Pretenţii. Decizia nr. 49/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 49/2015 pronunțată de Tribunalul DÂMBOVIŢA la data de 17-02-2015 în dosarul nr. 518/284/2012*
DOSAR NR._ RECURS
ROMÂNIA
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA - SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA NR. 49
Ședința publică din data de 17 februarie 2015
Președinte: A. S.
Judecător: D. Ș.
Judecător: G. S.
Grefier: I. M.
Pe rol se află soluționarea recursului civil declarat de recurenții reclamanți T. M. și T. G. I., domiciliați în localitatea Răcari - Colacu, ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 966 pronunțată la data de 23.10.2014 de către Judecătoria Răcari în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât R. A. I., domiciliat în localitatea Răcari - Colacu, județul Dâmbovița, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței procedura de citare legal îndeplinită, pricina se află la primul termen de judecată, cererea de recurs este motivată și legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 46 lei, achitată prin chitanța pentru creanțe ale bugetelor locale . nr._ din 23.01.2015 (depusă de recurentul reclamant T. G. I. prin compartimentul registratură la data de 30.01.2015 și aflată la fila 9 a dosarului), fiind atașate și timbre judiciare în valoare de 3 lei, precum și faptul că s-au comunicat motivele de recurs intimatului pârât R. A. I., care a formulat întâmpinare în cauză, fiind transmisă prin fax, în două exemplare, la data de 30.01.2015, după care:
Tribunalul, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 1591 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost introdus prin art. I pct. 23 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, verificând dispozițiile legale aplicabile în materie, stabilește că este competent general, material și teritorial să judece prezenta pricină, constatând competența instanței în temeiul art. 2 pct. 3 din codul de procedură civilă coroborat cu art. 2821 alin. (1) din același cod.
Totodată, tribunalul ia act de timbrarea legală a căii de atac potrivit chitanței depusă prin compartimentul registratură și de depunerea întâmpinării formulată de intimatul pârât R. A. I., transmisă prin fax, în două exemplare, la data de 30.01.2015.
Tribunalul, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat, excepții de invocat sau incidente de soluționat, precum și faptul că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă de către recurenții reclamanți la finalul cererii de recurs (fila 6) și reiterată prin cererea depusă prin compartimentul registratură la data de 30.01.2015 (fila 8), constată cauza în stare de judecată și rămâne în deliberare asupra recursului de față.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari sub nr._ 5.06.2012, prin declinare de la Judecătoria Ploiești, reclamanții T. M. și T. I. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul R. I. obligarea acestuia la repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită constând în aceea că a tăiat gardul din sârmă ce împrejmuia proprietatea reclamanților precum și un nuc ce se afla în proprietatea reclamanților. Prejudiciul a fost evaluat de reclamanți la suma de 1000 lei.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii terenului situat în satul Colacu, județul Dâmbovița, potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1134/29.04.2002.
La data de 17.02.2012 reclamanții au constatat că pe latura de 9,48 m vest a terenului, este tăiată plasa și deformată prin căderea unui corp dur și greu ( trunchiul nucului tăiat), care a fost tăiat cu drujba.
S-a susținut că numiții A. L. și A. Magurean, l-au ajutat pe pârât să doboare nucul.
În drept se invocă art. 1357 și art.1381 Cod civil.
S-au anexat cererii de chemare în judecată contract de vânzare cumpărare, încheiere nr. 516 și planul de amplasament al imobilului proprietatea reclamanților.
Pârâtul nu a depus întâmpinare.
Cererea de chemare în judecată a fost soluționată prin sentința civilă nr. 30/14.01.2013, care a fost casată cu trimitere spre rejudecare prin decizia civilă 461/09.05.2013 a Tribunalului Dâmbovița.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 05.06.2013 sun nr._ *. În cel de-al doilea ciclu procesual, în rejudecare, avându-se în vedere dispozițiile deciziei de casare, respectiv administrarea de probe solicitate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată și examinarea tuturor actelor existente la dosar și eventual suplimentarea probatoriului cu interogatoriul părților, s-a procedat în consecință.
Prin încheierea din data de 17.10.2013 ( fila 16) s-a dispus încuviințarea probelor cu înscrisuri și martori pentru ambele părți.
La data de 09.01.2014 au fost audiați martorul pârâtului G. M. ( fila 30), dispunându-se atașarea dosarului 643/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari, iar la termenul din 12.06.2014 a fost audiat martorul reclamantului A. L. ( fila 130).
Ceilalți doi martori propuși și încuviințați de instanță nu au putut fi audiați.
Prin sentința civilă nr.966/23.10.2014 s-a respins cererea reclamanților.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că proprietatea reclamanților situată în satul Colacu, județul Dâmbovița se învecinează cu proprietatea pârâtului, între cele două părți există un conflict cu privire la limita de hotar, iar până la momentul producerii evenimentului „prejudicios” situația privitoare la limita de hotar nu a fost clarificată între cei doi vecini.
S-a avut în vedere că situația litigioasă dintre cele două proprietăți a fost constatată și prin expertiza efectuată în cadrul dosarului penal 643/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari în cuprinsul căreia s-a arătat că fiecare parte deține în fapt mai mult teren decât este prevăzut în acte. În cadrul dosarului penal mai sus amintit a fost soluționată plângerea penală formulată de reclamant împotriva pârâtului pe care l-a acuzat de comiterea mai multor infracțiuni respectiv art.220 al 2, art.192 al 1, art. 217 al 1 și art. 208 al 1 Cod penal, dispunându-se neînceperea urmăririi penale motivat de faptul că litigiul dintre părți nu este de natură penală.
Prima instanță a avut în vedere că pe linia de hotar dintre cele două proprietăți se afla un nuc, fiecare parte susținând că nucul se afla pe proprietatatea sa. Astfel, potrivit declarației martorului A. L. ( fila 130) nucul s-ar fi aflat pe terenul reclamanților, aspect susținut și prin actele depuse de reclamanți, pe de altă parte, potrivit declarațiilor martorului G. I. ( fila 29 dosar anterior) și G. M. ( fila 30 ) rezultă că nucul s-ar fi aflat pe terenul pârâtului, declarații care se completează cu adresa eliberată de Primăria orașului Răcari ( fila 28 dosar anterior) care arată că pârâtul figurează în registrul agricol pe raza satului Colacu cu 1 nuc, precum și celelalte înscrisuri depuse de pârât la dosar.
Potrivit declarațiilor martorilor ( atât cei audiați în fața instanței cât și cei audiați în dosarul penal) în urmă cu mai mulți ani, pârâtul a cedat 2 m din proprietatea sa în favoarea reclamantului pentru ca familia acestora să aibă acces cu tractorul, între cele două proprietăți fiind ridicat un gard potrivit acestei înțelegeri.
S-a evidențiat că în primăvara anului 2012 pârâtul a solicitat sprijinul martorilor A. L. și A. M. să îl ajute să taie nucul dintre cele două proprietăți iar potrivit declarațiilor martorului A. L., nucul se afla pe terenul reclamanților, martorul fiind nevoit a se apleca peste gard pentru a tăia nucul, care în cădere a distrus și gardul despărțitor pe o anumită porțiune.
Instanța de fond a subliniat că pentru a aprecia cu privire la acțiunea reclamanților, în sensul de a se putea angaja răspunderea civilă pentru fapta proprie în baza art. 1357 și următoarele Cod civil, se impune verificarea existenței unei fapte ilicite, comisă cu vinovăție de către pârât, faptă care a produs un prejudiciu, iar între fapta ilicită și prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate, sarcina probei cu privire la existența tuturor condițiilor pentru angajarea răspunderii delictuale revenind reclamantului, care este victima prejudiciului.
S-a constatat din probele administrate că s-a făcut dovada existenței unei fapte de tăiere a nucului efectuată la solicitarea pârâtului în primăvara anului 2012, aspect care reiese din declarațiile martorilor și chiar a pârâtului.
Cu privire la caracterul ilicit al acestei fapte s-a evidențiat căcă fiecare dintre părți avea convingerea că acel nuc se află pe terenul său, astfel că pârâtul când a decis să taie nucul avea reprezentarea faptului că arborele se află în realitate pe terenul său, întrucât i-a cedat o porțiune de 2 metri anterior reclamanților. Potrivit declarației martorei G. M., aceasta știa situația proprietății de aproape 50 de ani și își amintește că nucul se afla lângă puț, iar potrivit raportului de expertiză efectuat în cauza penală se precizează că puțul a fost amplasat pe limita dintre cele două proprietăți pe vremuri. Prin urmare, raportat la împrejurarea că limita dintre cele două proprietăți este contestată de cele două părți și până la momentul tăierii nucului nu a fost soluționată această problemă litigioasă, s-a apreciat că în cauză nu se poate reține că tăierea nucului, despre care pârâtul avea convingerea că se află în fapt pe proprietatea sa, a fost o acțiune fără drept, deci, implicit ilicită. De altfel nici cu prilejul cercetării penale nu i s-a putut reține în sarcină pârâtului comiterea vreunei fapte penale sau măcar contravențională (având în vedere că prin pronunțarea soluției de netrimitere în judecată nu s-a procedat potrivit art. 12 cod procedură penală la sesizarea altor organe competente).
În același timp și cu privire la vinovăția pârâtului, s-au avut în vedere dispozițiile art. 1361 cod civil cu privire la starea de necesitate existentă la momentul tăierii nucului, ceea ce determină obligarea pârâtului la a repara prejudiciul în măsura îmbogățirii fără justă cauză. Astfel atât martora G. M. cât și martorul A. L. au arătat că nucul era foarte bătrân, iar în vara anului trecut tăierii, au fost mai multe furtuni ce au determinat deteriorarea arborelui, astfel că acesta reprezenta un pericol pentru persoanele care veneau să se alimenteze cu apă de la puț, precum și pentru bunurile pârâtului, respectiv solarul deținut în apropiere, prin urmare s-a reținut că tăierea nucului a survenit pentru a evita producerea unui pericol iminent atât pentru alții ( persoanele care veneau să ia apă de la puț) cât și pentru bunurile pârâtului, iar distrugerea gardului de nucul în cădere a fost cauzat prin efectul tăierii.
Însă în cauză fiind un dubiu cu privire la proprietatea terenului pe care se află nucul tăiat și nefiind administrate probe din care să rezulte cine s-a folosit de materialul lemnos rezultat din tăierea nucului este dificil de determinat dacă sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză potrivit art. 1345 C Civil.
Aceasta cu atât mai mult cu cât în ceea ce privește prejudiciul cauzat prin fapta de tăiere nu este probat cu privire la întinderea sa, la dosar neexistând nicio dovadă cu privire la valoarea acestuia sau la criteriile de individualizare a acestuia, reclamanții limitându-se la a indica valoarea de 1000 lei fără alte detalii.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții, criticând-o cu motivarea că aceasta cuprinde motive contradictorii deoarece a nesocotit dispozițiile art.1361 din noul Cod civil sub aspectul îndeplinirii condiției existenței stării de necesitate, condiție potrivit căreia, în speță, nucul, la momentul tăierii constituia o sursă de prejudiciu sau pericol iminent pentru apărarea de sine a pârâtului sau a bunurilor sale iar pe de altă parte, relativ la condiția normativă potrivit căreia bunul să nu aparțină persoanei aflată în stare de necesitate, instanța lasă să se înțeleagă că nucul aparține reclamanților.
Cea de a doua critică vizează nemulțumirea recurenților față de faptul că nu au fost audiați 2 martori propuși și încuviințați de instanță, în considerente menționându-se că cei doi martori propuși și încuviințați „nu au putut fi audiați” fără a se indica motivul, deși potrivit art.186 alin.3 și art.188 Cod procedură civilă, pot fi depășite orice situații.
Recurenții consideră că prima instanță a dovedit lipsa rolului activ în stabilirea persoanei/persoanelor care a/au folosit masa lemnoasă a nucului tăiat, câtă vreme în considerente s-a menționat că nu s-au administrat probe din care să rezulte cine s-a folosit de materialul lemnos rezultat din tăierea nucului, deși potrivit prevederilor art.129 alin.4 și 5 Cod procedură civilă trebuia și putea să manifeste rolul activ „contrar recunoașterii pârâtului” că a însușit nucul tăiat.
Se mai susține că hotărârea este netemeinică sub aspectul că deși la dosarul cauzei sunt suficiente probe(declarația martorului Apostoloache L., expertiza efectuată în dosarul penal anexat, etc.) ce dovedesc faptul că nucul se afla pe proprietatea reclamanților, instanța a considerat că nucul se afla pe proprietatea pârâtului și era îndreptățit să-l taie.
Se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, precum și încuviințarea probei cu alte înscrisuri.
Intimatul a formulat întâmpinare în sensul respingerii recursului arătând în esență că nu se poate dispune casarea cu trimitere spre rejudecare deoarece nu sunt indicate motivele ce ar atrage o asemenea soluție, iar pe de altă parte sentința atacată este dată în al doilea ciclu procesual după o primă casare cu trimitere(art.312 alin.6 din vechiul Cod de procedură civilă).
S-a subliniat că nu există contradictorialitate nici între considerentele soluției de fond și nici între acestea și dispozitiv, hotărârea fiind argumentată temeinic.
De asemenea, s-a arătat că al doilea martor propus de reclamanți, A. M. a fost citat cu mandat de aducere, or dacă mandatul a fost îndeplinit, instanța a procedat conform dispozițiilor art.188 alin.3 Cod procedură civilă, pășind la judecarea pricinii.
În continuare, intimatul a susținut că rolul activ al instanței nu prespune ca aceasta să facă probele reclamanților în dovedirea acțiunii căci altfel s-ar fi ajuns la favorizarea acestora, rupându-se echilibrul procesual iar pe de altă parte s-a ținut seama de îndrumarea cuprinsă în decizia de casare.
Examinând hotărârea atacată prin prisma probelor administrate, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile în materie, tribunalul apreciază recursul ca nefondat.
Se reține că așa cum bine a evidențiat instanța de fond, pentru verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, este necesar a se stabili cu certitudine împrejurarea producerii unui prejudiciu în patrimoniul reclamanților, printr-o faptă imputabilă pârâtului.
Or, așa cum rezultă din toate probele administrate și care au fost avute în vedere de către prima instanță, nu rezultă în afara oricărui dubiu că nucul tăiat se afla pe terenul proprietatea exclusivă a reclamanților.
După cum s-a subliniat și în argumentarea judecătoriei atâta vreme cât părțile își dispută linia de demarcație între proprietățile limitrofe, susținând că nucul se afla pe proprietatea fiecăruia, nu se poate da curs solicitării reclamanților de obligare a pârâtului la plata daunelor, întrucât el contestă susținerile reclamanților privitoare la amplasarea pomului tăiat.
Chiar dacă martorul A. L. a declarat că nucul era poziționat în curtea reclamanților însă pârâtul i-a spus că de fapt curtea lui se întinde doi metri înspre curtea reclamantului „pentru că așa s-a înțeles cu acesta, pentru ca să poată trece cu tractorul”, tribunalul constată că în fapt părțile litigante își dispută inerent și limitele proprietăților limitrofe, aspect care este determinant în dezlegarea litigiului pendinte. Însă acest proces nu poate fi transformat într-unul de grănițuire pentru a se compara titlurile în baza cărora părțile stăpânesc imobilele vecine, doar o expertiză topografică fiind în măsură să releve reala configurație a dreptului de proprietate atât pentru reclamanți, cât și pentru pârât.
În acest context și în limitele probațiunii efectuate de instanța de fond, generate de specificul obiectului litigiului, nu pot fi primite criticile recurenților privitoare la condițiile stării de necesitate reglementate de art.1361 Cod civil, în sensul că nucul se afla pe proprietatea lor.
Se mai are în vedere că judecătoria s-a aflat în imposibilitate obiectivă de audiere a martorului A. M. care a fost citat cu mandat de aducere(fila 118 dosar fond) însă acesta nu a putut fi identificat la domiciliul său pentru a fi înștiințat despre calitatea de martor în acest litigiu, astfel cum rezultă din procesul verbal datat 12.06.2014, întocmit în executarea mandatului de aducere(fila 129 dosar fond).
Prin urmare, în considerarea prevederilor art.188 alin.3 Cod procedură civilă, dacă după mandatul de aducere martorul nu se înfățișează, instanța va putea păși la judecată, astfel că nu se verifică pretinsa lipsă a rolului activ al instanței de fond care a respectat această dispoziție procedurală.
Tot astfel, nu se poate reține răspunderea pârâtului care a recunoscut că „a însușit nucul tăiat”, de vreme ce a pretins că acesta este situat pe proprietatea sa.
Se constată că prin criticile formulate, recurenții înfățișează problema litigioasă în mod trunchiat, omițând tocmai elementul determinant în soluționarea cauzei, evidențiat anterior și care nu poate fi dezlegat în acest cadru procesual, mai ales că în dosarul penal nr.643/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari expertiza topografică întocmită de expertul Mortoiu E. a concluzionat că atât reclamanții cât și pârâtul posedă suprafețe mai mari decât cele evidențiate în titlurile de proprietate, neputând tranșa această chestiune.
Față de cele ce preced, tribunalul concluzionează că instanța de fond a realizat o reală constatare a situației de fapt și o judicioasă interpretare a normelor legale incidente, considerent pentru care în conformitate cu prevederile art.312(1) Cod procedură civilă, se va respinge recursul ca nefondat, co consecința menținerii soluției fondului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurenții reclamanți T. M. și T. G. I., domiciliați în localitatea Răcari - Colacu, ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 966 pronunțată la data de 23.10.2014 de către Judecătoria Răcari în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât R. A. I., domiciliat în localitatea Răcari - Colacu, județul Dâmbovița.
Menține hotărârea atacată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 17 februarie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
A. S. D. Ș. G. S.
GREFIER,
I. M.
J.f. D. M.
Judecătoria Răcari
Dosar nr._
Tehnored. A.S./G.G./12.03.2015
2 exemplare
| ← Reziliere contract. Decizia nr. 46/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA | Pretenţii. Decizia nr. 96/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA → |
|---|
