Contestaţie la executare. Decizia nr. 2568/2012. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2568/2012 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 28-11-2012 în dosarul nr. 2568/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 28 Noiembrie 2012
Președinte - G. C.
Judecător A. M. C.
Judecător E.-C. P.
Grefier I. B.
DECIZIA CIVILĂ NR.2568
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe recurenta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE A. F. BUCUREȘTI și pe intimat G. C., având ca obiect contestație la executare suspendare executare silită.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă părțile.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și declarând închise dezbaterile, instanța rămâne în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 5018/05.03.2012 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr._, s-a respins cererea de suspendare a executării silite, s-a admis în parte contestația la executare formulată de contestatorul G. C. în contradictoriu cu intimata Casa de Asigurări de Sănătate Iași, s-a anulat titlul executoriu nr._/17.12.2011 și somația de plată nr._/27.12.2011, precum și actele și formele de executare emise de intimată în dosarul de executare; a fost obligată intimata să plătească suma de 195 lei contestatorului cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele acestei sentințe s-a reținut că prin contestația la executare înregistrată pe rolul instanței la nr._, contestatorul G. C. a solicitat, în contradictoriu cu intimata CAS Iași anularea titlului executoriu nr._/27.12.2011 și a somației de plată nr._ din 27.12.2011, a actelor de executare și a formelor de executare din dosarul de executare al intimatei, suspendarea executării silite până la soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației la executare, cu cheltuieli de judecată. A arătat contestatorul că, la 03.01.2012 a primit somație și titlu l menționate și că acestea nu au temei legal deoarece cabinetul medical veterinar a fost închis și radiat din registrul unic al Unităților medicale veterinare, începând cu data de 24.07.2010, că era asigurat, fiind primar al comunei Coarnele Caprei și că intimata a calculat eronat pe toată perioada obligațiile de plată la bugetul asigurărilor sociale de sănătate datorate de acesta.
A invocat art. 274 și 399-404 Cod procedură civilă și codul de procedură fiscală.
A depus copie după titlul executoriu și somație, contestație și împuternicire avocațială.
CAS Iași a solicitat respingerea cererii arătând că datele au fost predate pe baza de protocol de la ANAF, că termenul de prescripție de 5 ani a fost respectat, că fiind vorba de creanțe bugetare s-au calculat accesoriu, că persoanele care exercită profesii libere trebuie să depună declarații pentru obligațiile ce le revin față de fond și dovada plății contribuțiilor, că în domeniul sănătății funcționează principiul solidarității și că decizia de impunere a fost comunicată prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, conform art. 44 din OUG 92/2003.
A invocat Codul de procedură civilă, OG 92/2003(art. 88 lit. c, 119, 120 al.7 și 120 ^, 81, 82, art. 222, 225, 257 al.2, 261 din Lg. 95/2006 și art. 8 din OUG 150/2002.
A depus copii după: somații, titlul executoriu, contestație, decizie de impunere nr._/23.09.2011 și calculul detaliat pentru contribuții și accesorii.
Estimând materialul probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut următoarele:
- Măsura suspendării judecății cauzei nu se impune, prin raportare la art. 405 Cod procedură civilă și momentul judecării cauzei(fond). Prin urmare, cererea privind suspendarea executării silite a fost respinsă ca neîntemeiată (s-a constatat și că petiționarul nu a depus cauțiune de 10% din valoarea contestației, deși a fost citat cu această mențiune pentru termenul din 13.02.2012).
- Prezenta contestație este parțial întemeiată(pentru motivele ce vor fi expuse mai jos:
La data de 27.12.2011 au fost emise de către intimată titlul executoriu nr._ și somația_, despre care se pretinde că au avut la bază decizia de impunere nr. 6065/23.09.2011.
În conformitate cu art. 172 din Codul de procedură fiscală: „(1) persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii. (3) Contestația poate fi făcută și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de alt organ jurisdicțional și dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege. (4) Contestația se introduce la instanța judecătorească competentă și se judecă în procedură de urgență.”
Conform art. 21 și art. 168 alin. 3, din Codul de procedură fiscală „ titlul de creanță fiscală este actul prin care se stabilesc drepturile patrimoniale ale statului și obligațiile de plată corelative ale contribuabililor, ce rezultă din raporturile de drept material fiscal, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite potrivit legii”. Prin art. 137 alin. 2 din Codul de procedură fiscală se prevede că „titlul de creanță devine titlu executoriu ope legis la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege.”
În consecință decizia de impunere nr. 2818 din 11 octombrie 2010, reprezintă titlu de creanță. Contestația împotriva titlurilor de creanță fiscală sau a altor acte administrative fiscale poate forma exclusiv obiectul controlului administrativ jurisdicțional, în cadrul procedurii executării silite a creanțelor fiscale fiind reglementată, ca singură cale judiciară de atac, contestația la executare propriu-zisă, prin care se contestă titlul de executare. în consecință, legalitatea și temeinicia obligațiilor de plată stabilite în sarcina contestatorului nu pot fi analizate pe calea contestației la executare propriu zisă, ce este destinată să înlăture neregularitățile comise cu prilejul urmăririi silite.
Conform art. 141 din Codul de procedură fiscală, executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială își are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. Titlul de creanță devine titlu executoriu, la data la care creanța fiscală este scadentă, prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege. În consecință, executarea silită a creanțelor fiscale poate fi pornită numai în temeiul unui titlu executoriu emis de organul competent potrivit legii.
Instanța a reținut că, potrivit art. 44 din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat printr-una din următoarele modalități: prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent și primirea actului de către acesta prin semnătură; prin remiterea, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal; prin poștă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum și prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia; prin publicitate.
Comunicarea prin publicitate se face prin afișare, concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a Agenției Naționale de A. F., a unui anunț în care se menționează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. în cazul actelor administrative emise de organele fiscale prevăzute la art. 35, afișarea se face concomitent, la sediul acestora și pe pagina de internet a autorității administrației publice locale respective.
În baza art. 44 din Codul de procedură fiscală, dispozițiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de procedură sunt aplicabile în mod corespunzător, iar conform art. 43.1. din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, dispozițiile art. 90, 91 și 92 din codul de procedură civilă sunt aplicabile, cu excepția dispozițiilor privind comunicarea prin afișare.
Conform art. 92 din Codul de procedură civilă, înmânarea citației se va face personal celui citat, care va semna adeverința de primire, agentul însărcinat cu înmânarea certificând identitatea și semnătura acestuia. Dacă cel citat, aflându-se la domiciliu, nu vrea să primească citația sau, primind-o, nu voiește ori nu poate să semneze adeverința de primire, agentul va lăsa citația în mâna celui citat sau, în cazul refuzului de primire, o va afișa pe ușa locuinței acestuia, încheind despre acestea proces-verbal. Dacă cel citat nu se găsește la domiciliu sau dacă, în cazul hotelurilor sau clădirilor compuse din mai multe apartamente, el nu a indicat camera sau apartamentul în care locuiește, agentul va înmâna citația, în primul caz, unei persoane din familie, sau, în lipsă, oricărei alte persoane care locuiește cu dânsul, sau care, în mod obișnuit, primește corespondența, iar, în celelalte cazuri, administratorului, portarului, ori celui ce în mod obișnuit îl înlocuiește; persoana care primește citația va semna adeverința de primire, agentul certificându-i identitatea și semnătura și încheind proces-verbal despre cele urmate. Dacă persoanele arătate în alineatul precedent nu voiesc ori nu pot să semneze adeverința de primire, agentul va încheia proces-verbal, lăsând citația în mâna lor; dacă cei arătați nu voiesc să primească citația sau sunt lipsă, agentul va afișa citația, fie pe ușa locuinței celui citat, fie dacă nu are indicația apartamentului sau camerei locuite, pe ușa principală a clădirii, încheind de asemenea proces-verbal despre toate acestea.
Intimata nu a procedat la comunicarea, conform textelor de lege menționate a actului administrativ fiscal, ceea ce atrage implicit anularea formelor de executare – somația și titlul executoriu ca nelegale.
Față de cele reținute, instanța, în baza OUG 92/2003 și Cod procedură civilă a admis, în parte, prezenta contestație și a anulat formele și actele de executare, somația nr._/27/L 2011 și titlul executoriu nr._/27/L 2012, emise de intimată în dosarul de executare (aceste acte fiind nelegale, nefăcându-se dovada comunicării deciziei).
În baza art. 274 Cod procedură civilă a oblig pe intimată să plătească contestatorului suma de 195 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (timbraj, onorariul de avocat nefiind acordat deoarece nu este probat de copia chitanței de plată a acestuia).
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, intimata Casa de Asigurări de Sănătate Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În acest sens, recurenta a susținut că toate aspectele reținute de către instanța de fond sunt eronate, întrucât pe de o parte art. 44 alin. 2 Cod procedură fiscală a fost integral modificat de OUG nr. 29/2011, iar pe de altă parte instituția a comunicat actul administrativ prin intermediul serviciilor poștale cu confirmare de primire, existând dovada materială și fără echivoc a acestui fapt.
Astfel, la momentul emiterii și comunicării deciziei de impunere pe numele lui G. C., art. 44 alin. 2 din OG nr. 92/2003 nu mai prevedea nici o enumerare subsecventă cu privire la modalitățile de comunicare a actelor administrativ fiscale. Textul legal instituit de OUG nr. 29/2011 pentru art. 44 alin. 2 indică în mod precis și concis faptul că „Actul administrativ fiscal se comunică prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire”.
Pe de altă parte, instituția a respectat întocmai aceste dispoziții legale, în acest sens precizând prin întâmpinarea formulată cu prilejul judecării fondului, faptul comunicării deciziei de impunere prin intermediul serviciilor poștale cu confirmare de primire.
Pentru a proba fără echivoc acest aspect atașează copie certificată a confirmării de primire, semnată de însuși contestator, în calitatea sa de Primar al comunei Coarnele Caprei, dl. G. aplicând chiar și ștampila acestei instituții.
Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că potrivit dispozițiilor Legii nr. 95/2006 persoanele care exercită profesii libere sau sunt autorizate să desfășoare activități independente sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate declarații privind obligațiile ce le revin față de fond și să facă dovada plății contribuțiilor. Rezultă așadar, fără putință de tăgadă, obligația oricărei persoane care desfășoară activități independente de a depune declarații nu numai la ANAF – A.F.P. Iași, ci și față de Casa de Asigurări de Sănătate Iași. În urma verificărilor întreprinse în baza de date a ANAF – AFP Iași, conform Protocolului încheiat cu ANFP, a identificat unele persoane care aveau declarate deschise activități independente, dar care nu au comunicat acest aspect și CAS Iași; marea majoritate a persoanelor care desfășoară activități independente își îndeplinesc toate obligațiile corelative care decurg din autorizarea unei astfel de activități, existând doar un procent minim al celor care nu se informează suficient cu privire la ansamblul declarațiilor și contribuțiilor care le incumbă odată cu autorizarea.
Potrivit dispozițiilor legale obligația de a-și declara veniturile și de a face dovada plății contribuțiilor îi reveneau în primul rând contestatorului G. C.. Casa de Asigurări de Sănătate Iași nu a avut cunoștință de desfășurarea unei activități independente, în calitate de persoană fizică autorizată, de către G. C. până la momentul comunicării în format electronic a bazei de date deținute de ANAF – AFP Iași, pe bază de Protocol. În aceste condiții, este firesc faptul că instituția s-a aflat în imposibilitate absolută și obiectivă de a face vreo comunicare în baza art. 222 din Legea nr. 95/2006 în perioada anterioară luării la cunoștință a datelor astfel comunicate. Prin nedepunerea declarațiilor la termenele stipulate în prevederile legale în vigoare, contestatorul a încălcat prevederile art. 81 din O.G. nr. 92/2003 și a art. 215 din legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (art. 8 din O.U.G. nr. 150/2002). Ca urmare, potrivit dispozițiilor legale sus arătate, obligația de a-și declara veniturile și de a face dovada plății contribuțiilor îi reveneau contestatorului care s-a sustras însă de la această îndatorire legală, iar față de aceste aspecte G. C. nu își poate întemeia prezenta contestație pe propria turpitudine încercând să arate că vina ar aparține CAS Iași. Reglementarea legală incidentă în cauză, Legea nr. 95/2006, impune petentului să depună declarația fiscală pe propria răspundere conform art. 82 alin. 2 Cod procedură fiscală. Neîndeplinirea acestei obligații nu poate avea un caracter exonerator de la plată a contribuției legale, ci dimpotrivă are chiar un caracter sancționator, contravențional. Lipsa declarației fiscale nu înlătură obligația de plată a contribuției, după cum nu împiedică organul fiscal să stabilească din proprie inițiativă cuantumul obligației de plată. Contribuabilul ce nu și-a îndeplinit această obligație legală nu poate invoca cu succes propria culpă ca un eventual temei al considerării inexistenței unui titlu de creanță împotriva sa. Organului fiscal îi este recunoscut dreptul de a identifica cuantumul unei creanțe fiscale și de a emite titluri executorii pentru recuperarea acestei creanțe. Este adevărat că determinarea contribuției persoanelor care sunt autorizate să desfășoare activități independente se face pe baza declarațiilor pe care aceștia trebuie să le depună la Casa de Asigurări de Sănătate Iași, doar că G. C. nu a procedat în acest mod și, în această situație, a fost pusă în situația de a utiliza baza de date comunicată de ANAF. Subliniază faptul că în cazul în care veniturile realizate și declarate de către persoana fizică autorizată sunt mai mici decât salariul minim pe economie sau cuantumul lor este zero, contribuția față de FNUASS se calculează raportat la cuantumul salariului minim pe economie; deținerea statutului de salariat concomitent cu calitatea de persoană fizică autorizată, nu este exoneratoare de la plata contribuțiilor datorate în această din urmă calitate, aspect ce reiese din coroborarea textelor prevăzute la art. 257 alin. 2, alin. 3 și alin. 5 din Legea nr. 95/2006. Contestatorul avea obligația legală de a depune declarații la Casa de Asigurări de Sănătate Iași și de a efectua plăți la FNUASS la data de 15.03, 15.06, 15.09 și 15.12 ale fiecărui an, obligații pe care însă nu le-a îndeplinit, neputând invoca necunoașterea dispozițiilor legale. Contestatorul a fost autorizat să desfășoare activități independente și în această situație avea obligația respectării prevederilor legale sus arătate. Codul de procedură F. stipulează dreptul organului fiscal de a calcula obligații fiscale principale (contribuția de asigurări de sănătate) precum și obligații accesorii (calculate pentru neplata în termen a obligațiilor fiscale principale) în intervalul de prescripție de 5 ani, calculat de la 02 ianuarie a anului imediat următor celui în care a realizat venitul. Din cuprinsul deciziei de impunere și a anexelor la aceasta se poate observa modul în care au fost determinate contribuția de plată, penalitățile și dobânzile aferente pentru fiecare an în parte. La fiecare perioadă a fost aplicată legislația specifică privind cotele de contribuție sau procentele legale de majorări de întârziere (dobânzi) sau penalități de întârziere.
Având în vedere cele arătate, recurenta solicită modificarea în tot a sentinței civile nr. 5018/05.03.2012 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr._ /2011.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 299, 3041 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul G. C. a solicitat respingerea recursului. În motivarea acestei poziții procesuale, intimatul a arătat că a susținut caracterul ilegal al actelor contestate atât sub aspectul dreptului procedural, cat si al dreptului substanțial. Astfel, invocarea de către CAS lași a deciziei Curții Constituționale nr. 243/17.02.2011 nu poate fi primita, deoarece nu poate produce efecte retroactive, ea având putere numai pentru viitor, conform dispozițiilor prevăzute de art. 11 alin 3 din legea nr. 47/1992: debitului presupus a fi datorat nu i se poate aplica decizia Curții Constituționale din februarie 2011, privind principul solidarității. În ceea ce privește „obligația expresa si absoluta de a depune declarații trimestriale" invocata de recurenta, face mențiunea ca, potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 15 din OUG 150/2002-pt prima perioada a debitului si art. 222 din Legea 95/2006-pt restul, fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o dată pe an asupra serviciilor de care beneficiază, nivelului de contribuție personală și a modalității de plată, precum și a drepturilor și obligațiilor sale". Prin urmare, CAS nu și-a îndeplinit obligația de a-l înștiința măcar o data pe an de nivelul contribuției personale. Mai mult, recurenta a avut cunoștința despre desfășurarea activității sale după momentul comunicării in format electronic a bazei de date deținute de către ANAF in baza protocolului nr._/P5282/2007, așa cum rezulta din decizia 8679/2011. Mai mult, intre el si CAS lași nu a existat încheiat un contract de asigurare. Dispozițiile legale menționate fac referire la persoana asigurata care ar avea obligația de plata a contribuției pentru asigurările de sănătate; nu a încheiat cu CAS lași niciun contract de asigurare, astfel ca, in lipsa unui contract de asigurare CAS lași nu este abilitata sa emită decizii de impunere ce constituie titlu de creanța, care la scadenta sa devină executoriu, chiar in situația in care el ar fi fost obligat sa se asigure; în aceste condiții decizia e nula, in situația in care chiar CAS lași susține ca a emis decizia de impunere folosind declarațiile de venituri transmise de ANAF, lucru permis de lege doar in cazul existentei contractului de asigurare. De asemenea, dispozițiile art. 35 din Ordinul 617/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate si art. 259 alin 4 din Legea 95/2006, fac referire tot la persoanele fizice care se asigura pe baza de contract, in speța, CAS nefăcând dovada ca el are calitate de asigurat pe baza de contract. Mai mult, in ceea ce privește accesoriile, acestea au fost calculate conform art. 119 si 1201 OG 92/2003. Ori, articolele menționate au fost modificate prin OUG 39/2010 si Legea 46/2011.
A.. (7) al art. 120 a fost modificat de articolul unic din LEGEA nr. 46 din 4 aprilie 2011, modificându-se nivelul dobânzii pe zi de întârziere, in decizie nu se indica cuantumul procentului aplicat din ian 2006 pana in prezent. Totodată, un alt temei legal al stabilirii accesoriilor, este indicat a fi art. 1201, insa acesta a fost introdus de pct. 11 al art. I din ORDONANȚA DE URGENTĂ nr. 39 din 21 aprilie 2010. Reducerea majorărilor de întârziere de la 0,1% la 0,05% si 0,04% pe zi și, totodată, înlocuirea noțiunii de majorare de întârziere cu noțiunea de dobândă de întârziere trebuie sa se regăsească in obiectul actului fiscal. De asemenea, nivelul penalității de întârziere datorate diferă in funcție de numărul de zile de întârziere. Astfel, dacă stingerea obligațiilor fiscale se face în primele 30 de zile, contribuabilii nu datorează nicio penalitate de întârziere, ci doar dobânzi, calculate în procent de 0,05% pe zi, începând cu ziua imediat următoare scadenței și până la data stingerii inclusiv. Dacă obligațiile datorate bugetului general consolidat se sting în următoarele 60 de zile, nivelul penalității de întârziere este de 5% din totalul obligațiilor fiscale stinse, iar dacă stingerea se realizează după expirarea și a celor 60 de zile, nivelul penalităților de întârziere crește la 15% din totalul obligațiilor fiscale nestinse. Ori, nici in decizie, nici in calculul detaliat, aceste aspecte nu se regăsesc. Mai mult, obligațiile fiscale anticipate datorate ANAF sunt scadente in 25 ale lunii fiecărui trimestru, ori CAS stabilește penalități si dobânda începând cu 15 ale lunii, situație care atrage nelegalitatea calculului acestora. Totodată, titlul de creanța devine executoriu la data la care creanța fiscala este scadenta prin expirarea termenului de plata prevăzut de lege sau stabilit de organul fiscal. Pentru a deveni titlu executoriu, organul fiscal trebuie sa constate cuantumul si natura sumelor datorate si neachitate, ca si temeiul legal al puterii executorii a titlului. In lipsa acestei constatări, care trebuie făcuta in scris, se considera ca titlul executoriu nu exista. Data depunerii declarației venitului global este 15 mai al fiecărui an, ANAF nestabilind niciun accesoriu privind plata impozitului pe venit anticipat pentru perioada 15 martie -15 iunie al fiecărui an. Deși CAS menționează baza de impunere ca fiind stabilita de Protocolul sus-numit, totuși stabilește dobânzi si penalități pentru perioada indicata a fiecărui an. Mai mult, datele emiterilor deciziilor de la ANAF, a deciziilor de impunere pentru venitul global, sunt in lunile octombrie-noiembrie ale fiecărui an, totuși CAS lași le calculează ca fiind scadente la 15.11 a fiecărui an ulterior anului de calcul, in 2006 si 2007, deși abia atunci au fost eliberate, ele fiind scadente in a 61 zi de la data comunicării de către ANAF, așa cum e menționat in codul de procedura fiscala si in conținutul acestora.
Conform dispozițiilor art. 120 c.pr.fisc. „majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere începând cu ziua următoare termenului de scadenta". De asemenea, nefiind comunicata suma datorata nu se pot calcula majorări din 2006-2007.Art. 87 c.pr.f. privind forma si conținutul deciziei de impunere face trimitere la art 43 c.pr. fiscala, care menționează la alin 2 lit b ca acesta cuprinde data la care își produce efectele. Cum decizia de impunere privind venitul global cuprinde mențiunea ca devine scadenta in a 61 zi de la data comunicării ei, in aceasta situație, daca CNAS calculează majorările de la data înscrisă pe declarație, majorările nu sunt datorate raportat la dispozițiile amintite. Si disp art 86 alin 4 prevăd ca aceasta își produce efectul de la data depunerii însă ea calculează majorările, după cum se poate observa, de la data emiterii deciziei, aspect care contravine dispozițiilor art 86 c.pr. fiscala. In baza dispozițiilor prevăzute de art. 141 alin (2) c.pr. fiscală. Titlul de creanța devine titlu executoriu la data la care creanța fiscala este scadenta prin expirarea termenului de plata prevăzut de Iepe sau stabilit de organul competent, ori in alt mod prevăzut de lege.
Prin urmare, organul emitent trebuia sa îi comunice in fiecare an nivelul taxei si abia apoi sa stabilească majorările. Totodată, in situația in care ar fi știut de cuantumul taxei, ar fi putut plăti anticipat, astfel, putând beneficia de reducerile legale, la momentul comunicării in 2012, încălcându-i-se acest drept.
Art. 45 din codul de procedura fiscala face referire la faptul ca actul administrativ fiscal produce efecte din momentul in care este comunicat contribuabilului.
Normele metodologice de aplicare a codului de procedura fiscala menționează la art. 44.1 ca „organul fiscal nu poate pretinde executarea obligației stabilite in sarcina contribuabilului prin actul administrativ daca acesta nu a fost comunicat potrivit legii.
Astfel ca, nu se pot calcula majorări de întârziere atâta timp cat nu am avut cunoștința de cuantumul taxei datorate.
In baza dispozițiilor prevăzute de art.46 raportat la dispozițiile art. 43 din Codul de procedură fiscală, a solicitat să se constate nulitatea deciziei amintite.
Dispozițiile art 43 din c.pr fiscala, fac referire la conținutul si motivarea actului administrativ fiscal, care menționează la litera d obligativitatea ca acesta sa conțină obiectul actului administrativ fiscal; sancțiunea fiind nulitatea actului, prevăzuta de dispozițiile art. 46 c. pr. fiscala.
Astfel ca, in situația in care decizia atacata nu cuprinde complet obiectul actului administrativ fiscal, așa cum prevede imperativ dispoziția legala, neavând menționate detaliat cum a fost calculat cuantumul penalităților si al majorărilor din anul 2006 pana in prezent, acestea nu pot fi solicitate, deoarece, conform art. 119 alin 4 cod de proc. fiscala, majorările de întârziere se stabilesc prin decizii întocmite in condițiile aprobate prin ordin al ministrului economiei si finanțelor.
Nedetaliind calculul accesoriilor, pentru a putea urmări procentul de majorare aplicat in funcție de evoluția legislativa, îi sunt vătămate drepturile, pentru ca nu se poate exercita un control pentru a determina daca legea s-a aplicat corect.
Art . 105 al 2 c.p.civ. se referă generic la neobservarea formelor legale.
în determinarea conceptului de vătămare procesuală, trebuie să se tină seama atât de nesocotirea drepturilor părților, cât și de neobservarea celorlalte reguli care vizează soluționarea litigiului, restrângerea conceptului de vătămare numai la încălcarea drepturilor ori intereselor legitime ale părților, nefiind în concordanță cu spiritul legislației română și europeană și cu întreaga finalitate a procesului civil.
Noțiunea de persoana vătămata in contenciosul administrativ se fundamentează pe ideea încălcării drepturilor subiective sau a intereselor legitime private prin acte administrative, in sensul in care legea contenciosului definește acest concept-act unilateral, individual sau normativ.
Astfel ca se impune un control de oportunitate in proporționalitate, control care prezintă importanta si utilitate atunci când actul administrativ chiar si in ipoteza in care este legal, el nu este totuși adecvat potrivit circumstanțelor concrete pe care le-am enumerat si in raport cu interesele urmărite.
Oportunitatea trebuie analizata prin proporționalitatea măsurii cu situația care a determinat-o si nediscriminarea, principii consacrate constituțional, in virtutea preeminentei constituției in ansamblul legislației ce reprezintă condiții specifice de legalitate pe considerente de oportunitate, ca metode de apreciere.
În cadrul procesului civil, guvernat și de principiul disponibilității, sarcina cercetării și aflării datelor din dosar nu poate fi transferată instanței, sancțiunea nulității se aplică fată de organul fiscal nediligent, care nu a manifestat respect si interes fată de condițiile de formă si de conținut, pe care trebuia să le îndeplinească decizia.
În Cauza Silver contra Marea Britanie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu este lege în sensul Convenției (și, deci, este înlăturată de la aplicare, în condițiile art. 20 din Constituție), legea care nu permite cetățeanului să își ordoneze comportamentul în așa fel încât să respecte legea.
V. de 5 ani CAS nu a emis nicio decizie de impunere, deși era obligația acesteia sa ne comunice din 2006 nivelul taxei de impunere, aceasta a procedat la emiterea deciziei abia in 2012 la care a adăugat accesorii.
Pe lângă dispozițiile prevăzute in legea 95/2006 la care a făcut referire, si art. 7 c.pr. fiscala prevede: „Organul fiscal înștiințează contribuabilul asupra drepturilor si obligațiilor ce ii revin in desfășurarea procedurii potrivit legii fiscale.
Conform art. 23 c.pr. fiscala ..."dreptul de creanța fiscala si obligația fiscala corelativa se nasc in momentul in care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează".
Decizia 6/2004 a Comisiei fiscale centrale aprobata prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1561/2004 menționează ca în conformitate cu prevederile pct. 44.1 din Normele metodologice date in aplicarea art. 44 din OG 92/2003 privind codul de proc. fisc, organul fiscal nu poate pretinde executarea obligației stabilite in sarcina contribuabilului prin actul administrativ. daca acesta nu a fost comunicat contribuabilului potrivit legii.
F. de împrejurarea ca nu a încheiat niciun contract de asigurare cu CAS lași menționează următoarele:
Conform dispozițiilor art. 1 din OUG 150/2002, in vigoare la data stabilirii prezentei obligații de plata, principiul conform cărora funcționează asigurările sociale sunt:
a) alegerea libera a casei de asigurări de sănătate;
Art. 211 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 stabilește condițiile pentru ca o persoană, cetățean român cu domiciliul în România, să devină asigurat trebuie să facă „dovada plății contribuției la fond, în condițiile prezentei legi", iar în continuare se menționează că „persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator1".
Așadar, textul Legii nr. 95/2006 este foarte clar, stabilind că dobândirea calității de asigurat pentru un cetățean român cu domiciliul în România este plata care urmează a se face în baza unui contract de asigurare. La baza raportului juridic de asigurare se află contractul. Calitatea de asigurat nu rezultă « ope legis ».
Acestei concluzii nu i se poate opune decât art. 208 alin. 3 din Legea nr. 95/2006 care prevede că „asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar". Acest text de lege este ambiguu în contextul condițiilor stabilite de art. 211, odată ce acesta din urmă reglementează expres condițiile de dobândire a calității de asigurat.
Legiuitorul a înțeles să lege nașterea acestui raport juridic de încheierea unui contract de asigurare, căci altfel art. 211 nu ar avea nici un rost. Existența obligației de plată a acestei contribuții « ope legis »nu ar putea fi reținută decât în lipsa reglementării necesității încheierii unui contract de asigurare. Așadar, dacă Legea nr. 95/2006 ar fi conținut doar art. 208, fără a fi avut în conținutul său și art. 211 se putea susține caracterul « ope legis ». Evident că, pentru cei ce au încheiat contract de asigurare, plata este obligatorie și, în acest sens, trebuie interpretat art. 208 alin. 3.
De asemenea, această concluzie este susținută și de alte dispoziții din Legea nr. 95/2006 care nu fac referire la „obligația de plată a contribuției", ci la obligația de a se asigura în condițiile art. 211; în acest sens, spre exemplu art. 213 alin 4 prevede că persoanele ce nu sunt prevăzute la art. 213 alin. 1 și 3 (adică persoanele asigurate fără plată) „au obligația să se asigure în condițiile art. 211”, adică să încheie contract.
Totodată, dispozițiile prevăzute de art. 4 alin. 3 din H.G. nr. 972/2006 privind aprobarea Statutului Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, precum si art. 222 din Legea nr. 95/2006 reglementează dreptul asiguratului de a fi informat cel puțin o dată pe an prin casele de asigurări asupra serviciilor de care beneficiază, nivelul de contribuție personală si modalitățile de plată, precum si asupra drepturilor si obligațiilor sale.
Așadar, aceste drepturi sunt stabilite doar pentru cei ce au calitate de asigurați, iar aceștia nu sunt potrivit art. 211 decât cei ce au încheiat un contract de asigurare. De altfel, chiar și în art. 4 alin. 4 din H.G. 972/2006 se prevede obligativitatea încheierii contractului de asigurare cu casele de asigurări direct sau prin angajator. Legiuitorul a stabilit anumite drepturi pentru persoanele asigurate, astfel că a admite că există și persoane neasigurare (adică fără respectarea art. 211) care ar datora aceste contribuții, înseamnă a recunoaște implicit și că aceste persoane nu au dreptul la informare. Cum legiuitorul a stabilit expres ce drepturi au persoanele asigurare, adică cele ce au încheiat un contract, implicit a stabilit că celelalte persoane nu sunt asigurați și nu au acest drept.
Dacă Legea nr. 95/2006 ar fi stabilit un sistem obligatoriu de plată al acestor contribuții nu ar fi trebuit să condiționeze plata acestora de prestarea serviciilor medicale.
Dacă ar fi fost obligatorii, implicit mecanismul de funcționare, ar fi trebuit să fie independent de faptul plății, adică persoana care nu a încheiat contract de asigurare să fi putut beneficia de serviciile medicale chiar dacă nu au contract (odată ce ar fi fost « ope legis »), iar aceasta să fie un simplu debitor ce urma să achite de bunăvoie sau să fie executat silit. Or, dimpotrivă art. 211 alin. 11 stabilește categoric că „asigurații au dreptul la pachetul de bază de servicii medicale de la data începerii plății contribuției la fond. Din altă perspectivă această modalitate de reglementare este corectă, suprapunându-se noțiunii de contribuție, căci numai impozitul este o plată bănească obligatorie, generală și fără obligația statului de a presta plătitorului un echivalent direct și imediat (art. 7 pct. 10 din Codul fiscal).
Art. 220 din Legea nr. 95/2006 reglementează tipul de servicii de care beneficiază persoanele care nu fac dovada calității de asigurat. Deci, legiuitorul prin această dispoziție recunoaște că există categorii de persoane care nu fac dovada calității de asigurat și care totuși beneficiază de anumite servicii.
S-ar putea susține că în această categorie ar intră persoanele ce nu realizează venituri, însă acest argument nu este susținut de modul de redactarea a acestui text și nici de condițiile din art. 211 ce stabilește modul de dobândire a calității de asigurat. Art. 220 privește generic persoanele ce nu fac dovada calității de asigurat. Dacă s-ar fi vizat strict categoria persoanelor ce nu realizează venituri trebuia să menționeze expres că „persoanele ce nu realizează venituri beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgențelor...". Concluzia ce se desprinde este că pot fi și persoane care nu sunt asigurate, unele beneficiind de servicii medicale în virtutea legii, dar și altele care neîncadrându-se în enumerarea legală nu beneficiază de servicii medicale pentru că nu au calitatea de asigurat nici legal, nici convențional.
Art. 259 alin. 4 din Legea nr. 95/2006 stabilește că persoanele care nu sunt salariate au obligația să comunice direct casei de asigurări alese veniturile pe baza contractului de asigurare. Fără îndoială textul stabilește că raportul juridic are o natură contractuală ce are la bază voința persoanei, odată ce face trimitere la casa de asigurări aleasă și obligația este pe baza contractului de asigurări.
Mai mult, menționează o . hotărâri favorabile, astfel:
-Cauza_ a Tribunalului lași prin care se admite definitiv contestația împotriva deciziei de impunere a CAS.
-Decizia civilă nr. 1411/R/2009 a Tribunalului Cluj, Secția mixtă contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale (dos. nr._ )
-Sentința nr. 621 din 30 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul M., Secția comercială și contencios administrativ (rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel C. prin decizia nr. 2684 din 22 noiembrie 2010 -dos nr._ )
În enumerarea făcută de art. 11 din acest act normativ nu se regăsesc și asigurările sociale de sănătate.
Scopul unei contribuții și asigurarea serviciului nu trebuie să depindă de veniturile persoanei în cazul de față, odată ce și prestația statului este identică pentru toți cetățenii și are legătură cu sănătatea acestora, iar nu statutul acestora. De pachetul de servicii de bază la care face referire Legea nr. 95/2006 beneficiază toți asigurații indiferent de nivelul contribuției virate. A admite ope legis că toate persoanele au obligația de plată a acestei contribuții și ținând cont de baza de calcul, înseamnă că aceasta este un impozit, iar nu o contribuție. Credem că în acest context trebuie făcută diferența între contribuție și impozit. în sensul art. 7 pct. 10 din Codul fiscal „impozitul reprezintă plata bănească obligatorie, generală, definitivă și nereciprocă efectuată de persoanele fizice și juridice în favoarea bugetului public național, în cuantumul și termenele precise stabilite de lege, fără obligația statului de a presta plătitorului un echivalent direct și imediat".
Acest mod de așezare a sarcinilor fiscale poate fi considerat chiar neconstituțional din perspectiva art. 56 alin. 1 din Constituția României ce stabilește că „sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale art. 56 alin. 1 din Constituția României", dar și discriminatoriu pentru o categorie de persoane.
Prin urmare, daca nu exista contract de asigurare, nu exista nici creanța si, pe cale de consecința, instituția de asigurare nu are cum sa pretindă executarea unui cetățean pentru o așa-zisa datorie.
Astfel, solicită sa se aibă in vedere toate cele menționate in întâmpinare si sa se respingă recursul, dând curs exigentelor proporționalității, prin considerarea simultană a subiectelor puse in același plan de reprezentare, unul in funcție de celalalt, prin paritatea si egalitatea inițiala, care se presupune intre participanții unui raport de același fel, prin reciprocitatea sau corelație, prin care afirmarea unui drept este concordanta unei obligații si invers, jurisdicția interna oferind posibilitatea legala de a oferi fiecărei părți dreptul de a-și prezenta cauza, in condiții in care sa nu o plaseze . dezavantajoasa in comparație cu adversarul sau.
România, făcând parte din Uniunea Europeana, care e o comunitatea de drept cu vocație democratica, fondata pe un sistem normativ care se manifesta in mod particular in principiul conform căruia respectarea drepturilor fundamentale este unul din elementele esențiale ale apartenenței unui stat la Uniune, trebuie sa aplice, in aceeași ordine de idei, referința la preeminta dreptului, despre care Curtea Europeana a Drepturilor Omului afirma ca este „unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, dând totodată, coerenta jurisprudenței europene, care a statuat ca legea trebuie sa furnizeze individului „o protecție adecvata împotriva arbitrariului"
Față de dispozițiile art. V alin. 9 și 10 din OUG nr. 125/2011 - care a modificat și completat Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal – tribunalul a reținut, la termenul din 03.10.2012, că în cauză operează transmisiunea calității procesuale de la CNAS la ANAF și a dispus introducerea în cauză a acesteia din urmă și citarea în calitate de recurentă.
ANAF prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași – AFP Hîrlău a solicitat introducerea în cauză, ulterior celor dispuse de instanță la termenul din 03.10.2012, arătând că își însușește apărările formulate la instanța de fond precum și cererea de recurs. Totodată a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a ANAF susținând că potrivit art. 1 din HG 109/2009 privind organizarea și funcționarea ANAF, aceasta se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică, în subordonarea Ministerului Finanțelor Publice, finanțată de la bugetul de stat.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, la art. 4 alin. 2 pct. 37, teza I din același act normativ, este prevăzut că Agenția Națională de A. F. reprezintă statul în fața instanțelor și a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi și obligații privind raporturile juridice fiscale și alte activități ale agenției, direct sau prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București (…), în baza mandatelor transmise.
Totodată, în prezentul litigiu, nu se atacă un act emis de ANAF, astfel că aceasta nu poate fi parte în raportul juridic dedus judecății și de aceea nu există motive pentru a se pronunța o hotărâre judecătorească în contradictoriu cu ANAF.
Conform art. 2 don HG nr.109/2009 privind organizarea și funcționarea ANAF: în subordinea ANAF funcționează (…) direcțiile generale ale finanțelor publice județene și DGFP a Municipiului București, ca instituții publice cu personalitate juridică.
Pe de altă parte, intimatul are domiciliul în comuna Coarnele Caprei, . Iași, fiind arondat fiscal la Administrația Finanțelor Publice a orașului H.. Potrivit dispozițiilor art. 17 alin. 1 din OG 92/2003, subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, pe de o parte și contribuabilul, pe de altă parte. În baza art. 17 alin. 34 din OG nr. 92/2003, „statul este reprezentat de Ministrul Finanțelor Publice prin Agenția Națională de A. F. și unitățile sale subordonate cu personalitate juridică”.
Astfel, singura unitate teritorială cu personalitate juridică a ANAF la nivelul județului Iași este Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași în subordinea căreia funcționează Administrația Finanțelor Publice a orașului H., potrivit art. 2 din HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea ANAF (în subordinea ANAF funcționează direcțiile generale ale finanțelor publice județene ca instituții publice cu personalitate juridică).
Față de motivele de fapt și de drept invocate, a arătat că unitatea fiscală AFP H. din cadrul DGFP Iași nu are personalitate juridică și nu poate sta în judecată în nume propriu, astfel încât interese sale pot fi reprezentate în fața instanței de judecată doar prin DGFP a Județului Iași, prin efectul legii.
Prin urmare, luând în considerare toate argumentele mai sus expuse, a solicitat instanței să constate lipsa calității procesuale pasive a ANAF și să dispună scoaterea acesteia din prezenta cauză și, în subsidiar, respingerea acțiunii contestatorului în contradictoriu cu ANAF, ca îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 95/2006, OG nr. 92/2003 și HG nr. 109/2009.
Referitor la excepția invocată, aceasta nu poate fi primită, tribunalul reținând în principal că solicitările formulate de ANAF prin reprezentanții săi, sunt contradictorii ele vizând, pe de o parte introducerea în cauză, iar pe de altă parte, lipsa calității procesual pasive în raportul juridic litigios. Totodată, tribunalul subliniază că transmisiunea calității procesuale de la CNAS la ANAF a operat în virtutea legii, introducerea în cauză a ANAF fiind consecința aplicării art. V alin. 9, 10 din OUG nr. 125/2011. prin urmare, tribunalul va respinge excepția lipsei calității procesual pasive a ANAF.
În această fază procesuală părțile au administrat, la încuviințarea instanței, proba cu acte.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, raportat la prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, tribunalul constată întemeiat recursul formulat.
Se impune în principal a se preciza că în prezentul cadru procesual nu pot fi analizate aspectele invocate de contestatorul-intimat prin întâmpinarea depusă în recurs, aspecte relative la existența și întinderea obligației de plată astfel cum a fost aceasta stabilită prin decizia de impunere pentru că aceste elemente nu pot fi cercetate în cadrul contestației la executare ci doar în contestația împotriva deciziei de impunere ca act administrativ fiscal, în procedura reglementată de art. 205 și următoarele Cod procedură fiscală, procedură pe care contestatorul a probat că a inițiat-o (în acest sens, copia contestației depusă în recurs).
În prezenta procedură, instanța are a verifica exclusiv dacă executarea silită a fost declanșată și derulată cu respectarea prevederilor legale.
Prin contestația cu a cărei soluționare a investit instanța de fond, G. C. a invocat nelegalitatea și netemeinicia executării silite arătând că nu a fost încheiat contract de asigurare cu CAS Iași; cabinetul său medical veterinar a fost închis și radiat din Registrul Unic al unităților medical veterinare începând cu 24.07.2010, că pentru perioada pentru care i s-au calculat contribuții și accesorii figura în calitate de asigurat întrucât deținea funcția de Primar al comunei Coarnele Caprei.
Instanța de fond nu a analizat nici unul dintre aceste motive reținând din oficiu că nu s-a realizat de către CAS Iași comunicarea titlului de creanță către contribuabil, împrejurare în raport de care a constatat nelegalitatea executării silite. Ori, cu dovada depusă în această fază procesuală (fila 6 dosar recurs) CAS Iași a demonstrat că titlul de creanță – decizia de impunere nr. 6065/23.09.2011 a fost comunicată contestatorului la 06.10.2011, sub semnătură de primire. Prin urmare, la data emiterii titlului executoriu – 27.12.2011, creanța era scadentă potrivit art. 111 alin. 2 Cod procedură fiscală.
Reținând în mod greșit necomunicarea titlului de creanță contribuabilului, prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului litigios, situație ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă. Așa fiind, în baza art. 304 pct. 9, 312 alin. 1-3, 5 Cod procedură civilă, tribunalul va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre soluționare pe fond aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei Agenția Națională de A. F..
Admite recursul declarat de recurenta Agenția Națională de A. F. împotriva sentinței civile nr. 5018 din 05.03.2012 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. nr._, sentință pe care o casează, și pe cale de consecință:
Trimite cauza spre rejudecare către aceeași instanță, respectiv Judecătoria Iași.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.11.2012.
Președinte, G. C. | Judecător, A. M. C. | Judecător, E.-C. P. |
Grefier, I. B. |
Red. A.M.C.
Tehnored. M.M.D.
2 ex./19.07.2013
Judecător fond D. P.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 37/2012. Tribunalul IAŞI | Uzucapiune. Decizia nr. 884/2015. Tribunalul IAŞI → |
|---|
