Revendicare imobiliară. Hotărâre din 01-04-2015, Tribunalul GALAŢI

Tribunalul GALAŢI - Sentințe și decizii civile / 2015

Hotărâre pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 01-04-2015 în dosarul nr. 21444/233/2011

ROMÂNIA

TRIBUNALUL G.

SECTIE I CIVILA

Dosar nr._

ÎNCHEIERE

Ședința publică de la 10 Martie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE R. N.

Judecător N. D. B.

Judecător M. A.

Grefier L. T.

Pe rol judecarea recursului formulat de recurenta-reclamantă M. A., în contradictoriu cu intimații E. G. și S. E., împotriva sentinței civile nr. 2237/10.03.2014 și a Încheierii din 28.11.2013 pronunțate de Judecătoria G. în dosarul nr._, având ca obiect – „revendicare imobiliară”.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns, pentru recurentă avocat A. R., în baza împuternicirii avocațiale de la fila 15 dosar, lipsă fiind intimații – pârâți pentru care a răspuns avocat Ș. Septimiu, cu împuternicire avocațială la fila 141 dosar.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;

Apărătorul intimaților solicită să se ia act că nu mai stăruie în excepția tardivității invocată la termenul anterior, având în vedere că autocolantul din data de 13 poartă același cod cu plicul din data de 9, astfel că plicul livrat pe data de 9 este unul și același cu cel predat instanței.

Apărătorul recurentei învederează instanței faptul că excepția tardivității s-a invocat de către apărătorul intimaților și nu de instanță din oficiu.

Apărătorul intimaților arată că excepția tardivității a fost invocată de intimați.

Apărătorul recurentei arată că excepția a fost invocată de către intimați. Solicită rectificarea încheierii în sensul că excepția a fost invocată de intimați și nu de instanță din oficiu. Solicită să se constate că nu se mai stăruie de către intimați în excepția invocată, iar pe fondul excepției solicită să se constate că aceasta este neîntemeiată.

Instanța față de cele consemnate în relațiile comunicate de către Serviciul de curierat reține că cererea de recurs a fost depusă la acest serviciu la data de 09.05.2014, în consecință aceasta a fost formulată în interiorul termenul de 15 zile prevăzut de lege pentru formularea recursului, motiv pentru care respinge excepția tardivității ca neîntemeiată.

Apărătorul intimaților arată că mai are de depus înscrisuri în completarea probatoriului respectiv hotărâri judecătorești invocate cu titlu de practică judiciară. Depune la dosar aceste hotărâri judecătorești.

În cererea de recurs s-a făcut vorbire de înscrisuri depuse la dosar la filele 152 – 158 în susținerea cererii de recurs. Solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar.

Apărătorul intimaților solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar.

Tribunalul apreciază că proba cu înscrisurile depuse la dosar de către ambele părți este pertinentă, concludentă și utilă cauzei, în consecință o încuviințează.

Nemaifiind cereri de formulat și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri:

Apărătorul recurentei solicită a se avea în vedere că Mânăstirea A. stăpânește o suprafață de 49 ha teren din anul 1642. Pe această suprafața de 49 ha de teren ulterior anului 1990 au fost edificate câteva case de locuit, altele existau anterior anului 1990, câteva case de vacanță. Titlurile prezentate instanței de judecată de aceste persoane seamănă izbitor cu cel prezentat instanței de judecată. M. a formulat acțiune în revendicare împotriva acestor posesori, iar acțiunea a fost respinsă pe motiv că nu se face dovada titlului de proprietate, întrucât toate bunurile aflate în patrimoniul mânăstirii au trecut în proprietatea statului prin legea de secularizare a averilor mânăstirești, instanța nemaitrecând la compararea titlurilor. Instanța de fond a ignorat toate legile succesive și ulterioare momentului legii secularizării averilor mânăstirești, s-au ignorat atât disp.art.6 CEDO cât și disp.art.261 C.pr.civ.. Consideră că partea pe care o reprezintă nu a beneficiat de o judecată echitabilă și imparțială. Arată judecătorul și-a bazat motivarea pe o lege abrogată, au fost încălcate dispo.art.124 din Constituția României deoarece judecătorul face trimitere în motivarea hotărârii la lucrări istorice, ori Constituția României spune că judecătorul nu se supune decât legii. Legea secularizării averilor mânăstirești invocată de instanță s-a abrogat în 16.11.1949. Solicită să se constate că în propria acțiune reclamanta a fost lăsată fără titlu de proprietate. Consideră că pârâții trebuie să facă dovada că aceste bunuri sunt în proprietatea statului. Se expun oral legile succesive indicate și în cererea de recurs și înscrisurile care fac dovada faptului că bunul nu a fost în proprietatea statului. Mai arată că la filele 159 – 165 s-au depus înscrisuri din care rezultă că măsura secularizării a atins doar parțial Mânăstirea A., în aceste înscrisuri indicându-se clar moșiile care au trecut în proprietatea statului. În anul 1911 a fost întocmit procesul verbal din 18 august din care rezultă că prin legea secularizării s-au rezervat toate terenurile libere mânăstirii. Solicită a se avea în vedere faptul că instanța de fond s-a pronunțat fără a compara titlurile prezentate de părți. Apreciază că soluția corectă ar fi aceea de admitere a recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că instanța nu a procedat la compararea titlurilor exhibate de părți. În subsidiar, dacă instanța nu va îmbrățișa această soluție, la dosarul cauzei există note de ședință în care se arată modul de soluționare a cauzei pe fond, iar la dosar sunt destule înscrisuri care să dovedească caracterul precar al titlurilor exhibate de pârâți, astfel că singura soluție este cea de admitere a acțiunii pe fond.

Apărătorul intimaților arată că potrivit practicii judiciare depuse la dosar privind cauze similare nu există un înscris valabil care să poată fio valorificat drept titlu pentru Mânăstirea A.. Mânăstirea A. în mod eronat afirmă că prin legea secularizării s-au expropriat doar parțial terenuri de la Mânăstirea A. nu și vatra mânăstirii. La instanța de fond s-a solicitat să se precizeze care este titlul la care se raportează această acțiune în revendicare, iar răspunsul reclamantei a fost că titlul este reprezentat de toarte înscrisurile depuse la dosar. Apreciază că în înscrisurile depuse la dosar nu se poate identifica un act cu valoare de just titlu de care reclamanta să se folosească. Consideră că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică. Instanța de judecată nu s-a limitat doar la Legea secularizării ci a spus categoric și un alt lucru foarte important și anume că nu există nicio dovadă că proprietatea terenului de 49 ha a fost dobândită de Mânăstirea A. prin actul de donație al Hatmanului G. de la 1863. În anul 1863 s-a constatat că mânăstirile gestionează prost vetrele mânăstirești, în sensul că deși terenurile au fost lăsate în administrarea acestora nu mai plăteau dări către stat. În acest moment a început o inițiativă legislativă privind preluare de către stat a tuturor averilor mânăstirești. În 17 decembrie 1863 intră în vigoare legea averilor mânăstirești potrivit căreia toate averile mânăstirești sunt și rămân ale statului, iar veniturile lor se constituie în venituri la stat. Cronologic până în anul 1911 nu mai există la dosar decât un singur act, un contract de arendă din anul 1908, prin care 34 de locuitori din arealul vetrei mânăstirești care primesc loturi în folosință teren printre care și autorii pârâților pe care îi asistă. În 1911 inginerul C. delimitează planul vetrei mânăstirești și identifică loturile pe care chiriașii le aveau în stăpânire din 1908, planul întocmit de acest inginer se coroborează și cu alte acte depuse la dosar din care rezultă că terenul dat în folosință acestora era vatră mânăstirească. În anul 1921 acești locuitori au devenit proprietari ai terenurilor respective. În anul 1991mânăstirea face cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru 40 de ha teren și nu pentru 49 de ha. Mai arată că mânăstirea a păstrat în folosință anumite perimetre de teren dar nu a avut proprietatea lor. Solicită să se aibă în vedere faptul că legea secularizării și-a făcut efectul în ce o privește pe reclamantă până în anul 1991 Solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Apărătorul recurentei în replică solicită arată că se încearcă a se induce în eroare instanța și a se crea confuzie între mânăstirea A. V. și Schitul Mânăstirii A.. Solicită să se constate că nu s-a făcut dovada că statul e proprietar. Solicită admiterea recursului cu cheltuieli pe cale separată.

T R I B U N A L UL

Având nevoie de timp pentru deliberare,

DISPUNE

Amână pronunțarea cauzei la data de 17.03.2015.

Pronunțată în ședință publică azi, 10.03.2015.

Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,

R. NechiforNicoleta D. B. M. AlexaLuminița T.

ROMÂNIA

TRIBUNALUL G.

SECTIE I CIVILA

Dosar nr._

ÎNCHEIERE

Ședința publică de la 17 Martie 2015

PREȘEDINTE R. N.

Judecător N. D. B.

Judecător M. A.

Grefier L. T.

T R I B U N A L UL

Având nevoie de timp pentru deliberare,

DISPUNE

Amână pronunțarea cauzei la data de 24.03.2015.

Pronunțată în ședință publică azi, 17.03.2015.

Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,

R. NechiforNicoleta D. B. M. AlexaLuminița T.

ROMÂNIA

TRIBUNALUL G.

SECTIE I CIVILA

Dosar nr._

ÎNCHEIERE

Ședința publică de la 24 Martie 2015

PREȘEDINTE R. N.

Judecător N. D. B.

Judecător M. A.

Grefier L. T.

T R I B U N A L UL

Având nevoie de timp pentru deliberare,

DISPUNE

Amână pronunțarea cauzei la data de 01.04.2015.

Pronunțată în ședință publică azi, 24.03.2015.

Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,

R. NechiforNicoleta D. B. M. AlexaLuminița T.

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL G.

SECTIE I CIVILA

DECIZIE CIVILĂ Nr. 177/2015

Ședința publică de la 01.04.2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE R. N.

Judecător N. D. B.

Judecător M. A.

Grefier L. T.

Pe rol judecarea recursului promovat de recurenta – reclamantă M. A. cu sediul procesual ales la C.I.A. A. R., cu sediul profesional în G., ., . cu intimații – pârâți E. G. și S. E., cu domiciliul în Iași, ., jud. Iași, împotriva sentinței civile nr. 2237/10.03.2014 și a Încheierii din 28.11.2013 pronunțate de Judecătoria G. în dosarul nr._, având ca obiect – „revendicare imobiliară”.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 10.03.2015 când având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea cauzei la data de 01.04.2015 dată la care a pronunțat următoarea hotărâre:

TRIBUNALUL

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu N. la data de 24.02.2011, sub nr._, reclamanta M. A., în contradictoriu cu pârâții E. G. și SCHWEITWER E., a formulat acțiune în revendicare prin comparare de titluri și a solicitat să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața totală de teren de 1369 mp compusă din 350 mp imobil situat în satul A., ., tarlaua 19, . la G. E. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3423/19.11.2009 și 1019 mp situat în intravilanul . act de vânzare cumpărare. Reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că este proprietara suprafeței de 49 ha teren vatra mănăstirească ce face parte din terenurile cu care M. A. a fost înzestrată la ctitorire în 1642 de către hatmanul Gavriil C. – fratele domnitorului V. L..

A susținut reclamanta că, urmare a incendiului din 1903, documentele aflate în arhiva mănăstirii au ars împreună cu întreaga arhivă iar dreptul de proprietate al Mănăstirii A. asupra acestei suprafețe de 49 ha a fost confirmat în timp de mai multe documente ulterioare respectiv: planul Mănăstirii A. din anul 1911 semnat de reprezentanții Domeniilor Publice, primăriei și mănăstirii, procesele verbal din 13.07.1939 și 24.09.1940 – privind autenticitatea inventarierii bunurilor imobile, chestionarul memoriu din 1940 semnat de primar și autentificat de notar unde se atestă la pct. 13 faptul că, pe cele 49 ha teren vatra Mănăstirii A. nu mai sunt și alte locuințe particulare, registrul agricol din anul 1959 unde reclamanta s-a înscris cu 49 ha teren – vatra mănăstirii, precum și sentința civilă nr. 2478 din 11.10.2002 pronunțată de Judecătoria Tg. N. în dosarul 3256/2002.

Au fost invocate și dispozițiile legale cuprinse în acte legislative care ar confirma, începând cu epoca modernă și până în prezent, dreptul mănăstirilor asupra terenurilor menționate.

A mai precizat că niciodată cele 49 ha teren ce au constituit și constituie vatra mănăstirii nu au fost supuse regimului secularizării averilor mănăstirești, nu au fost confiscate, expropriate sau cooperativizate. Au fost menționate dispozițiile art. 170 alin. 4 din Statutul B., aprobat prin HG nr. 53/16.01.2008 potrivit cărora vetrele mănăstirești au fost incluse în categoria bunurilor sacre, fiind inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.

Reclamanta a mai arătat că suprafața de 350 mp a fost dobândită de la G. E. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3423/19.11.2009, iar, în conținutul contractului. vânzătorii au declarat că sunt proprietarii terenului prin moștenire de la părinți, Băicănescu I. și Băicănescu M., conform certificatului de moștenitor, însă certificatul de moștenitor este, potrivit doctrinei, declarativ de drepturi și nu constitutiv de drepturi. A subliniat reclamanta că, potrivit aceluiași contract, autorul Băivănescu Gh. I. a dobândit terenul prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, conform Titlului e proprietate nr. 5/18/14.04.2007, eliberat de Comisia Județeană N.. A mai precizat reclamanta că terenul este deținut de autorul pârâtului din anul 1996 când, pe baza unei autorizații, s-a construit un imobil.

A mai precizat că în ce privește titlul de proprietate emis în baza legii 18/1991 nici acesta nu are caracter constitutiv având în vedere că procedura prin care se finalizează emiterea titlului de proprietate este în principal o procedură necontencioasă, aceeași fiind și situația celeilalte suprafețe de teren de 1019 mp care a fost dobândită de la persoane ce nu le pot opune un titlu de proprietate preferabil celui în temeiul căruia reclamanta a dobândit proprietatea asupra vetrei mănăstirești.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C.civ..

În susținerea acțiunii a depus înscrisuri (f.9-47 dosar Tg. N., f. 59-86, vol. I ) și practică judiciară.

Legal citați, pârâții au formulat întâmpinare prin care au ridicat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei precum și lipsa interesului în promovarea prezentei acțiuni. Prin concluziile formulate reclamanta a renunțat la aceste excepții.

În motivare au arătat că potrivit antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2423/08.10.1996 G. E. se obligă să vândă pârâtului E. G., suprafața de 350 mp teren intravilan în satul M. A. potrivit certificatului de moștenitor nr. 843/1995 și după eliberarea titlului de proprietate_ . Potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3423/19.11.2009 G. E. vinde pârâților suprafața de teren de 350 mp.

Au mai susținut pârâții că, potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2751/12.11.1996, N. I. L. a vândut pârâților suprafața de 1000 mp teren intravilan .. A. pe care pârâții cu bună credință și în mod legal au construit în anul 2005 o casă pentru cele două fiice ale lor.

Au învederat pârâții că sentința civilă cu nr. 2478/11.10.2012 cu care se legitimează ca proprietară M. A. nu constituie dovadă a dreptului de proprietate întrucât este pronunțată într-o acțiune în constatare motivată pe dispozițiile art. 111 C.pr.civ. și nu poate constitui titlu de proprietate.

În drept, întâmpinarea nu a fost motivată.

În susținerea întâmpinării au fost depuse înscrisuri (f. 74-118 dosar Tg. N., f. 172-295 vol. I).

În urma admiterii cererii de strămutare formulată de reclamanta M. A. Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea dosarului_ la Judecătoria G., primind numărul_ .

La termenul din data de 07.05.2012 reclamanta a formulat note scrise.

În acest dosar nou constituit instanța a admis proba cu înscrisuri, interogatoriul părților, martori, expertiză.

De asemenea, instanța a dispus efectuarea de adrese către OCPI N. și Primăria . se depune documentațiile aferente celor două suprafețe de teren. (f. 17-19, 126-128, 139-145, 146-156, 7-19 vol. II ).

La termenul din data de 11.10.2012 instanța a procedat la audierea martorilor N. I., G. A., S. E., D. M..

În cauză a fost efectuată o expertiză topo cadastrală de către expertul J. P. (f. 78-87, vol. II), opinia consilierului expert A. C. încuviințat în cauză fiind depusă separat (f. 91-115, vol. II) iar opinia consilierului expert Keller I. L. fiind depusă, de asemenea, separat (f. 287-303, vol. II).

În ședința publică din data de 21.10.2013, reclamanta M. A., prin reprezentant, a formulat, oral, cerere de recuzare a președintelui completului învestit cu soluționarea cauzei..

Ulterior, reclamanta M. A. a depus la dosar, în scris, cererea de recuzare (f. 38-41 vol. III).

În motivarea cererii, aceasta a arătat că obiectul cauzei îl reprezintă o cerere de revendicare, prin comparare de titluri, astfel încât s-a efectuat o expertiză topografică. Instanța a admis obiecțiuni la Raportul de expertiză întocmit, formulate de către pârâți, deși reclamanta a avut o poziție de opunere față de acestea. La termenul de judecată din data de 23.09.2013, reclamanta a reiterat solicitarea de a cere expertului care a întocmit raportul de expertiză de a obține avizul O.C.P.I., întrucât în lipsa acestui aviz, părțile se vor afla în imposibilitate de a-și intabula dreptul lor de proprietate. În mod surprinzător, a mai menționat reclamanta, judecătorul cauzei a decis să numai revină cu adresă la expert, fără a motiva acest aspect. Această atitudine a judecătorului a fost apreciată de reclamantă ca o antepronunțare a acestuia asupra cauzei, în sensul respingerii acțiunii, întrucât doar în această ipoteză avizarea raportului ar fi inutilă cauzei.

În drept, cererea de recuzare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 27 C.pr.civ. și art. 6 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului.

Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 lei.

Potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanțelor, dosarul a fost înaintat completului CC.16 (completul imediat următor), în vederea soluționării cererii de recuzare.

Prin Încheierea din data de 28.11.2013, pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._ , a fost respinsă cererea de recuzare, formulată de reclamanta M. A., împotriva președintelui completului învestit cu soluționarea cauzei.

S-a constatat că motivele invocate de către reclamantă nu sunt întemeiate, câtă vreme nu rezultă că domnul judecător ar avea vreun interes în soluționarea cauzei sau că și-ar fi spus părerea în legătură cu aceasta. Motivele invocate, ar reprezenta în realitate, critici aduse soluțiilor pronunțate de judecător prin încheierea de ședință din 21.10.2013, cu privire la probatoriul administrat în cauză, respectiv la avizarea raportului de expertiză topografică de către O.C.P.I.

S-a apreciat că aceste dispoziții ale judecătorului nu fac însă dovada unei antepronunțări ale acestuia cu privire la fondul cauzei, criticile legate de avizarea O.C.P.I. putând fi soluționate de către instanța de control judiciar.

Instanța a reținut, de asemenea, că din cuprinsul încheierii de ședință, nu rezultă că domnul judecător ar fi avut o atitudine părtinitoare față de una dintre părți, că ar fi urmărit să o dezavantajeze pe reclamantă sau pe apărătorul acesteia, prin măsura dispusă, sau s-ar fi antepronunțat cu privire la soluția pe care o va da în cauză.

Prin sentința civilă nr. 2237/10.03.2014, pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._ , instanța a luat act că pârâta a renunțat la invocarea excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta M. A., în contradictoriu cu pârâții E. G., și SCHWEITWER E., având ca obiect revendicare imobiliarăși a obligat-o pe reclamantă, căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată-_ lei onorariu de avocat și 2205 lei cheltuieli de transport.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că terenul în suprafață de 350 mp a fost dobândit de pârâți de la G. E., în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3423/19.11.2009, vânzătoarea făcând dovada dreptului său de proprietate cu hotărârea judecătorească prin care succesorii au partajat bunurile lăsate moștenire de defuncții lor părinți, respectiv Băicănescu Gh. I. și Băicănescu M..

În ceea ce privește terenul de 1000 mp, s-a reținut că acesta a fost dobândit de la N. L. în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2751/12.11.1996, vânzătorul făcând dovada dreptului său de proprietate cu contractul de vânzare cumpărare încheiat cu soții N. și E. Weingard – Mainkovsky.

Aceste două suprafețe de teren se află în acest moment în posesia pârâților, situație recunoscută de către ambele părți. De asemenea, conform concluziilor expertului desemnat, s-a reținut suprafețele de teren revendicate de reclamantă fac parte din suprafața de 49 ha față de care reclamanta afirmă că are un drept de proprietate, aspect care de asemenea este recunoscut de către ambele părți.

A fost reținut incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 480 cod civil vechi care prevede că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

Acțiunea în revendicare imobiliară este o acțiune reală, petitorie, un mijloc direct de apărare a dreptului de proprietate, pus la îndemâna proprietarului neposesor pentru recuperarea bunului său imobil.

În cazul în care în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil ambele părți invocă titluri de proprietate, instanța urmează a compara titlurile, dându-se efecte titlului mai bine caracterizat. Instanța nu va da efecte unor titluri de proprietate care nu sunt suficient de clare și creează suspiciuni cu privire la dreptul de proprietate, implicând o nesiguranță a circuitului civil.

Cel care revendică un bun mobil sau imobil trebuie să aibă calitatea de proprietar al bunului, cu alte cuvinte, să facă dovada dreptului său de proprietate. Acest principiu rezultă din dispozițiile art. 1169 c.civ, potrivit căruia cel ce face o propunere în fața instanței trebuie să o dovedească.

Atât în doctrină cât și practica judiciară se admite că posesorul este prezumat a fi titularul însuși dreptului de proprietate, această aparență a dreptului fiind creată de posesie și oferă posesorului, pârâtul în speța judecății, o situație privilegiată, deoarece sarcina probei revine celui care îi contestă dreptul, posesorul beneficiind de două prezumții esențiale, care-l scutesc de sarcina probei: prezumția de bună-credință și prezumția de proprietate.

Prin titlu, în materia acțiunii în revendicare se înțelege actul juridic, actul jurisdicțional sau chiar actul administrativ translativ, constitutiv sau declarativ de proprietate care generează o prezumție de proprietate în favoarea persoanei care-l invocă. În doctrină dar și practică au fost acceptate ca îndeplinind această exigență: contractul de vânzare cumpărare, legatul cu titlu particular convenția sau hotărârea de partaj, tranzacția convențională sau judiciară, hotărârea judecătorească ce ține loc de contract pronunțată în condițiile legii. Efectul ce se atribuie titlului este acela de a crea o prezumție simplă în legătură cu calitatea de proprietar a persoanelor care îl produce, prezumție care poate fi răsturnată de partea adversă, inclusiv prin invocarea unui titlu propriu de natură să genereze o prezumție de proprietate.

Instanța a apreciat că nu este obligatoriu ca în acțiunea în revendicare să se ajungă la compararea modalităților de dobândire a dreptului de proprietate, această operațiune impunându-se doar în situația în care ambele titluri sunt valabile.

Reclamanta pretinde că a dobândit în anul 1642, de la hatmanul Gavriil C., ctitorul Mănăstirii A., mai multe moșii precum și o suprafață de o suprafață de 49 ha teren, ce reprezintă vatra mănăstirii, acesta fiind titlul de care se prevalează reclamanta.

La analiza titlului instanța a avut în vedere și cele două valențe ale sale (negotium juris și instrumentum probationis) însă, raportat la anul pretinsei dobândiri a dreptului de proprietate – 1642, s-a reținut că rigorile referitoare la regimul probator al actelor juridice cu o valoare mai mare de 200 lei, impuse de Codul civil de la 1864 nu sunt aplicabile, fiind necesar ca instanța să analizeze toate probele pentru a verifica realitatea celor susținute de reclamantă.

Din lucrarea „Chestionarul memoriu privitor la bunurile imobiliare din vechiul Regat aparținând comunelor, Ținuturilor și Statului” (.f.19 dosar Tg. N.) instanța a reținut că terenul în suprafață de 49 ha a reprezentat o donație făcută în anul 1642 odată cu ctitorirea Mănăstirii A.. De asemenea, în lucrarea „Planul Vetrei Monastirei A. Dupe M. Statului A. din Județul N.” efectuată în anul 1911 se menționează „Curtea Monastirei” (f.12 dosar Tg. N.). Și procesul verbal încheiat la data de 24.09.1940 (f.15 dosar Tg. N.) întocmit cu ocazia „constatării bunurilor ce aparțin statului” cuprinde referiri privitoare la suprafața de 49 ha reprezentând „Terenul Vatra Mănăstirii A.”. Conform lucrărilor istorice referitoare la M. A., depuse de pârâtă instanța a constatat că aceasta a beneficiat de mai multe danii din partea ctitorilor acesteia, însă nu a putut fi identificată vreo referire la donația de 49 ha făcută de hatmanul Gavriil C., teren folosit ulterior ca vatră mănăstirească. Astfel, în lucrarea „Mânăstirea A.” redactată de Eustochia C. (f.146, vol. II ) deși sunt enumerate toate daniile făcute de Gavriil C. nu s-a putut identifica vreo donație de teren în anul 1642.

Singurele referiri ce au legătură cu locul amplasării mănăstirii o constituie dania făcută în anul 1600 de I. M., ce consta în „moșia F. cu satul A., alcătuită din slujbașii mănăstirii” și dania făcută în anul 1585 și 1587 de P. Șchiopul și R. Doamna ce consta în „munții și moșia Siliștea unde locuiau șerbii mănăstirii”. Aceleași informații sunt menționate și în lucrarea „Istoria Sfintei Mănăstiri A. din Deal și din V.” întocmită de N. C. în anul 1907. Referiri cu privire la dania lui P. Șchiopul apar și în Volumul VII al colecției documentate editate de Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” – Iași, Fondul M. (1571-1584) unde se atestă că „domnitorul P. Șchiopul a dăruit Mănăstirii A. satul Săliștea, în ținutul Neamțului” (f. 264). De asemenea, din lucrarea „M. Dicționar Geografic al României” editată în anul 1898 precizează „A., moșie, în jud. N. dăruită (împreună cu munții) mănăstirei A., prin hrisovul din 24 August 7093 (1585), de P. IV Șchiopul și mărită maî tîrziu prin diferite alte donațiunî (v. A., mănăstire). Se megieșește cu moșiile Bălțătești, F., Văraticul și Topolița-Secălușești. De la secularizare, aparține, cu veniturile ei, statului. ” (f. 275, vol. II).

A mai reținut prima instanță că, prin Legea din anul 1863 toate averile mănăstirești închinate sau neînchinate au trecut în proprietatea statului iar veniturile acestor averi s-au înscris între veniturile ordinare ale bugetului de stat (f. 87 vol. III).

S-a apreciat că, prin interpretarea literală a textului de lege, este evident că au trecut în patrimoniul statului toate averile, fără a fi menționată vreo excepție referitoare la anumite bunuri, singura concluzie logică care se impune fiind aceea că toate bunurile aflate în stăpânirea mănăstirii A. (inclusiv cele 49 ha reprezentând vatra mănăstirii) vor trece în patrimoniul statului la momentul publicării actului.

Într-adevăr, potrivit art. 99 din Regulamentul pentru aplicarea legii Casei Sf. Bisericii publicat în Monitorul Oficial se prevede că „Pământurile și vetrele mănăstirilor și schiturilor astăzi în ființă, se vor folosi ca și până acum de mănăstirea respectivă” iar art. 122 din Regulamentul publicat în Monitorul oficial nr. 219/1910 (f. 60, vol. I) prevede că „Prin vatra mănăstirii se înțelege tot terenul împrejmuit și terenul a cărui folosință s-a lăsat de la stat la secularizarea personalului monahal sau care i s-a concedat ulterior, precum și terenul destinat metohurilor mănăstirilor”, însă, din aceste texte de lege rezultă că după adoptarea acestui act normativ mănăstirile au rămas doar cu dreptul de folosință asupra unor terenuri. În opinia instanței, tot din aceste texte de lege reiese că noțiunea de vatră presupune o întindere mult mai redusă față de cea invocată de reclamantă, respectiv doar construcțiile locuințe ale monahilor și terenul aferent acestora. Singurul drept acordat de către stat în privința acestor terenuri este doar un drept de folosință, așa cum prevede și actul normativ, și care este doar o componentă a dreptului de proprietate și cuprinde doar dreptul de a întrebuința bunul și a-i culege fructele astfel încât se poate accepta, cel mult, că reclamanta era un simplu detentor precar, întrucât dreptul de dispoziție asupra bunului aparținea statului prin efectul legii secularizării.

Că toate averile au rămas în patrimoniul statului rezultă, potrivit considerentelor primei instanțe și din documentele emise ulterior publicării acestei legi din 1863, în conținutul cărora se afirmă că suprafața de 49 ha este proprietatea statului. Astfel, potrivit lucrării „Planul Vetrei Monastirei A. Dupe M. Statului A. din Județul N.” efectuată în anul 1911 se menționează „Curtea Monastirei” (f.12) care face parte, după cum spune explicit titlul, din proprietatea statului. De asemenea, în procesul verbal încheiat la data de 24.09.1940 (f.15,16,17 dosar Tg. N.) în care se fac referiri la suprafața de 49 ha reprezentând vatra mănăstirii A., se menționează că această activitate a fost desfășurată cu ocazia „constatării bunurilor ce aparțin statului”. Și Chestionarul memoriu pe baza căruia s-au întocmit aceste procese verbale este un document emis de Ministerul Inventarului Avuțiilor Publice și se referă la bunurile imobiliare din vechiul Regat aparținând comunelor, ținuturilor și statului.

S-a constatat că nici ulterior anului 1940 nu s-a putut identifica vreun document care să ateste dobândirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 49 ha reprezentând vatra mănăstirii. Faptul că în Registrul Agricol din anul 1959 este înscrisă mănăstirea cu o suprafață de 40 ha reprezentând vatra mănăstirii nu prezintă relevanță în ceea ce presupune titularul dreptului de proprietate întrucât din anul 1940 (când bunul făcea partea încă din patrimoniul statului) și până la data înscrierii reclamanta nu a prezentat vreo dovadă asupra modalității de intrare în patrimoniul său a suprafeței de 40 ha. Dar în același timp, rolul agricol al . a . agricultorului Băicănescu Gh. I. împreună cu soția și cei 4 copii minori din M. A. a cărui gospodărie se compune din casă precum și o suprafață de teren de 1,72 ha (f. 228-231, vol. II). Ulterior, în anul 1961 (f. 227, vol. II), numitul Băicănescu Gh. I. a făcut cerere de înscriere în GAC ce a luat ființă în . de 1,72 ha.

Reclamanta susține că pârâții nu au făcut dovada faptului că acest bun se află în proprietatea statului însă este evident că statul a devenit proprietar prin efectul legii secularizării.

Reclamanta susține, de asemenea, că a devenit proprietară prin efectul legii însă aceasta nu a făcut dovada emiterii vreunui act normativ ulterior anului 1940 prin care să i se reconstituie dreptul de proprietate asupra terenurilor în discuție.

Instanța nu a luat în calcul nici sentința civilă nr. 2478/11.10.2002 a Judecătoriei Târgu N., chiar dacă s-a apreciat că aceasta s-ar impune sub aspectul autorității de lucru judecat, întrucât în primul rând această problemă se poate pune doar între aceleași părți, or hotărârea în discuție nu a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză iar, în al doilea rând, studiind dispozitivul acestei hotărâri se constată existența unui drept de proprietate asupra unei suprafețe de 49 ha, însă instanța nu a efectuat vreo expertiză tehnică de specialitate pentru a individualiza suprafața.

Așadar, instanța a apreciat că, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, pârâții nu pot fi obligați să-și dovedească titlul lor de proprietate întrucât posesorul beneficiază de prezumția de proprietate fără a fi nevoit să facă dovada acesteia. În cauza dedusă judecății reclamanta nu a dovedit dreptul său de proprietate întrucât titlul pe care l-a indicat a fost desființat prin efectul legii secularizării iar ulterior acestui eveniment nu a existat vreo lege de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în discuție, fiindu-i astfel imposibil instanței compararea acestuia cu cel deținut de către pârâți.

Împotriva sentinței civile nr. 2237/10.03.2014 și împotriva Încheierii de ședință din data de 28.11.2013, pronunțate de Judecătoria G. în dosarul nr._, a declarat recurs reclamanta M. A.. A solicitat reclamanta casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, având în vedere că refuzul de a compara titlurile de proprietate echivalează cu nesoluționarea fondului.

1. În motivare, recurenta – reclamantă a arătat că nu au fost respectate dispozițiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin aceea că instanța de fond a pronunțat hotărârea contestată fără a face dovada analizării, în prealabil, a susținerilor reclamantei M. A., nefiind indicate argumentele în baza cărora apărările sale au fost înlăturate.

A menționat recurenta că apărarea pârâților referitoare la incidența legii secularizării averilor mănăstirești nu se regăsește în întâmpinarea formulată, ci a survenit pe parcursul judecății, fiind, însă, formulate contraargumente care au fost susținute prin înscrisuri depuse în probatoriu, iar aceste contraargumente nu au fost analizate de prima instanță.

2. A mai arătat recurenta – reclamantă că judecătorul a încălcat obligația de imparțialitate, iar această atitudine rezultă din modul de gestionare a cauzei, astfel încât, în mod greșit a fost respinsă cererea de recuzare formulată împotriva acestuia, prin încheierea din data de 28.11.2013.

Recurenta a precizat că instanța a revenit succesiv cu adrese către autoritățile care dețineau actele care au stat la baza eliberării titlurilor de proprietate ale pârâților rezultând că intenționează să soluționeze cauza prin compararea titlurilor. Totodată, instanța a încuviințat proba cu expertiza și a admis obiecțiunile formulate împotriva raportului de expertiză, solicitând și lămuriri expertului, însă, la termenul de judecată din data de 23.09.2013, instanța a revenit asupra deciziei anterioare de a solicita lămuriri expertului și a respins cererea reclamantei de a solicita avizarea OCPI pentru raportul de expertiză. În opinia recurentei, un raport de expertiză neavizat nu produce efecte juridice, iar atitudinea magistratului s-ar circumscrie noțiunii de antepronunțare în sensul respingerii acțiunii.

3. Recurenta – reclamantă a arătat că hotărârea este întemeiată pe dispoziții legale abrogate (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

S-a învederat că, de la momentul anului 1863, invocat ca fiind anul în care s-ar fi dispus secularizarea averilor mănăstirești, au intervenit legi succesive care au reglementat situația juridică a bunurilor, iar una dintre ele este Decretul nr. 417/16.11.1949 care a abrogat Decretul din 17 decembrie 1863 prin care a fost aprobată legea secularizării averilor mănăstirești. În opinia reclamantei, în aceste condiții, legea invocată nu își mai putea produce efectele indicate de instanță.

Recurenta a arătat că prima instanță nu a explicat cum a fost posibil, deși se afirmă că statul este proprietarul terenului, ca reclamanta să îl folosească în mod continuu și netulburat, cu anumite excepții și fără ca statul să perceapă veniturile averilor care s-au înscris între veniturile bugetului de stat și fără să pretindă vreodată că este proprietarul terenului.

4. Recurenta a învederat că întreaga argumentație a instanței este realizată în baza unor lucrări istorice care, însă, nu pot reprezenta izvor de drept, fiind încălcat art. 124 din Constituția României, iar prima instanță a refuzat a analiza Decretul nr. 177/1948 privind organizarea cultelor și art. 186, respectiv art. 171 din Statutul B. din 1949, Legea reformei agrare din 1921, Constituția din 1923, Legea din 17.07.1934, Legea nr. 21/1924, procesele – verbale depuse de reclamantă care atestau, în opinia sa, uzurpările produse asupra vetrei și demersurile sale în vederea apărării proprietății, actele de inventar care atestau că terenul și casa deținută de autorii pârâților erau în inventarul mănăstirii, actele angajament care dovedeau cum s-a ajuns la deținerea unor terenuri mănăstirești, adresele oficiale care atestau că vatra nu a fost rechiziționată sau cooperativizată, adresa emisă de OCPI N. care ar atesta că M. A. este identificată cadastral distinct de satul A., adresa care ar confirma acțiunile întreprinse, cu sprijinul Patriarhiei Române pentru apărarea dreptului de proprietate în fața instanțelor judecătorești și hotărârile definitive și irevocabile care ar atesta, cu putere de lucru judecat, calitatea sa de proprietar asupra terenului în cauză.

5. S-a apreciat că motivarea primei instanțe este confuză și contradictorie sub aspectul identificării amplasamentului terenurilor ce fac obiectul cauzei. A subliniat recurenta că, deși expertul desemnat a identificat în teren amplasamentul celor 49 ha, descris la pct. a din Planul executat la 1911 drept Curtea Mănăstirii, concluzionând că acesta este amplasamentul vetrei mănăstirești, instanța nu a acordat nicio importanță acestei probe, apelând la lucrări istorice și opinii de autor pentru identificarea amplasamentului Mănăstirii.

A arătat recurenta – reclamantă că, în cuprinsul lucrărilor istorice citate, se face referire la Schitul A. V., schit dependent de M. A. numită, de multe ori, Nouă sau din V.. S-a subliniat că P. Șchiopul a fost ctitorul Agapiei Vechi, iar Hatmanul Gavriil C., fratele domnitorului V. L., a fost cel care, în anul 1642, a ridicat și a înzestrat mănăstirea cu terenurile ce au intrat în proprietatea acesteia, fapt consemnat inclusiv pe zidul bisericii centrale.

Recurenta a apreciat că, dat fiind incendiul din anul 1903 în care au ars documentele de înzestrare a mănăstirii, proba titlului de proprietate poate fi realizată și prin acte recognitive.

6. Recurenta – reclamantă a invocat, în recurs, înscrisuri noi care, în opinia sa, atestă faptul că secularizarea nu a atins în nici un fel vatra mănăstirească ce a rămas în proprietatea mănăstirii. Au fost invocate următoarele înscrisuri:

- „Tabloul cu Proprietățile Statului” – care ar cuprinde toate averile care s-au luat de la locașurile de cult prin legea secularizării și care au intrat în proprietatea statului și în care nu s-ar regăsi decât alte moșii, foste proprietăți ale mănăstiri, însă nu și proprietățile pe care mănăstirea le deține pe raza comunei F. (actuală A.). S-a subliniat că, pentru județul N., nu a existat o mănăstire căreia să îi fie preluată vatra.

-„ Procesul – verbal din 18 august 1911 întocmit de T. Tămășeanu” care ar indica faptul că Statului i s-ar fi rezervat, prin legea secularizării, numai masivul de pădure al moșiei A. și nu M. A. cu vatra (ograda și curtea) ei.

- „Procesul – verbal din 11 februarie 1919 încheiat de Judecător B. C., în calitate de președinte al Comisiei Județene de expropriere” care ar atesta faptul că terenurile proprietatea mănăstirii nu au fost expropriate la momentul adoptării Legii secularizării, fiind anulat un proces – verbal al comisiei locale de expropriere prin care s-a expropriat terenul aflat în proprietatea mănăstirii.

- „Adresa nr._ din 8 mai 1919 a Ministerului Cultelor și Instrucțiunii” prin care se aducea la cunoștința Superioarei Mănăstirii A. faptul că s-au adus modificări Decretului – lege nr. 3697/15.dec. 1918 și, conform modificărilor aduse, terenurile aflate în stăpânirea Mănăstirilor vor rămâne definitiv în stăpânirea lor. În opinia recurentei – reclamantei, actul invocat reprezintă o recunoaștere a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în proprietatea mănăstirii, inclusiv în ceea ce privește suprafața de 49 ha ce constituie vatra mănăstirii.

- „Somația din data de 31.014.1931 adresată de M. A. și comunicată Ministerului Agriculturii și Domeniilor și dovada comunicării acestui act” care, în opinia recurentei, ar dovedi faptul că legea de secularizare nu a afectat toate proprietățile deținute de mănăstire și că statul ar fi recunoscut un drept de proprietate al acesteia în privința imobilelor care nu au făcut obiectul secularizării.

- „Adresa nr. 7423/16.06.1931 a Prefectului Județului N. – Serviciul Administrației Generale” prin care statul solicită mănăstirii acceptul pentru realizarea unui schimb de terenuri. În opinia recurentei – reclamante și acest act ar atesta faptul că pretinsa secularizare din anul 1863 nu a avut niciodată loc.

- „Corespondența și somațiile din anul 1957” în cuprinsul cărora se făcea vorbire despre încălcări de teren din vatra Mănăstirii, iar locuitorii care ocupau terenul erau somați de Sfatul Popular, la cererea Mănăstirii A., să îl elibereze, printre cei somați regăsindu-se și numitul P. L., autorul pârâților.

- „Procesul – verbal din 9 aprilie 1958” care atestă, în opinia recurentei, faptul că secularizarea nu a operat în privința terenului ce face obiectul cauzei și că autoritățile desemnate cu preluarea terenurilor de la mănăstiri au hotărât ca terenul „să rămână și mai departe proprietatea mănăstirii.

- „Adresa nr. C/240/12.02.2014, emisă de Guvernul României prin Secretariatul de Stat pentru Culte” în cuprinsul căreia se atestă faptul că Secretariatul de Stat pentru Culte nu deține în arhivă documente anterioare anului 1989 care să ateste că instituția a avut în proprietate suprafața de 49 ha reprezentând vatra mănăstirii.

7. Recurenta reclamantă a invocat și înscrisurile depuse la dosarul primei instanțe care, în opinia sa, nu au fost analizate. Au fost invocate următoarele:

- „Chestionarul memoriu din 1940” despre care recurenta – reclamantă susține că reprezintă un act oficial cu aceeași valoare probatorie ca însăși actul de înzestrare cu privire la data înzestrării și autorul daniei și care ar face proba certă și de necontestat a proprietății.

- „ Procesul – verbal din 18 august 1911 întocmit de T. Tămășeanu” care ar indica faptul că Statului i s-ar fi rezervat, prin legea secularizării, numai masivul de pădure al moșiei A. și nu M. A. cu vatra (ograda și curtea) ei.

- „Legea Casei Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române din 23.01.1902 și Regulamentul de aplicare a acestei legi din 1910 – art. 99 și art. 122 pct. 3 „ potrivit cărora „pământurile și vetrele mănăstirilor, astăzi în ființă, se vor folosi ca și până acum de mănăstirea respectivă”, prin „vatră” înțelegându-se „ tot terenul împrejmuit, precum și terenul care s-a lăsat la secularizare personalului monahal”. S-a apreciat că sintagma „se vor folosi” nu este similară cu dreptul de folosință, ci se referă la modalitatea în care mănăstirea a stăpânit terenurile până la acea dată. Au fost invocate și dispozițiile art. 18, art. 41, art. 42 și art. 78 din Legea Casei Bisericii și s-a precizat că statul veghea asupra așezămintelor mănăstirii, ce erau averi ale așezământului bisericesc și nu ale statului care avea doar dreptul de a percepe taxe, sens în care vatra a fost evaluată ulterior.

- „Schița de plan a Vetrei Mănăstirii A. din 1911” care ar atesta modul de dobândire a terenului, întinderea, amplasamentul, vecinii și faptul că nicio suprafață din cele 49 ha nu este uzurpată. S-a arătat că amplasamentul celor 49 ha și configurația acestora din 1911 este identică cu configurația actuală atestată cu planul PUZ 2005.

- „Procesul – verbal din 18.08.1911” în cuprinsul căruia s-a menționat că au fost măsurate terenurile ce aparțin mănăstirii, unul dintre ele fiind curtea de 49 ha.

- Legea reformei agrare din 1921 potrivit căreia s-a rezervat în folosul mănăstirii dreptul asupra vetrelor mănăstirești care, potrivit art. 28 alin. 3 din lege, au fost exceptate de la expropriere.

- „Procesele – verbale din 13.07.1939 și 24.09.1940 privind inventarierea bunurilor imobile; Chestionarul și procesul – verbal de autentificare din data de 14.07.1939, Chestionarul memoriu din 1940, procesul – verbal de inventar din 24.09.1940” care ar reprezenta dovada deținerii vetrei mănăstirești.

- Decretul nr. 177/1948 și art. 186 din Statutul B. adoptat în 1949 care, recunoscând calitatea de persoane juridice de drept public a cultelor și a părților lor constitutive declara că „ totalitatea bunurilor aparținând mănăstirii constituie avere bisericească”. În opinia recurentei, nu pot fi considerate ca proprietate doar bunurile imobile dobândite după 1846 câtă vreme, prin reglementările adoptate ulterior acestei date, legiuitorul a declarat ca fiind avere mănăstirească toate bunurile deținute de mănăstire. Au fost invocate și dispozițiile art. 171 din Statutul B. din 1949. Recurenta a menționat că Decretul nr. 177/1948 a fost în vigoare până în anul 2006 când a fost abrogat prin art. 51 din legea nr. 489/2006, iar Statutul B. adoptat prin Decretul nr. 233/1949 a fost în vigoare până la data de 16.01.2008 când a fost abrogat în mod expres prin art. 204 al noului statul adoptat prin HG nr._, iar, în perioada scursă de la adoptarea legii B. 1949 și până la ieșirea ei din vigoare, vatra mănăstirii nu a fost rechiziționată sau cooperativizată, mănăstirea fiind recunoscută drept proprietară a așezământului.

- „Procesul – verbal din 9 aprilie 1958” care ar atesta, în opinia recurentei – reclamante faptul că însuși statul comunist respecta integritatea vetrei Mănăstirii A. și recunoștea dreptul său de proprietate asupra acestor suprafețe de teren.

- „Sentința civilă nr. 2478/11.10.2002, pronunțată de Judecătoria Târgu – N.” în care se menționează expres modul de dobândire a proprietății, dar și faptul că hotărârea ține loc de act autentic de proprietate. A apreciat recurenta – reclamantă că prima instanță a ignorat puterea de lucru judecat a hotărârii menționate speculând asupra acesteia.

- Actele de angajament din perioada 1916 – 1947 care ar explica modul în care s-a ajuns la deținerea unor terenuri și pe care instanța ar fi refuzat să le analizeze. Recurenta a arătat că instaurarea regimului comunist a creat momentul favorabil pentru foștii angajați ai mănăstirii și detentori precari să se simtă și să devină proprietari prin încheierea unor acte între ei. A subliniat că actele autorilor intimaților – pârâți nu sunt anterioare anului 1961, singura justificare pentru proprietate fiind înscrierea în Registrul agricol.

- Procesul – verbal din 17 noiembrie 1950, corespondența și somațiile din anii 1957” ce ar atesta faptul că deținerea terenurilor s-a făcut în mod excesiv și peste voința mănăstirii și după încetarea relațiilor contractuale, fiind consemnate uzurpările de case și terenuri și acțiunile judecătorești care, din cauza prigoanei călugărilor, nu au mai putut fi continuate. A precizat recurenta – reclamantă că, printre cei somați se află și I. Băicănescu și N. G., autorii antecesorilor intimaților – pârâți.

- „Adresa nr. 7236/1958 emisă de Cancelaria Sf. Sinod și adresată domnului Ministru P. C.” prin care se cererea de către Patriarhul României J. aprobarea pentru Oficiul Juridic al Sfatului Popular al Raionului Târgu – N. să apere interesele Mănăstirii în procesele de revendicare ce urmează să intenteze. Recurenta – reclamantă a arătat că acest act a fost ignorat de prima instanță.

- Legea nr. 486/2006 care enunță principiul conform căruia cultele sunt proprietarele bunurilor conform statutelor de organizare.

- HG nr. 53/16.01.2008 care include în categoria bunurilor sacre, inalienabile și imprescriptibile și vetrele mănăstirești, conform art. 170 alin. 4 din Statutul B.. S- a subliniat că, la data adoptării statutului, dreptul asupra vetrei era recunoscut prin hotărâre judecătorească.

În drept, au fost invocate textele normative menționate în cuprinsul cererii de recurs.

În susținerea cererii formulate, recurenta – reclamantă a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Potrivit Legii nr. 455/2006, prezenta cerere este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Au fost depuse, la dosar, în copie, înscrisuri (f. 158 – 262).

Prin întâmpinarea formulată, intimații – pârâți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, intimații au arătat că prima instanță nu avea obligația de a face referire, în cuprinsul motivării, la fiecare probă în parte, ci doar obligația de a indica motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și pentru care s-au înlăturat cererile părților, iar, din acest punct de vedere, hotărârea este motivată corespunzător cerințelor art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.. au subliniat intimații că prima instanță a cercetat valoarea probatorie a înscrisurilor și a textelor de lege invocate, fără a identifica, însă, temeiuri juridice care să o îndreptățească pe recurentă să se pretindă proprietara terenurilor în litigiu, întrucât niciuna dintre pretinsele dovezi nu constituie titlu de proprietate.

Cu referire la „Chestionarul – Memoriu din 1940”, intimații au precizat că acesta reprezintă o declarație pe propria răspundere, neînsoțită de acte doveditoare, dată de un egumen interesat în conservarea propriilor privilegii.

În ceea ce privește titlul de proprietate invocat de recurenta – reclamantă, intimații au arătat că nu există referințe istorice despre vreun înscris provenind de la hatmanul Gavriil C. sau rudele acestuia prin care vreunul dintre aceștia să fi dăruit Mănăstirii A. o suprafață de 49 ha folosită ulterior ca „vatră mănăstirească”. Au fost invocate lucrări istorice și „Condica generală a sfintei mănăstiri A.” din anul 1860 și s-a arătat că în cuprinsul acestora nu au fost menționate danii ale hatmanului Gavriil C. constând în terenuri.

Au mai menționat intimații că moșia Săliștea, dăruită de domnitorul P. Șchiopul, împreună cu munții, au fost integral secularizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 251/17.12.1863. totodată, s-a arătat că efectele Legii din 1863 s-au răsfrânt asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând lăcașurilor de cult, indiferent de epoca și modul în care acestea au fost dobândite.

În ceea ce privește cererea de recuzare formulată de reclamantă, intimații au apreciat că aceasta a fost în mod corect respinsă în împrejurarea în care instanța avea posibilitatea de a reveni asupra unor măsuri dispuse anterior, iar singurii care puteau contesta o astfel de revenire ar fi fost pârâții, aceștia fiind cei care au insistat în a se solicita lămuriri expertului. S-a subliniat, de asemenea, că, potrivit Ordinului nr. 1882/C/12.09.2011 al Ministerului Justiției, avizarea tehnică se face exclusiv cu privire la corectitudinea datelor topografice și este obligatorie doar în cazul cererilor prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri ce ține loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile. Au apreciat intimații că, în condițiile în care părțile nu au contestat corectitudinea datelor topografice, iar obiectul cauzei nu era legat de pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, în mod legal și temeinic prima instanță nu a considerat oportună și necesară avizarea expertizei de către OCPI.

Cu referire la argumentul recurentei legat de abrogarea Legii secularizării averilor mănăstirești, intimații au arătat că în mod corect instanța a avut în vedere efectele pe care legea le-a produs la timpul ei, respectiv în anul 1863, când toate averile mănăstirilor din România au devenit averi ale statului. S-a apreciat că abrogarea Decretului Domnesc din 17 decembrie 1863 de către regimul comunist nu a reprezentat revenirea la situația juridică anterioară.

S-a subliniat că recurenta nu a dovedit faptul că anumite bunuri ar fi fost exceptate de la exproprierea instituită prin Legea secularizării averilor mănăstirești, iar prevederile Regulamentului pentru aplicarea Legii din 23.01.1902 a Casei Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române se referă doar la dreptul de folosință a mănăstirilor și nu la dreptul de proprietate al acestora.

A fost invocat Contractul de arendă încheiat la data de 27 martie 1908 și certificat de primarul comunei F. despre care se susține că indică titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor arendate care era în mod neîndoielnic Statul persoanele care, împreună cu familiile lor lucrau terenurile respective și ocupau casele situate pe acele terenuri. S-a subliniat că numele multora dintre aceste persoane se regăsesc în înscrisurile din perioada 1950 – 1960 și în cuprinsul tabelelor întocmite de Primăria A. după adoptarea Legii nr. 18/1991 cu cei care au făcut cereri de înscriere în GAC în perioada 1959 – 1962 și care ulterior (în nume propriu sau prin moștenitori) au solicitat și obținut reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente.

Totodată, a fost invocat și tabelul întocmit la 27 aprilie 1909 de același primar care conținea numele persoanelor din . reforma agrară din anul 1864, tabel în care se regăsesc A. N. O. și N. G., autorii persoanelor de la care intimații – pârâți au cumpărat terenurile ce fac obiectul cauzei.

Intimații au arătat că, în cuprinsul procesului – verbal din anul 1911, procedând la măsurarea Vetrei Monastirei A. de pe M. Statului A.”, în baza delegației emise de Ministerul Domeniilor și al Agriculturii, inginerul S. C. a marcat pe schița de plan și loturile aflate în stăpânirea țăranilor arendași, conturul acestor demarcații respectând fidel amplasamentele actuale ale terenurilor înscrise în titlurile de proprietate ale succesorilor în drepturi ai acestora. Au învederat intimații, cu referire la mențiunea potrivit căreia toate terenurile libere au fost rezervate ca vatră pentru M. A., că la momentul adoptării legii de secularizare, nu toate terenurile aflate în proprietatea mănăstirii erau libere, ci, pe unele dintre acestea viețuiau țărani clăcași cărora, ulterior, le-a fost recunoscută calitatea de proprietari conform Legii nr. 181/1864. În opinia intimaților, nefiind emise acte de proprietate, în mute cazuri, statul a continuat să își aroge calitatea de proprietar, percepând impozite, fie în baza embaticului (bezman), fie în baza unor contracte de arendă.

Intimații au învederat că actele de angajament despre care face vorbire recurenta – reclamantă nici nu existau în cazul autorilor lor.

S-a mai subliniat că potrivit art. 82 din Legea din 17 iulie 1921 pentru reforma agrară, a fost tranșată situația embaticurilor și a terenurilor arendate, aceste terenuri fiind trecute definitiv în proprietatea celor care aveau posesia lor.

Intimații – pârâți au arătat că până la cooperativizarea agriculturii, proces finalizat în anul 1962, terenurile aparținând locuitorilor satului M. A. s-au aflat în circuitul civil, așa cum rezultă din actele translative de proprietate și cele mortis causa încheiate cu referire la acestea.

În opinia intimaților – pârâți, toate actele invocate de recurenta – reclamantă nu atestă decât un drept de folosință al acesteia asupra terenurilor aflate în afara perimetrului ocupat de suprafețele particularilor, procesul – verbal din 9 aprilie 1958 nu avea în vedere decât suprafețele împădurite, iar, în perioada 1950 – 1960, M. A. a reclamat mutarea unor semne de hotar, însă nu a întreprins nicio acțiune lăsând pe seama reprezentanților Statului, în calitate de proprietar să rezolve situația.

A fost invocat și procesul – verbal din 16 noiembrie 1950 prin care s-a procedat la inventarierea unor bunuri cu prilejul preluării administrației de către maica stareță V. C. în cuprinsul căruia sunt menționați N. Gh. G. și I.. Gh. Băicănescu la pozițiile 14 și 16 din listă ca fiind cei care dețineau terenul și casa situată pe acesta ca proprietari, în calitate de succesori în drepturi ai lui N. G. și A. N. O., persoane care figurează în tabelul cu împroprietăriți întocmit în anul 1909 de către primarul comunei F..

S-a învederat că, după . Legii nr. 18/1991, recurenta – reclamantă a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate numai pentru 40 ha cu care figura înscrisă în registrul agricol 1959 – 1962, restul de 9 ha fiind practic terenurile cu care s-au înscris în GAC locuitorii satului.

Cu referire la sentința civilă invocată de recurenta – reclamantă, s-a arătat că aceasta nu le poate fi opozabilă intimaților – pârâți într-o acțiune în revendicare.

În susținerea întâmpinării formulate, intimații au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Au fost depuse, la dosar, în copie, înscrisuri (f. 31 – 139).

Prin notele de ședință din data de 11.11.2014, recurenta – reclamantă a arătat că vatra mănăstirii A. în suprafață de 49 ha nu putea fi considerată moșie sau avere mănăstirească și, astfel, nu putea face obiectul legii secularizării și această concluzie ar fi susținută și prin aceea că nu a împărtăși în nici un moment soarta averilor sau moșiilor preluate la secularizare.

A mai învederat recurenta – reclamantă că împroprietărirea țăranilor clăcași din fosta comună F. (actuală A.) a avut loc doar în trei sate, respectiv F., A. și Văratic, iar, la momentul împroprietăririi, M. A. și satul A. erau așezări diferite.

A fost invocat și Planul Vetrei Mănăstirii Văratic pentru a se sublinia că, dacă ar fi existat o situație similară în cazul Mănăstirii A., nu ar fi existat vreun motiv pentru care această situație să nu fi fost consemnată la momentul respectiv.

Cu referire la tabelul împroprietăriților, recurenta – reclamantă a învederat că nu a fost prezentat și capul tabelului, dar prin comparație cu un alt tabel, rezultă că A. O. nu apare la rubrica împroprietăriților din anul 1864, ci la rubrica deținători la care este indicat ca domiciliu satul F. și nu satul A..

În cazul numitului N. G. despre care se susține că nu ar avea vreo legătură cu autorul intimaților, s-a arătat că sunt indicate alte persoane care stăpâneau terenul la momentul respectiv, cu domiciliul în satul F., iar aceste persoane, respectiv E. N. Istarte și C. P. S. nu se regăsesc în șirul transmițătorilor pentru suprafața dobândită.

În opinia recurentei, există o incertitudine asupra terenului dobândit de intimați.

În ședința publică din data de 10.03.2015, instanța a respins excepția tardivității recursului, ca nefondată.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile sentinței civile nr. 2237/10.03.2014 și Încheierii de ședință din data de 28.11.2013, pronunțate de Judecătoria G. în dosarul nr._, prin prisma motivelor de recurs, instanța de control judiciar reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește primul motiv de recurs, reține că, potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., hotărârea va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, înglobează, printre altele, dreptul părților la proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Dreptul consacrat de art. 6 implică, în special, în sarcina instanței, obligația de a proceda la o analiza efectiva a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de probe ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Perez c. Franței, par. 80).

Cu toate acestea, contrar susținerilor recurentei – reclamante, daca art. 6 alin. 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, el nu poate fi înțeles în sensul de a impune un răspuns amănunțit pentru fiecare argument (V. de Hurk, c. Olandei, par. 61). Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu si-a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi analizat în mod real chestiunile esențiale ce i-au fost supuse judecății (Helle, c. Finlandei, par. 60).

Concluzia primei instanțe referitoare la netemeinicia acțiunii formulate se bazează pe lipsa unui titlu de proprietate al recurentei – reclamante și pe interpretarea efectelor Legii secularizării averilor mănăstirești. Or, din această perspectivă, motivarea primei instanțe respectă dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin aceea că au fost analizate chestiunile esențiale ce au fost supuse judecății apreciindu-se că nu au fost prezentate acte care să ateste dreptul de proprietate al recurentei – reclamante.

Tribunalul apreciază ca fiind corectă soluția pronunțată prin Încheierea din data de 28.11.2013 asupra cererii de recuzare formulate de reclamantă împotriva președintelui completului învestit cu soluționarea cauzei.

În ședința publică din data de 19.06.2013, instanța a încuviințat obiecțiunile formulate de pârâți la raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat J. P. și a dispus emiterea unei adrese către expert pentru a răspunde la obiecțiunile indicate, revenind cu aceeași adresă în ședința publică din data de 23.09.2013. În cuprinsul adresei, au fost inserate și mențiuni cu privire la necesitatea avizării raportului de expertiză de către OCPI G. conform art. 32 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, fără a exista, însă, o dispoziție a instanței în acest sens.

În ședința publică din data de 21.10.2013, instanța a revenit asupra adresei dispuse anterior apreciind că își poate forma convingerea asupra modului de individualizare a terenurilor și asupra amplasamentului acestora. Totodată, a apreciat că nu se impune avizarea OCPI pentru raportul de expertiză întocmit în cauză.

Pe de o parte, este de remarcat că împrejurările descrise de reclamantă, respectiv măsurile luate în ședințele publice sau soluțiile pronunțate asupra unor cereri formulate de una dintre părți, față de care există o anumită nemulțumire a acesteia din urmă, nu conturează un interes al judecătorului în judecarea pricinii. Măsurile luate cu privire la probatorii nu justifică excluderea judecătorului de la judecarea pricinii care i-a fost repartizată în mod aleatoriu și acestea nu pot fi cenzurate pe calea unei cereri de recuzare, ci doar în cadrul legal al căilor de atac, odată cu hotărârea ce urmează a fi pronunțată în cauză.

Soluționarea unor chestiuni legate de probatorii pe parcursul soluționării cauzei nu indică faptul că judecătorul și-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă. Pronunțarea unor dezlegări în acest sens este atributul și obligația instanței care este cel mai bine plasată pentru a aprecia asupra măsurilor ce se impun.

În mod corect s-a apreciat că nu rezultă o atitudine părtinitoare a judecătorului față de una dintre părți sau faptul că ar fi urmărit să o dezavantajeze pe reclamantă sau pe apărătorul acesteia, prin măsura dispusă..

Pentru toate aceste considerente, reține că recursul declarat împotriva Încheierii din data de 28.11.2013 este nefondat.

Cu referire la sentința civilă nr. 2237/10.03.2014, contrar susținerilor recurentei – reclamante, chiar dacă Decretul din 17 decembrie 1863, avut în vedere de prima instanță, a fost abrogat prin Decretul nr. 417/16.11.1949, această împrejurare nu impune, în sine, o reformare a hotărârii contestate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ..

Astfel, în mod corect prima instanța a analizat efectele pe care legea le-a produs în perioada în care aceasta a fost în vigoare, abrogarea Decretului din 17 decembrie 1863 neputând determina revenirea la situația juridică anterioară..

Chiar dacă prima instanță a făcut referiri extinse la lucrări istorice în susținerea argumentelor prezentate, tribunalul constată că nu aceste lucrări istorice au format convingerea instanței asupra soluției pronunțate, reținându-se, în esență, și prin prisma înscrisurilor depuse, la dosar, de reclamantă, că titlul de proprietate al reclamantei asupra terenului îi cauză nu a fost dovedit în acțiunea în revendicare formulată

În consecință, apreciază că nu au fost încălcate în speță dispozițiile at. 124 din Constituția României referitor la înfăptuirea justiției.

Nu pot fi reținute argumentele recurentei – reclamante referitoare la caracterul confuz și contradictoriu al motivării primei instanțe sub aspectul identificării amplasamentului terenurilor ce fac obiectul cauzei.

Astfel, în împrejurarea în care prima instanță a apreciat că reclamanta nu a prezentat un titlu de proprietate privind terenul ce face obiectul cauzei, identificarea amplasamentului celor 49 ha descrise în Planul executat în anul 1911 nu ar fi putut avea vreo relevanță în cauză. În același context, trebuie subliniat că lucrarea expertului desemnat a fost destinată a identifica terenul despre care se susține că ar reprezenta vatra Mănăstirii A. în baza înscrisurilor prezentate. Or, din moment ce înscrisurile au fost înlăturate de prima instanță, care a apreciat că acestea nu ar putea constitui un titlu de proprietate al reclamantei, orice analiză asupra concluziilor expertului ar fi fost lipsită de finalitate.

Cu referire la fondul cauzei, tribunalul reține că, potrivit art.480 C.civ. (1864), proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucra în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

Este de remarcat că regula instituită prin dispozițiile art. 1169 C.civ., potrivit căruia cel care pretinde ceva înaintea judecății trebuie să o dovedească, este aplicabilă și în cazul dovedirii dreptului de proprietate în cadrul unei acțiuni în revendicare. Reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă în sensul că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, pârâtul posesor având o situație pur pasivă, de așteptare, în favoarea acestuia operând o prezumție de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei.

În speță, ambele părți invocă titluri de proprietate cu privire la bunul revendicat, iar prima problemă care se ridică, în analiza temeiniciei acțiunii în revendicare, este aceea a dovezii existenței titlului reclamantei. Aceasta susține că terenul în suprafață de 49 ha reprezentând vatra mănăstirii, așa cum a fost descrisă aceasta în „Planul Vetrei Monastirei A. dupe moșia Statului A. din Județul N.” întocmit în anul 1911 de inginerul S. C. (f. 10) i-a fost donat în anul 1642 de către hatmanul G. C. și că actul de donație a fost pierdut odată cu alte documente în incendiul din anul 1903.

În mod corect a reținut prima instanță că, din perspectiva probei ce îi incumbă reclamantei, nu este obligatoriu ca în acțiunea în revendicare să se ajungă la compararea modalităților de dobândire a dreptului de proprietate, această operațiune impunându-se doar în situația în care ambele titluri sunt probate.

Este de remarcat că există o mențiune referitoare la existența daniei hatmanului Gavriil C. din anul 1642 în „Chestionarul – memoriu privitor la bunurile imobiliare din vechiul Regat aparținând comunelor, Ținuturilor și Statului” (f. 19) cu referire la ., însă, nu poate reprezenta un titlu de proprietate sau un act recognitiv, așa cum susține recurenta – reclamantă, în condițiile în care nu a fost întocmit de către cei îndreptățiți cu scopul de a recunoaște existența unui act originar pierdut. Astfel, în cuprinsul Chestionarului, au fost menționate răspunsurile oficialilor desemnați pentru a-l completa, cu referire la întrebările inserate în chestionar. În mod evident acesta nu a fost destinat pentru a avea valoare de act recognitiv în ceea ce privește actul de proprietate pretins a fi pierdut de către recurenta – reclamantă.

Așa cum, în mod corect a reținut prima instanță, prin Legea din anul 1863 – art. I și II - toate averile mănăstirești închinate sau neînchinate au trecut în proprietatea statului iar veniturile acestor averi s-au înscris între veniturile ordinare ale bugetului de stat (f. 86 vol. III).

Potrivit textelor menționate, au trecut în patrimoniul statului toate averile mănăstirești, fără a fi menționată vreo excepție referitoare la anumite bunuri, singura concluzie logică care se impune fiind aceea că toate bunurile aflate în stăpânirea mănăstirii A. (inclusiv cele 49 ha reprezentând vatra mănăstirii) au trecut în patrimoniul statului la momentul publicării actului.

Concluzia de mai sus este susținută și prin art. 99 din Regulamentul pentru aplicarea legii Casei Sf. Bisericii publicat în Monitorul Oficial potrivit căruia „Pământurile și vetrele mănăstirilor și schiturilor astăzi în ființă, se vor folosi ca și până acum de mănăstirea respectivă”, respectiv prin art. 122 din Regulamentul publicat în Monitorul oficial nr. 219/1910 (f. 60, vol. I) potrivit căruia „Prin vatra mănăstirii se înțelege tot terenul împrejmuit și terenul a cărui folosință s-a lăsat de la stat la secularizarea personalului monahal sau care i s-a concedat ulterior, precum și terenul destinat metohurilor mănăstirilor”. Așa cum în mod corect a reținut prima instanță, din aceste texte de lege rezultă că după adoptarea acestui act normativ mănăstirile au rămas doar cu dreptul de folosință asupra unor terenuri. Mai mult, referiri explicite sau implicite la simplul drept de folosință al recurentei – reclamante sunt făcute și în cuprinsul adresei nr._/20.08.1911, întocmite de inginer S. C. - delegat al Casei Bisericii (f. 63 vol. I dosar recurs) și în cuprinsul Deciziunii nr. 6 dată în dosarul nr. 84/1922 în ședința din 23 decembrie a Comisiei Județene de exproprieri din Județul N. (f. 65 vol. I dosar recurs).

Nu pot fi avute în vedere argumentele recurentei – reclamante referitoare la aplicarea diferențiată a Legii secularizării în condițiile în care legea menționată nu cuprinde nicio excepție de la aplicarea sa. Astfel, modalitatea în care legea a fost pusă în executare, respectivi felul în care bunurile intrate prin efectul legii în patrimoniul statului au fost inventariate nu au vreo incidență asupra constituirii titlului de proprietate în favoarea acestuia și nici asupra privării mănăstirilor de toate averile lor, fără distincție în funcție de tipul bunului preluat sau de mănăstirea de la care se preia. În acest context, apreciază că argumentele recurentei – reclamante referitoare la faptul că, în concret, nu a împărtășit în niciun moment soarta averilor sau moșiilor preluate la secularizare, cum ar fi cazul Mănăstirii Văratic, nu pot fi reținute.

Nu vor fi reținute nici argumentele recurentei – reclamante conform cărora suprafața de 49 ha ce ar reprezenta vatra mănăstirii nu a ieșit niciodată din patrimoniul său, nu a fost supusă regimului secularizării averilor mănăstirești, nu a fost confiscată, expropriată sau cooperativizată, deoarece, prin efectele acestei legi, recurenta – reclamantă nu s-a mai putut prevala de o eventuală donație anterioară.

Niciunul dintre celelalte înscrisuri invocate de recurenta – reclamantă nu reprezintă titluri de proprietate cu referire la terenul în suprafață de 49 ha, reprezentând, conform susținerilor recurentei, vatra mănăstirii.

În cuprinsul „Planul Vetrei Monastirei A. dupe moșia Statului A. din Județul N.” întocmit în anul 1911 de inginerul S. C. (f. 10), se menționează faptul că M. A. se află pe moșia statului A., fiind atestată, astfel, proprietatea statului român asupra terenurilor descrise.

În ceea ce privește procesul – verbal întocmit cu aceeași ocazie la data de 18.08.1911 (f. 186 - vol. I dosar recurs), tribunalul reține că acesta nu poate fi interpretat decât în aceeași cheie a actului pentru care a fost întocmit, respectiv Planul Vetrei Monastirei A. dupe moșia Statului A. din Județul N.” întocmit în anul 1911 de inginerul S. C. (f. 10). Astfel, față de cele menționate în actul oficial, referitoare la „moșia statului A.”, nu se poate reține că aprecierile unor funcționari privind modalitatea de aplicare a legii de secularizare ar reprezenta un titlu în ceea ce o privește pe reclamantă. Mai mult menționând că” prin legea de secularizare s-a rezervat ca vatră pentru M. A. toate terenurile libere, poienele și locurile înfundate din cuprinsul delimitării rurale A., afară de masivul de pădure al moșiei A. care numai acesta s-a rezervat Statului” nu s-a indicat, în concret, un drept de proprietate al mănăstirii, fiind posibil și probabil ca rezerva despre care se face vorbire să reprezinte, în concret, un drept de folosință. Concluzia este susținută și prin „nota” de la finalul procesului –verbal în cuprinsul căreia se precizează că, în privința plusurilor de teren din pășuni și în privința pâlcurilor de pădure de esențe fag și brad aflate și răspândite în poieni, rămâne ca Ministerul Domeniilor să decidă dacă acestea se lasă în folosința Mănăstirii.

Procesul – verbal din 11 februarie 1919 al Comisiei județene de expropriere – secția Tg N. (f. 193 – vol. I dosar recurs), nu conține date care să permită identificarea terenurilor despre care se face vorbire și, din acest punct de vedere, nu poate fi considerat o dovadă a dreptului de proprietate și nici măcar un indiciu cu privire la acesta. Pe de altă parte, singura mențiune expresă din cuprinsul actului este cea referitoare la hotărârea de a rezerva pe seama acelui Mănăstiri tot terenul cultivabil ce i s-a expropriat. Or, așa cum au arătat și intimații, nu rezultă din probele administrate o legătură a terenurilor cultivabile cu terenurile pe care se aflau casele și gospodăriile particularilor.

În ceea ce privește adresa nr._/08.05.1919, emisă de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii (f. 195 – vol. I dosar recurs), constată că aceasta face referire la faptul că terenurile aflate „în stăpânirea Monastirilor vor rămâne în stăpânirea lor”. Or, noțiunea de „stăpânire” nu implică un drept de proprietate, ci se poate referi și la un eventual drept de folosință.

De asemenea, Somația din data de 31.014.1931 adresată de M. A. și comunicată Ministerului Agriculturii și Domeniilor (f. 196 – vol. I dosar recurs), nu poate fi avută în vedere în dovedirea dreptului de proprietate al recurentei – reclamante, în condițiile în care acest act emană chiar de la reprezentanți ai acesteia.

Adresa nr. 7423/16.06.1931 a Prefectului Județului N. – Serviciul Administrației Generale (f. 198 – vol. I dosar recurs), referitoare la propunerea pentru un schimb de terenuri nu justifică în sine un drept de proprietate asupra suprafeței de 49 ha indicată ca reprezentând vatra Mănăstirii A.. Mai mult, adresa nu face referire la suprafața menționată și este emisă de Prefectul Județului N. ale cărui susțineri incidentale referitoare la dreptul de proprietate asupra unor terenuri nu reprezintă o recunoaștere legală a dreptului.

Corespondența și somațiile din anul 1957, respectiv 1958, în cuprinsul cărora se făcea vorbire despre încălcări de teren din vatra Mănăstirii, locuitorii care ocupau terenul fiind somați de Sfatul Popular, la cererea Mănăstirii A., să îl elibereze, au un caracter echivoc și pot fi interpretate și ca solicitări adresate reprezentanților statului, respectiv acțiuni ale acestora, în numele statului, în calitate de proprietar.

Așa cum au învederat și intimații – pârâți, Procesul – verbal din 9 aprilie 1958 (f. 199 vol. I dosar recurs) nu menționează decât suprafețe de teren împădurite care nu au vreo legătură cu terenul în cauză.

De asemenea nici procesele-verbale de inventar din 1939 și 1940 și nici chestionarul-memoriu din 1940, nu reprezintă acte apte să probeze dreptul de proprietate al reclamantei.

Procesul – verbal din 13 iulie 1939 (f. 14) atestă doar realizarea conformă a unor lucrări de către comisia indicată, fără a se face referiri la anumite terenuri.

Procesele – verbale din 24 septembrie 1940 (f. 15 – 18) au fost întocmit de o comisie de evaluare a imobilului „Terenul Vatra Mănăstirii A. cu 49 ha teren” care a hotărât că „evaluarea terenului proprietatea Statului specificat în procesele verbale mai sus citate la suma de 133.99.400 lei …,, Concluzia care se desprinde din cuprinsul acestor procese – verbale este aceea că Statul era proprietarul celor 49 ha și nu recurenta – reclamantă.

Chestionarul-Memoriu (f. 19) pe baza căruia s-au întocmit procesele – verbale menționate emană de la Ministerul Inventarului Avuțiilor Publice și se referă la bunurile imobiliare din Vechiul Regat aparținând comunelor, ținuturilor și statului, iar în partea superioară a actului se indică „statul” la rubrica proprietar.

Cu referire la Procesul – verbal din 16 noiembrie 1950 (f. 71 vol. I dosar Judecătoria G.) întocmit pentru inventarierea unor bunuri cu prilejul preluării administrației mănăstirii, reține că, în cuprinsul acestuia, este menționată existența unor clădiri și terenuri și terenuri aflate în posesia particularilor. Tribunalul reține, în principal, că actul invocat reprezintă un act intern întocmit de reprezentanți ai clerului și că, astfel, nu ar putea fi opus intimaților – pârâți cu valoare de titlu de proprietate. Pe de altă parte, nu rezultă din cuprinsul înscrisului care dintre particulari erau doar proprietari și care erau doar posesori și, astfel, nu se poate susține că autorii intimaților – pârâți, N. Gh. G. și I. Gh. Băicănescu, ar avea calitatea de uzurpatori.

Contrar susținerilor recurentei, Tabloul cu Proprietățile Statului (f. 158 vol. I dosar recurs) – nu indică în mod expres toate averile care s-au luat de la locașurile de cult prin legea secularizării și care au intrat în proprietatea statului, ci acesta reprezintă un simplu inventar al bunurilor care, la acel moment (1873) erau consemnate ca fiind în proprietatea statului. Nemenționarea terenului ce face obiectul cauzei în cuprinsul acestui tablou nu presupune, în lipsa unor probe concrete referitoare la dreptul de proprietate, existența aceluiași imobil în patrimoniul reclamantei. Modalitatea concretă de inventariere a bunurilor care au intrat în proprietatea statului ulterior legii secularizării nu poate avea drept consecință invalidarea unei legi anterioare, mai ales în condițiile în care aceasta nu prevedea excepții în ceea ce privește aplicarea sa. Mai mult, faptul că, în urma reformei agrare realizate de A. I. C. în anul 1864, parte din terenurile ce au făcut obiectul Legii secularizării au fost folosite pentru împroprietărirea țăranilor, susține aceeași concluzie.

Potrivit art. 99 din Regulamentul pentru aplicarea legii Casei Sf. Bisericii publicat în Monitorul Oficial se prevede că „Pământurile și vetrele mănăstirilor și schiturilor astăzi în ființă, se vor folosi ca și până acum de mănăstirea respectivă” iar art. 122 din Regulamentul publicat în Monitorul oficial nr. 219/1910 (f. 60, vol. I) prevede că „Prin vatra mănăstirii se înțelege tot terenul împrejmuit și terenul a cărui folosință s-a lăsat de la stat la secularizarea personalului monahal sau care i s-a concedat ulterior, precum și terenul destinat metohurilor mănăstirilor”. Așa cum, în mod corect a reținut prima instanță, din aceste texte de lege rezultă că după adoptarea acestui act normativ mănăstirile au rămas doar cu dreptul de folosință asupra unor terenuri. Singurul drept acordat de către stat în privința acestor terenuri este doar un drept de folosință, așa cum prevede și actul normativ și care este doar o componentă a dreptului de proprietate presupunând doar dreptul de a întrebuința bunul și a-i culege fructele, astfel încât se poate accepta, cel mult, că reclamanta era un simplu detentor precar, întrucât dreptul de dispoziție asupra bunului aparținea statului prin efectul legii secularizării.

Pentru a se putea reține că M. A. a rămas proprietară asupra suprafeței de 49 ha ce include și terenul în litigiu trebuia ca aceasta să dețină toate cele trei atribute: posesia, folosința și dispoziția, ori normele legale de mai sus sunt clare se referă doar la folosință și nu și la celelalte prerogative ale dreptului de proprietate .

Susținerea în sensul că recurenta ar fi dobândit dreptul de proprietate prin lege, respectiv în temeiul Decretului 177/1948 privind organizarea cultelor precum și al art. 186 al Statutului B. adoptat în 1949, al Legii nr. 489/2006 și al HG nr. 53/16.01.2008, respectiv al art. 170 alin. 4 din Statutul B., nu este întemeiată. Aceste acte normative nu fac decât să confirme, principiul conform căruia cultele sunt proprietarele bunurilor intrate în mod legal în proprietatea lor, însă, nu fac referire la transmiterea vreunui drept de proprietate.

De altfel, nici adresa nr. C/240/12.02.2014, emisă de Guvernul României prin Secretariatul de Stat pentru Culte (f. 185 vol. III dosar Judecătoria G.) în cuprinsul căreia se menționează faptul că Secretariatul de Stat pentru Culte nu deține în arhivă documente anterioare anului 1989 care să ateste că instituția a avut în proprietate suprafața de 49 ha reprezentând vatra mănăstirii nu poate reprezenta o dovadă a titlului de proprietate al recurentei – reclamante. Faptul că imobilul nu s-a regăsit în patrimoniul instituției menționate nu presupune, în lipsa unor probe concrete referitoare la dreptul de proprietate, existența aceluiași imobil în patrimoniul reclamantei.

Mai mult, potrivit tabelului Comisiei Locale de Fond Funciar . invalidat propunerea de la poziția 14, în ceea ce privește cererea recurentei – reclamante de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafața de 40 ha teren, întrucât acesta nu a făcut obiectul Legilor fondului funciar.

În ceea ce privește sentința civilă nr. 2478/11.10.2002, pronunțată de Judecătoria Târgu – N., tribunalul reține că aceasta nu poate fi invocată cu putere de lucru judecat împotriva pârâților.

Potrivit art. 1201 C.civ. (1864), este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Or, în împrejurarea în care sentința menționată a fost pronunțată în contradictoriu cu Primăria Comunei A., iar intimații – pârâți nu au avut posibilitatea de a formula apărări față de constatările instanței, sentința invocată nu poate reprezenta, în cauza de față, mai mult decât o probă a cărei valoare va fi apreciată în ansamblul contextului probator.

Aceeași concluzie se impune cu privire la celelalte hotărâri invocate de recurenta – reclamantă, pronunțate în contradictoriu cu alte părți decât intimații – pârâți.

Față de considerentele de mai sus, contrar susținerilor recurentei – reclamante, dat fiind faptul că nu s-a dovedit existența în patrimoniul său, nici anterior și nici ulterior Legii secularizării (1863), a dreptului de proprietate privind suprafața de 49 ha reprezentând vatra mănăstirii, efectele legilor invocate (Decretului 177/1948 privind organizarea cultelor, art. 186 al Statutului B. adoptat în 1949, Legea nr. 489/2006 și al HG nr. 53/16.01.2008, respectiv art. 170 alin. 4 din Statutul B.) nu pot determina, în sine, constituirea unui drept de proprietate al recurentei – reclamante asupra terenului.

În cuprinsul considerentelor sentinței civile nr. 2478/11.10.2002, pronunțată de Judecătoria Târgu – N., s-a reținut că „M. A. a exercitat asupra terenului „vatra mănăstirii” o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică, și sub nume de proprietar, și nu are la îndemână o cale de realizare a dreptului său”; respectiv că „a stăpânit continuu și stăpânește suprafața de 49 ha teren ce reprezintă vatra mănăstirii”.

În acest context, reține că terenul în suprafață de 350 mp a fost dobândit de pârâți de la G. E., în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3423/19.11.2009, iar acest act, alături de sentința civilă nr. 295/21.02.2007, pronunțată de Judecătoria Târgu- N. (f. 79), care atestă partajul bunurilor lăsate moștenire de autorii vânzătoarei G. E. (Băicănescu Gh. I. și Băicănescu M.) și Titlul de proprietate nr. 5/18/14.04.1997 (f. 77), reprezintă titlul de proprietate al pârâților cu privire la terenul în cauză.

Prin contractul de vânzare – cumpărare înregistrat la Judecătoria Mixtă Târgu – N. sub nr. 164/03.02.1939 (f. 131 vol. II Judecătoria G.), i-a fost vândut numitului N. Gh. Băicănescu o suprafață de teren de 40 de prăjini situată, conform raportului de expertiză întocmit în cauză, în imediata vecinătate a terenului pentru care numitul I.. Gh. Băicănescu a formulat cererea de reconstituire și care a fost vândut ulterior intimaților – pârâți. Vecinătatea cu I.. Gh. Băicănescu este menționată și în actul întocmit în anul 1939. În consecință, cel mai probabil este ca numitului I. Gh. Băicănescu să îi fi fost transmis dreptul de proprietate asupra terenului în aceeași manieră, probabil de către părinți.

În ceea ce privește terenul de 1000 mp, instanța reține că acesta a fost dobândit de la N. L. în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2751/12.11.1996 (f. 85), vânzătorul făcând dovada dreptului său de proprietate cu contractul de vânzare cumpărare încheiat cu soții N. și E. Weingard – Mainkovsky (f. 112), sentința civilă nr._/04.10.1994, pronunțată de Judecătoria Târgu – N. (f. 219 vil. II Judecătoria G.) și Titlul de proprietate nr. 5/1261/13.01.1995 (f. 206 vol. II Judecătoria G.). La rândul lor, soții N. și E. Weingard – Mainkovsky au dobândit imobilul conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 1050/19.02.1990, încheiat cu vânzătoarea G. M. (f. 25 vol. II Judecătoria G.). În ceea ce privește titlul numitei G. M., s-a consemnat că aceasta a dobândit imobilul prin moștenire de la părinții săi de peste 30 de ani, stăpânindu-l util ca proprietară.

În cuprinsul Registrului Agricol aferent anilor 1951 – 1955 depus la dosar de către Primăria Comunei A. (f. 8 vol. II dosar Judecătoria G.), este menționată familia G. din care fac parte G. N., în calitate de cap al gospodăriei și G. M., în calitate de soție.

În mod evident, antecesorii pârâților stăpâneau efectiv terenul – obiect al litigiului în anul 2002, anul în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 2478/11.10.2002. Chiar din înscrisuri emise de reclamantă, stăpânirea efectivă pe care aceasta o denumea uzurpare a terenurilor în cauză a fost imputată antecesorului pârâților. De vreme ce instanța ce a pronunțat soluția nu a avut în vedere situația specială a terenurilor în litigiu (dar și a altor terenuri, despre care, chiar reclamanta, pretinde că ar fi fost, la fel, uzurpate de locuitori), nu se poate aprecia că aceste considerente avute în vedere de instanța ce a pronunțat sentința invocată sunt aplicabile în speță, prezenta cauză neputând fi analizată decât în baza actelor depuse la dosar de ambele părți.

În cuprinsul Contractului de arendă încheiat la data de 27 martie 1908 și certificat de primarul comunei F. (f. 62 vol. I dosar recurs), se menționează că au fost arendate numitului G. G. și altor 33 de locuitori în număr de 34 casele cu locurile lor din jurul Mănăstirii A.. Numele multora dintre aceste persoane se regăsesc în înscrisurile din perioada 1950 – 1960 și în cuprinsul tabelelor întocmite de Primăria A. după adoptarea Legii nr. 18/1991 cu cei care au făcut cereri de înscriere în GAC în perioada 1959 – 1962 și care ulterior (în nume propriu sau prin moștenitori) au solicitat și obținut reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente (f. 128 vol. I dosar recurs). Este menționat și numele Gh. Băicănescu, care, potrivit adresei nr. 4007/20.10.2011 (f. 127 dosar Judecătoria Târgu N.) este tatăl lui I. Gh. Băicănescu, născut la data de 5 iunie 1907. S-a menționat numele mamei ca fiind A. Băicănescu.

Conform Legii publicate în Monitorul Oficial nr. 181/15/27 august 1864 (f. 127 vol. Ii Judecătoria G.) – art. I – sătenii clăcași și pontași sunt și rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunei, în întinderea ce se hotărăște prin legile în ființă.

Potrivit Tabelului întocmit la 27 aprilie 1909 de același primar (f. 134 – 136 vol.II Judecătoria G.) care conținea numele persoanelor din . reforma agrară din anul 1864, la pozițiile 3 și 106, se regăsesc A. N. O. și N. G., probabil autorii persoanelor de la care intimații – pârâți au cumpărat terenurile ce fac obiectul cauzei.

În ceea ce o privește pe A. N. O., aceasta este menționată ca fiind posesoarea actuală (1909) a terenului dobândit prin împroprietărire de către numitul P. B.. Titlul numitei A. O. este menționat ca fiind un act de cumpărare încheiat cu Ș. R.. Aceste mențiuni confirmă doar faptul că terenul se afla în circuitul civil ulterior împroprietăririi. Faptul că domiciliul posesorului actual (f. 260 vol. I dosar recurs) este menționat ca fiind în . nicio relevanță în condițiile în care, potrivit aceluiași cap de tabel (f. 260 și f. 228 vol. I dosar recurs), . s-a făcut împroprietărirea în anul 1864 este . se impune și cu privire la numitul N. G. (f. 236 vol. I dosar recurs). Pentru numita A. O. este menționat anul de când stăpânește imobilul, respectiv 1874, iar nu anul când l-ar fi înstrăinat. Nu se menționează faptul că posesoarele actuale (1909) ale imobilului de care N. G. a beneficiat prin împroprietărire ar deține un titlu cu privire la acesta.

Faptul că, în dicționarul geografic (f. 206 vol. I recurs), M. A. este menționată în mod separat de satul A. în condițiile în care nu s-a dovedit existența efectivă a unității administrativ teritoriale satul M. A. care, la data împroprietăririi să fi făcut parte dintr-o altă comună decât .> Este adevărat că, în șirul dobânditorilor succesivi ai imobilelor ce fac obiectul cauzei există și sincope, însă, dat fiind caracterul probei proprietății – probatio diabolica- față de considerentele de mai sus, legate de succesiunea unor legi în timp și de faptul posesiei terenurilor, posesie ce a aparținut atât intimaților – pârâți, cât și antecesorilor acestora, tribunalul apreciază că documentele prezentate, respectiv contractele de vânzare – cumpărare, reprezintă titluri de proprietate în ceea ce îi privește pe intimați. De altfel, terenul în suprafață de 350 mp a fost înscris în cartea funciară nr._ a comunei A. în temeiul contractului nr. 3423/19.11.2009 (f. 144 vol. I dosar Judecătoria G.).

Trebuie concluzionat că, spre deosebire de reclamantă care nu a probat în vreun fel dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu, intimații – pârâți au prezentat acte de proprietate întocmite conform dispozițiilor legale și, mai mult, au probat și titlul invocat pentru unii dintre antecesorii lor.

Revenind la primul aspect care trebuie analizat în ceea ce privește acțiunea în revendicare – proba dreptului de proprietate al reclamantului – tribunalul constată că niciunul dintre înscrisurile invocate și prezentate de recurenta – reclamantă nu reprezintă titluri de proprietate sau acte recognitive ale unui astfel de titlu. În acest sens, față de dispozițiile art. 1889 C.civ., reține că, pentru a fi calificat ca atare, un act recognitiv trebuia să facă referire la actul originar și să fie întocmit de cei interesați. Or, documentele invocate, așa cum am arătat mai sus, nu pot fi calificate, în nici un caz, drept titlu de proprietate pentru reclamantă. De altfel, efectele Legii secularizării, așa cum au fost determinate mai sus, au invalidat titlul invocat de recurenta – reclamantă, chiar dacă acesta ar fi existat, instituind dreptul de proprietate al statului asupra averii mănăstirești.

În aceste împrejurări, reține că distincția între ctitorii mănăstirii și analiza înscrisurilor menționate de recurentă ca nefiind analizate de prima instanță nu mai era necesară.

Pentru aceleași motive, adresele oficiale care atestau că vatra nu a fost rechiziționată sau cooperativizată, actele de angajament din perioada 1916 – 1947 și adresa emisă de OCPI N. care ar atesta că M. A. este identificată cadastral distinct de satul A. nu pot avea vreo relevanță în cauză.

Cu referire la actele de angajament din perioada 1916 – 1947, este de remarcat că nu au fost prezentate cu referire la vreunul dintre autorii indicați ai intimaților – pârâți.

În concluzie, apreciind că soluția primei instanțe este temeinică și legală, în temeiul art. 312 C.proc.civ., va respinge recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 2237/10.03.2014 și Încheierii de ședință din data de 28.11.2013, pronunțate de Judecătoria G. în dosarul nr._, ca nefondat.

În temeiul art. 316 raportat la art. 298 și art. 274 C.proc.civ., o va obliga pe recurenta – reclamantă, ca parte căzută în pretenții, la plata către intimatul – pârât E. G. a sumei de 5000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, conform chitanței nr. 43/03.03.2015(f. 34 vol. II dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul promovat de recurenta – reclamantă M. A. cu sediul procesual ales la C.I.A. A. R., cu sediul profesional în G., ., ., în contradictoriu cu intimații – pârâți E. G. și S. E., cu domiciliul în Iași, ., jud. Iași, împotriva sentinței civile nr. 2237/10.03.2014 și a Încheierii din 28.11.2013 pronunțate de Judecătoria G. în dosarul nr._, ca nefondat.

Obligă pe recurenta – reclamantă la plata către intimatul – pârât E. G. a sumei de 5000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 01.04.2015.

Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,

R. NechiforNicoleta D. B. M. AlexaLuminița T.

Red.jud. R.N./04.06.2015

Tehnored.gref.L.T./05.06.2015

Ex.2

Judecător fond A. T.

← Contestaţie la executare. Decizia nr. 169/2015. Tribunalul GALAŢI		Contestaţie la executare. Decizia nr. 184/2015. Tribunalul GALAŢI →

Revendicare imobiliară. Hotărâre din 01-04-2015, Tribunalul GALAŢI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Hotărâre din 01-04-2015, Tribunalul GALAŢI