierii clauzelor contractuale.
Comisionul de administrare credit este un cost prevăzut și reglementat de lege, tocmai pentru că acesta reprezintă contravaloarea unor servicii prestate de creditor în favoarea împrumutați lor, servicii care sunt accesorii și inseparabile de creditul acordat, contrar afirmațiilor făcute de reclamanți potrivit cărora acest comision nu are echivalent într-o contraprestație.
OUG 50/2010 recunoaște valabilitatea și legalitatea comisionului de administrare a creditului (art. 36 din OUG 50/2010). În mod evident legiuitorul în momentul în care a prevăzut că este legală perceperea unui comision de administrare credit, determinând totodată în ce scop se percepe acest comision, a impus și legalitatea tuturor comisioanelor achitate în vederea monitorizării / înregistrării / efectuării de operațiuni de creditori în vederea utilizării / rambursării creditului, chiar dacă comisioanele respective au fost denumite altfel. în caz contrar s-ar ajunge la golirea de conținut a normei legale, precum și la aplicarea pur formală și neprevizibilă a acesteia.
Pe cale de consecință, apelanta consideră că nici o condiție nu este îndeplinită pentru ca, clauzele contestate de reclamanți să poată fi calificate drept abuzive.
In probațiune: înscrisuri
Analizând sentința atacată, prin prisma motivelor de apel invocate de apelantă și în raport de dispozițiile art.479 C., tribunalul constată că apelul este nefondat pentru considerentele de mai jos.
Astfel, tribunalul reține că între părți s-a încheiat contractul de credit nr. 0118477din 15 august 2007 prin care reclamanții-intimați C. G. și C. M. au împrumutat de la apelantă suma de 40.490 CHF pentru o perioadă de 300 de luni ( f.8-13 dosar fond ).
Potrivit condițiilor speciale ale convențiilor la punctul 5 (a) s-a prevăzut perceperea unui comision de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a creditului, echivalent cu 0,17 % (f.9).
De asemenea, în cadrul condițiilor generale ale convenției, la secțiunea 3 pct. 3.5 intitulat „Comision de risc” se prevede că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale. Așadar, tribunalul reține că reclamanții –intimații prin acțiunea promovată au solicitat constatarea nulității absolute cu privire la art. 5 din „condițiile generale” și art. 3.5 din „Condițiile speciale” din cadrul convențiilor încheiate cu apelant.
În lipsa unei prevederi exprese în textul legal, art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000, instanța reține teza nulității clauzei abuzive, întrucât stipularea lor constituie încălcarea unei norme imperative exprese:” interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”(art.1 alin.3 din lege).
Pe de altă parte, un contract cu titlu oneros va fi nul dacă nu există o proporționalitate între contraprestații, cum este cazul contractului în speță.
Cauza este obiectivul urmărit la încheierea acestuia, fiind o condiție de fond, esențială, de validitate a actului juridic.
Conform art. 966 C. civ., cauza trebuie să fie licită și morală, conținutul acestei cerințe fiind precizat de art. 968 C. civ., potrivit căruia, cauza este nelicită când este prohibită de legi, este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.
Clauza abuzivă privează contractul, parțial sau total, de cauză, privită ca și cauză mediată și, implicit, compromite, grav, echilibrul contractual.
Sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, acțiunea în declararea nulității absolute fiind imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Norma protectivă cuprinsă în lege nu ocrotește numai interese personale, ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o normă de ordine publică, ce ocrotește un interes colectiv, astfel că sancțiunea este nulitatea absolută.
Pe de altă parte, legea abilitează anumite instituții, respectiv instanțele de judecată să cenzureze contractul. În ceea ce privește alte organe decât instanța, legea prevede că verificarea contractelor se poate face și din oficiu, or, o asemenea manieră de control este specifică regimului juridic al nulității absolute.
Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.
Așa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanții-intimați, aceasta nu se referă la vicierea consimțământului ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.
Așadar, tribunalul reține că raporturile contractuale dintre reclamanții C. G., C. M. și pârâta-apelantă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind raporturi ce decurg dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator.
Or, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Totodată, în aliniatul 2, legiuitorul a prevăzut că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții – să nu fie negociate direct cu consumatorul, să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe, clauza să nu privească obiectul principal al contractului, iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.
Astfel, tribunalul urmează să analizeze clauzele contractuale indicate în acțiune și contractele încheiate prin raportare la condițiile mai sus enumerate, odată cu verificarea criticilor aduse de recurentă prin recursul formulat.
O primă critică adusă sentinței apelate se referă la încălcarea și aplicarea greșită a dreptului comunitar, respectiv la încălcarea prevederilor art. 4 alin.2 din directiva 93/13/CEE. S-a arătat că, clauza a cărei înlăturare s-a cerut și s-a dispus face parte din costul total al criteriului și astfel este exceptată de la controlul caracterului abuziv.
Având în vedere modul de reglementare, sensul normelor în discuție este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator, situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile convenite prin contract (f.8).
Pe de altă parte, prin convenția părților, în Condițiile generale – la secțiunea „Definiții” – costul total al creditului este format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în Secțiunea 3 - „Costuri”, printre ele regăsindu-se și comisionul de risc (f.10).
În atare situație, este evident că noțiunea de „cost total al creditului” are o accepție mai largă decât aceea a „prețului”, comisionul de risc fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia.
În același sens, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g) definește „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor…”
Această directivă a fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale – cum este și cazul convenției din litigiu – conform art. 95 din ordonanță, situație în care – în condițiile art. 148 din Constituție – capătă aplicabilitate directiva.
Pe de altă parte, raportat la același art. 4 alin. (6) este evident că acesta nu exclude „ab initio” controlului unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil.
Același text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control – cu titlu de excepție – doar în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Trebuie arătat că sintagma „…exprimate într-un limbaj ușor inteligibil” folosită de legiuitorul național cât și cea folosită în norma comunitară „…exprimate în mod clar și inteligibil” nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.
Pe acest aspect, deși acest comision – denumit de risc – face parte din costul total al contractului, contrar susținerilor apelantei, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată pentru argumentele anterior expuse, în condițiile în care ea nu este exprimată în mod clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc.
Astfel, în clauza a cărui nulitate s-a solicitat, se stabilește la valoarea de „0,17%”, a comisionului de risc aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenției, după ce în condițiile generale, la art. 3.5 este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului (f.9-17 dosar fond).
Situația este aceeași în cazul clauzei reglementate la art. 3.1 din convenția de credit unde se prevede că pentru acordarea (punerea la dispoziție) a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar.
Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut – în lipsa unei exprimări clare și neechivoce – consumatorului la momentul perfectării convenției de credit.
În consecință, față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.
De altfel, nu poate fi neglijat faptul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Legea 193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.
În plus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios ( Ausbanc), paragrafele 28-29,40-44).
Prin urmare, față de considerentele expuse, tribunalul reține că este îndeplinită ultima condiție din cele enumerate mai sus pentru clauza privind comisionul de risc.
A doua critică adusă de apelată vizează analizarea incompletă asupra pretinsei clauze abuzive. Cu privire la această critică, apelanta a făcut trimitere atât la obligația de transparență și la obligația de a nu stipula clauze abuzive pe de o parte, cât și la condițiile desprinse din art. 4 și 5 din legea nr. 193/2000, mai sus enumerate de instanță .
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Ultimul aliniat din text prevede că interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Astfel, în ce privește condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din lege,mai sus enumerate.
Așadar, câtă vreme funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.
Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3) dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat.
Instanța nu poate primi argumentele apelantei prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să arate că reclamanții prin semnarea convențiilor încheiate, a planurilor de rambursare credit că au negociate condițiile acordării creditelor pe de o parte, iar pe de altă parte încearcă să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii unui asemenea comision, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidențiate în convenția de credit.
Ba mai mult, tribunalul constată că, convenția de credit constituie un contract tipizat, standard, cu clauze preformulate în care existența și calculul comisionului de risc sunt stabilite, în mod unilateral, de către bancă, consumatorul neavând decât posibilitatea de a accepta sau nu încheierea acestora în condițiile impuse de bancă.
În consecință, tribunalul constată că practic clauza privind comisionul de risc nu a fost negociată cu reclamanții în sensul vizat de art. 4 din legea nr. 193/2000 din moment ce consumatorului-reclamanților nu le-a dat posibilitatea să influențeze procentul comisionului de risc.
De asemenea, reținând că scopul perceperii acestui comision este neclar, terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor încheiate cu recurenta-pârâtă, pentru ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume, cu titlu de comision de risc.
Prin modul în care a fost redactată această clauză, fără nici o posibilitate de negociere, aceasta îmbracă forma clauzei abuzive, urmărindu-se, în fapt, perceperea unui nou comision.
Același este și sensul art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13/CEE prin care se prevede că se consideră întotdeauna că o clauza nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul cauzei, în special în cazul contractelor de adeziune așa cum este și contractul de credit din cauză.
Astfel, condiția să nu fie negociată cu consumatorul este îndeplinită, în speță pentru comisionul de risc stipulate în cele două convenții .
În ceea ce privește cea de a doua condiție, tribunalul reține că prin stipularea clauzei privind comisionul de risc, se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.
Or, atât timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.
Dezechilibru dintre drepturile și obligațiile părților cocontractante rezultă din împrejurarea că unitatea bancară percepe, printr-ul calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către consumator, până la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că se impune clientului obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale a unui prejudiciu care nu este actual și nici cert, ajungându-se altfel la îmbogățirea fără justă cauză a comerciantului, în detrimentul consumatorului.
Din însumarea sumelor plătit cu titlul de comision de risc lunar pentru cele două convenții, rezultă o sumă cu o valoare mare, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ.
Prin urmare, este abuzivă clauza prin care se reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator fiind într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.
În ceea ce privește cea de a treia condiție tribunalul reține că aplicarea unei astfel de clauze și explicațiile apelantei ( formulate chiar și prin întâmpinare ) transferă practic toate riscurile modificării pieței financiare către consumator, fără a rezulta din vreo clauză a contractului că banca suportă o parte din acest risc, creându-se un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe.
Or, motivarea apelantei în sensul căreia clauzele convenției de credit au fost negociate și acceptate de părți în cunoștință de cauză este lipsită de suport, câtă vreme, băncii îi incumba sarcina probării negocierii și nu a făcut-o.
În plus, în materia protecției consumatorilor s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.
Or, toate aceste garanții pe care le are banca împotriva riscului de neplata duc la concluzia că, prevederile contractuale ce reglementează comisionul de risc constituie, în fapt, o clauză contractuală abuzivă, lovită de nulitate absolută, comisionul fiind perceput de bancă pentru a-și acoperi propriul risc dar impus intimaților, deși, la rândul lor, reclamanții suportă propriul risc, decurgând din deteriorarea cursului de schimb valutar și diminuarea veniturilor.
Această condiție este îndeplinită ca urmare a faptului că nu au fost respectate pe deplin, de către apelantă, principiile transparenței și informării completă a reclamanților și în general a consumatorilor cu privire la creditele contractate.
Poziția băncii impunea redactarea clară și completă a cauzelor contractuale, ori scopul lor ascuns, putând primi interpretarea că s-a dorit de apelantă încheierea a cât mai multor contracte de credit în detrimentul concurenței, promițând oferte avantajoase consumatorilor ce doreau să împrumute, creând impresia caracterului mai ascuns al costului total al creditului raportat la costul altor credite oferite de alte unități bancare pe piață.
Față de criticile formulate de apelantă sentinței din prisma dispozițiilor OUG nr. 50/2010, tribunalul reține că legiuitorul dă posibilitatea băncii să perceapă un comision de administrare credit, conform art. 36 alin. 1, însă doar cu respectarea art. 35 și a dispozițiilor art. 95 alin.2 sau art. 35 alin.3 din ordonanța amintită .
Astfel, conform art. 35, alin.(1), fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit:
a) se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri aferente contractului, cu excepția costurilor impuse prin legislație;
b) se interzice introducerea si perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepția costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate in mod expres de consumator, neprevăzute în contract și care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator.
c) se interzice perceperea unui comision de depunere numerar pentru plata ratelor la credit, indiferent dacă depunerea se efectuează de către titular sau de către o altă persoană;
d) se interzice perceperea unui comision de retragere pentru sumele trase din credit., iar art.36 stipulează că pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
Or, în speță, tribunalul reține că prin contractul de credit încheiat cu intimații s-a perceput atât un comision de risc ( pct.3.5), cât și un comision de administrare ( 3,6) definit ca fiind perceput pentru monitorizarea de către bancă a utilizării /rambursării creditului acordat, precum și a îndeplini oricăror alte obligații asumate de părți în baza convenției, împrumutatul datorează băncii un comision, modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale(f.11).
La data de 18 octombrie 2010, s-a încheiat între apelantă și intimați actul adițional nr. 1 prin care s-a prevăzut un comision de rambursare în procent de 0,17% pe lună aplicat la soldul creditului, datora și plătibil de către împrumutat băncii, lunar pe toată durata creditului. Aceste procent fiind inițial stabilit cu titlul de comision de risc. Comisionul de administrare vizează administrarea riscului de credit și a riscului de piață ( f. 15- 19).
Ulterior, părțile au încheiat actul adițional nr. 2/19.10.2010 prin care s-a stabilit un procent de 0,09% pe lună, aplicabil în aceleași condiții mai sus amintite ( f.20, 21 dosar fond).
Așadar, tribunalul reține că acest comision menționat în cele două acte adiționale nu este decât un nou comision de risc redenumit comision de administrare care are la bază aceeași situație avută în vedere în contractul de credit inițial încheiat între părțile contractante și care nu a fost negociat din punct de vedere al fondului său de părțile contractante, întrucât părțile nu au avut dreptul să negocieze un comision neprevăzut de legislația în vigoare, respectiv un comision care să acopere riscul creditului și pe care însăși banca l-a eliminat din contractul inițial, comisionul trebuind a fi calificat din punct de vedere al justificării prin actele adiționale și nu a denumirii care i s-a dat .
Or, din modul cum banca a definit comisionul de administrare prin cele două acte adiționale se poate observa foarte clar că acesta nu are funcția arătată de apelantă în forma inițială a contractului de credit nr._/15.08.2007 aceea de contraprestație pentru monitorizarea, înregistrarea, efectuarea de operațiuni în vederea utilizării sau rambursării creditului, ci acest comision s-a perceput în continuare pentru a fi acoperite riscurile băncii care privesc riscul de urmărire a creditului, degradarea sau uzura imobilului ipotecat, riscul neîncasării valorii asigurate stabilită prin polița de asigurare, dar și riscul de piață, implicat de situații precum variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la variații ale condițiilor pieței valutare.
D., urmare criticile apelantei sunt nefondate și urmează a fi înlăturate, întrucât prin cele două acte adiționale nu se poate spune că părțile au negociat acest comision redenumit și care este interzis de dispozițiile art. 35 din OUG nr. 50/2010, tribunalul urmând să respingă apelul ca fiind nefondat.
În ceea ce privesc afirmațiile apelantei cu privire la soluțiile de practică ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, sau ale altor instanțe din țară de diferite grade de jurisdicție, tribunalul reține că nu sunt obligatorii ca în cazul deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională sau de deciziile date de secțiile unite ale ÎCCJ, ci pot fi doar orientative în cauza de față.
În consecință, față de considerentele de față și văzând că motivele de apel nu au putut fi reținute în cauza incidentă, tribunalul constată că apelul este nefondat, urmând a fi respins și a se păstra sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală, potrivit dispozitivului de mai jos.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de S.C. V. R. SA, cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, sectorul 2, în contradictoriu cu intimații C. G. și C. M., ambii cu domiciliul în mun. Sf. G., ., ., jud. C., împotriva sentinței civile nr.1906 din 23 septembrie 2014 a Judecătoriei Sf. G., pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 10.03.2015.
Președinte Judecător Grefier
V. I. A. R. I. C. C. A.
Red.VIA/07.04.2015
Tehnored. CA/08.04.2015
5 ex.
Jud. fond – M. O. – M.
| ← Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 41/2015.... | Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 26/2015.... → |
|---|
