Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 348/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 348/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 17-06-2013 în dosarul nr. 7396/245/2009
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 17 Iunie 2013
Președinte - C. D.
Judecător M. S.
Grefier E. D. B.
DECIZIA CIVILĂ NR. 348/2013
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind apelul declarat de reclamantul H. L. împotriva sentinței civile nr._/12.10.2011 pronunțată de Judecătoria Iași în contradictoriu cu intimata B. E., având ca obiect partaj bunuri comune/lichidarea regimului matrimonial .
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședință publică din data de 27.05.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din aceiași zi, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, 17.06.2013, când,
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civila nr._ din 12.10.2011 pronunțată de Judecătoria Iași s-a respins actiunea formulată de reclamantul – pârât H. L. in contradictoriu cu pârâta – reclamantă B. (fostă H.) E..
S-a admis in parte cererea reconventională formulată de pârâta – reclamantă B. (fostă H.) E. in contradictoriu cu reclamantul – pârât H. L..
Constată că părtile au dobândit in timpul căsătoriei, in cotă de 0 % reclamantul – pârât si 100 % pârâta - reclamantă, ca bun comun, apartamentul situat in Iași, ., ., in valoare de 114.000 lei;
Constată o cotă valorică de 0 lei in favoarea reclamantului – pârât si de 114.000 lei in favoarea pârâtei – reclamante.
Dispune sistarea stării de indiviziune prin atribuirea bunului imobil către pârâta- reclamantă.
Pentru a pronunța aceasta hotărâre, prima instanța a reținut următoarele:
Părtile au fost căsătorite începând cu data de 14.11.1998, căsătoria acestora fiind desfăcută prin sentința civilă nr._/18.11.2010, pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr._/245/2009, definitivă și irevocabilă, prin care s-a pronunțat divorțul soților.
Potrivit art.30 alin.1 C.fam., bunurile dobândite in timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, iar, potrivit alin.3 al aceluiași articol, calitatea de bun comun nu trebuie dovedită. Astfel, in temeiul prezumției relative de comunitate instituite de către legiuitor, oricare bun dobândit in timpul căsătoriei de oricare dintre soți, se consideră comun, câtă vreme nu se face dovada că este propriu, respectiv că se incadrează într-una din categoriile prevăzute de art.31 C.fam.
Reține astfel instanța că masa partajabilă se compune din apartamentul situat in Iasi, ., ., ., dobândit prin contratul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.165/14.01.2000 de BNP N. I. (f.12).
In ce priveste valoarea apartamentului bun comun, la care nu au fost făcute imbunătătătiri, valoarea acestuia a fost retinută de instanță in baza celor consemnate in raportul de expertiză tehnică imobiliară, insusindu-si valoarea stabilită de expert – 114.000 lei.
Controversa părtilor a purtat asupra cotei de contributie la dobândirea bunurilor.Cu privire la acest aspect, a apreciat instanța că probatoriul administrat in cauză înlătură prezumția contributiei egale a soților la dobândirea bunurilor comune si la sustinerea sarcinilor căsătoriei.
Temeiul juridic al comunității de bunuri îl constituie nu numai existența căsătoriei, ci si participarea fiecăruia dintre soți prin munca sau prin mijloacele sale la dobândirea si conservarea bunurilor comune, stabilindu-se cota parte ce revine fiecăruia dintre soți functie de contributia la dobândirea si conservarea bunurilor comune, soluție ce se impune pentru a nu se ajunge la soluții inechitabile. Astfel, cotele – părti ale soților pot fi inegale dacă aportul acestora la dobândire si conservare este diferit, prezumția unor cote egale aplicându-se doar in lipsa unor elemente care să permită determinarea contribuției fiecărui soț.
Determinarea cotei de contributie se face prin raportarea efortului financiar si material al sotilor la intreaga durată a căsătoriei si la toate obligatiile de natura căsătoriei in virtutea principiului unicității cotei de contributie. Comunitatea de bunuri este o masă de bunuri afectată intâmpinării sarcinilor comune ce revin sotilor in cadrul căsătoriei. Reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soti nu-si are temeiul principal in consideratii de ordin patrimonial, ci in comunitatea de interese ale sotilor in cadrul căsătoriei, raporturile patrimoniale dintre soti fiind o consecință a relatiilor lor personale si nu invers. Evaluarea intregului probatoriu in determinarea cotei de contributie se va face subsumat principiului unicității cotei de contributie, ceea ce impiedică tratarea diferentiată a contributiei sotilor prin raportarea acesteia la dobândirea unui anumit bun.
Din ansamblul probator administrat în cauză, instanța reține că reclamanta-pârâtă a avut o contribuție exclusivă la dobândirea bunurilor comune.
De altfel, reclamantul –pârât, beneficiind in permanență de serviciile unui apărător ales, a dat dovada de pasivitate in administrarea probatoriului, neprezentând instantei nici măcar un inscris care să-i sustină afirmatiile referitoare la cota sa de contributie. Cum, in conditiile art. 1169 C.civ., cine face o afirmatie in fața judecătii trebuie să o dovedească, prin absenta probelor provenind de la reclamantul – pârât, instanta a fost pusă in imposibilitatea distingerii si retinerii unei cote, oricât de mică in favoarea acestuia. Mai mult, din considerentele hotărârii de divort (f.45), instanta a retinut că una din martorele audiate a precizat că in Spania, reclamantul –pârât a lucrat doar aproximativ un an de zile, in rest refuzând să-si găsească un loc de muncă, fiind intretinut de pârâta – reclamantă. Or nici macar cu privire la această perioadă in care este posibil ca reclamantul –pârât să fi avut loc de muncă, nu s-a facut vreo proba care să ajute instanta in cuantificarea veniturilor obtinute si in stabilirea contributiei la nevoile gospodăriei.
Chiar si minorul a fost incredintat reclamantului –pârât pe considerentul că era bine integrat in colectivitate si familie in România, in sentinta de divort mentionându-se insă că pârâta – reclamantă era cea care trimitea bani pentru minor.
Din probele administrate, instanta retine că apartamentul comun a fost achizitionat de părti la data de 14.01.2000, contra sumei de 45.000.000 lei ROL, după ce, la data de 06.01.2000, a fost dezbătută succesiunea după tatăl pârâtei – reclamante, eliberându-se certificatul de mostenitor nr.1/06.01.2000 (f.26), iar la data de 12.01.2000 a fost instrăinat de către pârâta – reclamantă, fratele acesteia B. C. si mama acesteia, B. A., un apartament rămas mostenire de pe urma defunctului (mostenirea vizând cota de ½ din imobil), prin contractul de vânzare – cumpărare nr.70/12.01.2000 autentificat de BNP B. – A. L. (f.27) contra sumei de 50.000.000 lei.
Din declaratia martorei D. S. (f.89), instanta retine că suma obtinută in urma acestei tranzactii imobiliare a fost folosită pentru achizitionarea imobilului supus partajului, pretul fiind achitat in totalitate la momentul cumpărării. Aceeasi martoră a declarat că până in anul 2000, părtile au locuit in imobilul părintilor pârâtei – reclamante. Instanta retine că astfel părtile au făcut economii, cu ajutorul părintilor pârâtei – reclamante, fiind evitat astfel un efort financiar determinat de inchirierea unei locuinte contra unei chirii plătite lunar.
Aceeasi martoră a arătat că pârâta – reclamantă a avut locuri de muncă, spre deosebire de reclamantul –pârât, in privinta caruia martora a precizat că nu-si aminteste ca acesta să fie lucrat, că doar pârâta – reclamantă achita cheltuielile casei, se descurca foarte greu,motiv pentru care a fost nevoită să plece in Spania.
Prin urmare, instanța reține că pârâta – reclamantă a adus în cadrul familiei venituri în mod constant, pe toată perioada căsătoriei, venituri care au fost folosite in cadrul gospodăriei părților. De asemenea, apartamentul supus partajului a fost achizitionat in totalitate cu bani dobânditi din vânzarea unui imobil suspus partajului succesoral in cadrul familiei pârâtei – reclamante, bani rezultati ca urmare a cotei proprii de mostenire ce-i revenea acesteia, fie ca urmare a dăruirii restului sumei de către rudele apropiate. Spre deosebire de aceasta, reclamantul –pârât nu a făcut dovada veniturilor obtinute, a faptului că acestea au fost folosite in cea mai mare parte in gospodărie si, mai ales, că a avut o contributie financiară la cheltuielile gospodăresti.
Chiar in cadrul expertizei s-a retinut că imobilul bun comun, in care din anul 2007 a locuit doar reclamantul – pârât, are finisaje interioare prost si neglijent intretinute, nu are imbunătătiri, fapt ce denotă lipsa implicării financiare a reclamantului – pârât in intretinerea locuintei pe care a utilizat-o in mod exclusiv in ultimii ani ai căsniciei.
Față de cele expuse, instanța apreciază că doar pârâta – reclamantă a contribuit cu sume de bani la achizitionarea si conservarea bunului în litigiu si la sustinerea sarcinilor căsătoriei si, raportat la intreaga perioadă a casniciei, urmează a retine o contribuție exclusivă a pârâtei – reclamante la dobândirea bunurilor comune, in cotă de 100%.
Astfel, raportat la valoarea masei de impărtit – 114.000 lei si la cotele de contributie retinute, instanta va constata că pârâtei – reclamante îi revine o cotă valorică de 114.000 lei, iar reclamantului - pârât o cotă valorică de 0 lei.
Având în vedere cele expuse, văzând si cota exclusivă retinută in favoarea pârâtei – reclamante, instanța, în temeiul dispozițiilor art.36 C.fam, art.728 cod civil și art. 6739 Cod procedură civilă, va dispune sistarea stării de indiviziune prin atribuirea bunului imobil către pârâta – reclamantă, care nu va avea obligatia plății niciunei sulte in favoarea reclamantului –pârât.
Prin urmare, instanța va respinge cererea de partaj formulată de reclamantul –pârât si va admite cererea reconventională de partaj cu retinerea unei cote de 100% formulată de pârâta – reclamantă.
In ce priveste cererea formulată de ambele părti pentru obligarea părtii adverse la plata cheltuielilor de judecată, in interpretarea disp.art.274 si 277 C.pr.civ., instanta retine că in procesele de partaj, culpa procesuală este configurată de limita drepturilor cuvenite din masa bunurilor supuse partajării. Particularitatea acordării cheltuielilor de judecată in procesele de impărteală este dată de faptul că procesul de partaj profită tuturor părtilor cu drepturi asupra masei de impărtit, intrucât prin natura raporturilor de drept substantial ce generează procesul, părtile din procesul de partaj au dublă calitate procesuală,chiar in absența unei cereri reciproce.
Fiecare parte trebuie să suporte astfel cheltuielile de judecată in limita cotei de contributie stabilite. Astfel, reclamanta va suporta cheltuielile proprii de judecată efectuate si, desi a fost respinsă actiunea reclamantului –pârât, acesta nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind ca s-a retinut o cota de contributie de 0% in favoarea sa.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul pârât H. L., elacritcând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, sub următoarele aspecte:
În mod greșit instanța de fond a reținut că pârâta are o contribuție de 100% la dobândirea bunului comun supus partajului. Apartamentul a fost dobândit în timpul căsătoriei, la achiziționarea lui contribuind ambii soți, în cote egale.
Apelantul a realizat venituri pe parcursul căsătoriei, venituri care au fost utilizate în gospodărie și pentru creșterea, întreținerea și educarea minorului.
Hotărârea dată de prima instanță este inechitabilă și nu are în vedere la stabilirea cotei de contribuție întreaga durată a căsătoriei, activitatea în locuință și implicarea în dezvoltarea minorului, efortul financiar și material depus pe întreaga durată a căsătoriei.
Chiar dacă masa partajabilă este alcătuită dintr-un singur imobil, cota de contribuție a dobândirii bunurilor în timpul căsătoriei nu poate fi raportată doar la modul de dobândire a acelui imobil. Ea trebuie să fie stabilită în urma unei priviri de ansamblu și a unei analize minuțioase a întregii căsătorii.
Imobilul este singura locuință a apelantului, motiv pentru care solicită atribuirea acestuia.
Apelul a fost legal timbrat cu 5804 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar.
În apel s-a administrat proba cu înscrisuri, interogatorii și proba testimonială.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și păstrarea sentinței Judecătoriei Iași, ca legală și temeinică.
Examinând actele și lucrările dosarului raportat la motivele de apel invocate, probatoriul administrat în cauză și dispozițiile legale aplicabile, Tribunalul constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
Părțile au fost căsătorite începând cu data de 14 noiembrie 1998, căsătoria dintre ele fiind desfăcută prin divorț prin sentința civilă nr._/18 noiembrie 2010 dată de Judecătoria Iași, irevocabilă.
În timpul căsătoriei părțile au dobândit în proprietate, prin cumpărare, conform contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 165/14 ianuarie 2000 la BNP N. I. apartamentul situat în Iași,, ., .. B, ..
Stabilirea cotelor de contribuție ale soților la dobândirea bunurilor comune este o operațiune complexă care are ca bază prezumția simplă că soții au contribuit în mod egal la dobândirea bunurilor iar în lipsa unui probatoriu din care să rezulte că unul dintre soți a avut o contribuție mai mare operează această prezumție.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că pârâta a avut o contribuție exclusivă la dobândirea unicului bun aflat în masa de partajat.
Astfel, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, apartamentul comun a fost achizitionat de părti la data de 14.01.2000, contra sumei de 45.000.000 lei ROL, după ce, la data de 06.01.2000, a fost dezbătută succesiunea după tatăl pârâtei – reclamante, eliberându-se certificatul de mostenitor nr.1/06.01.2000 (f.26), iar la data de 12.01.2000 a fost instrăinat de către pârâta – reclamantă, fratele acesteia B. C. si mama acesteia, B. A., un apartament rămas mostenire de pe urma defunctului (mostenirea vizând cota de ½ din imobil), prin contractul de vânzare – cumpărare nr.70/12.01.2000 autentificat de BNP B. – A. L. (f.27) contra sumei de 50.000.000 lei.
Suma obținută din vânzarea apartamentului moștenit a fost folosită pentru achiziționarea bunului comun, actul de vânzare cumpărare fiind încheiat la două zile de la prima vânzare. Susținerea pârâtei a fost confirmată prin depoziția martorei D. S., care a arătat că știe de la mama pârâtei că apartamentul a fost cumpărat cu banii obținuți din vânzarea primului apartament.
Apelantul, deși susține că banii au provenit din economiile soților, nu a făcut nici o probă din care să rezulte existența acestor economii.
Este adevărat că stabilirea cotelor de contribuție ale soților la dobândirea bunurilor comune se face raportat la întreaga masă de bunuri comune și nu pentru fiecare bun în parte, însă, cum în cauza de față singurul bun dobândit de către părți îl constituie apartamentul și s-a dovedit că prețul acestuia a fost achitat de pârâtă din banii obținuți pe apartamentul moștenit de la tatăl său, în mod corect instanța de fond a stabilit contribuția exclusivă a pârâtei la dobândirea bunului.
Având în vedere cota de contribuție de 100% la dobândirea bunului comun, în mod corect a fost atribuit pârâtei, respectându-se dispozițiile art. 673 indice 5 Cod procedură civilă.
Pentru toate aceste considerente urmează ca în temeiul disp. art. 296 Cod procedură civilă să se respingă apelul și să se păstreze sentința Judecătoriei Iași, ca legală și temeinică.
În temeiul disp. art. 274 Cod procedură civilă, apelantul, aflat în culpă procesuală va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimată – 2100 lei, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de reclamantul H. L. împotriva sentinței civile nr._ din 12.10._ pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o păstrează.
Obligă apelantul să plătească către intimată suma de 2100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
C. D. M. S. EDB
Red. S.M./S.M. 5 ex 14.04.2014.
Judecător fond O. P.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Supraveghere specializată. Sentința nr. 2246/2013. Tribunalul... → |
|---|
