Contestaţie la executare. Decizia nr. 1378/2014. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1378/2014 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 21-10-2014 în dosarul nr. 18662/245/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 21 Octombrie 2014
Președinte - M. S.
Judecător A. M. Diuță T.
Judecător M. A.
Grefier I. B.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1378/2014
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe recurent N. E. și pe intimat V. G., intimat N. P., având ca obiect contestație la executare suspendare executare silită.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă fiind părțile.
Procedura este completă.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 14 octombrie 2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului civil de față, constată.
Prin sentința civilă nr._/05.12.2013 pronunțată de Judecătoria Iași s-au dispus următoarele:
S-a respins contestația la executare formulată de contestatoarea N. E., cu domiciliul în Iași, ..71, în contradictoriu cu intimații V. G., cu domiciliul în Iași, ..67 și N. P., cu domiciliul în Iași, ..71.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că:
Față de data cererii de executare silită, 25.06.2012, raportat la disp. art.25 alin.1 NCPC, instanța constată că prezenta contestație la executare este supusă prevederilor C.pr.civ. de la 1865.
La cererea creditorului V. G. a fost demarată executarea silită împotriva debitorului N. P., în temeiul titlului executoriu, sentința civilă nr._/27.10.2009, prin care s-a dispus de către instanță obligarea pârâtului-debitor N. P. să lase reclamantului-creditor în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 266 mp teren situat în Iași, ..71, astfel cum a fost identificată în expertiza tehnică G. C..
Pentru această suprafață de teren, contestatoarea N. E. solicită instanței să oblige creditorul V. G. să-i respecte dreptul de superficie, motivat de faptul că terenul este aferent construcțiilor cumpărate de la creditor prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.4477/1981 și 9867/1986.
Din interpretarea disp. art.401 C.pr.civ., reiese că pot formula contestație la executare și terțele persoane care invocă un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, calitate pe care contestatoarea o justifică în cauza de față, având în vedere că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.9867/1986 este coproprietar al construcțiilor situate în Iași, ..71 cumpărate împreună cu intimatul N. P..
Din întreg probatoriul administrat, instanța constată că N. E. nu are un drept de superficie asupra terenului în suprafață de 266 mp.
Potrivit art. 492 cod civil din 1864: „Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește contrarul „ în timp ce art. 489 din același act normativ stipulează că: „Proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeței și a subfeței lui” .
Dreptul de superficie este un drept real principal care presupune dreptul de proprietate al unui terț asupra construcțiilor sau altor lucrări care se găsesc pe terenul care aparține unei alte persoane, teren pe care superficiarul are un drept de folosință.
Regimul juridic al superficiei, până la . Noului Cod Civil, a fost rezultatul jurisprudenței și operei doctrinale . Îndeosebi în privința constituirii dreptului de superficie, atât doctrina, cât și jurisprudența ( Hotărârea nr. 574 din 22 mai 1997 a Curții de Apel din Iași, Hotărârile nr. 165 din 28 ianuarie 1998 și nr. 240 din 10 februarie 1998 ale Curții de Apel din Cluj și Hotărârea nr. 2199 din 16 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), sunt unanime în a spune că dreptul de superficie se dobândește în baza înțelegerilor părților, legatelor, prescripției achizitive sau legii.
În lipsa unei dispoziții legale, a unui legat sau dacă condițiile prescripției achizitive nu sunt îndeplinite, existența unei convenții între proprietarul terenului și persoana care a înălțat construcțiile este indispensabilă pentru a obține dreptul de superficie. Simplul fapt de a ridica construcții, chiar de bună credință, în lipsa unui acord, nu conduce la obținerea unui drept real de superficie, titularul construcțiilor neputând dobândi decât o simplă creanță împotriva proprietarului terenului.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.9867/1986, N. E. și N. P. au cumpărat de la M. (fostă G.) C. imobilul, casă de locuit situată în Iași, ..71 și anexe gospodărești, amplasate pe terenul în suprafață de 100 mp, terenul fiind proprietate de stat.
Locuința a fost dobândită de M. (fostă G.) C. prin cumpărare de la V. G. și D. V. prin actul de vindere-cumpărare autentificat sub nr.4477/1981.
Terenul asupra căruia solicită contestatoarea să constate instanța dreptul de superficie face parte din suprafața de 490 mp pentru care a fost eliberat titlul de proprietate nr._/2005 pe numele V. G. și D. V.. Urmare actului de partaj voluntar autentificat sub nr.306/2009, V. G. a devenit proprietar exclusiv al terenului în suprafață de 490 mp din Iași, ..71.
Contestatoarea nu a dovedit prin nici un mijloc de probă existența unei convenții (înțelegeri) încheiată cu proprietarul terenului în temeiul căreia să ia naștere dreptul său de superficie. Nu se poate reține că acesta izvorăște din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1986 întrucât prin acest contract N. E. și N. P. au cumpărat locuința și anexele amplasate pe suprafața de 100 mp teren.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatoarea N. E., care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că în cazul în care proprietarul întregului fond înstrăinează numai construcțiile, actul juridic de vânzare-cumpărare este, în același timp, act de constituire a dreptului de folosință asupra terenului, chiar dacă părțile nu au înțeles să stipuleze în acel act sau în mod distinct dobândirea unui drept de superficie. În această ipoteză, dreptul de superficie se naște în ordinea naturală a lucrurilor, fiind în afara oricărei rațiuni posibilitatea de a transmite dreptul de proprietate asupra unei construcții fără a se subînțelege că, totodată, se transmite și un drept de folosință asupra terenului aferent acelei construcții (L.G. P., Unele aspecte cu privire la procedura actuală de înscriere în cartea funciară a dreptului de superficie în lumina prevederilor noului Cod civil, în Studii Juridice nr. 27/2011, p. 7).
Această interpretare este în concordanță cu însăși definiția dreptului de superficie, care este un drept real ce presupune dreptul de proprietate al unui terț asupra construcțiilor ce se găsesc pe terenul proprietatea altei persoane, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosință.
Aceeași concluzie se desprinde și din articolul 693 alin. 3 C. civ. 2009 (care poate fi reținut în speță ca și codificare a practicii) care dispune că „superficia se poate înscrie și în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcția”). Deci, actul juridic de înstrăinare a construcțiilor constituie temei pentru dreptul de folosință asupra terenului, chiar dacă nu s-a prevăzut expres acest lucru, deoarece dispozițiile acestui alineat constituie o excepție de la regula instituită prin alin. 2 din același articol, prin care se stabilește că superficia se poate dobândi prin act juridic, uzucapiune sau în alt mod prevăzut de lege.
Este cazul în speță. Intimatul V. G., proprietar al terenului și construcțiilor, vinde în 1981 construcțiile amplasate pe suprafața de 566 m.p. (casă, anexă gospodărească, magazie și două garaje) așa cum rezultă din planul de situație anexă la contract.
Este adevărat că terenul a trecut în proprietatea statului, dar în baza legilor reconstituirii proprietății, V. G. a redevenit proprietar asupra terenului aferent construcțiilor vândute. Acum, executarea hotărârilor date în revendicare acestui teren înseamnă nesocotirea contractului de vânzare-cumpărare prin care a dobândit construcțiile.
Dacă, așa cum rezultă din reglementările reconstituirii proprietății, perioada comunistă este pusă între paranteze (ca și cum n-ar fi fost) și dacă intimatul a vândut atunci construcțiile, iar astăzi este iarăși proprietar, dreptul său nu mai este deplin pentru că dreptul de folosință asupra terenului necesar exploatării normale a construcțiilor a fost înstrăinat odată cu acestea.
Hotărârea este nefondată și datorită faptului că se reține că ea a edificat construcțiile care ocupă terenul în litigiu fără acordul proprietarului terenului. Este o susținere care nu are acoperire în probe, construcțiile ce au ca temei prezenta contestație au fost cumpărate în anul 1981 chiar de la creditor, lucru dovedit deplin prin act autentic de înstrăinare și schița anexă la acesta.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
La termenul din 23.07.2014, intimatul V. G. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a recurentei, excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei de interes a recurentei în promovarea căii de atac.
S-au depus înscrisuri în recurs.
Analizând cu prioritate conform art. 248 Cod procedură civilă excepțiile invocate de intimatul V. G., instanța reține că acestea sunt neîntemeiate, impunându-se respingerea lor. Astfel, atât timp cât contestatoarea N. E. a fost aceea care a inițiat litigiul înregistrat pe rolul instanței în prezenta cauză, în mod firesc fiind nemulțumită de soluția ce a fost pronunțată, justifică atât calitatea procesual activă în recurs, cât și interesul de a formula această cale de atac în speranța că va avea câștig de cauză și își va consolida printr-o hotărâre judecătorească dreptul la care consideră contestatoarea că este îndreptățită.
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, tribunalul apreciază că nici aceasta nu este întemeiată, impunându-se respingerea excepției, având în vedere că în speța finalizată cu sentința civilă nr._/27.10.2009, pronunțată de Judecătoria Iași și care constituie titlu executoriu, obiectul a fost acțiune în revendicare, iar în prezenta speță obiectul este contestație la executare propriu-zisă, în care se invocă existența unui drept de superficie asupra terenului, obiectul și cauza fiind diferite, de asemenea temeiurile de drept prin prisma cărora se analizează cauzele fiind diferite.
Analizând actele și lucrările aflate la dosarul cauzei raportat la motivele de recurs și dispozițiile legale incidente în cauză, tribunalul reține că recursul este neîntemeiat, urmând să fie respins pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Prima instanță a realizat o analiză judicioasă a situației de fapt dedusă judecății raportat la dispozițiile legale incidente și a pronunțat o sentință legală și temeinică pentru considerentele expuse pe larg în motivarea hotărârii și pe care tribunalul și le însușește, nefiind necesară reluarea lor.
În plus față de ce a reținut prima instanță, tribunalul evocă următoarele considerații:
În ceea ce privește dreptul de superficie, este de reținut că acesta nu avea o reglementare directă și expresă în Codul civil de la 1865, existența sa fiind la început controversată, ulterior doctrina și practica recunoscând existența acestui drept, ca o consecință a caracterului relativ a prezumției de proprietate, instituită de art. 492 Cod civil de la 1865, ce permitea dovedirea faptului că o construcție existentă pe un teren nu este a proprietarului terenului. Teoriile doctrinare și soluțiile din practica judiciară, de sub imperiul vechii reglementări, au primit de altfel astăzi reglementare expresă, prin Noul Cod Civil.
Conform definițiilor din doctrină, dreptul de superficie este acel drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren, care constă în dreptul de proprietate al unei persoane, numită superficiar, privitor la construcțiile, plantațiile sau alte lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosință accesoriu dreptului de proprietate asupra construcțiilor. În fapt, doar acest „drept de folosință” asupra terenului este dreptul de superficie propriu-zis, dezmembrământ al dreptului de proprietate.
În mod evident însă, existența dreptului de superficie nu se naște în mod automat din faptul edificării construcției, ci este necesar ca proprietarul construcției să aibă un drept de folosință asupra terenului pe care este edificată aceasta.
Calificarea dreptului de superficie ca dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, care nu era enumerat expres printre drepturile reale reglementate de Codul civil de la 1865, poate fi făcută doar sub aspectul unei „aproximări juridice”, deoarece acesta este un drept real complex, care include în conținutul său juridic atributele dreptului de proprietate asupra unei construcții, plantații sau lucrări, precum și prerogativa folosinței și, în mod limitat, prerogativele posesiei și dispoziției asupra terenului pe care se află respectiv construcție, plantație sau lucrare, teren care se află însă în proprietatea altei/altor persoane decât titularul dreptului de proprietate asupra construcției.
Exercitarea dreptului de superficie va fi țărmurită nu numai de limitele materiale și juridice ale dreptului de proprietate asupra construcției sau plantației, ci și de cele ale dreptului de proprietate asupra terenului, care au legătură cu exercitarea dreptului de superficie. El include în conținutul său juridic nu numai atributul de posesie ori folosință asupra terenului, dar și o parte din atributul dispoziției asupra terenului sub aspect atât material cât și juridic, titularul unui asemenea drept putând să amenajeze terenul, în vederea folosirii și exploatării normale a respectivei construcții ori plantații și putând să transmită dreptul de superficie altor persoane. Ca atare, trebuie să existe o strânsă corelație între nudul proprietar al terenului și titularul dreptului de superficie.
Posesia și folosința terenului pe care se află construcția se exercită în strânsă legătură și în limitele necesare exercitării dreptului de proprietate care intră în alcătuirea dreptului de superficie.
Superficiarul are un drept de dispoziție material asupra terenului care se circumscrie cu privire la posibilitatea de a dispune de substanța terenului numai în vederea folosirii construcției.
Dispozițiile art. 480 Cod civil arată că dreptul de proprietate este dreptul ce-l are cineva de a se bucura și dispune de un bun în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege, iar art. 481 Cod civil că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară pentru cauză de utilitate publică.
Există posibilitatea ca o parte din atributele dreptului de proprietate să fie exercitate de către o altă persoană decât proprietarul, în temeiul unui drept real derivat din dreptul de proprietate sau în temeiul unui raport juridic obligațional, situație aplicabilă pentru contractul de locațiune, însă aceste atribute se exercită de o altă persoană în măsura în care i-au fost conferite de proprietar.
În acest sens, sub vechea reglementare și așa cum este reglementat expres și în prezent, s-a acceptat în mod unanim că dreptul de superficie se poate naște fie în baza convenției dintre proprietarul terenului și constructor, fie prin prescripția achizitivă, fie în baza legii.
Cum în cazul de față reclamanta, care invocă acte de vânzare-cumpărare pentru construcții, încheiate în anul 1986 sub imperiul Vechiului Cod, nu a dovedit existența vreuneia dintre modalitățile de dobândire a acestui drept (uzucapiune, convenția), instanța urmează a constata că prima instanță a respins în mod corect ca neîntemeiată acțiunea formulată.
În acest sens s-a pronunțat și CEDO, care a reținut în Hotărârea din 15 februarie 2007 (Bock și P. contra României) că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin lege, convenția părților sau prin prescripție achizitivă, iar simplul fapt de a ridica o construcție pe terenul altuia, chiar de bună credință, constructorul având convingerea că este proprietarul terenului pe care o construiește, nu ar fi de natură să conducă la recunoașterea unui drept de superficie în favoarea celui ce construiește pe terenul ce nu este proprietatea sa, în absența posibilității aplicării unuia din modurile de dobândire sus amintite, deoarece aparența de drept nu intră în categoria actelor și faptelor juridice prin care se poate dobândi dreptul de superficie, astfel că recunoașterea dobândirii dreptului de superficie pe cale judiciară ar reprezenta o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la aspectele preluate din literatura juridică în care îl citează pe L. G. P. cu articolul publicat în revista Studii Juridice nr. 27/2011, p. 7, tribunalul reține că acest articol vizează considerații ale autorului expuse cu privire la dispozițiile Noului Cod Civil art. 693 alin. 3 Cod civil, care însă sunt de strictă aplicare pentru actele juridice încheiate după data de 1 octombrie 2011, dată la care a intrat în vigoare acest cod.
Actele ce au fost încheiate anterior acestui cod sunt supuse regulilor juridice sub auspiciile cărora au fost încheiate.
Pentru toate aceste considerente, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, va respinge ca neîntemeiat recursul formulat de contestatoarea N. E. împotriva sentinței civile nr._/05.12.2013 pronunțată de Judecătoria Iași.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de contestatoarea N. E. împotriva sentinței civile nr._/05.12.2013 pron. de Judecătoria Iași pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 21.10.2014.
Președinte, M. S. | Judecător, A. M. Diuță T. | Judecător, M. A. |
Grefier, I. B. |
Red. S.M.
Tehnored. G.N.
2 ex./06.02.2015
Judecător fond: T. M. G.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 1326/2014. Tribunalul IAŞI | Pretenţii. Decizia nr. 53/2014. Tribunalul IAŞI → |
|---|
