Uzucapiune. Decizia nr. 182/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 182/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 36588/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 10 Februarie 2015
Președinte - M. S.
Judecător A. M. Diuță T.
Judecător M. A.
Grefier I. B.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 182/2015
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe recurent M. IAȘI PRIN PRIMAR și pe intimat D. M., intimat D. L., intimat INSTITUȚIA P. JUDEȚULUI IAȘI, având ca obiect uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă fiind părțile.
Procedura este completă.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 20 ianuarie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea la data de 27 ianuarie 2015, când din lipsa de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea la data de 3 februarie 2015, apoi pentru azi, când;
TRIBUNALUL
Asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr._/2013 a Judecătoriei Iași s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Iași prin Primar.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții D. M. și D. D., cu domiciliul în Iași, ., în contradictoriu cu pârâtul M. Iași prin Primar.
S-a constatat că reclamanții au dobândit ca efect al uzucapiunii dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 374 mp situat în Iași, ..n., ., .), identificat în perimetrul A-B-C-1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-A în planul de amplasament și delimitare depus la 19.11.2013 de expert U. O. ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Au fost obligați reclamanții să achite suma de 600 RON în contul deschis la CEC Iași pe numele expertului U. O. cu titlul de diferență onorariu.
S-a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
„Prin cererea înregistrată pe rolul instanței sub numărul de dosar de mai sus la 28.11.2012, astfel cum a fost modificată ulterior, reclamanții D. M. și D. L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. Iași prin Primar să se constate că au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietatea asupra suprafeței de 500 mp situată în Iași, .> În motivarea cererii reclamanții au arătat că suprafața de teren ce formează obiectul acțiunii este deținut de ei începând cu anul 1978, când împreună cu alți vecini au ocupat diferite suprafețe de teren situate în municipiul Iași, iar că limitele terenurilor ocupate atunci sunt aceleași și în prezent, fiecare dintre vecini înțelegând să se respecte reciproc și să facă acte de administrare asupra terenului.
De asemenea reclamanții au precizat că stăpânesc suprafața de teren din . de proprietar, exercitând o posesie liniștită și netulburată de peste 30 de ani.
Cererea nu a fost motivată în drept.
Pârâtul M. Iași prin Primar a formulat întâmpinare –f. 41 prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive arătând că nu s-a făcut dovada că imobilul este proprietatea sa. Pe fond a arătat că, pentru a se face dovada că reclamanții au avut calitatea de posesor și nu de detentor precar este necesar să se facă dovada plății impozitului pentru întreaga perioadă, aspect pe care reclamanții nu l-au probat. De asemenea, la termenul din 26.06.2013, pârâta M. Iași prin Primar a depus un înscris despre care a susținut că demonstrează că reclamanții nu au avut calitatea de posesor și că din materialul probator depus la dosar reiese că suprafața de teren urmărită a fi uzucapată se află în Administrația operativă a Primăriei Iași și nu în posesia reclamanților, pentru că în acest ultim caz terenul ar fi figurat în cadrul Registrului Posesorilor și nu în Administrația operativă a Primăriei Iași. La termenul din 11.09.2013, pârâta M. Iași prin Primar a depus un înscris în care a precizat că suprafața de teren nu a fost revendicată sau notificată în baza Legii 18/1991 și a Legii 10/2001. Totodată, pârâta a susținut că în conformitate cu art. 36, alin 1 din Legea 18/1991 terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26. din Legea 18/1991, respectiv proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale.
La termenul de judecată din 24.04.2008 instanța a dispus unirea excepției lipsei calității procesuale pasive cu fondul cauzei potrivit art. 157 alin.2 C.proc.civ.
La dosar au fost depuse înscrisuri și raportul de expertiză topografică întocmit de expert U. O., în care se precizează că în fapt suprafața ce formează obiectul expertizei este în realitate de 379 mp și nu 500 mp și că 5 mp din cei 379 mp se suprapun cu numărul cadastral_, aspect față de care reclamanții au declarat la termenul de judecată din 23.10.2013, prin apărător ales, că înțeleg să-și restrângă obiectul cererii la suprafața de 374 mp .
De asemenea, în dosar au fost audiați martorii M. L. și G. I. și a fost luat interogatoriul reclamanților.
Analizând actele si lucrările dosarului, instanta va delibera cu prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive - în temeiul art. 248 C. procedură civilă - a cărei soluționare este necesară pentru stabilirea cadrului procesual pasiv.
Astfel, instanța reține că dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune operează prin efectul posesiei în condițiile legii, instanța sesizată de posesor limitându-se la a verifica îndeplinirea acestor condiții și a constata uzucapiunea.
La momentul exercitării acțiunii în constatarea uzucapiunii, posesorul reclamant are însă obligația de indica persoana titulară a dreptului de proprietate în contradictoriu cu care trebuie să se judece, având în vedere că, în ipoteza admiterii cererii, posesorul urmează a fi considerat proprietar încă de la momentul intrării în posesie.
Terenul care face obiectul acțiunii este situat pe raza Municipiului Iași, titular al dreptului de proprietate publică asupra bunurilor din domeniul public de interes local precum și titular al dreptului de proprietate privată în condițiile dreptului comun asupra bunurilor din domeniul său privat. Pârâta M. Iași prin Primar a depus un înscris în care a precizat că suprafața de teren nu a fost revendicată sau notificată în baza Legii 18/1991 și a Legii 10/2001. Reclamantul au arătat într-adevăr că a preluat terenul oferit de o familie de bătrâni, în sensul că s-a așezat în locul lor contra unei sume de bani, însă nu a rezultat nici un titlu care ar putea induce ideea că proprietar al terenului ar fi în drept aceste persoane.
Instanța reține că reclamanții au depus diligențele necesare și asupra aspectului calității procesuale pasive s-a administrat un probatoriu rezonabil, în urma căruia nu a rezultat nici un indiciu în sensul că dreptul de proprietate al aparține unei alte persoane decât pârâta M. Iași prin Primar, cu care reclamanții ar trebui să se judece. Mai mult, după cum se va arăta mai jos, în speță există indicii în sensul că terenul ar fi de natură să facă parte din domeniul privat al Municipiului Iași însă nu a fost inventariat ca atare.
În situația din speță descrisă anterior, a refuza dreptul reclamanților la o judecată în fond a cererii ar fi de natură să aducă atingere dreptului lor de acces la justiție reglementat de art.21 din Constituție și art.6 alin.1 din Convenția europeană a drepturilor omului ca și componentă sine qua non a dreptului la un proces echitabil.
Pentru aceste considerente, instanța va respinge excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M. Iași prin Primar.
Pe fondul cauzei, din declarațiile martorilor și din interogatoriul reclamanților instanța reține că reclamanții au stăpânit începând cu anul 1982 reclamanții au stăpânit terenul în suprafață de 374 mp situat în Iași, ..n., județul Iași, identificat în schița anexă la raportul de expertiză, în mod public și fără ca vreo persoană sau alt subiect de drept să conteste această situație sau să emită pretenții asupra terenului. Reclamanții au împrejmuit acest teren și l-au cultivat în toată această perioadă. Relevantă în acest sens este mai ales declarația martorului M. L. care a precizat că, având o grădină învecinată cu cea a reclamanților, a constatat că încă din perioada 1982-1983 terenul era deja deținut de reclamanți.
În consecință reclamanții au făcut dovada în sensul unei posesii care îndeplinește condițiile prevăzute de art.1847 Cod civil- continuă, netulburată, publică, sub nume de proprietar- pe toata termenului de 30 de ani prev. de art.1890 Cod civil, cererea urmând a fi admisă. Potrivit art. 82 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 dispozițiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată sunt aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cum, în cauza de față posesia a început înainte de data intrării în vigoare a Noului Cod Civil, respectiv dinaintea anului 1983, rezultă că vor fi aplicabile speței dispozițiile Codului civil de la 1864.
Omisiunea reclamanților de a dovedi plata impozitului nu duce la concluzia contrară pentru că plata impozitului este numai formă de exteriorizare a intenției de stăpânire însă nu este în sine o condiție pentru admiterea cererii de uzucapiune iar stăpânirea terenului cu intenția de a stăpâni pentru sine a rezultat în speță din alte aspecte, indicate mai sus. În același sens împrejurarea că în Registrul posesorilor terenul nu figurează pentru anii 1990-1991 în posesia reclamanților ci Administrarea operativă, în sensul administrării de către organele administrației publice locale, nu duce la soluția contrară pentru că ceea ce interesează în soluționarea unei cereri de uzucapiune nu este situația scriptică ci situația stăpânirii imobilului în fapt, la fața locului.
Singura apărare a pârâtei care, dacă ar fi fost întemeiată, ar fi impus respingerea cererii reclamanților a fost în sensul că imobilul ar face obiectul dreptului său de proprietate publică, întrucât potrivit art. 7 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia ( pentru intervalul anterior datei de 01.10.2011) și art.861 din Noul cod civil bunurile proprietate publică nu pot fi dobândite de terți prin prescripție achizitivă ( uzucapiune).
Potrivit art.36 din Legea nr. 18/1991 în forma inițială, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localitãților și care sunt în administrarea primãriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevãzute la art. 26.
Articolul 26 avea următorul conținut:
Terenurile situate în intravilanul localitãții, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fãrã moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului, dupã caz, și în administrarea primãriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosinta celor care solicita sa-și construiascã locuințe și nu au teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensãrile prevãzute la art. 24.
Față de regimul special al proprietății publice ar fi fost necesară o mențiune expresă din care să rezulte că aceste bunuri au devenit la . Legii nr.18/1991 proprietate publică, mențiune care nu se regăsește în textul de lege și, dimpotrivă, prima destinație menționată, vânzarea, trimite la un regim de proprietate privată asupra unor bunuri alienabile.
De altfel pârâtul ( care a înțeles să invoce dreptul său de proprietate publică după ce inițial invocase lipsa oricărui drept asupra imobilului) nici nu a invocat un regim de proprietate publică intervenit în 1991, în baza art.26 din Legea nr.18/1991 în forma inițială, ci a invocat forma intrată în vigoare în anul 2010 urmare a modificărilor aduse legii. Or, dacă se reține situarea terenului în Administrarea operativă încă din anul 1991, este evident că acesta ar fi trebuit urmat regimul juridic impus de Legea nr.18/1991 în forma inițială.
De altfel trecerea terenului în proprietate publică, aplicabilă urmare a modificărilor aduse articolului 26 din Legea nr.18/1991 prin Legea nr.158/2010, era condiționată de obținerea de către unitatea administrativ –teritorială a certificatului de vacanță succesorală, or nici o susținere și dovadă nu au fost făcute în acest sens.
Este exclusă și ipoteza ca bunul devenit proprietate (privată) a pârâtei prin efectul Legii nr.18/1991 să fi devenit ulterior proprietate publică pentru că în acest scop ar fi trebuit respectate procedurile impuse de art. 8 și 21 din Legea nr.213/1998 după cum urmează:
Art.8
Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale in domeniul public al acestora, potrivit art. 7 lit. e), se face, dupa caz, prin hotarare a Guvernului, a consiliului judetean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucuresti ori a consiliului local
Art.21
(1) Inventarul bunurilor care alcatuiesc domeniul public al unitatilor administrativ-teritoriale se intocmeste, dupa caz, de comisii special constituite, conduse de presedintii consiliilor judetene, respectiv de primarul general al municipiului Bucuresti sau de primari.
(2) Inventarele intocmite potrivit prevederilor alin. (1) se insusesc, dupa caz, de consiliile judetene, de Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau de consiliile locale.
(3) Inventarele astfel insusite se centralizeaza de consiliul judetean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucuresti, si se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotarare, sa se ateste apartenenta bunurilor la domeniul public judetean sau de interes local.
În consecință nu se poate reține că imobilul vizat de acțiunea reclamanților face obiectul dreptului de proprietate publică și, având în vedere ansamblul considerentelor de mai sus, va admite cererea pentru suprafața de 374 mp identificată potrivit expertizei.
În baza art.213 C.proc.civ, instanța îi va obliga pe reclamanți să plătească suma de 600 RON în contul deschis la CEC Iași pe numele expertului O. U. cu titlul de diferență de onorariu.
În privința cererii reclamantei privind restituirea cheltuielilor de judecată (taxă de timbru, timbru judiciar, onorariu de avocat), instanța reține că potrivit art. 274 C.proc.civ poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată partea care cade în pretenții. Astfel cauza obligării uneia dintre părți la plata cheltuielilor de judecată suportate de cealaltă parte este culpa procesuală, ceea ce presupune că partea s-a aflat, în drept, în situația de încălcare a unei obligații și, prin această conduită, a determinat pe cealaltă parte să sesizeze instanța în vederea ocrotirii dreptului său. Din acest punct de vedere cererea de uzucapiune prezintă particularitatea că nu pune în discuție încălcarea vreunei obligații a proprietarului nediligent față de posesor ci acesta urmărește să valorifice în drept posesia sa, în beneficiul său și în paguba proprietarului, singura sancțiune care poate decurge de aici pentru proprietar fiind însăși pierderea dreptului de proprietate. Nu există însă o „obligație de păstrare a proprietăți” Pentru aceste motive instanța apreciază că ele nu pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată ci acesta se justifică a rămâne în sarcina reclamantelor ca un corelativ al demersului de obținere a prezentei hotărâri prin care se constată dreptul lor de proprietate.”
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul M. Iași prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În fapt, arată recurentul în motivarea cererii, că instanța de fond a încălcat disp. art. 6 din CEDO, considerând, fără un argument concret, că în cauză are calitate procesuală pasivă.
Instanța de fond nu a manifestat rol activ și nu a reținut prevederile legale existente la data începerii posesiei reclamanților asupra terenului în litigiu.
Conform contextului legislativ și istoric al începerii posesiei terenului de către reclamanți (1978; 1982-1983), conform Constituției din anul 1965, respectiv art. 7, terenurile aparținând fondului de stat aparțin întregului popor și sunt proprietate de stat.
Potrivit textului de lege constituțional, terenurile din fondul de stat erau inalienabile și imprescriptibile (aparținând întregului popor).
Distincția între domeniul privat și domeniul public al proprietății de stat a fost inserată în legislația noastră abia după anul 1989, dată de la care termenul de prescripție nu s-a îndeplinit (termenul de 30 de ani).
Articolul 36 din Constituția României din anul 1965 prevede foarte clar ce constituie proprietatea personală, respectiv:
„Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort personal”.
Or, așa după cum a fost menționat, terenul urmărit a fi uzucapat nu se regăsește la rolul fiscal deținut de către reclamanți și nici nu are deschis un rol fiscal separat.
În condițiile arătate mai sus, condițiile cumulative privind prescripția achizitivă nu sunt îndeplinite.
Un alt aspect pe care îl critică este ceea ce instanța a constatat cu privire la dovedirea de către reclamanți a plății impozitului, respectiv că nu ar fi o condiție pentru admiterea cererii de uzucapiune, dar evită în mod subiectiv și neîntemeiat prevederile art. 1852 Cod civil: „Posesiunea este clandestină când posesorul exercită în ascuns de adversarul său (M. Iași) încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”.
Susține recurentul că este foarte greu de crezut și de demonstrat faptul că reclamanții au început posesia în anul 1978 sau în 1982-1983 și autoritățile să fi stat impasibile timp de peste 20 de ani (anul 1989-1990).
Situația prezentată în cadrul Registrului Posesorilor din 1990 atestă realitatea posesiei terenului urmărit a fi uzucapat, respectiv faptul că se afla în proprietatea Statului, fiind administrat de către Primăria Iași.
Dacă terenul ar fi fost posedat de către reclamanți, aceștia ar fi fost trecuți în Registrul Posesorilor din anul 1990, cu atât mai mult, după cum au afirmat reclamanții, că ar fi posedat terenul din anul 1978; 1982-1983, or, acest lucru nu a fost realizat.
Consideră că, întrucât termenul de prescripție nu a fost îndeplinit, prin efectul legii, prescripția a fost întreruptă.
Cele reținute de către instanța de fond cu privire la obținerea certificatului de vacanță succesorală, conform art. 26 din Legea 18/1991, nu are aplicabilitate în cauza prezentă.
De asemenea, nu au aplicabilitate nici prevederile art. 8 din Legea 213/1998, întrucât Legea nr. 158/2010 atestă trecerea la regimul juridic al proprietății publice.
Iar privitor la inventarierea terenului arătat mai sus, aceasta este o condiție de formă (scriptică) și nu una de fond.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Verificând actele și lucrările dosarului, motivele cererii de recurs invocate, raportat la dispozițiile legale în vigoare, tribunalul constată următoarele:
Criticând sentința Judecătoriei Iași, pârâtul-recurent M. Iași prin Primar invocă încălcarea dispozițiilor art. 6 din CEDO ce fac referire la dreptul părților de a avea un proces echitabil, fără a face însă nici o dovadă în acest sens.
Analizând dosarul de fond, reține tribunalul că atât reclamanții cât și pârâtul au avut posibilitatea de a administra probe în dovedirea respectiv combaterea acțiunii, nefiind îngrădit liberul acces la justiție nici uneia dintre părți.
Reclamanții-intimați au făcut dovada la instanța de fond că au depus diligențele necesare sub aspectul calității procesuale pasive, iar în urma probatoriului administrat nu a rezultat că terenul ar aparține altei persoane decât pârâtului-recurent.
M. Iași, prin Primar a depus un înscris din care rezultă că terenul nu a fost revendicat de nici o persoană nici în temeiul Legii 18/1991, nici în temeiul Legii 10/2001.
Toate probele administrate la instanța de fond (declarații de martori, interogatoriu, expertiză) dovedesc că reclamanții-intimați stăpânesc terenul începând cu anul 1978, fără ca o altă persoană ori subiect de drept să emită pretenții asupra lui.
Atât la fond cât și în recurs, pârâtul-recurent invocă în apărarea sa disp. art. 7 din Legea 213/1998 și art. 861 din NCC.
Însă, reține tribunalul că, față de apărările recurentului-pârât, în mod corect a reținut instanța de fond incidența în cauză a disp. art. 36 din Legea 18/1991 raportat la art. 26 din aceeași lege.
Deși unitatea administrativ-teritorială invocă împrejurarea că terenul este proprietate publică, nu face dovada că este în posesia unui certificat de vacanță succesorală așa cum prevede art. 26 din Legea 18/1991 modificat prin Legea nr. 158/2010.
Reține tribunalul că instanța de fond a apreciat corect probele administrate în cauză, susținerile recurentului nefiind probate nici la Judecătoria Iași, nici în recurs.
Față de aceste considerente, tribunalul, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul formulat de pârâtul M. Iași prin Primar, menținând ca fiind legală și temeinică sentința Judecătoriei Iași.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâtul M. IAȘI prin PRIMAR împotriva sentintei civile nr._/18.12.2013 pronuntata de Judecatoria Iasi, sentinta pe care o menține.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimați.
Irevocabila.
Pronuntata in sedinta publica azi, 10.02.2015.
Președinte, M. S. | Judecător, A. M. Diuță T. | Judecător, M. A. |
Grefier, I. B. |
Red.AM
Tehnored.MA/2 ex/23.03.2015
Judecător fond:I. O. I.
| ← Completare/lămurire dispozitiv. Decizia nr. 86/2015. Tribunalul... | Pretenţii. Decizia nr. 193/2015. Tribunalul IAŞI → |
|---|
