Ordin de protecţie. Decizia nr. 822/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 822/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 11-06-2015 în dosarul nr. 43333/245/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 11 Iunie 2015
Președinte - C. R.
Judecător C. E. C.
Grefier Ș. D.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 822/2015
Ministerul Public a fost reprezentat prin
PROCUROR – C. Origel
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe apelantul C. C. P. și pe intimata C. E., având ca obiect ordin de protecție. La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă apelantul, personal, și pentru intimată, avocat G. C..
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la data de 26.05.2015, prin Serviciul Registratură, intimata a depus la dosar întâmpinare, după care,
Instanța procedează la identificarea apelantului C. C.-P., legitimat cu C.I. . nr._, elib. de către SPCLEP Iași, la data de 02.06.2014, C.N.P._.
Instanța comunică apelantului duplicat al întâmpinării depusă la dosar de către intimată.
Având în vedere lipsa apărătorului apelantului, instanța dispune lăsarea cauzei la o a doua strigare, în vederea prezentării acestuia.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la a doua strigare a cauzei, se prezintă apelantul, personal și asistat de avocat S. B., cu împuternicire avocațială aflată la dosar (fila 11), și pentru intimată, avocat G. C., cu împuternicire avocațială aflată la dosar (fila 27).
Interpelat de către instanță, apărătorul apelantului precizează că nu solicită amânarea judecății pentru a lua cunoștință de întâmpinarea comunicată apelantului în ședință publică.
Fiind primul termen de judecată, instanța constată că este competentă general, material și teritorial în soluționarea cauzei. Constată apelul ca fiind formulat în termen, motivat, semnat, scutit de la plata taxei judiciare de timbru.
Instanța ia act că prin cererea de apel s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Apărătorului apelantului arată că solicită reanalizarea înscrisurilor deja administrate la fond. Precizează că nu solicită administrarea de probe noi în apel.
Instanța constată că prin întâmpinare se solicită proba cu înscrisuri.
Apărătorul intimatei menționează că nu solicită administrarea de probe noi în apel, înscrisurile de care înțelege să se folosească în cauză fiind cele de la dosarul de fond.
Nemaifiind alte cereri, instanța constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în apel.
Apărătorul apelantului solicită admiterea cererii de apel așa cum a fost formulată și schimbarea în parte a hotărârii pronunțate de către Judecătoria Iași, în sensul de respingere integrală a pronunțării unui ordin de protecție în ceea ce privește pe apelant față de intimată. Relatează că, în speță, a fost introdusă o acțiune de divorț pe calea ordonanței președințiale, solicitându-se și emiterea unui ordin de protecție. Susține că în cauză s-a ajuns în situația în care cererea de emitere a unui ordin de protecție să fie o chestiune standard, iar nu o măsură de excepție pentru cazurile speciale în care există elemente de agresiune fizică sau psihică asupra unui membru al familiei. Arată că fosta soție a apelantului a reclamat în fața instanței de fond faptul că ar fi fost în mod repetat agresată fizic, emoțional, psihic, fără a face nici o dovadă în acest sens. Precizează că la fond a insistat în administrarea unui probatoriu amplu pentru a demonstra că nu există nici un fel de pericol față de intimată, respectiv nici o probă a actelor de violență fizică, psihică sau emoțională săvârșită de către apelant asupra intimatei. Arată că intimata invocă faptul că ani de zile i-au fost produse vânătăi, în 2013 fiindu-i spart capul, iar cu o zi înainte de promovarea ordinului de protecție fiind, de asemenea, agresată de către apelant la locul de muncă al acestuia. Cu toate acestea, av. B. învederează instanței că la dosar nu există nici un certificat medico-legal. Precizează că nu se poate invoca faptul că apelanta, victimă a violenței domestice, a ajuns într-o stare de tensiune și de teamă încât a fost paralizată de frica agresorului, nemaiștiind ce să facă și nici faptul că aceasta nu avea informațiile necesare cu privire la pașii de urmat pentru obținerea unui certificat medico-legal și a protecției legii. Arată că intimata lucrează ca și cadru medical într-un spital, fiind infirmieră și având acces la informații medicale, astfel încât obținerea unui certificat medico-legal ar fi fost foarte ușor. Susține că la interogatoriul administrat la instanța de fond, interpelată cu privire la motivul pentru care nu a obținut certificatul medico-legal, intimata a afirmat că nu a avut bani, în condițiile în care emiterea unui astfel de certificat presupune o taxă de 50 lei, iar apelanta a făcut dovada veniturilor sale lunare, fiind susținută și de mama sa. Prin urmare, av. B. consideră că nu este incidentă situația în care apelanta să nu fi știut modalitatea și să nu fi avut posibilitatea de a obține un astfel de certificat medico-legal. De asemenea, apreciază că nu este incidentă nici situația în care prezumtiva victimă a violenței să fi fost atât de îngrozită de agresorul său încât orice formă de acțiune din partea sa să fi fost paralizată, fapt ce rezultă chiar din cererea olografă de emitere a unui ordin de protecție depusă la dosar de către intimată, în care aceasta relatează că la data de 15.12.2014, în urma unui nou episod de violență din partea apelantului, mama sa l-a dat afară din casă pe apelant, iar ea s-a dus la locul de muncă al apelantului ca să rezolve problema cu acesta. Apreciază că intimata nu prezintă caracteristicile unei victime a violenței domestice, în condițiile în care aceasta a ales să meargă să rezolve problemele cu agresorul său, nemulțumită fiind de reacția apelantului în interacțiunea cu mama sa. Av. B. consideră că o astfel de victimă ar fi fost înfricoșată, lipsită de orice formă de inițiativă față de agresor și nu ar fi mers, mai ales singură, să rezolve problemele cu agresorul său. Apreciază că o astfel de victimă ar fi încercat să apeleze la sprijinul unui membru al familiei, al unui organ al legii. Apărătorul apelantului arată că absența, în speță, a oricărui certificat medico-legal ridică un semn de întrebare, adâncit de celelalte dovezi administrate la fond: evaluările realizate celor doi minori, care arată că aceștia nu au fost niciodată victime ale violenței domestice și că au o relație bună cu tatăl lor. Afirmă că minorii nu au fost martori la săvârșirea unor acte de violență, pentru că minorii expuși unor astfel de scene dezvoltă față de părintele agresor o . reacții în încercarea de a lua apărarea celuilalt părinte. Susține că nici unul din aceste elemente nu au fost relevate de evaluările psihologice ale minorilor. Mai mult, arată că în urma audierii minorului cu vârsta mai mare de 10 ani, instanța de fond a consemnat că există posibilitatea ca acestuia să-i fi fost induse o . false realități, o falsă proiecție asupra tatălui său, întrucât minorul a relatat o . aspecte care depășeau gradul de maturitate pe care trebuia să-l aibă un copil pentru a putea face astfel de susțineri. În ceea ce privește sentința apelantă, apărătorul apelantului susține că aceasta reprezintă un paradox, întrucât în considerentele acesteia se apreciază în mod corect de către instanța de fond că tatăl nu este un pericol pentru copii, că nu s-a făcut nici o dovadă o pericolului concret față de mamă, că declarația mamei intimatei este una subiectivă și că, raportat la întreg probatoriul administrat, mama și bunica maternă sunt cele care au o conduită nepotrivită față de minor, inducându-i acestuia o stare de temere față de tată. Cu toate acestea, arată că instanța de fond consideră că probele administrate ar putea sugera existența unor acte de agresiune față de mamă, în condițiile în care singurele elemente care să vină în susținerea acestei ipoteze sunt declarațiile intimatei și mărturia mamei sale constatată a fi subiectivă. Apărătorul apelantului apreciază că nu este suficient ca într-o cerere de emitere a unui ordin de protecție să fie elemente care ar putea să sugereze existența unor acte de agresiune fizică sau emoțională asupra membrilor familiei, acestea trebuind să fie dovedite. Subliniază faptul că starea de pericol asupra membrului familiei trebuie să fie dovedită pentru a se putea emite un ordin de protecție, al cărui unic scop este reprezentat de îndepărtarea stării de pericol. Totodată, afirmă că nu mai exista caracterul urgent pentru emiterea ordinului de protecție, fapt ce rezultă chiar din recunoașterea făcută de către intimată la interogatoriu. Arată că sentința a fost pronunțată la data de 30.04.2015 și susține că la interogatoriu intimata a precizat că apelantul nu a mai venit la domiciliul acesteia din luna decembrie 2014, când a încercat să vină și să-și vadă copiii și să le aducă cadouri de C., însă nefiindu-i deschisă ușa, acesta a sunat la poliție. Prin urmare, în condițiile în care din decembrie 2014 nu mai exista prezumtiva stare de pericol ce nu a fost dovedită, av. B. apreciază că dispare scopul pronunțării unui ordin de protecție care să interzică apelantului să se apropie de intimată, în absența caracterului urgent neputând fi pronunțată o hotărâre în această materie. Având în vedere Legea nr. 217/2003, care prevede posibilitatea revocării ordinului de protecție atunci când încetează elementele ce au dus la emiterea acestuia (starea de pericol, actele de violență), apărătorul apelantului consideră că atunci cu atât mai mult nu este legal să fie pronunțată o asemenea hotărâre, pretinsa victimă recunoscând faptul că timp de 4 luni de zile nu a mai existat nici un contact cu prezumtivul agresor. Concluzionând, solicită admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, având în vedere că nu s-a dovedit în nici un fel existența unor acte de violență exercitate asupra intimatei, precum și faptul că un caracter urgent nu subzistă în nici un mod prin pronunțarea la 30.04.2015 a unei hotărâri pentru emiterea unui ordin de protecție, în condițiile în care intimata arată că nu mai exista nici o stare de pericol din luna decembrie 2014. Solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată atât la fond, cât și în apel. Depune la dosar, în ședință publică, chitanța . nr._/9.06.2015 reprezentând dovadă onorariu avocat.
Apărătorul intimatei solicită respingerea apelului formulat de către C. C. P.. În ceea ce privește lipsa certificatului medico-legal invocată de către apărătorul apelantului, av. G. precizează că nu cunoaște dacă explicația intimatei cum că nu a avut bani a fost cea corectă sau dacă răspunsul a fost dat ca urmare a emoției momentului în care s-a administrat proba cu interogatoriul acesteia. Susține că intimata a suportat în toți anii o atmosferă dificilă determinată de comportamentul partenerului de viață, pentru că are doi copii, pentru că a dorit ca acești copii să aibă un tată și pentru că a sperat că lucrurile vor ajunge la un moment în care apelantul va fi un tată cel puțin în limite normale. Afirmă că în ultima parte a anului 2014, apelantul a avut manifestări de violență deosebită dovedite în dosar, chiar dacă nu există un certificat medico-legal. Susține că legea nu condiționează emiterea unui ordin de protecție de existența unui astfel de certificat medico-legal, nici măcar divorțul nepronunțându-se doar în baza unui certificat medico-legal care să ateste prezența unor leziuni pe corpul celui care le invocă. Menționează că în probatoriul administrat există trimiteri la evenimente în care violența apelantului s-a manifestat la locul său de muncă, acasă la ei, în seara de C., când acesta a spart ușa pentru a pătrunde în locuință. Precizează că susținerile intimatei trebuie coroborate cu actele existente la dosar, acte ce provin de la circumscripția de poliție care a făcut cercetări, acte ce atestă manifestările violente ale apelantului și care au fost trimise instanței de fond la cererea acesteia, precum și declarația martorei propusă de intimată la instanța de fond și anume mama intimatei, care i-a crescut și îi crește pe copii acestora, având o atitudine corectă față de ginere și împăciuitoare, acceptând tot ce a făcut apelantul, în intenția de a consolida, de a determina o atmosferă de familie normală până la momentul la care nu s-a mai putut, șederea membrilor familiei în locuință fiind sub imperiul fricii ca urmare a atitudinii apelantului. Cu privire la faptul că apelantul nu a mai venit la domiciliul intimatei din luna decembrie 2014, când a fost chemat la poliție, și până în luna aprilie 2015, respectiv pe parcursul desfășurării procesului, av. G. presupune că această atitudine pașnică a apelantului este determinată de sfaturile bune primite de la apărătorul său, pentru că atunci când acesta a fost întrebat dacă merge la școală la copii și creează acolo o anumită atmosferă, răspunsul său a fost unul afirmativ, pe motiv că așa a fost sfătuit de către avocat. Consideră că nu trebuie așteptat ca din nou apelantul să aibă manifestări de violență de orice fel, pentru ca reclamanta-intimată să aibă dreptul să formuleze această acțiune. Totodată, apreciază că existența ordinului de protecție nu ar trebui să îl deranjeze pe apelant, care a avut o atitudine de reținere timp de 4 luni. Susține că în procesul de divorț, instanța nu va lua în vedere ordinul de protecție ca o dovadă a violențelor exercitate, ci probele care se vor administra în mod direct în procesul de divorț. Consideră că nu poate fi reținută ipoteza că în lipsa unui certificat medico-legal, apelantul a avut un comportament desăvârșit în viața de familie. Solicită coroborarea probatoriului existent și să se rețină faptul că Legea nr. 217/2003 are în vedere și urmările psihice asupra victimei, care este o persoană bolnavă, cu afecțiuni medicale dovedite, liniștea de care are nevoie pentru a-și crește copiii fiind un considerent pe care instanța de fond l-a avut în vedere. Solicită instanței să aibă în vedere și întâmpinarea depusă la dosar. Solicită obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată și depune la dosarul cauzei, în ședință publică, chitanța . nr. 440/25.05.2015 și chitanța . nr. 657/25.05.2015.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea apelului declarat de către C. C. P. și constatarea faptului că sentința pronunțată de Judecătoria Iași este legală și temeinică, fiind îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de Legea nr. 217/2003 privind emiterea ordinului de protecție.
Apărătorul apelantului, având cuvântul în replică, susține că apărătorul intimatei nu a făcut trimitere la nici o dovadă concretă a actelor de violență fizică, emoțională sau psihică, cenzurând acuzele de la actele de violență fizică și emoțională doar la cele emoționale. Precizează că actele de la poliție nu reprezintă o dovadă a existenței vreunei agresiuni asupra intimatei, ci doar a faptului că aceasta a făcut o plângere acolo. Afirmă că ordinul de protecție nu corespunde adevărului, subliniind faptul că scopul oricărui proces este acela de a se afla adevărul. Susține că nu este vorba de valoarea probatorie a faptului că ordinul de protecție se va folosi în procesul de divorț. Apreciază ca fiind incorect ca apelantului să i se impună o astfel de măsură, în condițiile în care nu a exercitat acte de violență asupra intimatei și nici nu a sunat-o. Consideră că pentru emiterea unui ordin de protecție trebuie așteptat să apară astfel de forme de violență.
Instanța rămâne în pronunțare.
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr. 5967/30.04.2015 pronunțată de Judecătoria Iași a fost admisă în parte cererea de instituire ordin de protecție, formulată de reclamanta C. E. în contradictoriu cu pârâtul C. P. C. și s-a dispus, pentru următoarele 3 luni de la pronunțarea prezentei hotărâri, ca pârâtul să păstreze o distanță minimă de 200 de metri față de reclamantă, față de reședința acesteia (Iași, ., ., .) și față de locul de muncă (Spitalul Clinic CF Iași, .. 1). De asemenea, prin aceeași sentință civilă au fost respinse cererea reclamantei de obligare a pârâtului de păstrare a unei distanțe minime determinate față de minori și față de unitățile de învățământ ale acestora, cererea de interdicție a oricărui contact, inclusiv telefonic sau prin corespondență și cererea de încredințare temporară a copiilor minori și de stabilire a reședinței acestora. Prin aceeași sentință civilă au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părți.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut instanța de fond că părțile din prezenta cauză sunt căsătorite din data de 13.11.2004, iar din această căsătorie au rezultat doi minori, V. C. născut în data de 02,06.2005 și C. A. născut în data de 17.12.2010. S-a mai reținut că din probele administrate în cauză rezultă existența unei stări conflictuale între cei doi soți, în care au fost implicate și rudele acestora, iar cei doi copii, cu preponderență băiatul cel mare, au fost expuși acestei situații. De asemenea, pe rolul instanțelor au fost introduse de reclamantă mai multe acțiuni, începând cu divorțul și continuând cu solicitarea pe calea ordonanței președințiale ca instanța să stabilească măsuri provizorii cu privire la minori.
A mai reținut instanța de fond că, deși reclamanta a invocat acte de violență fizică și psihologică atât asupra sa cât și a minorilor, probatoriile administrate în cauză au sugerat că susținerile acesteia sunt doar în parte reale. Astfel, cu toate că lipsesc actele medicale care să confirme violențele de natură fizică asupra reclamantei, instanța de fond și-a format convingerea că acestea, alături de violențele verbale, au avut loc în realitate, în temeiul probei testimoniale administrate, declarației minorului din Camera de Consiliu și raportului de evaluare psihologică întocmit în cauză. Probabilitatea ca gravitatea lor să fie atât de mare astfel cum a precizat martora reclamantei este însă destul de redusă, instanța de fond ținând cont de gradul de subiectivism al acestui martor, el fiind pe de o parte mama reclamantei și pe de altă parte în conflict declarat cu ginerele său. Gravitatea sau repetabilitatea însă nu prezintă relevanță, legea necondiționând în acest mod admisibilitatea emiterii ordinului de protecție.
Instanța de fond a mai reținut că băiatul cel mare, în special, a fost și el prezent în timpul certurilor dintre părinți, fiind în mod evident afectat emoțional, astfel cum rezultă din concluziile evaluării psihologice, din declarația martorului reclamantei, dar și cum a recunoscut el însuși cu prilejul ascultării în Camera de Consiliu. Potrivit raportului de psihodiagnostic, această afectare emoțională este una specifică situației în care părinții sunt în divorț și băiatul nu prezintă semne de anxietate, de tulburări depresive, are o percepție adecvată a familiei, integrându-i pe ambii părinți în familie. Expunerea sa la conflictul părinților s-a realizat nu neapărat prin prezența în momentul abuzului fizic săvârșit de tată asupra mamei, ci și prin întreținerea acestei situații conflictuale de mama și bunica maternă, chiar și după părăsirea locuinței comune de tată. Acest aspect rezultă din folosirea limbajului neconform vârstei, de cuvinte și expresii copiate de la adulții din prejma sa – bunica și mama, cu finalitatea denigrării tatălui, atât în fața judecătorului cât și în fața psihologului. Astfel, instanța de fond a concluzionat că pârâtul nu este în mod exclusiv culpabil pentru afectarea psihologică a acestui copil, responsabilitatea situației actuale revenind ambilor părinți cât și bunicii materne.
S-a mai reținut că înscrisurile privind situația medicală a minorilor nu relevă vreo cauzalitate între bolile de care aceștia suferă și pretinsele acte abuzive ale pârâtului, cum de altfel nici înscrisurile medicale produse de reclamantă nu pot fi avute în vedere ca fiind relevante pentru pronunțarea prezentei hotărâri. Totodată, instanța de fond a reținut că din probele administrate (declarațiile martorilor și interogatoriul părților) rezultă că pârâtului i-a fost restricționat accesul la copii, el nemaiavând contact cu cel mare decât ocazional, la școală, în timp ce băiatul cel mic nu l-a văzut de foarte mult timp, acesta fiind practic retras de la grădiniță. Lipsa contactului cu tatăl a avut consecințe diferite la cei doi copii, cel mare fiind în mod evident înstrăinat față de părintele nerezident, o contribuție având și comportamentul mamei și bunicii materne, în timp ce băiatul cel mic este preocupat de prezența tatălui său, îi valorizează pozitiv pe amândoi părinții, percepând însă prezența constantă doar a mamei și fratelui. Or, nu numai părinții au dreptul la a avea legături personale cu copiii, ci și copiii au dreptul de a avea o relație continuă cu ambii părinți, de a primi grijă și călăuzire de la amândoi, de a beneficia de vizite regulate și consecvente, de a nu asculta denigrări cu privire la părintele nerezident. Existența reală a ambilor părinți în viața copiilor contribuie la o dezvoltare benefică a acestora în adulți împliniți din punct de vedere emoțional și social.
Potrivit art. 26 al. 1 din Legea nr. 217/2003, ,,Persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligații sau interdicții …”. Din această dispoziție legală rezultă că pentru a fi admisă cererea de emitere a ordinului de protecție trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: urgența luării măsurii, caracterul vremelnic al măsurii luate, existența unei forme de violență exercitată de unul din membrii familiei. În cauză, instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite condițiile anterior enumerate, fiind dovedită prin probele administrate violența fizică și verbală la care reclamanta a fost supusă de către pârât, soțul său, atitudine de natură a concluziona că măsurile solicitate de către aceasta sunt, în parte, justificate. Urgența este de necontestat, și se impune luarea unor măsuri pentru a evita o vătămare mai gravă a integrității reclamantei.
Cât privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de reclamantă, reședința acesteia și locul de muncă, instanța de fond a apreciat că acesta este întemeiat, pentru a împiedica exercitarea de către pârât a altor acte de violență fizică și verbală asupra victimei și care s-ar putea solda cu consecințe mai grave. Cu toate acestea, instanța de fond a apreciat că este suficientă o distanță minimă de 200 m, reținând că distanța solicitată de reclamantă este exagerată, de natură să împiedice dreptul la liberă circulație al pârâtului. De asemenea, s-a dispus ca măsura să fie temporară, astfel cum prevede legea specială în materie, fiind stabilită de instanță la 3 luni de la pronunțarea hotărârii.
În ceea ce privește păstrarea distanței față de copiii săi și față de unitățile acestora de învățământ, instanța de fond a reținut, pe de o parte, că pârâtului i-a fost oricum restricționat accesul la copii, pe care, exceptând vizitele la psiholog, nu i-a văzut de cel puțin două-trei luni, iar pe de alte parte că nu se impune o nouă sancționare a sa în contextul situației de fapt reținută anterior. Mai mult, în considerarea interesului superior al copiilor, s-a reținut că este benefică o reluare a legăturilor cu tatăl, care poate avea loc prin vizite regulate la unitățile de învățământ ale copiilor, astfel încât soluția pentru acest capăt de cerere să nu intre în conflict cu obligarea pârâtului de a păstra o distanță de 200 metri față de soția sa. Pentru aceleași considerente, instanța a respins și cererea de încredințare a copiilor minori și de stabilire a reședinței acestora împreună cu mama, urmând ca până la soluționarea divorțului sau a ordonanței președințiale, exercitarea autorității părintești să se realizeze în comun de către cei doi părinți. De asemenea, instanța de fond a reținut că reclamanta a mai solicitat și interzicerea oricărui contact (telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod) din partea pârâtului, dar că nu s-a făcut dovada necesității luării unei astfel de măsuri.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în temeiul art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă, față de admiterea în parte a cererii, acestea au fost compensate între cele două părți.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel pârâtul C. C. P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând schimbarea în parte a sentinței primei instanțe în sensul respingerii integrale a cererii de emitere a unui ordin de protecție și obligării intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prima fază procesuală și în apel.
În motivarea apelului, pârâtul a susținut că este căsătorit cu intimata din data de 13.11.2004, din căsătorie rezultând doi copii minori, V. - C., născut la data de 27.05.2005 și C. - A., născut la data de 09.12.2010. Inițial, relația de cuplu s-a desfășurat în termeni firești. Întreaga perioadă cât a locuit împreună cu soția sa și cei doi copii în apartamentul mamei intimatei a fost marcată de episoade frecvente de certuri între soția sa și mama ei, aceasta din urmă reproșându-i fiicei sale că nu se ocupă de curățenia casei și creșterea copiilor în mod corespunzător, aceste certuri degenerând în acte de violență. În ultimul an a degenerat și relația dintre el și intimată, aceasta începând să consume în exces băuturi alcoolice și amanetând în mod frecvent bijuteriile familiei întrucât veniturile salariale nu îi erau suficiente. În data de 12.12.2014, întrucât a constatat că lipsa unor bijuterii, a întrebat-o pe intimată despre aceste obiecte, însă aceasta a declanșat o ceartă, spunându-i că s-a terminat relația lor. Ulterior, în cursul aceleiași zile, intimata a venit la locul său de muncă unde a provocat un scandal și i-a cerut cheile de la apartament, apelantul restituindu-i aceste chei, fără însă a o agresa fizic sau verbal. Ulterior, toate încercările de a discuta rațional au fost respinse de intimată și de mama sa, acestea interzicându-i totodată să vadă copiii. Astfel, nici de C. și nici de Anul Nou nu a putut să vadă minorii, fiind amenințat cu plângeri la poliție ori de cate ori a încercat să ia legătura cu intimata. De asemenea, a încercat să ia legătura cu minorul C. – A. la grădiniță, constatând însă că acesta nu a mia fost dus la grădiniță din luna decembrie 2014. Singura zi în care copilul a frecventat grădinița a fost în data de 19 ianuarie 2015, fiind adus de către soacra sa, care i-a cerut educatoarei să cheme poliția dacă îl vede că se apropie de copii. Or, susține apelantul că un asemenea comportament este evident de natură a prejudicia copilul minor, căruia îi este indusă o stare de teamă față de el, deși nu a reprezentat niciodată o amenințare pentru copiii săi sau pentru soția sa. Mai susține apelantul că a mers la școală pentru a-l vedea pe minorul V. – C., însă acesta, când l-a văzut, a început să plângă, spunându-i că a fost amenințat. De asemenea, copilul nu are voie să iasă din casă după ore sau să se joace cu alți copii de vârsta lui, inducându-i-se o perpetuă stare de teamă, fapt ce îl traumatizează în mod evident.
Apelantul susține că, deși nu au fost administrate probe din care să rezulte că reprezintă un pericol pentru intimată sau pentru cei doi copii minori, instanța de fond a dispus ca pentru următoarele 3 luni de la pronunțare să păstreze o distanță minimă de 200 m față de intimată, față de reședința acesteia și față de locul de muncă. Or, raportat la disp. art. 23 alin. 1 din Legea nr. 217/2003, susține apelantul că soluția instanței de fond este nefondată. Astfel, potrivit art. 23 alin. 1 din Legea 217/2003, emiterea unui ordin de protecție este dispusă în cazurile în care „viața, integritatea fizică sau psihică ori libertate unei persoane este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei”. Scopul ordinului de protecție este înlăturarea unei stări de pericol, însă starea de pericol nu este prezumată, ci trebuie să fie dovedită. Pentru admiterea unui ordin de protecție se impun a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții: urgența luării măsurii, caracterul vremelnic al măsurii și existența unei forme de violență exercitate de unul dintre membrii familiei. Or, condiția urgenței luării măsurii și cea a existenței unei forme de violență exercitată de unul dintre membrii familiei nu sunt întrunite în prezenta cauză, probele administrate nefăcând dovada existenței unei forme de violență exercitată asupra intimatei. Astfel, precizează apelantul că actele medicale depuse la dosar nu dovedesc în nici un fel faptul că ar fi exercitat violențe asupra soției sale. De altfel, instanța de fond a reținut că probatoriile administrate (declarația martorei Frecatel E. – mama intimatei, raportul de evaluare psihologică și declarația minorului C. – C.) „au sugerat” că intimata ar fi fost victimă a violențelor fizice și psihologice, deși Legea nr. 217/2003 stabilește în mod expres faptul că existența condiției exercitării de violențe trebuie să fie dovedită, nu „sugerată”. În plus, apelantul învederează că este surprinzătoare concluzia instanței de fond, în contextul în care, aceeași instanță, analizând separat aceleași dovezi, reține că „declarația martorei Frecatel E. este una afectată de un grad ridicat de subiectivism, aceasta fiind pe de o parte mama intimatei și pe de altă parte într-un conflict declarat cu ginerele său”, că „raporturile de psihodiagnostic realizate cu privire la ambii minori atestă că cei doi copii nu prezintă semne de anxietate, de tulburări depresive, că ambii minori au o percepție adecvată a familiei, integrându-i pe ambii părinți în familie, iar în timpul evaluării psihologice ambii copii au manifestat interes în a interacționa cu tatăl lor”, că „expunerea fiului mai mare la conflictul părinților s-a realizat nu neapărat prin prezența în momentul abuzului fizic săvârșit de tată asupra mamei ci prin întreținerea acestei conflictuale de către mamă și bunica maternă, chiar după părăsirea locuinței comune de către tată”. De asemenea, cu privire la declarația minorului audiat, instanța de fond reține că acesta folosește un limbaj neconform vârstei,
cuvinte și expresii copiate de la adulții din preajma sa, bunica și mama, cu finalitatea denigrării tatălui, atât în fața judecătorului, cât și în fața psihologului. Mai mult, instanța de fond reține că posibilitatea ca gravitatea actelor de violență invocate de reclamantă să fie atât de mare cum a precizat martora reclamantei este destul de redusă. Or, susține apelantul că tocmai gravitatea sau repetabilitatea actelor de violență prezintă importanță în admisibilitatea ordinului de protecție, care reprezintă o măsură de excepție care este dispusă atunci când „viața, integritatea fizică sau psihică ori libertate unei persoane este pusă în pericol”.
Apelantul a invocat și disp. art. 4 lit. b și c din Legea nr. 217/2003, susținând că, în speță, nu au fost dovedite acte de violență psihologică și fizică săvârșite asupra intimatei, ci, dimpotrivă, probatoriul administrat dovedește că intimata nu a suferit nici o formă de agresiune din partea soțului său. Acest aspect rezultă și susținerilor intimatei, potrivit cărora aceasta s-ar fi deplasat la locul de muncă al soțului pentru a rezolva un incident. Or, aceste susțineri denotă faptul că intimata nu este o persoană traumatizată și abuzată în mod repetat, o victimă, atitudinea intimatei dovedind faptul că aceasta nu a simțit nici o stare de pericol.
Apelantul mai susține și faptul că raportul psihologic dovedește că cei doi copii nu au fost nici martori și nici victime ale pretinselor acte de violență ale sale.
Pentru toate aceste considerente, consideră apelantul că nu este îndeplinită condiția existenței unei forme de violență exercitată asupra intimatei.
Apelantul susține că nu este îndeplinită nici condiția urgenței stabilirii măsurii, din răspunsul la interogatoriul luat intimatei rezultând că după luna decembrie 2014 nu a mai venit la domiciliul intimatei și nu a mai încercat în nici un fel să ia legătura cu intimata. În acest context, în situația în care nu a mai luat în nici un mod legătura cu intimata într-un interval de patru luni, susține apelantul că nu mai există o urgență pentru a justifica emiterea unui ordin de protecție în data de 30.04.2015, întrucât nu mai există nici măcar un prezumtiv pericol care să fie înlăturat prin această măsură. Dovezile administrate dovedesc doar faptul că între părți există o stare conflictuală, generată de conduita intimatei și a mamei acesteia, însă acest aspect nu este suficient pentru emiterea unui ordin de protecție.
Pentru toate aceste considerente, apelantul a solicitat admiterea apelului.
În dovedirea apelului, apelantul a solicitat proba cu înscrisuri.
Intimata C. E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și păstrarea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică. În motivarea poziției sale procesuale, intimata a susținut că a fost o victimă a pârâtului, atât fizic, cât și psihic, reacția sa de revoltă manifestându-se prin aceste cereri, într-un moment în care începuse să îi fie frică pentru ea și copii. Referitor la amanetarea bijuteriilor, intimata susține că a procedat în acest mod întrucât nu avea bani pentru a asigura copiilor alimente sau îmbrăcăminte, pârâtul neavând nici o contribuție financiară. De asemenea, întrucât doar ea muncea în gospodărie și avea grijă de copii, au apărut și problemele medicale ce au necesitat intervenții chirurgicale. Acest fapt nu a fost însă de natură să îl sensibilizeze pe pârât, ci, dimpotrivă, acesta a devenit și mai brutal. Treptat, a devenit o obișnuință ca pârâtul să o jignească și umilească în fața copiilor, începând să o lovească de față cu ei, ulterior furia acestuia răsfrângându-se și asupra fiului mai mare, care încerca să intervină sau plângea. Ulterior, a aflat și faptul că pârâtul a inițiat o legătură extraconjugală, cu acordul mamei lui, la care se ducea deseori cu această femeie și, mai mult, lua și copiii cu el. întrucât îi era teamă de accesele de furie ale pârâtului, nu i-a mai cerut acestuia explicații. De asemenea, intimata precizează că minorii sunt speriați și traumatizați de prezența tatălui, le este teamă când acesta merge la școală și când îi amenință că îi va lua și despărți de ea.
Mai susține intimata că atitudinea pârâtului a fost percepută nemijlocit de către minori, fiul cel mare audiat în camera de consiliu relatând faptul că a fost martor al agresiunilor asupra mamei și chiar victimă, că a văzut vânătăile cauzate mamei. De asemenea, după plecarea tatălui a asistat la violențele verbale din preajma sărbătorilor de iarnă. Aceeași starea de violență a fost relatată și în raportul de anchetă psihosocială, fiind totodată întărită și de cele două plângeri către Secția 1 Poliție.
Referitor la condițiile de admisibilitate a cererii, intimata susține că acestea sunt îndeplinite în cauză. astfel, formele de violență fizică și verbală au fost percepute nemijlocit de membrii familiei și cei doi copii și rezultă din probele administrate în cauză, iar urgența măsurii este de necontestat, impunându-se luarea unor măsuri pentru a evita o vătămare mai gravă a integrității sale. Faptul că apelantul nu a mai venit, după sărbătorile de iarnă, la domiciliul său și nu a mai luat legătura cu ea într-un interval de patru luni, a fost determinat tocmai de existența pe rolul instanței a prezentei cereri. În ceea ce privește condiția vremelniciei măsurii instituirii ordinului de protecție, precizează intimata că aceasta este îndeplinită, măsura fiind luată pentru o perioadă de 3 luni de la pronunțarea hotărârii.
Pentru toate aceste considerente, intimata a solicitat respingerea apelului.
În dovedirea apelului, intimata a solicitat probe cu înscrisuri.
În apel nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului cauzei, raportat la motivele de apel invocate și la dispozițiile legale aplicabile, instanța constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit disp. art. 23 alin. 1 din Legea nr. 217/2003, „Persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligații sau interdicții: …”. Din cuprinsul acestor dispoziții legal rezultă că, pentru a fi admisă cererea de emitere a ordinului de protecție, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: urgența luării măsurii, caracterul vremelnic al măsurii luate, existența unei forme de violență exercitată de unul din membrii familiei.
Or, în speță, cum în mod corect a reținut și instanța de fond, sunt îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea cererii de emitere a ordinului de protecție, fiind dovedită, prin probele administrate, violența fizică, verbală și psihologică la care reclamanta a fost supusă de către pârât, atitudinea pârâtului – apelant față de reclamanta – intimată fiind de natură a concluziona că măsura dispusă de prima instanță este justificată.
Astfel, martora C. G. a declarat că părțile au locuit împreună cu ea până la momentul căsătoriei, până la această dată neobservând acte de violență exercitate de către pârât asupra reclamantei. De asemenea, martora a declarat faptul că știe de la pârât că acesta nu a putut vedea copii ulterior separației părților, faptul că minorii nu erau îngrijiți corespunzător de către reclamantă, apreciind totodată faptul că reclamanta este o persoană mai agresivă decât pârâtul. Cu privire la depoziția martorei C. G., instanța de apel reține faptul că aceasta nu a locuit împreună cu părțile în perioada anterioară despărțirii în fapt a acestora, neputând astfel să observe personal comportamentul soților unul față de celălalt.
Martora F. E. a declarat că a părțile au locuit împreună cu ea, în același imobil, asistând personal la acte de agresiune fizică ale pârâtului asupra reclamantei, în prezența minorilor. De asemenea, martora a declarat că pârâtul i-a lovit și pe minori, comportamentul violent al acestuia manifestându-se destul de des, mai ales pe fondul consumului de alcool de către pârât. Martora a mai declarat că în luna noiembrie 2014 a asistat la un alt conflict dintre părți, copilul cel mare venind la ea speriat, cu acea ocazie observând personal . fizică exercitată de pârât asupra reclamantei. Tot astfel, declară martora că în luna decembrie, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, pârâtul a venit la domiciliul reclamantei, în stare de ebrietate, și a provocat scandal.
Din concluziile raportului de psihodiagnostic și evaluare clinică rezultă că minorul V. – C. este normal dezvoltat cognitiv, este cooperant și nu prezintă elemente care să sugereze prezența elementelor de diagnostic pentru neatenție sau impulsivitate, tulburarea opoziționism provocator sau tulburarea de conduită. De asemenea, nu există elemente de anxietate generalizată sau tulburare depresiv majoră ori alte tulburări, percepția familiei fiind adecvată, realistă. Totodată, în cuprinsul acestui raport se reține că minorul a evitat aparent interacțiunea cu tatăl său, iar în absența părinților, acesta a relatat episoade de agresivitate a tatălui față de mamă, precum și intervenția sa în aceste episoade, pentru a-și apăra mama.
Tot astfel, din cuprinsul raportului de anchetă socială rezultă că, în urma întrevederii cu minorul V. C. a reieșit faptul că părinții săi au avut o relație conflictuală și că manifestările violente ale tatălui său au fost îndreptate mai mult către mamă, pe care „o bătea foarte tare”, afirmând despre el că „mă bătea așa și așa”.
Din cuprinsul procesului – verbal încheiat la data de 20.02.2015, cu ocazia audierii minorului de către prima instanță, rezultă că minorul ar fi relatat faptul că a fost fie martor al agresiunii fizice și verbale a tatălui saupra mamei, fie, uneori, chiar victima acestui comportament,evocând mai multe episoade de violență. De asemenea, fiind interpelat concret de către instanța de fond, minorul a declarat că își amintește faptul că în mai multe ocazii a văzut urme ale loviturilor primite de mamă, dar și ocazii în care tatăl a agresat copii. Minorul a relatat și faptul că, după plecarea tatălui din domiciliu, a fost o perioadă în care acesta suna insistent la telefon, venind și la ușa locuinței și „insistând cu bătăi în ușă, progresiv crescând în intensitate”.
În consecință, față de toate probele administrate în cauză, instanța de apel reține că, în speță, s-a făcut dovada atitudinii violente a pârâtului – apelant față de reclamanta – intimată. În aceste condiții, instanța de apel reține că în mod corect instanța de fond a admis în parte cererea de instituire ordin de protecție și a dispus, pentru o perioadă limitată de timp, ca pârâtul să păstreze o distanță minimă față de reclamantă, față de reședința acesteia și față de locul de muncă, această măsură impunându-se tocmai pentru a împiedica exercitarea de către pârât a altor acte de violență asupra reclamantei, acte care s-ar putea solda cu consecințe mult mai grave.
Cât privește susținerile apelantului referitoare la inexistența unor acte medicale care să dovedească agresiunile fizice, instanța de apel reține că acestea sunt neîntemeiate, din probele administrate în cauză rezultând că apelantul a agresat-o fizic pe intimată.
De asemenea, instanța de apel reține că sunt neîntemeiate și susținerile apelantului referitoare la faptul că nu este îndeplinită condiția urgenței, întrucât, după sărbătorile de iarnă, nu a mai venit la domiciliul intimatei și nu a mai luat legătura cu aceasta. Astfel, prezenta cerere a fost înregistrată pe rolul instanțelor în luna decembrie 2014, în acea perioadă apelantul mergând la domiciliul reclamantei și provocând scandal, potrivit declarației martorei F. E..
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța de apel, în baza disp. art. 480 Noul Cod procedură civilă, va respinge apelul și va păstra sentința instanței de fond ca legală și temeinică.
În baza disp. art. 453 Noul Cod procedură civilă, instanța de apel va obliga apelantul C. C. P. să plătească intimatei suma de 1000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de pârâtul C. C. P. împotriva sentinței civile nr. 5967 din 30 apr. 2015 a Judecătoriei Iași sentință pe care o păstrează.
Obligă apelantul C. C. P. să plătească intimatei suma de 1000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 11.06.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
R.C. C.C.E. D.Ș.
Red./tehnored. C.C.E.
4 ex., 15.06.2015
Judecător fond: P. V. Ș.
| ← Ordin de protecţie. Decizia nr. 607/2015. Tribunalul IAŞI | Nulitate/anulare act. Decizia nr. 823/2015. Tribunalul IAŞI → |
|---|
