Acţiune în constatare. Decizia nr. 1852/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1852/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 21-12-2015 în dosarul nr. 1852/2015
Cod ECLI ECLI:RO:TBIAS:2015:002._
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 1852/2015
Ședința publică de la 21 Decembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. I.
Judecător L. H.
Grefier D. M. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe apelantul U. I. și pe intimata U.A.T. SCOBINȚI - PRIN PRIMAR, având ca obiect acțiune în constatare .
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsesc părțile.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din data de 10.12.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 17.12.2015 și apoi pentru astăzi, 21.12.2015, când:
INSTANȚA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 505/24.06.2015 a Judecătoriei Hîrlău, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul U. I. în contradictoriu cu U. Scobinți.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
„Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei H. la data de 10.12.2014, sub nr. de dosar_, reclamantul U. I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Scobinți, constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului de 2087 mp. situat în T 38, . conform schiței anexate la prezenta acțiune.
În motivare s-a arătat că terenul menționat mai sus a fost proprietatea defunctei sale autoare, U. M., care l-a avut în posesie începând cu anul 1945 și care l-a posedat până la deces. După încetarea din viață a defunctei, în calitate de descendent, reclamantul a posedat imobilul continuu, public, netulburat și sub nume de proprietar, fiind notoriu faptul că terenul îi aparține. Astfel, în baza instituției legale a joncțiunii posesiilor reglementată prin dispozițiile art. 1846, 1847 vechiul C. civil, a avut asupra acestui teren o posesie de peste 70 de ani și nicio altă persoană nu a emis vreodată pretenții asupra respectivului bun. Cu acest teren figurează și în rolul agricol al . de impozite.
În drept au fost indicate prevederile art. 1846, 1847 C. civ., art. 35, 1031 NCPC.
În dovedire, reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu și martori.
Deși legal încunoștințată (f. 13), pârâta nu a depus întâmpinare.
La termenul din 06.05.2015 instanța a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri, respectiv cele depuse la dosar, proba cu interogatoriul pârâtei, precum și proba testimonială în cadrul căreia au fost audiați martorii S. V. și D. D..
Analizând actele si lucrările dosarului, instanța amintește că uzucapiunea este una dintre modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate caracterizată prin posedarea neîntreruptă a unui lucru în tot timpul fixat de lege.
Conform art. 1890 cod civil din anul 1865 (aplicabil conform art. 6 alin. 4 din NCC), toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua credință.
Din analiza dispoziției locale invocate rezultă că, pentru uzucapiunea de 30 de ani (cunoscută în literatura juridică sub denumirea de uzucapiune de lungă durată), spre deosebire de cea scurtă de 10 până la 20 de ani, nu este necesară nici existența unui just titlu și nici buna credință a posesorului; este necesar doar ca cel ce invocă uzucapiunea să fi exercitat o posesie utilă vreme de 30 de ani (respectiv continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar), indiferent dacă posesorul a fost de bună sau de rea credință și indiferent dacă posedă în temeiul unui titlu.
Art. 1846 alin. 2 C civ. definește posesia ca „deținerea unui lucru sau folosirea unui drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru.” Rezultă, deci, că una dintre condițiile esențiale pentru existența posesiei apte de a conduce la dobândirea unui bun prin uzucapiune o reprezintă atitudinea posesorului față de bun, respectiv faptul că acesta înțelege să se comporte față de bun ca un adevărat proprietar.
Or, așa cum reiese din coroborarea declarațiilor martorilor audiați în cauză (S. V. și D. D.), terenul a fost stăpânit în mod continuu de familia reclamantului, inițial de mama lui iar, după decesul acesteia, terenul a intrat în posesia reclamantului care îl deține în mod pașnic și fără a fi tulburat în posesie, având casă edificată și plătind impozitele aferente.
Pe de altă parte, martorul D. D. precizează că terenul ce face obiectul cauzei a fost supus colectivizării (fapt necontestat de pârâta CLFF Scobinți care, în cadrul interogatoriului, la pct. 3, arată că posesia reclamantului a fost sub nume de proprietar începând cu apariția legilor de fond funciar) și, prin urmare, pe perioada în care terenul a fost colectivizat, reclamantul (și, anterior, autorii acestuia) nu a mai exercitat o posesie în nume de proprietar, ci doar una cu titlu precar, adică prin îngăduința proprietarului (respectiv a cooperativei agricole de producție, în proprietatea căreia au intrat terenurile colectivizate) și pentru acesta. Astfel, prin colectivizare, terenurile au intrat în proprietatea cooperativei agricole de producție iar, după . Legilor fondului funciar, dreptul de proprietate a fost reconstituit foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora care au depus, în termen legal, cerere de reconstituire.
Mai mult decât atât, referitor la solicitarea reclamantului în sensul de a se realiza joncțiunea posesiei sale cu cea a autorilor săi instanța are în vedere, pe de o parte, declarațiile martorilor audiați în cauză și care arată că terenul a aparținut înainte de colectivizare familiei reclamantului, fiind chiar înscris în rolul agricol.
Însă, astfel cum s-a menționat și în literatura de specialitate, prin termenul de „autor” (în sensul art. 1860 C. civ.) se înțelege persoana care, ca și cel care invocă uzucapiunea, nu este titularul dreptului real, pentru că numai într-o asemenea situație are sens joncțiunea posesiilor, iar nu și cazul în care titularul dreptului l-ar transmite succesorului său (cum se invocă în cauza de față). Acest lucru este firesc și se justifică tocmai prin faptul că uzucapiunea operează ca o sancțiune civilă pe care o suportă titularul dreptului de proprietate ce a stat un timp îndelungat în pasivitate, timp în care bunul s-a aflat în posesia altuia. Or, dacă titularul dreptului are posesia o anumită perioadă, acest fapt pozitiv al său i-ar conserva dreptul și nu ar putea fi folosit împotriva sa de către posesorul ulterior, netitular al dreptului.
Prin urmare, instanța nu poate da efect instituției joncțiunii posesiei pentru a fi îndeplinită în persoana reclamantului condiția posesiei utile pe o perioadă de 30 de ani.
Mai mult decât atât, se impune menționat și faptul că neopunerea pârâtei cu privire la prezenta acțiune nu este un temei pentru eludarea dispozițiilor legale.
În acest context și având în vedere că nu sunt îndeplinite în cauză toate condițiile uzucapiunii de 30 de ani prevăzute de art. 1890 C. civ., instanța va respinge acțiunea ca neîntemeiată.”
***
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul U. I., pentru următoarele considerente:
A arătat reclamantul că terenul ce face obiectul cererii a fost proprietatea autoarei sale U. M. care l-a avut în posesie începând cu anul 1945 și l-a posedat până la decesul său. După acest moment, reclamantul a posedat continuu suprafața de teren în cauză. Atât posesia autoarei cât și posesia sa a fost continuă, publică, pașnică, netulburată și sub nume de proprietar, nici o altă persoană neemițând pretenții cu privire la acest bun imobil, fiind notoriu că le aparține. În drept a invocat art. 1846 și următoarele, art. 1860 din Codul Civil, toate aceste aspecte fiind dovedite prin probatoriul administrat în cauză, înscrisuri, răspunsul la interogatoriu al pârâtei și proba testimonială. Întreaga motivație a soluției instanței se întemeiază pe afirmația martorului D. D. cum că terenul în cauză, crede că a fost colectivizat și că pentru această perioadă nu se poate vorbi de posesie utilă. Faptul colectivizării nu a mai fost confirmat de alte afirmații sau probe în cauză. Nici reprezentanții pârâtei nu au putut confirma. Ca atare, fără o motivare pertinentă bazată pe argumente solide și care să creeze convingerea fermă fără echivoc că acest teren a fost colectivizat, instanța a respins cererea, ignorând probatoriul administrat.
Mai mult în cauză a făcut și dovada interesului legitim și actual pe care îl are în promovarea cererii de chemare în judecată, lipsa unui act de proprietate cu privire la bunul imobil creându-i certe prejudicii în actele de administrare al bunului.
A solicitat admiterea cererii de apel, desființarea sentinței civile și pe fond admiterea cererii.
A solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Apelul a fost legal timbrat, motivat și formulat în termen.
Intimata nu a depus întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința primei instanțe prin prisma motivelor de apel, tribunalul va reține că apelul declarat de către reclamantul U. I. este neîntemeiat, față de următoarele considerente:
În sistemul Codului civil român uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietății asupra unui bun imobil ca efect al posedării lui neîntrerupte în tot timpul fixat de lege.
Pentru a opera uzucapiunea de lungă durată, prevăzută de art.1850 din Codul civil, este necesară întrunirea mai multor condiții, și anume:
- să existe o posesie utilă, neviciată, ceea ce presupune că trebuie să fie continuă, pașnică, publică (art. 1850 si urm. c.civ.) și, de asemenea, neechivocă;
- posesia să fie exercitată neîntrerupt în tot timpul fixat de lege;
- împlinirea prescripției să fie invocată de posesor fie pe cale de acțiune fie pe cale de excepțiune (art. 1841 c.civ.).
Joncțiunea posesiilor presupune adăugarea la termenul posesiei actuale a posesorului ( reclamantului) a timpului cât lucrul a fost posedat de autorul său.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că reclamantul este în prezent în posesia terenului pentru care se solicită a se constata uzucapiunea.
Din copia registrului parcelelor aflat la fila 80 din dosar rezultă că terenul ce face obiectul prezentei acțiuni, situat în Scobinți, .. 1966, figura la nivelul anului 1984 ca lot în folosință, confirmând astfel susținerile martorului D. D. care a arătat că terenul în cauză a fost colectivizat.
În atare condiții, nu poate fi primită apărarea reclamantului că terenul nu ar fi fost supus colectivizării, având în vedere mențiunea din registrul parcelelor din 1984, care atestă fără echivoc contrariul. Mai mult decât atât din copia titlului de proprietate cu nr._/1993 emis pe numele autoarei reclamantului U. M. rezultă că parcelele 1967, 1968, 1970, 1971, 1972, 1974 din aceeași . vecinătate a parcelei 1966, au fost reconstituite în proprietate acesteia, parcelele respective figurând în registrul din 1984 ca loturi în folosință.
Din probe rezulta ca in mod cert intreaga zona era cooperativizata, CAP-ul nerecunoscand proprietatea decat pentru terenul strict aferent casei de locuit in zona rurala, lasand totusi in folosinta o suprafata de teren mai mare in aproprierea casei. Dacă terenul nu s-ar fi aflat doar in folosinta autoarei reclamantului si in proprietate cooperatista, terenul nu s-ar fi aflat la dispoziția comisiei locale de fond funciar, nu ar fi facut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, cea mai mare parte din teren, cu excepția celui în litigiu, aparand in titlul de proprietate al autoarei reclamantului.
Instanța de fond a reținut în mod corect regimul juridic al terenului ce face obiectul prezentei acțiuni, ca fiind teren colectivizat. Faptul că terenul a fost predat la CAP de către U. M. și U. C. rezultă din coroborarea rolului agricol întocmit pe numele acestora, a titlului de proprietate emis în procedura de reconstituire în baza Legii nr. 18 din 1991, a registrului parcelelor din 1984, cu declarațiile martorilor audiați în cauză.
Atât reclamantul cât și pârâta confirmă că terenul ce face obiectul uzucapiunii nu este inclus în titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18 din 1991.
În condițiile în care din probele administrate în cauză rezultă că autoarea reclamantului a deținut terenul intravilan ca lot în folosință și posesie membru cooperator, în mod corect s-a reținut de către instanța de fond că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile necesare pentru a se putea dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune.
Astfel reține Tribunalul că potrivit disp. art. 1854 cod civil, posesorul este presupus că posedă pentru sine dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul. Ori în speță autoarea reclamantului a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului ce se solicită a fi uzucapat ca urmare a colectivizării iar deținerea terenului de către aceasta a avut loc nu sub titlu de proprietar ci sub titlu de lot în folosință.
Cum în cauză este dovedită începerea posesiei de către autoarea reclamantului pentru altul, revenea acestuia sarcina dovedirii intervertirii detenției precare în posesie, deoarece cel care a început să dețină pentru altul se prezumă a continua detenția până la momentul în care face dovada intervertirii potrivit dispozițiilor art. 1855 Cod civil.
În ceea ce îl privește pe reclamant acesta a susținut că deține terenul de la data decesului autoarei, din 2004, astfel că până la formularea acțiunii nu se împlinise termenul de 30 de ani.
În ceea ce privește joncțiunea posesiilor, mecanism permis de dispozițiile art. 1860 cod civil, reține Tribunalul că aceasta operează în cazul posesiei și mai mult, succesorul trebuie să continue posesia autorului său cu viciile și calitățile sale. Ori reținând că autoarea reclamantului a avut calitate de detentor precar al terenului și nu de posesor în perioada existenței GAC-ului, respectiv CAP-ului, nu se poate reține că termenul de 30 de ani cerut pentru a prescrie s-a împlinit, astfel că soluția instanței de fond este legală și temeinică.
Pentru considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 480 C.pr.civ., tribunalul va respinge apelul declarat de reclamantul U. I. împotriva sentinței civile 505/24.06.2015, pronunțată de Judecătoria Hîrlău, sentință pe care o va păstra.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de către U. I. împotriva sentinței civile nr. 505/24.06.2015 pronunțate de Judecătoria Hîrlău în dosarul nr._, pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.12.2015.
Președinte, C. I. | Judecător, L. H. | |
Grefier, D. M. B. |
Red./tehnored. L.H.
4 ex./18.01.2016
Judecător fond: O. R..
| ← Fond funciar. Decizia nr. 1184/2015. Tribunalul IAŞI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 411/2015. Tribunalul IAŞI → |
|---|
