Pretenţii. Sentința nr. 824/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 824/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 31-03-2015 în dosarul nr. 12239/99/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 31 Martie 2015
Președinte - A. M. C.
Grefier - F. L. I.
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 824/2015
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant P. C.-A. și pe pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLLICE, având ca obiect pretenții DAUNE MORALE, MATERIALE.
Dezbaterile și susținerile părților, precum și concluziile reprezentantului Ministerului Public au avut loc în ședința publică din data de 16.03.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, când instanța, pentru a acorda posibilitatea reclamantului să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 23.03.2015, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi,31.03.2015, când a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL
Asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr._, reclamantul P. C. – A. a chemat în judecată S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, spre a se dispune, prin hotărâre judecătorească, obligarea acestuia la plata de daune materiale în cuantum de 154.000 lei și de daune morale de 220.000 lei pentru durata îndelungată a proceselor penale în care a fost implicat.
În motivarea acțiunii reclamantul a învederat instanței că, prin Rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe și asimilate Infracțiunilor de corupție din 9.9.2002 în dosarul nr. 1/P/2002, a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de folosire a creditelor societății în alte scopuri, prevăzută și pedepsită de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 74 alin. (1), lit. a și art. 76 lit. d Cod penal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. 9396/2003 și s-a procedat la efectuarea cercetării judecătorești împotriva lui și a încă 22 de inculpați. Din primele zile, această cauză, cunoscută drept "DOSARUL ZAHĂRULUI"" a căpătat o notorietate deosebită, și ca urmare a interesului crescut al presei, interes generat de spectaculozitatea ce s-a vrut a fi creată de organul de urmărire penală, în speță "PNA - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe și Asimilate Infracțiunilor de Corupție". Prin sentința penală nr.
361 din 14 mai 2009, Tribunalul Iași a dispus condamnarea lui la pedeapsa de 10 (zece) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de folosire a creditelor societății în alte scopuri, prevăzută și pedepsită de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 74 alin. (1), lit. a și art. 76 lit. d Cod penal. Pe durata și în condițiile prev. de art. 71 Cod penal interzice exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. (a) și (b) Cod penal. în baza art. 81 Cod penal suspendă condiționat executarea pedepsei. în baza art. 82 Cod penal stabilește termen de încercare pe o durată de 2 (doi) ani și 10 (zece) luni. Prin decizia penală nr. 121 din 23 iunie 2012, Curtea de Apel Iași a admis apelul declarat de P. C.-A. împotriva
sentinței penale, pe care a desființat-o atât pe latură penală cât și pe latură civilă,
pronunțând o soluție de ÎNCETARE a procesului penal. După condamnarea lui de către Tribunalul Iași, Curtea de Apel Iași a admis apelul lui și al celorlalți apelanți și, prin decizia penala nr. 121/23 iunie 2011 pronunțată în dosarul nr._ a dispus, în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. g Cod proc. penală încetarea procesului penal pentru săvârșirea infracțiunii de folosire a creditelor societății în alte scopuri, prevăzută și pedepsită de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990. Împotriva acestei hotărâri judecătorești de apel, D. a promovat recurs. Prin decizia penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2272 din 27 iunie 2012 s-a respins recursul declarat în cauză și s-a menținut decizia penala nr. 121/23 iunie 2011 pronunțată în dosarul nr._ .
Daunele materiale de 154.000 lei solicitate reprezintă prejudiciul material suferit ca urmare a duratei nerezonabile a procedurilor judiciare desfășurate față de el în dosarul nr._ . Demersul judiciar de față a fost determinat de împrejurarea ca P. C. A. a fost judecat o perioada îndelungată de timp, de 10 ani, iar în final s-a constatat nevinovăția sa, astfel că cercetarea penală și judecarea cauzei au avut o durata excesivă, de natură să îi creeze prejudicii semnificative. De asemenea, a existat un impact major asupra vieții de familie a reclamantului, dar și o expunere a sa în fața unei judecați publice ca urmare a notorietății pe care a căpătat-o această cauză. Pierderile efective suferite de reclamantul P. C. A. ca urmare a procesului penal constau, în principal în aceea că, după începerea procesului penal și apariția articolelor în presă, nu a mai avut posibilitatea să ocupe o funcție stabilă. În mai multe rânduri a încercat să se angajeze, dar din cauza cercetărilor penale în dosarul nr._ nu a reușit să acceadă la o funcție conform cu pregătirea, specialitatea sa. Pe tot parcursul celor 10 ani nu a fost încadrat o perioadă de 36 de luni. La un venit de 1500 lei/lună, prejudiciul pentru această perioadă îl precizează la 54.000 lei.De asemenea, pe parcursul a 116 termene de judecată, însemnând câte o zi pierdută, respectiv 8 ore de muncă, înseamnă un total de 928 ore x 8,82 lei/ora (la un salariu mediu de 1.500 lei), prejudiciul fiind de 8184 lei. Prejudiciul material total îl indică, ca fiind de 154.000 lei.
Daunele morale de 220.000 lei reprezintă prejudiciul moral suferit ca urmare a duratei nerezonabile a procedurilor jurisdicționale desfășurate fata de el în dosarul nr._ .Toată această perioadă de 10 ani a fost un calvar, nu a putut avea o viață de familie normală, nu a plecat în concedii, întreaga existență fiind permanent marcată de aceste proceduri penale. Starea sa de boală s-a agravat, în toată această perioadă declanșându-i-se o . boli sau agravându-i-se afecțiunile existente (ulcer duodenal cronic, hepatită cronică persistentă, stări depresive induse de stres). Arată că i s-a prejudiciat semnificativ imaginea în societate, dintr-o persoană onestă ajungând să fie învinovățit și să nu i se mai poată încredința o funcție pe măsură. Apropiații, unii prieteni, cunoștințe, vecini, au devenit ostili față de el și fața de familia lui, percepând demararea acestei anchete penale împotriva lui, alături de o . alte persoane, ca o certă implicare a sa în grave fapte infracționale. Solicită să se aibă în vedere, la acordarea daunelor solicitate în vederea reparării prejudiciului moral, durata procedurilor judiciare, de aproximativ 3700 de zile. Solicită să se aibă în vedere impactul psihic extrem suferit de el, dar și de familia lui, consecințele negative create în plan profesional, social, familial, precum și intensitatea cu care au fost percepute, plafonarea profesională cu consecințe în carieră și materiale majore. Prin durata procedurilor penale, în care după 10 ani a fost achitat, s-a adus o gravă atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sensibilitatea fizică și psihică, la cinste, la demnitate, onoare. Dorește să evidențieze și suferința, rușinea în societate, familie, întrebările pe care i le puneau permanent familia, copiii referitor la aceste cercetări penale interminabile. Practic, în această cauză au fost peste 100 de termene de judecată. Fiecare participare a sa la acestea era precedată de nopți de nesomn, frică, stări de inhibiție și temere, atacuri de panică, stări de neliniște.
Legea fundamentala a României consacră în art. 21 alin. (3) ) dreptul părții la "soluționarea cauzei într-un termen rezonabil", drept ce este reglementat și de art. 6 din CEDO. Durata excesiva a procedurii este de natura sa lezeze prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție și să le lipsească de orice efect util.
În condițiile societății moderne, înfăptuirea justiției este una dintre atributele statului, realizat prin intermediul serviciului public înființat în acest scop. Răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiție - justiție realizata în numele legii, eficientă, imparțială si egală pentru toți - revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalității activității judiciare, pentru organizarea acestei activități, dar si pentru numirea si îndrumarea judecătorilor si procurorilor, cei care prin munca lor realizează actul de justiție.
Conform Convenției Europene a Drepturilor Omului, protecția cetățeanului în fața ilegalităților, arbitrarului si abuzului instanțelor este sintetic exprimata în sintagma "dreptul la un proces echitabil", exprimând ansamblul garanțiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenție.
Potrivit art. 6 din CEDO, "orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta si imparțiala care va hotărî fie asupra (...) încălcării dreptului si obligațiilor cu caracter civil", fie asupra "temeiniciei oricărei acuzații în materie penala îndreptata împotriva sa". încălcarea unuia dintre aceste drepturi de către autoritățile statale conferă titularului acestora un "(...) drept de recurs efectiv în fata instanțelor naționale", conform prevederilor art. 13 din Convenție.
Potrivit art. 20 din Constituția României, Convenția face parte din dreptul nostru intern, are o aplicabilitate directă și trebuie respectată cu prioritate, în cazul în care impune un standard mai ridicat de protecție a drepturilor omului.
Art. 13 din Convenție dă expresia directă a principiului subsidiarității, consacrat de art. 1 din Convenție, potrivit căruia protecția drepturilor omului este în primul rând, responsabilitatea sistemului juridic național.
Reclamantul P. C. A. se plânge de durata procedurii penale îndreptate împotriva lui și în cadrul căreia a fost acuzat de săvârșirea infracțiunii de folosire a creditelor societății în alte scopuri, prevăzută și pedepsită de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, invocând dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție. În acord cu jurisprudența CEDO, solicită să se rețină că în materie penală "termenul rezonabil" prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenție începe sa curgă de la data la care o persoana este "pusă sub acuzare", punerea sub acuzare în sensul art. 6 alin. (1) din partea autorității competente, a învinuirii de a fi săvârșit o infracțiune, idee care corespunde si noțiunii de "consecințe importante asupra situației persoanei "suspecte" (Cauza Reinhardt si Slimane - Kaid contra Franței, hot. din 31 martie 1998, Culegere de hot. si decizii 1903 II, p.66o, paragraf 3). Solicită să se constatate ca au existat repercusiuni importante asupra situației sale începând de la data de la care PNA a dispus, prin rechizitoriul din data de 9.9.2002 trimiterea în judecata, iar întreaga procedura s-a finalizat, după mai multe cicluri procesuale la data de 27 iunie 2012 (prin decizia penala nr. 2272/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), după un parcurs de-a lungul a 10 ani.
Caracterul "rezonabil" al procedurii urmează a fi apreciat ținând seama de
circumstanțele cauzei si criteriile consacrate în jurisprudența CEDO, în special
complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului si cel al autorităților
competente (cauza Pelissier si Sassi contra Franței, hot. nr. 2544/94, poz. 67).Solicită să se rețină că, deși cauza a prezentat o anumită complexitate, iar actele de procedura s-au desfășurat la intervale rezonabile si regulate, atât în faza de urmărire penala cât și în faza de judecată, totuși procedura judiciară în care a fost angrenat reclamantul a durat 10 ani, termen nerezonabil, care a fost de natura sa îi afecteze grav interesele. Consideră că S. român este obligat sa răspundă pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activități juridice, pe care o organizează si o conduce în conformitate cu prevederile constituționale si cele legale. Activitatea jurisdicțională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfuncționalități sau prin săvârșirea unor abuzuri, efecte de natură civilă, concretizate în prejudicii de natură materială sau morală justițiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidența legii civile. Prin urmare, statul, ca persoana responsabila, răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârșită de o altă persoană, ci în condițiile legii, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție. Răspunderea sa va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv. Ideea justificativă o constituie garanția obiectiva pentru riscurile pronunțării unor hotărâri sau lucrări, unor masuri nelegale abuzive, ce nu corespund exigentelor art. 6 din CEDO, de natura a prejudicia persoanele justițiabile.
Solicită a se avea în vedere, la acordarea daunelor solicitate în vederea reparării prejudiciului moral, durata procedurilor judiciare, de aproximativ 3700 de zile — 118 termene de judecată. Solicită să se aibă în vedere impactul psihic extrem suferit de el, dar și de familia lui, consecințele negative create în plan profesional, social, familial, precum și intensitatea cu care au fost percepute, plafonarea profesională cu consecințe în carieră și materiale majore. Prin durata procedurilor penale, prin în care după 10 ani a fost achitat, s-a adus o gravă atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizica a omului, sensibilitatea fizică și psihică, la cinste, la demnitate, onoare. Solicită să se constatate că în cauza se impune angajarea răspunderii Statului român pentru prejudiciul suferit de P. C. A., urmare a duratei nerezonabile a procedurilor jurisdicționale desfășurate fata de el.
Pentru aceste motive, solicită obligarea Statului român la plata daunelor morale si materiale, cu titlu de despăgubiri, pentru durata foarte îndelungată a proceselor penale în care a fost judecat, astfel: daune materiale de 154.000 lei;daune morale de 220.000 lei.
În drept, invocă art. 20, 21, alin. (3) din Constituția României, art. 6, 13 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Probe: înscrisuri și orice alte probe necesare justei soluționări a cauzei .Anexează :duplicat pentru comunicare;rechizitoriul PNA în dosar nr. 1/P/2002 (extras);minute, deciziei nr. 2272 din 27 iunie 2012 a Î.C.C.J. a României; copie carnet de muncă;lista cu termenele de judecată;împuternicire avocațială
În temeiul art. 411 alin. (1). pct. 2. teza a II-a. NCPC solicită judecarea în lipsă.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că activitatea jurisdicțională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfuncționalități sau prin săvârșirea unor abuzuri, efecte de natura civila, concretizate în prejudicii de natura materiala sau morala justițiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidența legii civile. Prin urmare, statul, ca persoana responsabila, răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, dar nu pentru o fapta săvârșita de o alta persoana, ci în condițiile legii, în calitate de garant al legalității si independentei actului de justiție. Răspunderea sa va fi angajata independent de orice culpa, pe temei obiectiv. Ideea justificativa o constituie garanția obiectiva pentru riscurile pronunțării unor hotărâri sau lucrări, unor masuri nelegale abuzive, ce nu corespund exigentelor art. 6 din CEDO, de natura a prejudicia persoanele justițiabile. Solicită să se observe că în speța dedusa judecății reclamantul nu a făcut dovada existentei unei fapte ilicite a pârâtului, așa cum aceasta este reglementata de dispozițiile legale. Nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a statului numai pentru faptul că judecata cauzei penale a reclamantului a trenat mai mult timp pe rolul instanțelor. Durata în timp a judecării unei cauze poate fi influențată atât de complexitatea acesteia, cât si de unele modificări legislative intervenite pe parcursul soluționării. Aceasta cu atât mai mult cu cât in ceea ce îl privește pe reclamant a fost în final dispusă încetarea procesului penal. De asemenea, nu există nici un mijloc de proba din care să rezulte faptul că statul, prin Ministerul Public, a exercitat cu rea-credință căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor pronunțate în cauza penală și care ar fi condus nejustificat, la prelungirea în timp a soluționării cauzei penale în care era judecat reclamantul. Mai mult, încetarea procesului penal s-a dispus pentru infracțiunea de folosire a creditelor societății in alte scopuri, in baza dispozițiilor art. 11 pct.2 lit. b C.p.p., ca urmare a împlinirii termenului general si special de prescripție al răspunderii penale. Chiar daca din probele administrate în cauză ar rezulta faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu material și moral pe parcursul cercetării penale, nu rezultă însă și îndeplinirea cumulativă a celorlalte condiții prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv fapta ilicita, legătura de cauzalitate între fapta, prejudiciu si vinovăția pârâtului, în sensul ca fapta ilicită i-ar fi imputabilă acestuia. Acordarea despăgubirilor pentru repararea daunelor morale și materiale este posibilă în raport cu dispozițiile art. 1357 ș.u. Cod civil. în ceea ce privește daunele constând în prejudiciul psihic și fizic, relativ la sănătatea sa, rezultând din atitudine abuzivă manifestată de organele de cercetare penală pe parcursul procesului penal desfășurat cu privire la o faptă penală săvârșită, afirmațiile reclamantului nu sunt dovedite cu probe. Astfel cum s-a arătat, fundamentul acordării daunelor materiale sau morale îl constituie dispozițiile art. 1357 Noul Cod Civil, în sensul căruia "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoara culpă", text care nu distinge între prejudiciul patrimonial și prejudiciul nepatrimonial, precum și regulile de bază care guvernează răspunderea civilă, respectiv principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natura a prejudiciului. Răspunderea patrimonială a Statului pentru erorile judiciare se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale, însă se întemeiază și pe ideea de garanție și risc al activității, fiind deci o răspundere obiectivă. Însă, în prezenta cauza nu sunt întrunite cele patru condiții clasice în materie, respectiv: existența prejudiciului, fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate. Prejudiciul acoperit prin această forma de răspundere poate fi material sau moral, acoperindu-se atât pierderea efectivă, cât și beneficiul nerealizat, în temeiul principiului reparării integrale și juste a prejudiciului. Modalitatea de acoperire a prejudiciului se poate stabili în condițiile dreptului comun. Însă, în cauză, prejudiciul nu este dovedit, nu este cert și nici actual, astfel încât nu poate fi admisă acordarea unor despăgubiri de natura și în cuantumul celor solicitate. În materia despăgubirilor civile s-a decis ca o cerere în pretenții pentru daune, indiferent dacă ar constitui o reparație simbolică sau o compensare veritabilă, trebuie să specifice natura daunei pretinse în relație cu condiția culpabilă imputată instituției/autorității. De asemenea, acordarea despăgubirilor trebuie să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele acestora. De altfel, în situația dată, consideră că nu poate exista sancțiune fără dovedirea existenței unui prejudiciu. Rolul activ al judecătorului, precum și formarea convingerii sale cu privire la motivele acțiunii, sunt consfințite de art. 254 alin. 5 Cod procedură civilă. Din economia acestui text rezultă că instanța are obligația de a administra un probatoriu pertinent și concludent în vederea determinării justeței și temeiniciei cererilor formulate în justiție, fiind necesară în acest sens parcurgerea procedurilor specifice și, în nici un caz, hotărârea nu poate fi influențată numai de susținerile părților, ci mai ales de dovezile depuse în cauză. În acest context, arată că principiile independenței și imparțialității instanțelor și a judecătorilor sunt pietrele de fundament ale motivării și legitimității funcției judiciare în România, ca în orice stat de drept. Independența, fiind o noțiune divizibilă, este indispensabil, pentru o buna justiție, ca magistratul să fie independent și imparțial în raport cu oricine, instituție sau persoana. Prin urmare, simpla afirmație referitoare la existența unui prejudiciu nu îndreptățește reparația prin echivalent bănesc, atât timp cât nu se administrează un probatoriu apt a demonstra că echivalentul bănesc pe care l-a solicitat reclamantul este cel potrivit sub aspectul cuantumului, cu paguba invocată și, mai ales, ca prin hotărârea evocată s-a produs un prejudiciu. De asemenea, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, întemeiate pe dispozițiile art. 1357 Noul cod civil și care presupun un suport probator, în privința daunelor morale, actori incubit onus probandi, nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămată, va aprecia o anumită suma globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat. Pe de altă parte, însuși reclamantul recunoaște la fila 5 alineatul 2 din cererea de chemare in judecata faptul că, deși cauza a prezentat o anumita complexitate, iar actele de procedură s-au desfășurat la intervale rezonabile și regulate, atât in faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, totuși procedura judiciară în care a fost angrenat a durat 10 ani, termen nerezonabil, care a fost de natură să îi afecteze grav interesele.
Față de aceste aspecte, susține pârâtul că acțiunea ce face obiectul prezentei este inadmisibilă, avându-se in vedere ca singurul text de lege care prevede cazurile si condițiile în care statul răspunde pentru repararea daunelor materiale si morale pentru erorile judiciare este art.504 C.pr.penală. Față de susținerile reclamantului, cum că durata excesivă a procedurii judiciare în care a fost angrenat, i-a afectat grav interesele, consideră ca acesta avea deschisă procedura stabilită potrivit legislației naționale de art. 504 s.u. Cod procedura penala.
În concluzie, față de cele prezentate, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, apreciind că susținerile reclamantului P. C. A. nu sunt apte să demonstreze existenta unui prejudiciu, intensitatea acestuia și cu atât mai puțin cuantificarea realistă a despăgubirilor.
Reclamantul P. C. – A. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea Statului român la plata de daune morale în cuantum de 220.000 lei si daune materiale în sumă de 154.000 lei, cu titlu de despăgubiri, pentru durata foarte îndelungata a proceselor penale în care a fost judecat, în temeiul art. 20, 21, alin. (3) din Constituția României, art. 6,13 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Prin cererea de chemare în judecată a solicitat angajarea răspunderii Statului exclusiv pentru încălcarea dreptului lui la o procedura echitabilă, sub aspectul duratei excesive. Nu se pune problema unei detenții nelegale sau a răspunderii Statului pentru erori judiciare conform art. 504 Cod procedura penala, așa cum, în mod greșit, susține pârâtul prin întâmpinarea formulată. Pe fondul cauzei, solicită să se constatate că acțiunea este întemeiată pentru argumentele expuse în cererea de chemare în judecată.
S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a formulat precizări la întâmpinare prin care a arătat că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, răspunderea acestuia fiind stabilită în condițiile legii, în speță art. 538 și următoarele C. proc. pen., prevederi speciale, care se aplică cu prioritate, neputând a fi invocate temeiuri de drept comun. Pornind de la dispozițiile art. 538 C. proc. pen., solicită sa se constate că nu sunt îndeplinite cerințele acestui text de lege, reclamantul solicitând obligarea pârâtului Statului român la plata despăgubirilor, în condițiile inexistenței unei cereri de constatare a caracterului nelegal al unor măsuri luate cu privire la propria-i persoană în modalitățile permise de lege, ceea ce determină neaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție raportat la art. 538 din Cod. Potrivit prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Se constată deci că aceste dispoziții constituționale trimit la lege, respectiv stipulează expres faptul că răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este stabilită în condițiile legii. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia nr.6976/09.12.2004 că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul și în situațiile prevăzute de art.504 și urm. din Codul de procedură penală (in prezent art. 538 CPP), iar nu în temeiul art.998-999 din Codul civil (in prezent art. 1357-1371 C.civil), precum și pentru alte situații neprevăzute în textul citat din Codul de procedură penală". Deși renumerotate in Noul Cod civil, in fond sunt enunțate aceleași reglementari prevăzute la art. 1357-1371 CC (anterior art. 998-999 CC).În același sens, prin decizia nr.422/17.01.2006 instanța supremă a statuat că dispozițiile art.993-999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Prin similitudine, consideram ca aceste dispoziții sunt aplicabile si sub imperiul noului Cod civil. Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este in prezent art.538 s.u. Cod procedură penală, raportat la art.52 alin.3 din Constituția României care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este o răspundere obiectiva si directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale si nu una subiectiva, bazata pe o culpa in supraveghere a statului. De asemenea, dispozițiile art.538 s.u. Cod pr. penală nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de Codul civil, această interpretare putând conduce la ideea că S., prin Ministerul Finanțelor Publice are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii, nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de Cod civil sunt general aplicabile. Din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în temeiul art. 538 s.u. Cod procedură penală și numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces penal. Având in vedere cele arătate consideră inadmisibila acțiunea ce face obiectul prezentei cauze, acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Reclamantul avea deschisa calea statuată de dispozițiile art. 538 s.u. Cod procedura penală pentru a beneficia de despăgubiri din partea Statului român având in vedere situația de fapt prezentată în cererea de chemare in judecată. Deși, așa cum a arătat, acțiunea astfel întemeiată o consideră inadmisibilă, față de pretențiile indicate prin cererea de chemare in judecată, consideră că în dovedirea motivelor, reclamantul este obligat să probeze mai întâi vinovăția celor care i-a provocat suferințele și reaua-credință cu care s-a instrumentat dosarul penal, în speța de față, autorul faptei cauzatoare de prejudicii nu este neapărat S. român prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum rezultă din acțiune.
Faptul că, cercetările penale și judecarea cauzei au durat 10 ani în dosarul privind plângerea penală formulată împotriva reclamantului, relevă faptul că a fost instrumentată cauza cu multă atenție în scopul aflării adevărului, reclamantul nedovedind in nici un moment faptul că organul de cercetare sau procurorul căruia i-a fost repartizat dosarul a instrumentat cauza cu rea-credința sau cu gravă neglijența săvârșind astfel o eroare judiciară cauzatoare de prejudicii. Dimpotrivă, consideră că aceasta înseamnă că organele de cercetare au dorit să realizeze un material corect și cât mai aproape de adevăr, de aceea afirmația reclamantului, că i s-au încălcat drepturile în mod nelegal, nu pot fi primite. Nu se poate angaja răspunderea civila delictuală a statului numai pentru faptul că judecata cauzei penale a reclamantului a trenat mai mult timp pe rolul instanțelor. Durata în timp a judecării unei cauze poate fi influențată atât de complexitatea acesteia, cât si de unele modificări legislative intervenite pe parcursul soluționării. In ceea ce îl privește pe reclamant, încetarea procesului penal s-a dispus pentru infracțiunea de folosire a creditelor societății in alte scopuri, in baza dispozițiilor art. 11 pct.2 lit. b C.p.p., ca urmare a împlinirii termenului generai si special de prescripție al răspunderii penale. În ceea ce privește fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Deși de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit, prin urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii. De asemenea, fapta ilicită se obiectivează în anumite activități ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăție, sub toate aspectele sale. Prin urmare, este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, acționând deci cu vinovăție. În acest sens, are relevanță că reclamantul nu a formulat nicio sesizare disciplinară către Consiliul Superior al Magistraturii ori vreo plângere împotriva procurorului care a efectuat urmărirea penală, prin care să fi reclamat aspecte care să atragă sancționarea disciplinară ori răspunderea penală a acestuia, de natura neglijentei sau imprudentei cu care ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel. Față de aceste considerente, în speță, nu poate fi reținută comiterea cu vinovăție a vreunei fapte cauzatoare de prejudicii, lipsa oricărei sesizări făcute de reclamant împotriva procurorului sau magistraților constituind implicit o recunoaștere tacită a faptului că, în cauza penală, aceștia au acționat cu respectarea și în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba despre săvârșirea unei fapte ilicite cu vinovăție.
În ceea de privește cuantumul daunelor morale solicitate, in valoare de 220.000 lei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudența constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomica a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine sa compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. Din acest motiv, instanța sesizata cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie sa încerce sa stabilească o suma necesara nu atât pentru a repune victima într-o situație similara cu cea avuta anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privata. Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul. Consideră că doar în situația in care se va dovedi culpa Statului roman, instanța urmează sa cuantifice efectiv acest prejudiciu, folosind drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în situații similare. În acest sens, exemplifică, în Cauza Konolos (hotărârea din 07.02.2008), în care Curtea a constatat încălcarea dispozițiilor art. 5 par. 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3.000 euro pentru «prejudiciul moral incontestabil» suferit de reclamant. In Cauza C., pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului suma de 12.000 euro cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Și în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea dispozițiilor art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, art. 6 par. 1 din Convenție), Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1.000 - 5.000 euro pentru prejudiciul moral (Cauza Țară L. - hotărârea din 29.07. 2008, Cauza Dekany - hotărârea din 01.04. 2008).
În cauza D. si M.-Pidhorni împotriva României (hotărârea din 24.05.2007), reclamanții, angajați ai unei bănci, societate comercială cu capital privat, au fost acuzați de luare de mită și de alte infracțiuni. Primul reclamant a fost arestat în perioada 15.09._94. La 20.01.1995 cei doi reclamanți au fost arestați preventiv, arestarea lor fiind prelungită succesiv. în aceasta cauză, Curtea a constat încălcarea art.7 alin.l din Convenție, întrucât reclamanții au fost condamnați pentru fapte care nu constituiau în momentul comiterii lor o infracțiune în dreptul național si a obligat statul pârât să plătească fiecăruia dintre reclamanți 3.000 de euro pentru prejudiciul moral (aceștia solicitaseră 360.000 de euro fiecare ). În cauza C. si G. împotriva României (hotărârea din 15.06.2006), reclamantele s-au plâns de încălcarea dreptului lor la judecarea cauzei într-un termen rezonabil. Reclamantele formulaseră o acțiune prin care au solicitat anularea deciziei de concediere. Acțiunea a fost introdusă la 29.11.1991, hotărârea irevocabila fiind pronunțata la 17.08.1999. Reținând ca durata procedurii litigioase a fost excesiva si nu răspunde cerinței "termenului rezonabil", apreciind si ca se impune o diligenta speciala pentru contenciosul în munca, Curtea a obligat statul pârât sa plătească 1.400 de euro, cu titlu de daune morale, fiecăruia dintre reclamanți; (aceștia solicitaseră 109.094,74 euro. respectiv 109.909,56 euro). În cauza Stoianova si N. împotriva României (hotărârea din 4.08._ ), reclamanții s-au plâns de durata procedurii; în cauza respectivă, reclamanții au fost arestați preventiv la data de 14.04.1993 pentru săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie, au fost puși în libertate la data de 24.11.1993 si prin ordonanța din 21.04.2005 s-a constatat ca se împlinise termenul de prescripție specială. Curtea a hotărât ca statul pârât să plătească fiecărui reclamant 3.500 de euro (aceștia solicitaseră fiecare 100.000 dolari americani). În concluzie, față de cele prezentate, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată și legală.
Și reclamantul P. C. – A. a formulat precizări la cererea de chemare în judecată prin care a arătat că activitatea jurisdicționala este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfuncționalități sau prin săvârșirea unor abuzuri, efecte de natura civila, concretizate în prejudicii de natura materiala sau morala justițiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidența legii civile. S. român, ca persoana responsabilă, răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, dar nu pentru o fapta săvârșită de o alta persoana, ci în condițiile legii, în calitate de garant al legalității si independentei actului de justiție. Răspunderea sa va fi angajata independent de orice culpă, pe temei obiectiv. Ideea justificativa o constituie garanția obiectivă pentru riscurile pronunțării unor hotărâri sau lucrări, unor masuri nelegale abuzive, ce nu corespund exigentelor art. 6 din CEDO. de natură a prejudicia persoanele justițiabile. Sub aspect conceptual, nu se poate retine ca statul trebuie sa răspundă doar pentru erorile judiciare ca urmare a condamnării sau privării de libertate în mod nedrept, în baza art.504 din Codul de procedura penala. Potrivit acestei filosofii, cetățeanul onest este dator sa suporte consecințele materiale si morale ale funcționarii defectuoase, într-o anumita cauza, a unui serviciu public: înfăptuirea si distribuirea dreptății într-o societate democratică. Sorgintea acestei filosofii nu poate fi decât totalitara, practic statul inserând în contractul social o clauza de nerăspundere cu valențe absolute în materia răspunderii civile delictuale. Întreaga jurisprudență CEDO consacra necesitatea protecției cetățeanului în raport de erorile sau abuzurile statului, înțeles ca un ansamblu articulat de autorități în care este prezenta si justiția, astfel ca orice vătămare produsa prin funcționarea defectuoasa a acesteia trebuie însoțita în mod necesar de masuri reparatorii adecvate, atât sub aspectul daunelor materiale, cât si al celor morale. Legea fundamentala a României consacra în art. 21 alin. (3) dreptul părții la "soluționarea cauzei într-un termen rezonabil", drept ce este reglementat si de art. 6 din CEDO. Durata excesiva a procedurii este de natura sa lezeze prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție si sa le lipsească de orice efect util. În condițiile societății moderne, înfăptuirea justiției este unul dintre atributele statului, realizat prin intermediul serviciului public înființat în acest scop. Răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiție - justiție realizată în numele legii, eficienta, imparțiala si egala pentru toți - revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalității activității judiciare, pentru organizarea acestei activități, dar și pentru numirea si îndrumarea judecătorilor și procurorilor, cei care prin munca lor realizează actul de justiție. Conform Convenției Europene a Drepturilor Omului, protecția cetățeanului în fața ilegalităților, arbitrarului si abuzului instanțelor este sintetic exprimată în sintagma "dreptul la un proces echitabil", exprimând ansamblul garanțiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenție. Reclamantul a reiterat argumentele de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată și a arătat că procedura judiciară în care a fost angrenat a durat 10 ani, termen nerezonabil, care a fost de natura să-i afecteze grav interesele. S. este obligat să răspundă pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activități juridice, pe care o organizează si o conduce în conformitate cu prevederile constituționale si cele legale.
Excepția inadmisibilității acțiunii a fost pusă în discuția contradictorie a părților și respinsă de instanță în considerarea argumentelor expuse în încheierea de ședință din 18.06.2014.
În dovedirea aspectelor invocate în cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat acte și martori, probe încuviințate de instanță.
Pârâtul nu a administrat probe.
La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri și au fost atașate depozițiile martorilor B. D. și C. G. audiați la solicitarea reclamantului.
Din examinarea actelor și lucrărilor existente la dosar, instanța reține în fapt următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție – Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe și asimilate Infracțiunilor de Corupție nr. 1/P/2002, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P. C. – A. – reclamant în prezenta cauză, alături de alți 19 inculpați, în sarcina reclamantului reținându-se săvârșirea în concurs a infracțiunii de folosire a creditului societății în alte scopuri, prevăzută de art. 266 pct. 2 din legea nr. 31/1990 cu referire art. 10 lit. c din legea nr. 78/2000 .Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași – Secția Penală sub nr._ iar ca urmare a extinderii cercetărilor la alte fapte și persoane, prin rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție – S. Teritorial Iași nr. 68/P/2003, instanța penală a fost investită cu judecarea unor noi infracțiuni a doi dintre inculpații trimiși inițial în judecată precum și cu judecarea a încă 3 inculpați. Se impune a se preciza că prin actele de sesizare a instanței sus-menționate, s-a reținut crearea unui grup infracțional compus din oameni de afaceri din mediul ieșean – administratori de societăți comerciale și angajați ai unor instituții bancare – funcționari, șefi de agenții și directori de sucursală, grup din care s-a reținut că făcea parte și reclamantul P. C. A.. Datorită numelor implicate în dosarul penal sus-menționat – cunoscute în special în mediul de afaceri ieșean, cazul a suscitat imediat interesul presei, fiind o perioadă mare de timp mediatizat sub denumirea „Dosarul Zahărului”.
Prin sentința penală nr. 361/14.03.2009 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._ ,în urma schimbării de încadrare a faptei, reclamantul a fost condamnat la 10 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „folosirea creditelor societății în alte scopuri”, prev. de art.272 pct.2 din Legea nr.31/1990®, cu aplicarea art.74 al.1 lit. a - 76 lit. d Cod penal, dispunându-se totodată suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Prin decizia penală nr. 121/23.06.2011 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr._ (filele 31-78), s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva reclamantului din cauza de față, în baza art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală cu referire la art. 10 lit. g Cod procedură penală, reținându-se intervenită prescripția răspunderii penale.
În pronunțarea acestor soluții, Curtea de Apel a reținut legalitatea derulării relațiilor contractuale bancă-clienți inculpați; neconfirmarea intenției inculpaților de inducere în eroare a societăților bancare și a folosirii unor mijloace frauduloase în acest sens; nedovedirea faptului că administratorii societăților comerciale implicate, în numele societăților comerciale și în coautorat ar fi desfășurat operațiuni comerciale în scop ilicit sau că ar fi ascuns natura reală a provenienței disponibilităților bancare; că nu s-a probat în sarcina niciunui inculpat fapta de a se asocia în vederea săvârșirii de infracțiuni și nici urmărirea unui scop ilicit în acest sens; că nu s-a conturat probator existența vreunei legături de cauzalitate între acțiunile comerciale ale fiecăruia dintre inculpați (distincte și independente de a celorlalți) și vreo urmare/consecință socialmente periculoasă.
Decizia penală sus-menționată a fost menținută prin decizia penală nr. 2272/27.06.2012 pronunțată de Î.C.C.J. în dosarul nr._ ( filele 152-217). În considerentele acestei sentințe s-a reținut că „între inculpați ca reprezentanți ai societăților comerciale s-au derulat doar operațiuni comerciale în numele acestor societăți și respectiv, operațiuni bancare cu ceilalți coinculpați – ce erau reprezentanți ai societăților bancare” (fila 139 decizie) și că „instanța de apel a arătat, argumentat, pentru fiecare infracțiune pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, care sunt motivele pentru care a constatat fie că acestea nu există, fie că nu sunt întrunite elementele constitutive pentru reținerea lor” (alin ultim fila 133 decizie).
Demersul juridic de față inițiat de reclamant urmărește antrenarea răspunderii statului pentru durata pretins excesivă a procedurii judiciare penale în care a fost implicat. În condițiile societății moderne, înfăptuirea justiției este unul dintre atributele statului, realizat prin intermediul serviciului public înființat în acest scop. Răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiție – justiție realizată în numele legii, eficientă, imparțială si egală pentru toți – revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalității activității judiciare, pentru organizarea acestei activități, dar si pentru numirea si îndrumarea judecătorilor si procurorilor, cei care prin munca lor realizează actul de justiție.
Conform Convenției Europene a Drepturilor Omului, protecția cetățeanului în fata ilegalităților, arbitrarului si abuzului instanțelor este sintetic exprimata în sintagma “dreptul la un proces echitabil”, exprimând ansamblul garanțiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenție.
Potrivit art. 6 din CEDO, ”orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială care va hotărî fie asupra (…) încălcării dreptului si obligațiilor cu caracter civil”, fie asupra ”temeiniciei oricărei acuzații în materie penala îndreptata împotriva sa”. încălcarea unuia dintre aceste drepturi de către autoritățile statale conferă titularului acestora un ”(…) drept de recurs efectiv în fata instanțelor naționale”, conform prevederilor art. 13 din Convenție.
Potrivit art. 20 din Constituția României, Convenția face parte din dreptul nostru intern, are o aplicabilitate directa si trebuie respectata cu prioritate, în cazul în care impune un standard mai ridicat de protecție a drepturilor omului.
Art. 13 din Convenție dă expresia directă a principiului subsidiarității, consacrat de art. 1 din Convenție, potrivit căruia protecția drepturilor omului este în primul rând, responsabilitatea sistemului juridic național. De asemenea, art. 13 impune statelor sa prevadă o cale de atac interna pentru a face față substanței unei “plângeri” discutabile, conform Convenției, și să acorde reparații corespunzătoare, sub forma de compensații, accelerare si/sau alte forme de despăgubiri, pentru orice încălcare constatata.
Ținând cont de Recomandările Comitetului de Miniștri, R..6(2004) privind îmbunătățirile căilor de atac interne si R.. 3(2010) privind căile de atac eficiente pentru durata excesivă a procedurilor, CEDO a reamintit ca toate constatările sale referitoare la încălcări impun o obligație legală autorităților de stat competente să adopte fără întârziere masuri generale de prevenire a încălcărilor similare și că necesitatea unor astfel de măsuri, inclusiv furnizarea unor căi de atac interne eficiente este cu atât mai urgenta în cazul încălcărilor repetate ce pun în lumina probleme structurale (cauza Kudla contra Poloniei, hot. din 26.10.2000).
Evident,durata excesivă a procedurii este de natură să lezeze prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție si să le lipsească de orice efect util.
Potrivit art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, părțile având dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Introduse prin legea de revizuire a Constituției nr. 429/2003, prevederile referitoare la termenul rezonabil de soluționare a cauzelor reprezintă o regulă preluată în mod direct din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, care, astfel cum înșiși autorii legii de revizuire au învederat la acea vreme, s-a dorit a reprezenta o garanție a „faptului că justiția, ca serviciu public, asigură apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, cu eliminarea oricăror mijloace șicanatorii și tărăgăneli (...), mijloace prin care se încalcă drepturile justițiabilului și se compromite calitatea actului de justiție”. Dispoziții similare sunt prevăzute și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care în art. 10 prevede faptul că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă, constituită potrivit legii. Cu toate acestea, nici Codul de procedură penală în vigoare la momentul derulării procesului penal și nici codul de procedură civilă nu conțin dispoziții cu privire la dreptul persoanelor de a beneficia de un remediu pentru situațiile în care procedurile judiciare nu se desfășurat într-un termen rezonabil, drepturile consacrate la nivel declarativ de legea fundamentală și de Legea nr. 304/2004, fiind în esență lipsite de substanță. Hotărârea A. c. României reprezintă un prim pas în procesul de atenuare a inconvenientelor determinate de un astfel de gol de reglementare, în sensul creării în sarcina magistratului național a obligației de a analiza pe fond o astfel de cerere. În consecință, având în vedere efectul obligatoriu al jurisprudenței CEDO pentru instanțele naționale, principala consecință a acestei hotărâri trebuie văzută în obligația instanței învestită cu soluționarea unei cereri privind durata excesivă a unei proceduri judiciare de a constata admisibilitatea acesteia și de a aprecia asupra temeiniciei sale.
În lipsa unui temei legal special care să reglementeze modul de soluționare a unei astfel de cereri, rămâne ca instanța să se orienteze după principiile prevăzute în materia răspunderii civile delictuale, privitoare la existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a vinovăției, cu anumite particularități. În ceea ce privește fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, apare ca evident că aceasta constă în încălcarea dreptului persoanei de a beneficia de soluționarea cauzei sale într-un termen rezonabil. În vederea stabilirii existenței unei astfel de încălcări și în absența unei reglementări a materiei, instanța apreciază că trebuie să fie utilizate criteriile pe care însăși Curtea le-a creat în jurisprudența sa în vederea determinării caracterului rezonabil al termenului. În acest sens urmează a se avea în vedere în primul rând faptul că analiza caracterului rezonabil al termenului se face in concret, în raport de circumstanțele speciale ale fiecărei cauze, folosind însă criteriile reținute de către Curte, respectiv: natura cauzei rezultând din importanța pe care aceasta o prezintă pentru reclamant; complexitatea cauzei, care este atestată de regulă de numărul celor acuzați și al martorilor, de volumul dosarului, de dificultățile ce țin de administrarea probelor, de investigațiile ce trebuie desfășurate; comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligențele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum și comportamentul autorităților, sub acest aspect urmând a se verifica în principiu dacă în cursul soluționării cauzei au existat momente lungi de inacțiune din partea organelor judiciare. Utilitatea criteriilor propuse de către Curte își găsește relevanță nu doar în procesul de stabilire a rezonabilității termenului de soluționare a cauzei, ci și în determinarea culpei în producerea prejudiciilor rezultând din durata excesivă a procedurii. Admițând faptul că procedurile judiciare presupun activitatea a numeroși actori – instanță, avocați, părți, experți, autorități – fiecare cu rolul său și cu implicații asupra modului de desfășurare a procedurii și a duratei acesteia, se impunea ca reclamantul să furnizeze informații relative la elementele care în mod concret,după aprecierea sa, au determinat întârzieri nejustificate în soluționarea procesului penal, pentru ca în raport de acestea instanța investită cu soluționarea prezentei cereri să poată aprecia asupra temeiniciei acesteia. Ori, în cauză reclamantul nu a precizat în ce constă și nu a probat faptul ilicit care a produs dilatarea procedurii judiciare,apreciată ca excesivă ( apreciere întemeiată dacă s-ar lua în considerare doar factorul timp, dar nejustificată dacă se procedează la o analiză succintă a numărului mare al persoanelor antrenate în respectiva procedură, a complexității cauzei și a probatoriilor administrate,astfel după cum rezultă acestea din cuprinsul celor 3 hotărâri judecătorești pronunțate în dosarul penal în care reclamantul a avut calitatea de inculpat). Indiscutabil, durata mare a procedurii care s-a derulat pe parcursul a 10 ani a fost de natură să producă o stare de incertitudine accentuată,un mare disconfort psihic și nu numai, cu consecințe negative pe termen lung asupra stării de sănătate a persoanelor implicate, deci și a reclamantului care a probat aceste aspecte cu actele medicale depuse la dosar și cu martorii B. D. și C. G., audiați în cauză. În lipsa unei reglementări interne care să stabilească un remediu efectiv pentru prejudiciile cauzate justițiabililor ca urmare a defectuoasei organizări și derulări a procedurilor judiciare, întemeiată pe ideea unei garanții pe care statul este obligat să o asigure pentru actele păgubitoare ale agenților săi, reclamantului îi revenea sarcina să probeze condițiile necesare antrenării răspunderii statului pentru situațiile menționate ori, astfel cum s-a menționat, dovezi în sensul arătat nu au fost produse în cauză, criteriul „timp” nefiind suficient a demonstra pretențiile reclamantului atât în ce privește daunele morale cât și daunele materiale solicitate pentru durata excesivă a procedurilor judiciare, instanța de față apreciind că aceasta se datorează unor factori obiectivi și nu unor disfuncționalități legislative sau de judecată.
În considerarea celor expuse,instanța apreciază că nu este întemeiată cererea reclamantului având ca obiect acordarea de despăgubiri, materiale și morale,pentru prejudiciul creat de durata pretins excesivă a procedurilor judiciare condiții în care va o respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea formulată de reclamantul P. C. – A., C.N.P._, domiciliat în Iași, ..3, ., . și cu domiciliul procedural ales în Iași, ..4, ., cab.21 la Cabinet Avocat „ L. P.” în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, sector 5, . reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași cu sediul în Iași, A. P. nr.26.
Cu drept de apel care se va depune la Tribunalul Iași în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 31.03.2015.
Președinte, A. M. C. | ||
Grefier, F. L. I. |
Red. A.M.C.
Tehn. M.M.D.
4 ex./07.09.2015
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 384/2015.... | Autorizare desfiinţare lucrări (legea 50/1991). Decizia nr.... → |
|---|
