Ordin de protecţie. Decizia nr. 1001/2013. Tribunalul HARGHITA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1001/2013 pronunțată de Tribunalul HARGHITA la data de 04-12-2013 în dosarul nr. 5593/258/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL HARGHITA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1001/R
Ședința publică din 04 Decembrie 2013
Completul compus din:
Judecător: Banyai E. - Președinte
Judecător: B. R. J.
Judecător: Steluța E. U.
Grefier: M. E.
Cu participarea d-nului procuror D. C. D. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurentul L. Z. împotriva sentinței civile nr. 3199 din data de 30 octombrie 2013 a Judecătoriei Miercurea C., în contradictoriu cu intimata P. I., intimat A. T. DE PE LÂNGĂ PRIMĂRIA C., având ca obiect ordin de protecție.
Se constată că dezbaterea cauzei în fond a avut loc în ședința publică din data de 27 noiembrie 2013 iar susținerile părților au fost consemnate în încheierea din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre
INSTANȚA
Deliberând constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 3199 din data de 30 octombrie 2013 Judecătoria Miercurea C., a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta P. I., în contradictoriu cu pârâtul L. Z., și în consecință a dispus emiterea ordinului de protecție la cererea reclamantei P. I., prin care s-a dispus: - evacuarea temporară a pârâtului din imobilul situat în com. C., ., ., jud. Harghita, pentru o perioadă de șase luni, începând cu data de 31.10.2013 până la data de 30.04.2014 și menținerea de către pârâtul L. Z. a unei distanțe de min. 50 metri față de imobilul situat în com. C., ., ., jud. Harghita, pentru o perioadă de șase luni, începând cu data de 31.10.2013 până la data de 30.04.2014.
Onorariul apărătorului din oficiu pentru pârât în cuantum de 150 lei a rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs L. Z., solicitând, să se constate că prezenta cale de atac este apel și nu recurs, conform art.7 din Legea nr.72/2012, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca netemeinică și nelegală, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În motivele de recurs, recurentul arată că potrivit art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, hotărârea judecătorească a primei instanței va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară chiar dacă printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs".
De asemenea în acest sens urmează a fi avute în vedere prevederile art. 457 alin. 1 din NCPC care reglementează legalitatea căilor de atac și reprezintă, în materia căilor de atac, o expresie a principiului consacrat de art. 7 NCPC care stabilește că procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii. în egală măsură, hotărârea judecătorească va fi supusă numai acelor căi de atac prevăzute de lege, ce vor fi exercitate în condițiile și în termenele stabilite de aceasta. Ultima teză a alin. 1 stabilind că mențiunile reținute în dispozitivul hotărârii relative la indicarea căii de atac ce poate fi exercitată nu vor avea nicio relevanță dacă sunt contrare prevederilor legale.
Pe fond, consideră că sentința este nelegală și netemeinică, deoarece prin sentința atacată instanța de fond a încălcat prevederile art. 194 lit. d) coroborat cu art. 196 din NCPC, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute.
Astfel, deși instanța de fond a constatat neîndeplinirea art. 26 alin. 1 din Legea nr. 217/2003, a reținut că această lipsă nu atrage prin ea însăși aplicarea sancțiunii respingerii cererii sau pe cea a anulării ei, având în vedere că nici legea nu prevede astfel de sancțiuni.
Pentru a se considera admisibilă acțiunea intimatei, în sensul de a dispune evacuarea temporară a sa din locuința familiei și respectiv obligarea la păstrarea unei distanțe de minim 50 de m față de aceasta Legea nr. 217/2003 impunea obligativitatea de a răspunde la toate întrebările din anexă și de a o completa cu mențiunile arătate în aceasta.
Înserarea tuturor mențiunilor prevăzute în formularul de cerere se impune pentru descrierea stării de fapt și implicit pentru verificarea respectării prevederilor art. 194 lit d) coroborat cu art. 196 din NCPC conform căruia cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă motivele de fapt sub sancțiunea nulității absolute.
Potrivit art. 196 coroborat cu art. 194 lit. d din NCPC cererea de chemare în judecată care nu cuprinde motivele de fapt este nulă.
Nu poate fi primită afirmația intimatei în sensul că viața, integritatea ei fizică și psihică ar fi pusă în pericol în lipsa prezentului ordin de protecție, în măsura în care părțile ar reveni la faza de conviețuire de dinaintea acestuia. în speță, se impunea ca prin cererea formulată intimata să indice în concret evenimentele petrecute, care ar conduce în opinia acesteia, la oportunitatea admiterii acțiunii.
În lipsa unor asemenea motive, în mod eronat instanța înlătură apărările formulate privind inexistența unei motivări în fapt.
Mai susține că soluția primei instanțe este nelegală și netemeinică sub aspectul încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material Emiterea unui ordin de protecție este o măsură restrictivă și se impune aplicarea acestuia numai în cazul în care se face dovada violenței.
Din formularul prevăzut în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 217/2003, rezultă că pentru a fi luată o astfel de măsură este nevoie de probe (plângeri la poliție, acte medicale etc), care nu există la dosarul cauzei.
Instanța în motivarea hotărârii, consideră că în mod greșit a reținut că din probatoriul administrat rezultă că a comis acte de violență asupra intimatei, în accepțiunea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 217/2003, fiind întrunite condițiile cumulativ prevăzute de dispozițiile art. 23 alin. 1 raportat la art. 33 din Legea nr. 217/2003.
Potrivit art. 33 din Legea nr. 217/2003 persoana protejată poate solicita un nou ordin de protecție dacă există indicii că în lipsa măsurilor de protecție, viața, integritatea fizică/psihică ori libertatea i-ar fi puse în pericol.
Instanța de fond în mod greșit a luat în considerare declarația martorei T. Juliana, mama intimatei, care nu poate fi apreciată ca o probă obiectivă, cu atât mai mult cu cât instanța a reținut că aceasta nu a fost prezentă la nici un eveniment derulat între părți, având cunoștință despre cele întâmplate de la fiica sa.
Dispozițiile legale din speță nu au ca scop încălcarea drepturilor altei persoane, decât dacă există probe concludente, iar în cazul de față acestea nu există.
Apreciază că neexistând probe în sprijinul afirmației intimatei, măsura dispusă prin sentința atacată reprezintă o limitare a exercițiului dreptului la viața privată, conform dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care sunt de strictă interpretare și aplicare.
În fine recurentul apreciază că, hotărârea instanței de fond încalcă și unul dintre principiile generale care cârmuiesc relațiile de familie, interesul superior al copilului, reglementat de dispozițiile art. 263 din Noul cod civil și Legea 272/2004.
În drept, se invocă dispozițiile art. 30 din Legea 217/2003, art. 7 din Legea nr. 72/2012, art. 194, art. 196 art. 457, art. 466 din Noul Cod de Procedură Civilă, art. 6 și 8 din CEDO, art. 263 din Noul Cod Civil.
Intimata nu a formulat întâmpinare în cauză.
Tribunalul, analizând recursul formulat reține următoarele:
Criticile recurentului legate de calea de atac, nu pot fi primite:
Dispozițiile al. 2 art.7 din Legea 76/2012, trebuie să fie interpretate prin raportare la prevederile al.1, care stabilesc că, „Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a Cod pr.civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.”
Potrivit art. 30(1) Legea 217/2003 „Hotărârea prin care se dispune ordinul de protecție este supusă numai recursului, în termen de 3 zile de la pronunțare dacă s-a dat cu citarea părților și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.”
Contrar susținerilor recurentului, prima instanță nu a încălcat prevederile art. 194 lit. d) coroborat cu art. 196 din NCPC.
În mod corect s-a constatat că neîndeplinirea art. 26 alin. 1 din Legea nr. 217/2003, nu atrage prin ea însăși aplicarea sancțiunii respingerii cererii sau pe cea a anulării ei, având în vedere că nici legea nu prevede astfel de sancțiuni.
De altfel, acest text de lege stabilește doar că cererea privind emiterea ordinului de protecție se întocmește potrivit formularului de cerere prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta lege. În măsura în care, cererea conține toate datele cerute în acest formular, cererea nu poate fi respinsă pentru faptul că nu s-a întocmit pe formular. Nu în ultimul rând, mai trebuie observat și faptul că acest formular este de fapt un model, conceput tocmai pentru a facilita introducerea mai rapidă a cererii din partea persoanei a cărei viață sau integritate corporală ori psihică este amenințată. Acest act normativ, prin reglementarea „ordinului de protecție” a urmărit crearea unei modalități de protejare a victimelor violenței în familie, un instrument complex care să poată fi utilizat în regim de urgență pentru a înlătura de îndată expunerea la tratamentele agresive
Potrivit art. 33 din Legea 217/2003 la expirarea duratei măsurilor de protecție, persoana protejată poate solicita un nou ordin de protecție, dacă există indicii că, în lipsa măsurilor de protecție, viața, integritatea fizică sau psihică ori libertatea i-ar fi puse în pericol.
Din probele administrate, rezultă că starea de fapt avută în vedere la emiterea ordinului de protecție precedent, nu s-a schimbat. În aceste condiții, instanța apreciază rămânerea pârâtului în proximitatea reclamantei, și a copiilor prezintă un real pericol pentru integritatea fizică și psihică a acestora, existând suficiente indicii că pârâtul agresor ar putea săvârși și alte acte de violență împotriva reclamantei, așa încât în mod corect prima instanță a emis noul ordin de protecție. De altfel, Legea nr. 217/2003 prin reglementarea „ordinului de protecție” a urmărit crearea unei modalități de protejare a victimelor violenței în familie, un instrument complex care să poată fi utilizat în regim de urgență pentru a înlătura de îndată expunerea la tratamentele agresive.
În fine, Tribunalul mai reține că, prin formularea textului legal se legitimează o limitare a exercițiului dreptului la viață privată și la domiciliu, al celui împotriva căruia se dispune o astfel de măsură. Limitarea este justificată însă, prin raportare comportamentul agresiv fizic sau psihic pe care acesta îl adoptă față de membrii de familie și care generează un pericol pentru aceștia. O astfel de prevedere ar putea fi considerată ca fiind în contradicție cu reglementarea din art. 8 alin. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, în conformitate cu care „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale”. Dar, trebuie reținut că nu ne aflăm în situația unei încălcări a prevederilor convenționale citate, în cazul emiterii unui ordin de protecție în baza căruia o persoană este evacuată din domiciliul stabilit într-un imobil al cărui proprietar este chiar ea. Aceasta deoarece art. 8 însuși, în alineatul (2) din Convenția europeană a drepturilor omului prevede că: este admisă ingerința unei autorități publice în exercitarea acestui drept: „dacă aceasta este prevăzută de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora”.
În raport de considerentele expuse, Tribunalul urmează să respingă recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâtul L. Z., împotriva Sentinței civile nr. 3199 din data de 30 Octombrie 2013, pronunțată de Judecătoria Miercurea C..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 4 Decembrie 2013.
Președinte Judecător Judecător
Banyai E. B. R. J. Steluța E. U.
Grefier
M. E.
Red.B.E.
Primit: 20.12.2013.
Tehnored./id/20.12.2013.
Ex.6/SD.-
Jud.fond:B. C.G.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 241/2013. Tribunalul HARGHITA | Pensie întreţinere. Decizia nr. 33/2013. Tribunalul HARGHITA → |
|---|
