Fond funciar. Decizia nr. 1236/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1236/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 07-10-2015 în dosarul nr. 1236/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 07 Octombrie 2015
Președinte - Doinița T.
Judecător M. S.
Grefier A. M.
DECIZIE CIVILĂ Nr. 1236/2015
Pe rol se află judecarea cererii de apel formulată de către B. V. împotriva Sentinței civile nr. 104 din data de 14.03.2014, pronunțată de Judecătoria Răducăneni, în contradictoriu cu intimații C. JUDEȚEANĂ IAȘI DE F. F., C. L. MOȘNA DE F. F., H. C., G. Jenița, A. M., C. L., Bendaș V., H. C., H. (H.) M., Ș. R., H. M., H. M. C., H. V., Ș. S., H. E., H. S. și M. C.-G., având ca obiect fond funciar constatare nulitate parțială tp.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 14.09.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru 14.09.2015, 21.09.2015, 28.09.2015, 02.10.2015 și pentru astăzi, când,
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răducăneni la data de 22.05.2013 sub nr._, reclamanta B. V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. JUDEȚEANĂ DE F. F. IAȘI, C. L. DE F. F. MOȘNA, H. V., H. C., G. JENIȚA, H. M., H. L., H. V., H. C., H. M., H. R., H. M., H. C., H. I., H. V. și Ș. S., constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr._/30.05.1994, în sensul radierii din titlu a beneficiarilor H. V., H. M. și T. Aristița.
În motivare reclamanta a arătat că prin certificatul de moștenitor nr.54/1978 din 30.08.1978 numiții H. V., H. I. și T. Aristița au renunțat la succesiunea după defuncții H. C. și H. G., iar numiții C. E. și H. M. sunt străini de succesiune după acești autori, singurul moștenitor fiind H. V., mama reclamantei.
Mai arată reclamanta că prin certificatul de moștenitor nr.52/28.03.1995 în urma decesului numitei H. V. au rămas în calitate de moștenitori reclamanta și pârâta Ș. S..
Susține reclamanta că în mod greșit au fost trecuți în titlul de proprietate numiții H. V., H. M. și T. Aristița.
În drept reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr.18/1991.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru în temeiul dispozițiilor art.42 din Legea nr.1/2000.
La data de 12.06.2013 reclamanta a depus la dosar precizări prin care a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu cu următoarele persoane fizice: H. V., H. C., G. Jenița, A. M., C. L., H. E., Bendaș V., H. C., H. M., Ș. R., H. M., H. C., H. I. și H. V..
La data de 14.06.2013 pârâta C. L. de fond funciar Moșna a depus la dosar întâmpinare prin care a arătat că în mod greșit în titlul de proprietate atacat au fost trecute, în afară de H. V., și celelalte persoane care au renunțat sau sunt străine de moștenire, astfel încât acțiunea este legală și temeinică.
În drept pârâta a invocat prevederile art.205-208 Cod proc.civ.
Prin sentința civilă nr. 104 din 14.03.2014 Judecătoria Răducăneni a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta B. V. în contradictoriu cu pârâții C. locală de fond funciar Moșna, C. Județeană de fond funciar Iași, H. C., G. Jenița, A. M., C. L., Bendaș V., H. C., H. M., Ș. R., H. M., H. C., H. I., H. V., Ș. S., H. E., H. S., M. C. G..
A respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul HALAUCĂ V., cu ultimul domiciliu în ., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.
A respins cererea reclamantei de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
A reținut instanța de fond următoarele considerente:
La data de 30.05.1994 pe numele beneficiarilor H. V., H. M., H. V. și T. Aristița a fost eliberat de către C. Județeană de fond funciar Iași titlul de proprietate nr._ (fila nr.4 din vol.I al dosarului), prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 2 ha pe raza comunei Moșna, jud.Iași.
Potrivit documentației, la baza titlului de proprietate s-au aflat cererea formulată de H. V. în calitate de moștenitoare după H. G., cererea formulată de H. M. în numele său și a fratelui H. V. în calitate de moștenitori după H. G., declarații privind amplasamentului terenului solicitat, anexa de validare la Legea nr.18/1991 și Hotărârea nr.10/11.07.1991 (filele nr.65-72 din vol.II al dosarului).
În urma decesului autorului după care s-a făcut reconstituirea- H. G.- și a soției sale, H. C., a fost eliberat certificatul de moștenitor nr.54/1978 (fila nr.7 din vol.I al dosarului), potrivit căruia moștenitoarea celor doi defuncți este H. V., în timp ce H. V., H. I. și T. Aristița apar ca renunțători, iar C. E. și H. M. sunt menționați ca fiind străini de succesiune.
Instanța reține că beneficiara H. V. a decedat la data de 21.03.1993, lăsând în calitate de moștenitori pe reclamantă și pe pârâta Ș. S. așa cum rezultă din certificatul de deces . nr._ (fila nr.92 din vol.I al dosarului), certificatul de moștenitor 52/1995 (fila nr.5 din vol.I al dosarului) și certificatul suplimentar de moștenitor nr.36/2013 (fila nr.6 din vol.I al dosarului).
De asemenea, instanța reține că beneficiarul H. V. a decedat la data de 16.04.1992 (conform certificatului de deces . nr._- fila nr.172 din vol.I al dosarului), lăsând în calitate de moștenitori pe pârâții H. C., G. Jenița, A. M., C. E. și pe numitul H. V. (post decedat), conform sesizării pentru deschiderea procedurii succesorale aflată la fila nr.282 din vol.I al dosarului. Numitul H. V.V. a decedat la data de 04.11.2007 (conform extrasului din registrul de deces –fila nr.38 din vol.II al dosarului), lăsând în calitate de moștenitori pe pârâții H. E., H. S. și M. (H.) G. (sesizarea pentru deschiderea procedurii succesorale- fila nr.39 din vol.II al dosarului).
Beneficiarul H. M. a decedat la data de 24.04.1997, lăsând în calitate de moștenitori pe H. M. (soție postdecedată) și pe pârâții H. C., H. I., H. M., H. C., Bendaș V., H. V., Ș. R. și H. (H.) M., așa cum rezultă din sesizarea pentru deschiderea procedurii succesorale aflată la fila nr.284 din vol.I al dosarului.
Beneficiara T. Aristița a decedat la data de 30.01.1996 (certificatul de moștenitor ..A. nr._- fila nr.173 din vol.I al dosarului), fără a lăsa descendenți, ascendenți în viață sau soț supraviețuitor în viață potrivit susținerilor reclamantei necontestate, astfel încât la moștenirea ei au venit în calitate de succesibili fratele său, H. M. (post decedat), și, prin reprezentare, nepoții fraților anterior decedați, respectiv reclamanta și pârâții Ș. S., H. C., G. Jenița, A. M., C. E., și H. V.V. (post decedat).
Prin prezenta acțiune reclamanta solicită constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr._/30.05.1994 în sensul radierii din titlu a numelui beneficiarilor H. M., T. Aristița și H. V., întrucât sunt renunțători sau străini de succesiunea autorului H. G. și nu au formulat cerere de reconstituire.
Întrucât reclamanta este moștenitoarea beneficiarei H. V., iar în această calitate dobândește toate drepturile patrimoniale ale autoarei – inclusiv dreptul de coproprietate asupra terenului înscris în titlu, instanța reține că reclamanta are interes și, deci calitate procesuală, în promovarea prezentei acțiuni, urmărind ca și folos practic transformarea coproprietății într-un drept de proprietate exclusiv.
De asemenea, susținerile reclamantei că autorii pârâților nu au formulat cereri de reconstituire nu afectează calitatea procesuală pasivă a pârâților așa cum afirmă reclamanta, având în vedere că desființarea unui act juridic nu se poate dispune decât într-un cadru procesual în care participă toți beneficiarii actului sau moștenitorii lor. Susținerile reclamantei sunt apărări care țin de fondul cauzei, ea însăși arătând în cererea de chemare în judecată că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.
Instanța reține că sediul materiei în privința nulității actelor emise în temeiul legilor fondului funciar îl constituie art.III din Legea nr.169/1997 care la alin.1 lit.a prevede că sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptățite.
Este adevărat că art. III din Legea nr.169/1997 a intrat în vigoare după momentul emiterii celor două titluri de proprietate atacate în prezenta cauză.
De asemenea, instanța reține că nulitatea absolută a unui act juridic este sancțiunea care intervine atunci când nu au fost respectate anumite condiții imperativ prevăzute de lege la încheierea/emiterea actului, iar verificarea acestor condiții nu se poate face decât prin raportare la prevederile legale existente la momentul încheierii actului.
Cu toate acestea, art.III din Legea nr.169/1997 nu vine să instituie noi cazuri de nulitate absolută - pentru a fi aplicabil doar titlurilor emise după . Legii nr.169/1997, ci doar reglementează juridic cazurile în care este incidentă sancțiunea nulității absolute ca urmare a nerespectării dispozițiilor legilor fondului funciar, inclusiv ale Legii nr.18/1991 în forma sa inițială, sancțiune care, până la apariția Legii nr.169/1997, oricum intervenea în caz de încălcare a dispozițiile imperative dar nu ca o nulitate expresă, ci doar ca o nulitate virtuală. Această interpretare este susținută și de forma părții introductive a art.III care are următorul conținut: „Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte…..”.
Prin urmare instanța în analiza fondului acestei cauze va avea în vedere dispozițiile legilor fondului funciar în vigoare la data emiterii titlului de proprietate atacat, urmând să verifice dacă încălcarea lor este sancționată cu nulitatea expresă prevăzută de art.III din Legea nr.169/1997.
Instanța constată că în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. 3 („stabilirea dreptului de proprietate se face,la cerere, prin eliberarea unui titlu de proprietate "), art. 11 alin. 3 („ stabilirea dreptului de proprietate se face la cerere..."), art. 36 și art. 48 („ cetățenii români cu domiciliul în străinătate.....pot face cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafețele de terenuri agricole sau terenuri cu destinație forestieră...") din Legea nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, stabilirea (reconstituirea) dreptului de proprietate se face numai la cerere, depusă de fostul proprietar sau de către moștenitorii acestuia la primăria localității în raza căreia se afla terenul.
Potrivit art.12 din Legea nr.18/1991 (în vigoare la data emiterii titlului de proprietate atacat), calitatea de moștenitor a persoanei care solicită stabilirea dreptului de proprietate se stabilește pe baza certificatului de moștenitor sau a hotărârii judecătorești definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moștenirii, iar moștenitorii care nu-și pot dovedi aceasta calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiți repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului lor, ei fiind considerați ca au acceptat moștenirea prin cererea pe care o fac comisiei.
Instanța constată că reglementarea dată prin ansamblul dispozițiilor legilor fondului funciar are ca scop reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestuia, în favoarea foștilor cooperatori, a moștenitorilor acestora și a altor persoane care, la data intrării în vigoare a legii nu aveau calitatea de proprietari, dreptul de proprietate al acestor persoane fiind reconstituit, sau, după caz, constituit, în temeiul și în condițiile legii, aceasta stabilind procedura pe care persoana interesată trebuie să o parcurgă pentru a beneficia de stabilirea dreptului de proprietate.
Art.12 din Legea nr.18/1991 (în prezent art.13) a generat o practică neunitară în ce privește posibilitatea moștenitorilor renunțători de a formula cereri de reconstituire și de a beneficia de stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aparținând persoanelor la o căror moștenire au renunțat. Astfel, dacă în ceea ce privește persoanele străine de succesiune (cum este în cauză defunctul H. M.) a fost în general îmbrățișată opinia că acestea beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a moștenirii cu privire la terenurile ce au aparținut autorului lor, în schimb pentru renunțători (cum este situația beneficiarilor T. Aristița și H. V.) s-au conturat două opinii. Pe de o parte, s-a statuat că succesibilul renunțător nu poate beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate deoarece eredele care renunță este considerat că nu a fost niciodată erede, iar renunțarea privește atât bunurile existente în succesiune la data decesului autorului, cât și cele ce eventual ar intra ulterior în succesiunea respectivă. Pe de altă parte, s-a susținut că de repunerea în termen pot beneficia și succesibilii care au renunțat la moștenire, întrucât legea nu distinge, iar prevederile art.12 au caracter derogator de la regulile de drept comun ale devoluțiunii succesorale.
Această controversă s-a perpetuat până în anul 2007 (așadar timp de 13 ani de la data emiterii titlului atacat), când Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr.IX/5.02.2007 prin care a admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a statuat că în aplicarea dispozițiilor art. 8 și art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 (fostul art.12), beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai moștenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil, iar nu și cei care au renunțat la moștenire.
Prin urmare, cel care a renunțat la moștenirea autorului său nu este repus în termenul de acceptare cu privire la terenurile predate de autor la stat și nu este o persoană îndreptățită la reconstituire. De asemenea, cel care este străin de succesiune beneficiază de repunerea în termen întrucât nu este renunțător.
Instanța constată că în cauză nu este chemată să analizeze o procedură de stabilire a dreptului de proprietate în faza premergătoare emiterii titlului de proprietate, ci să verifice un act prin care s-a recunoscut un drept de proprietate în condițiile legii fondului funciar într-o procedură care s-a finalizat în urmă cu 20 de ani. Întrucât dreptul de proprietate a fost anterior stabilit, desființarea titlului de proprietate se impune a fi analizată și prin prisma dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului care garantează protecția proprietății și care au prioritate în raport de legislația internă în temeiul art.20 alin.2 din Constituția României.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Toșcută și alții c. României, a reținut că anularea titlurilor de proprietate emise în baza legilor fondului funciar, se analizează ca o privare de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 și prin urmare este permisă numai dacă este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și păstrează un just echilibru între interesul general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului. In cazul în care anularea titlurilor de proprietate este justificată exclusiv de fapte imputabile autorităților și fără ca beneficiarii titlurilor anulate să primească o despăgubire echitabilă sau un teren echivalent, Curtea arată că, și dacă s-ar putea demonstra că servește unei cauze de interes public, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, impunând beneficiarilor titlurilor o sarcină specială și exorbitantă care rupe echilibrul între interesul general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului.
De asemenea, în hotărârea dată în cauza Jones c. României, din data de 3 februarie 2009, Curtea, mergând pe aceeași linie, a arătat că atât timp cât în sarcina beneficiarului unui act administrativ prin care i se recunoaște dreptul de proprietate, nu se poate reține nicio culpă, anularea acestui act, fãrã a se oferi o despăgubire echitabilă beneficiarului, pe motiv că autoritățile administrative au descoperit ulterior emiterii actului că nu erau îndeplinite cerințele legale pentru emiterea actului, constituie o privare de proprietate nejustificată (obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor anterior emiterii actului, fiind încălcată de autorități, motivația în sensul că ulterior s-ar fi descoperit că nu erau îndeplinite cerințele legale, neconstituind în accepțiunea Curții o motivație pertinentă și suficientă). In hotărârea făcută publică în data de 1 iulie 2008, în cauza I. c. României (definitivă în data de 01.12.2008, ca urmare a respingerii cererii de retrimitere a cauzei la Marea Cameră), în care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 prin emiterea a două titluri de proprietate pentru același teren, Curtea a reiterat constatările din hotărârile date în cauzele M. și D. c. României și D. c. României în sensul că o decizie administrativă prin care se recunoaște calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra unui imobil se analizează ca o creanță împotriva statului, suficient de bine stabilită pentru a putea fi calificată ca « valoare patrimonială » protejată de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1. In aceeași hotărâre, Curtea arată în continuare, că autoritățile cărora le revin atribuții în baza Legii nr. 18/1991 nu pot fi exonerate de responsabilități în cazul în care, prin acțiunile lor, aduc atingere drepturilor protejate de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1. Această concluzie, se impune cu atât mai mult în situațiile în care autoritățile administrative locale și județene creează și întrețin situații litigioase neîndeplinindu-și obligațiile de a verifica în mod temeinic îndeplinirea condițiilor pentru eliberarea titlurilor de proprietate.
Or, raportat la prevederile Convenției instanța reține că reclamanta nu numai că nu a atacat niciun act prealabil emiterii titlului de proprietate, dar timp de 19 ani de la emiterea titlului de proprietate a stat în pasivitate, în această perioadă titlul intrând în circuitul civil și producându-și efectele ca orice alt act juridic. Este adevărat că, spre deosebire de beneficiarul H. M. care a fost repus în termenul de acceptare a moștenirii întrucât nu a renunțat la moștenire și a formulat cerere de reconstituire, în privința sa fiind respectată procedura de stabilire a dreptului de proprietate, numiții H. V. și T. Aristița au renunțat la moștenirea autorului H. G., iar T. Aristița nici nu se regăsește menționată ca solicitant sau moștenitor în vreuna din cererile de reconstituire formulate. Cu toate acestea, nerespectarea dispozițiilor legii fondului funciar privitoare la persoanele îndreptățite la stabilirea dreptului de proprietate este imputabilă exclusiv autorităților – în speță celor două comisii de fond funciar-, care aveau obligația de a face toate verificările prealabile emiterii titlului- și nu beneficiarilor T. Aristița și H. V. în sarcina cărora nu se poate reține nicio culpă.
Prin prisma art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privarea moștenitorilor defuncților T. Aristița și H. V. de dreptul de proprietate recunoscut prin titlul atacat este prevăzută de lege (art.III din Legea nr.169/1997) și urmărește un scop legitim (înlăturarea neregulilor care au intervenit în procedura emiterii titlului de proprietate și recunoașterea dreptului în favoarea persoanelor îndreptățite), dar nu păstrează un just echilibru între interesul general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului. Instanța apreciază că înlăturarea celor doi beneficiari din titlu, după ce timp de 20 de ani ei sau succesorii lor s-au bucurat nestânjenit de dreptul lor de proprietate care a fost recunsocut de autoritățile statului și nu a fost contestat de ceilalți titulari, reprezintă pentru moștenitorii celor doi o sarcină exorbinantă care este incompatibilă cu protecția oferită de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
Față de aceste considerente, întrucât în cazul defunctului H. M. a fost respectată procedura de stabilire a dreptului de proprietate, acesta beneficiind de repunerea în termenul de acceptare a moștenirii pentru terenurile predate la stat de autorul H. G., iar în cazul defuncților T. Aristița și H. V. înlăturarea lor din titlu ar constitui o privare de proprietatea nepermisă de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea principală.
Având în vedere că a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului H. V V., instanța va respinge cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.
În baza art.451 din Codul de proc.civ. din 2013, întrucât acțiunea va fi respinsă, instanța va respinge și cererea reclamantei de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat apel reclamanta B. V., formulând următoarele critici:
Sentința apelată se centrează pe două elemente: pasivitatea reclamantei pe de o parte, respectiv exercitarea în mod nestânjenit a atribuțiilor dreptului de proprietate de către moștenitorii numiților T. Artistița și H. V., pe de altă parte. Autoarea reclamantei, H. V., s-a născut și a domiciliat in . anul 1988, după care s-a mutat in localitatea Timișoara, unde a decedat. Aceasta a lucrat toată viața la C.A.P., și-a întreținut părinții, pe care i-a înmormântat.
După stabilirea dreptului de proprietate conform titlul de proprietate atacat, apelanta a făcut unele lucrări de întreținere a locuinței pe care a moștenit-o de la antecesoarea sa, a cultivat terenul agricol aferent. Terenul din extravilan a fost înscris in Asociația agricolă din comună.
A solicitat ieșirea din indiviziune unchilor săi, lucru categoric respins de aceștia. După desființarea asociației agricole parcelele extravilan au fost ocupate abuziv de H. M. și soția acestuia, deși îi promiseseră că vor elibera terenul. De-a lungul timpului reclamanta a făcut numeroase demersuri pentru stabilirea corectă a dreptului de proprietate, a achitat impozitul pentru ½ din suprafața de 2 ha consemnată in titlul atacat și a solicitat vecinilor să lucreze terenul, însă acestora li s-a interzis accesul pe teren. Așadar nu a stat in pasivitate, spre deosebire de numiții T. Aristița și H. V., ori moștenitorii acestora.
Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, încălcând dispozițiile imperative ce reglementează sancțiunea nulității absolute. Instanța nu poate să înlăture aplicarea efectelor nulității absolute prin raportare la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Invocând disp. art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, susține că instanța de fond a reținut corect că numiții H. V. și T. Aristița au renunțat la moștenire, aceasta din urmă neregăsindu-se ca solicitant in vreuna dintre cererile de reconstituire formulate. Regimul juridic al nulității absolute se concretizează în următoarele reguli: poate fi invocată de oricine are interes, oricând și nu poate fi acoperită prin confirmare.
Potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. Imprescriptibilitatea acțiunii se explică prin caracterul constatator al acestei acțiuni cât și prin finalitatea instituirii sancțiunii nulității absolute în sensul că prin intermediul ei se ocrotește un interes obștesc, astfel încât să poată fi invocată oricând.
O altă explicație a imprescriptibilității acțiunii în constatarea nulității absolute se regăsește în corelația ce există între nulitate și prescripția extinctivă. În acest sens atât nulitatea cât și prescripția extinctivă au ca fundament ocrotirea unor interese obștești, generale și nu este cazul ca nulitatea absolută să fie subordonată prescripției extinctive, spre deosebire de nulitatea relativă.
A treia regulă a regimului juridic al nulității absolute, ce instituie imposibilitatea înlăturării nulității absolute prin confirmare, este o consecință a primelor două, care, practic, ar fi anihilate dacă s-ar putea renunța valabil la dreptul de a putea invoca nulitatea absolută și se explică, de asemenea, prin caracterul obștesc al interesului ocrotit de norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea absolută.
Invocă efectul retroactivității nulității absolute justificat prin necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate și a împiedicării producerii unor efecte contrare legii, susținere întemeiată pe considerente din doctrina internă și franceză. Principiul retroactivității decurge din principiul legalității. Restabilirea legalității încălcate în momentul emiterii actului impune înlăturarea efectelor produse în temeiul acestora. Ca atare operațiunea sau stipulațiile înlăturate printr-o hotărâre judecătorească încetează să mai existe, fiind desființate încă din momentul perfectării actului și nu numai din momentul în care instanța s-a pronunțat. Astfel concordanța dintre lege și act poate fi pe deplin restabilită.
Prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare a hotărârii CEDO ce a fost pronunțată în cauză Toșcuță și alții contra României. Prin aceasta nu au fost analizate dispoziții legale de drept intern care prevăd sancțiunea nulității absolute ci s-a pronunțat o hotărâre în echitate, pentru a se corija dezechilibrul cauzat de procedurile judiciare și administrative contradictorii. Într-adevăr, în materie civilă, dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este parte, însă este eronat din punct de vedere juridic să se renunțe la aplicarea celei mai grave sancțiuni civile din dreptul intern, in favoarea unui raționament dintr-o hotărâre CEDO care nici măcar nu își găsește identitatea în speța de față. Aceasta cu atât mai mult cu cât radierea numiților T. Aristița și H. V. din titlul de proprietate atacat este prevăzută expres de lege ( art. III din Legea nr. 169/1997), urmărește un scop legitim și în realitate, contrar celor reținute de prima instanță, păstrează un just echilibru între interesul general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului.
A solicitat, în consecință, schimbarea sentinței și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare intimata C. locală Moșna pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a solicitat admiterea apelului, admiterea acțiunii ca temeinică și legală având în vedere datele consemnate in certificatele de moștenitor nr. 54 din 30.08.1978 și certificatul de moștenitor nr. 52 din 28.03.1995, dar și faptul că ceilalți moștenitori, cu excepția autoarei reclamantei, fie nu au formulat, fie nu aveau dreptul să formuleze cerere de reconstituire a dreptului de proprietate.
Bendaș V. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de apel. Susține că reclamanta nu are interesul legitim cerut de art. III. din Legea 169/1997 în anularea absolută parțială a titlului de proprietate nr. 958/1994, acela de a i se reconstitui dreptul de proprietate după defuncta H. V. in calitate de moștenitoare, întrucât ceilalți nu erau îndreptățiți la reconstituire. Pentru ca interesul reclamantei să fie legitim trebuia ca aceasta să fi avut înregistrată, la data emiterii titlului atacat, o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru aceeași suprafață de teren. Speța de față nu se încadrează in niciuna dintre dispozițiile prezentate exemplificativ in art. III. din Legea 169/1997. Legea aplicabilă titlului de proprietate este legea în vigoare la data emiterii titlului de proprietate, anul 1994. La acea dată moștenitorii defuncților H. C. și H. G. au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate. Pentru ca interesul reclamantei să întrunească cerințele stabilite ope legis este nevoie ca aceasta să îndeplinească cerințele de admisibilitate prevăzute de legea în vigoare la data emiterii titlului de proprietate. Astfel, dacă avea o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru această suprafața, i-ar fi conferit și calitatea procesuală activă în acțiunea în constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate și interesul legitim prevăzut de legiuitor in conținutul art. III din Legea 169/1997.
Intimata Ș. S. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea apelului. Susține că reclamanta, sora sa, a încercat constant să întabuleze terenurile și să rectifice titlul de proprietate. Intimata susține că a plătit, alături de reclamantă, constant impozitele. T. Aristița, persoană decedată, fără moștenitori, nu a formulat cerere de reconstituire și a renunțat la moștenire. H. V. a renunțat expres la moștenire.
Judecata in apel s-a purtat cu citarea moștenitorilor intimatului H. M.I. decedat la data de 12.04.2014( ulterior pronunțării sentinței apelate), ca și ai numitului H. C., decedat la data de 2.02.2015.
Apelul este fondat și va fi admis pentru considerentele ce urmează:
Instanța de fond reține ca probate criticile formulate prin cererea de chemare in judecată in privința neîndreptățirii numiților T. Aristița și H. V. la reconstituire, ca renunțători la succesiunea autorilor comuni dar și pentru că T. Aristița nu a formulat cerere de reconstituire. Reține, de asemenea, corect, aplicabilitatea motivului de nulitate prev. de art. III alin (1) lit.a) din Legea 169/1997 titlului de proprietate emis anterior intrării in vigoare a acestei legi. Raționamentul expus de instanța de fond cu privire la situația de fapt dedusă judecății și normele de drept interne aplicabile este complet, corect, coerent expus.
Motivul respingerii cererii reclamantei este dat de concluzia judecătorului fondului, pe care o argumentează ca fiind in acord cu jurisprudența CEDO în materie, potrivit cu care anularea titlului de proprietate, deși este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, încalcă obligația de just echilibru între interesul general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului. Ca urmare înlăturarea celor doi din titlul de proprietate după 20 de ani de la emiterea lui, timp în care succesorii s-au bucurat nestânjenit de dreptul lor de proprietate recunoscut de autoritățile statului, fără a fi contestat de titulari, reprezintă pentru moștenitori o sarcină exorbitantă, incompatibilă cu protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Motivul de apel privind greșita aplicare a jurisprudenței CEDO în speță, respectiv nerelevanța Hotărârii pronunțate in cauza „Toșcuță și alții c. României” este fondat.
Raționamentul judecătorului fondului în baza căruia a reținut instituirea in sarcina moștenitorilor celor doi titulari ai dreptului de proprietate a unei sarcini exorbitante prin anularea titlului este nefondat. Distanța în timp dintre data eliberării titlului și data cererii de chemare in judecată, respectiv împrejurarea că în tot acest timp moștenitorii persoanelor înscrise în titlul de proprietate s-au bucurat de prerogativele acestui drept, recunoscut de autorități, corelată cu pasivitatea reclamantei în sensul verificării legalității titlului, nu generează o sarcină exorbitantă pentru aceștia.
În analiza acestui aspect Tribunalul reține următoarele:
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( în continuare CEDO) invocată de instanța de fond nu este aplicabilă în speță, câtă vreme nu se poate reține un grad rezonabil de similaritate între situația de fapt dedusă judecății în procesul de față și situația de fapt ce a făcut obiectul judecății Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Jones c. României, Toșcuță și alții c. României, Cauza I. c. României, cauza D. c. României.
Astfel:
1. În cauza „Jones c. României” CEDO a reținut că reclamantul a suportat o sarcină excesivă și disproporționată datorată comportamentului autorităților, care i-au recunoscut dreptul de proprietate printr-un act administrativ, suspendat de drept ca urmare a contestației Prefectului o lună mai târziu. In privința legalității ingerinței în dreptul de proprietate Curtea a exprimat îndoielile sale cu privire la pertinența argumentelor instanțelor naționale, care au reținut că la data recunoașterii dreptului de proprietate al reclamantului Primăria nu mai avea dreptul să dispună asupra bunului ca urmare a unei Hotărâri de Guvern, care a intrat in vigoare patru zile după data recunoașterii dreptului reclamantului. Anularea dispoziției de restituire s-a întemeiat pe motive care priveau fapte direct imputabile autorităților, ținute să verifice dacă reclamantul întrunea condițiile legale de restituire. Reclamantul a reluat procedura administrativă pentru stabilirea dreptului său de proprietate, recunoscut irevocabil în anul 2007.
2. În cauza „Toșcuță contra României” Curtea a stabilit că reclamanții au suportat un prejudiciu special și exorbitant constând în lipsirea de dreptul de folosință a două terenuri și de orice despăgubire sau măsură reparatorie în acesta privință. Anularea titlurilor lor de proprietate s-a întemeiat pe fapte imputabile exclusiv autorităților: comisia municipiului nu a verificat dacă sunt întrunite condițiile impuse de lege, inclusiv cele de ordin procedural, pentru eliberarea titlului de proprietate ( corelarea procedurii emiterii titlului de proprietate cu existența în curs de soluționare a contestației parohiei); instanța, anulând titlurile, reține că acestea nu au ținut seama de o hotărâre judecătorească ce nu fusese pronunțată încă la data eliberării titlurilor și care a fost rezultatul unui proces în care reclamanții nu au fost părți.
3.Cauza „I. contra României” a constatat crearea în sarcina reclamantei a unui prejudiciu disproporționat prin erorile autorităților administrative întrucât, deși beneficiară a unui titlu de proprietate în temeiul căruia a exploatat terenul timp de nouă ani, aceasta a fost privată de dreptul său timp de peste cinci ani, fără despăgubiri, fără teren echivalent, urmare a transferului terenului său, pe cale administrativă, unei alte comune, respectiv a eliberării unui nou titlul de proprietate de către aceasta unui terț, fără a fi fost informată in acest sens, fără ca autoritățile să aibă vreo inițiativă de a pune capăt acestei situații de care erau responsabile, fiind eliberate două titluri de proprietate pentru același teren.
4.Cauza „D. contra României” a condus la condamnarea statului român de asemenea pentru că reclamantul, deși titular al unui titlu de proprietate valabil, se vede privat de terenul său pe durata a 13 ani fără a fi primit despăgubiri sau un teren echivalent, fapt datorat eliberării a unui alt titlu de proprietate în folosul unui terț pentru același teren. Se reține in cuprinsul hotărârii ( cu trimitere la decizia Curții din cauza „M. și D. contra României” – paragraf 40, alineatul al doilea), că autoritatea administrativă care a ordonat restituirea terenurilor în baza Legii 18/1991 era ținută să verifice dacă exigențele impuse de lege erau întrunite anterior eliberării acestui titlu.
Epuizând analiza hotărârilor CEDO enunțate de instanța de fond în sentința apelată, tribunalul stabilește că nu poate fi reținută existența similarității între situația de fapt dedusă judecății în cauza de față și situațiile de fapt analizate în hotărârile numite . Niciuna dintre aceste hotărâri nu reține culpa autorităților administrative de a nu fi aplicat corect procedurile ce au condus la eliberarea titlurilor de proprietate ca argument exclusiv al condamnării statului român pentru încălcarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, ori a art. 1 din Protocolul nr. 1, niciuna nu reține în același sens aprecieri legate de durata de timp dintre data actului contestat și data procedurii de anulare a acestuia ci doar cu referire la durata de timp în care reclamantul a fost lipsit de bun. .
În esență CEDO sancționează culpa autorităților pentru lipsa de rigoare a modalității de aplicare a procedurilor, necorelate, care au condus la lipsirea constantă, pe durate mari de timp, a titularilor dreptului de proprietate de beneficiile acestui drept, în lipsa oricărei despăgubiri (cauzele „D. c. României” și „I. c. României”), în ambele situații existența a două titluri de proprietate pentru același teren conducând pentru reclamanți la o recunoaștere formală a dreptului. Curtea atribuie autorităților și omisiunea de a acționa pentru a pune capăt acestor situații.
Distinct, în cauzele „Jones contra României” respectiv „Toșcuță și alții c. României” Curtea a reținut prejudicierea exorbitantă a reclamanților ca efect al culpei autorităților, reținând în privința procedurilor judiciare fracturi ale raționamentului juridic adoptat in procedura anulării titlului de proprietate ( prin recunoașterea efectelor unei hotărâri de guvern/hotărâri judecătorești mai înainte de momentul prevăzut de lege în acest sens, respectiv- în cazul hotărârii judecătorești- anterior pronunțării sale) care lipsesc de fundament procedurile ce au condus la anularea actelor constatatoare ale dreptului de proprietate.
Se observă că în toate situațiile analizate dreptul de proprietate al reclamanților din cauzele CEDO enunțate exista, însă exercitarea sa a fost împiedicată pe temeiul unor proceduri al căror curs a fost influențat exclusiv de culpa autorităților. S-a dat eficiență dreptului de proprietate și atunci când anularea actului său constatator a fost rezultatul unor proceduri judiciare în privința cărora Curtea și-a exprimat îndoielile privind relevanța motivelor formulate de instanțele naționale.
Este evident că in toate cazurile punctul de plecare a fost culpa autorităților in aplicarea procedurilor, de legalitatea cărora erau direct răspunzătoare. Niciuna dintre cauzele invocate nu au reținut încălcarea drepturilor recunoscute de Convenție numai pe acest argument.
Ca urmare, reținerea incidenței unor raționamente ale CEDO din cauzele invocate prin extragerea lor din contextul hotărârilor în care au fost pronunțate și tratarea la nivel principial, disociat de situația de fapt asupra căreia s-au pronunțat, în relație cu care instanța de fond nu a analizat gradul de similaritate al speței de față, a făcut posibilă soluția netemeinică de respingere a cererii de chemare in judecată. Analiza globală a considerentelor Curții din fiecare speță invocată în relație cu situația de fapt dedusă judecății acolo este de esența identificării responsabilităților rezultate din jurisprudența CEDO in sarcina instanțelor naționale și a stabilirii incidenței directe a acesteia în acest proces pentru fundamentarea in drept a hotărârii.
A primi raționamentul instanței potrivit căruia culpa autorităților care nu au verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege la eliberarea titlului de proprietate alăturaă duratei timpului scurs, 19 ani, până la data prezentei acțiuni, înseamnă a adăuga legii, anihilând aplicarea unei sancțiuni care protejează interese de ordine publică, menite să asigure tocmai validitatea procedurilor și să contribuie la consolidarea securității raporturilor juridice ce ar putea fi constituite pe temeiul dreptului înscris în titlul de proprietate. Oricare dintre motivele de nulitate reglementate de art. III din Legea 169/1997 are ca punct de pornire culpa autorităților. Dacă s-ar reține argumentul instanței de fond ca suficient în înlăturarea nulității absolute ar însemna ca dispozițiile legale aici înscrise să nu se mai aplice iar legalitatea actelor emise in procedura stabilirii dreptului de proprietate să nu se mai verifice . Ordinea juridică ar fi astfel grav afectată.
Tot astfel dacă s-ar reține ca legitim criteriul duratei de timp dintre data eliberării titlului și data acțiunii de constatare a nulității, pe lângă nelegalitatea demersului, s-ar ajunge la situații incontrolabile juridic și lipsa totală de previzibilitate a aplicării legii: ar fi necesar a se aprecia în fiecare acțiune în constatarea nulității care sunt limitele de timp care pot justifica un raționament identic celui expus de judecătorul fondului și până unde ar putea merge acesta în suprimarea nulității absolute. S-ar constitui astfel premisa clară a aplicării discreționare a legii câtă vreme fiecare judecător ar avea libertatea de a aprecia când e prea târziu să se invoce nulitatea absolută, cauzată de culpa autorităților. Ca urmare un atare raționament nu va fi primit de instanța de apel.
Reținând caracterul exorbitant al sarcinii impuse moștenitorilor numiților H. V. și T. Aristița instanța de fond, în fapt, apreciază asupra oportunității aplicării sancțiunii nulității, care nu interesează. Constatarea nulității absolute are rolul de a asigura conformitatea actului contestat cu legea în baza căruia a fost emis, ca scop absolut, a cărui atingere nu este ținută de măsura disconfortului creat beneficiarului dreptului afectat de nulitate. Instanța nu a fost ținută să aprecieze asupra efectelor nulității, ci asupra incidenței acesteia. Pentru aceleași motive, nu interesează nici conduita reclamantei adoptată în relație cu pârâții în privința terenului, obiect al titlului de proprietate ori diligența acesteia în vederea anulării titlului. Faptul că nulitatea absolută poate fi invocată numai de către persoanele care justifică un interes legitim nu permite condiționarea constatării sale de conduita anterioară a celor interesați în invocarea nulității, tocmai pentru că valorile sociale ocrotite de norma nesocotită, deși corespund unor interese private, sunt superioare limitelor acestora iar nulitatea absolută nu este supusă confirmării, așa cum corect invocă apelanta.
În fine, în lumina considerentelor expuse, suficiente pentru admiterea apelului și reformarea sentinței, este de prisos a se stărui și asupra împrejurării că instanța de fond a analizat incidența jurisprudenței CEDO doar din perspectiva pârâților. Nu a analizat respectarea drepturilor și garanțiilor recunoscute de art. 1 din Protocolul nr. 1 în relație cu reclamanta, (moștenitoare a numitei H. V., pentru care s-a probat îndreptățirea la reconstituire având in vedere calitatea sa de moștenitoare, dovedită în condițiile legii și cererea de reconstituire formulată) pentru ipoteza în care s-ar refuza acesteia aplicarea sancțiunii nulității absolute parțiale a titlului de proprietate pe considerentele - foarte general spuse – de a fi fost invocată prea târziu, respectiv de a se datora culpei comisiilor care l-au emis.
Pentru toate aceste motive tribunalul stabilește că apelul declarat de reclamantă este fondat în privința ambelor motive, atât in ceea ce privește nesocotirea regimului juridic al nulității absolute cât și în privința greșitei rețineri a instituirii în sarcina pârâților a unei sarcini exorbitante, prin raportare la jurisprudența CEDO.
Apelul va fi admis in temeiul art. 480 alin 1 Cod pr.civilă, iar sentința va fi schimbată în parte, cu admiterea în parte a acțiunii.
În acest sens Tribunalul constată că instanța de fond a stabilit corect realitatea situației de fapt reclamate în privința numiților H. V. și T. Aristița, aplicarea motivului de nulitate prev. de Legea 169/1997, art. III alin (1) litera a), incidența efectelor Deciziei nr. XI din 5.02.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru considerente pe care tribunalul și le însușește.
Suplimentar acestora Tribunalul reține și următoarele:
Rațiunea legilor reparatorii in materia fondului funciar a fost aceea de a repara abuzurile regimului comunist făcute după anul 1945; aceste reglementari realizează în mod special o reparație a dreptului de proprietate si de moștenire asupra pământului, drepturi ce au fost încălcate în procesul cooperativizării agriculturii.
Acest rol rezulta din interpretarea coroborata a dispozițiilor in materie dar si din interpretarea lor teleologică și istorică, evoluția reglementărilor în sensul lărgirii sferei de persoane, de bunuri si de situații cărora li se aplică măsurile reparatorii prin adoptarea succesivă a legilor de referință in materie -Lg. 18/1991, Lg. 169/1997, Lg. 1/2000, Lg.247/2005 – evidențiind evoluția opticii legiuitorului asupra importanței si necesitații reparației în sine, dreptul suveran al acestuia de a-si alege atât obiectul, cat si întinderea reglementării date prin lege, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituție, fiind consacrat in jurisprudența Curții Constituționale.
Legea 18/1991, ca lege specială reparatorie în materia proprietății private asupra terenurilor, are funcția de a restabili ordinea juridică afectată de abuzurile regimului comunist în materie de proprietate. Ca urmare, prin lege, a fost determinat câmpul de aplicare al măsurilor reparatorii cu această finalitate, anume persoanele îndreptățite la reparație, felul reparației, întinderea sa, condițiile de acordare. Atât procedura administrativă de stabilire a dreptului de proprietate cât și cea a controlului jurisdicțional asupra actelor întocmite în etapa administrativă sunt ținute de respectarea exigentă a limitelor determinate de lege pentru stabilirea și acordarea reparației, cu caracter imperativ.
Recunoașterea dreptului la reparație se realizează la cerere și numai persoanelor anume prevăzute de lege. Așadar și formularea cererii de reconstituire ( direct ori prin reprezentant) și întrunirea condițiilor pentru reținerea calității de persoană îndreptățită la reconstituire, adică apartenența la categoria determinată de lege căreia i se recunoaște acest drept, sunt de esența stabilirii dreptului de proprietate în procedura Legii 18/1991, prin urmare nesocotirea lor odată cu eliberarea actelor de reconstituire atrage nulitatea absolută a acestora.
Pentru T. Aristița și H. V. s-a reținut corect de către instanța de fond calitatea de renunțători la succesiunea numitului H. G. ( certificat de moștenitor nr. 54/1978 autentificat la notariatul de Stat Județean Iași, fila 7, Vol I, dosar fond și copia registrului de acceptări și renunțări la succesiune aflată la filele 27-29, vol. II. ds. fond) persoană deposedată de teren, prin urmare autor al dreptului reconstituit prin titlul de proprietate, așa cum rezultă din cererea de reconstituire ( fila 76, verso, vol. II. ) și în anexa de validare aflată la fila 74, vol.II, ds. fond.
Reține Tribunalul că T. Aristița nu a formulat cerere de reconstituire, tot astfel și H. V., indicat în calitate de moștenitor al numitului H. G. in declarația dată de H. M. la aceeași dată cu cererea de reconstituire formulată de acesta (14.03.1991), nu însă și în cererea de reconstituire.
Potrivit art. 12 alin 1, 2 din Legea 18/1991 în redactarea în vigoare la data eliberării titlului de proprietate contestat, nr. 95.890 din 30.05.1994 „Calitatea de moștenitor se stabilește pe baza certificatului de moștenitor sau a hotãrîrii judecãtorești definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezulta acceptarea moștenirii.
Moștenitorii care nu-și pot dovedi aceasta calitate, întrucît terenurile nu s-au gãsit în circuitul civil, sînt socotiți repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului lor. Ei sînt considerați ca au acceptat moștenirea prin cererea pe care o fac comisiei. „
În aplicarea acestui text tribunalul stabilește că nu au calitatea de moștenitori repuși in termenul de acceptare T. Aristița și H. V., renunțători cu declarație expresă la moștenirea tatălui lor, H. G., textul fiind aplicabil doar moștenitorilor care au acceptat succesiunea, expres ori tacit, ori moștenitorilor pentru care s-a stabilit că sunt străini de succesiune ca urmare a neacceptării acesteia in termen.
În același sens s-a statuat și prin Decizia nr. XI din 5.02.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție –Secțiile Unite pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii cu referire la aplicabilitatea art. 13 alin (2) din Legea 18/1991 republicată ( fostul art. 12 din Legea 18/1991), anume că beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai moștenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil, iar nu și cei care au renunțat la moștenire.
Decizia este general obligatorie.
Nu are relevanță împrejurarea că aceasta a fost pronunțată mult după eliberarea titlului de proprietate. Incidența acesteia nu se apreciază după regulile de aplicare a legii pentru că nu este lege ci hotărâre judecătorească. Forța sa juridică, anume obligativitatea interpretării date art. 13 alin (2) din Legea 18/_ republicată, text corespondent, rezultat din renumerotare, pentru art. 12 alin (2) din Legea 18/1991 ( forma inițială), este indiscutabilă pentru toate procesele în care se cercetează aplicarea acestuia, asupra căruia s-a pronunțat recursul în interesul legii, mecanism juridic prin intermediul căruia se asigură interpretarea și aplicară unitară a legii de către toate instanțele de judecată.
Nulitatea absolută operează pentru două motive: numiții H. V. și T. Aristița nu au formulat cerere de reconstituire și nu au calitatea de moștenitori ai defunctului H. G.. Ambele elemente constituie condiții de esența îndreptățirii la reconstituire, prevăzute în art. 8 alin (2), respectiv art.8 alin (2) cu referire la art. 12 alin (2) din Legea 18/1991 forma inițială.
Nulitatea se va constata in temeiul Legii 169/1997, art. III, litera a) unde, in enumerarea exemplificativă a situațiilor în care actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptățite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri este exemplificată doar ipoteza celui de-al doilea motiv de constatare a nulității din speța de față, anume lipsa calității de moștenitor (art. III, litera a) pct.(i) ultima teză - „ sau care nu au moștenit asemenea terenuri”).
Având in vedere caracterul exemplificativ al acestei enumerări - așa cum rezultă din sintagma „cum sunt” din alin (1), lit.a) - cazurile de nulitate absolută ce pot fi reținute in privința actelor de stabilire a dreptului de proprietate nu se limitează la ipotezele enumerate în cuprinsul acestui text ci sunt date și de alte situații în care condițiile prevăzute pentru reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate prin norme imperative din legea specială sunt nesocotite. Este ipoteza absenței cererii de reconstituire; lipsa acestei cereri echivalează cu reconstituirea din oficiu a dreptului de proprietate, ceea ce legea nu permite, având in vedere modalitatea de redactare a art. 8 alin (3) din Legea 18/1991 care include condiția „la cerere”.
Constatarea nulității cu reținerea incidenței Legii 169/1997 nu înseamnă aplicarea sa retroactivă.
Nulitatea se stabilește cu referire la condițiile prevăzute de legea în vigoare la data emiterii titlului de proprietate pentru reconstituirea dreptului de proprietate.
Legea 169/1997 completează și modifică legea 18/1991. Art. III din Legea 169/1997 are rolul de a completa Legea 18/1991 și nu de a o modifica, atâta vreme cât înscrie o enumerare exemplificativă a unor motive de nulitate absolută, a căror incidență va fi cercetată „potrivit dispozițiilor legislației civile, aplicabile la data încheierii actului juridic” sintagmă internă alineatului (1) al Art. III, așa cum corect reține și instanța de fond. Reglementarea cazurilor de nulitate expresă prin art. III din Legea 169/1997 nu înseamnă că incidența acestora se limitează la actele de constituire ori reconstituire ulterioare acestei legi, câtă vreme nulitatea absolută poate fi și virtuală. Așadar, titlul de proprietate contestat este nul absolut în privința înscrierii dreptului de proprietate pentru numiții H. V. și T. Aristița, care nu au formulat cerere de reconstituire și care nu aveau calitatea de moștenitor după H. G., persoană care a predat terenul la CAP, condiții imperative prevăzute de Legea 18/1991 în redactarea în vigoare la data eliberării titlului - art. 8 alin (2), (3) și 12 alin (2). Nerespectarea lor atrage nulitatea absolută a titlului eliberat, chiar dacă nulitatea nu era expres prevăzută de lege la data eliberării titlului.
Pentru aceste motive, admițând in parte acțiunea, se va dispune radierea din titlu a celor două persoane.
Va fi respinsă cererea de constatare nulitate absolută a aceluiași titlu de proprietate în privința înscrierii numitului H. M., care nu a renunțat la succesiunea tatălui său, H. G., fiind străin de succesiune ca neacceptant (fila 7 dosar fond, vol. I, certificat de moștenitor nr. 54/1978). Acesta a formulat cerere de reconstituire la data de 14.03.1991 ( fila 76, vol II, ds. fond), fiind repus în termenul de acceptare a succesiunii in condițiile art. 12 alin (2) din Legea 18/1991, în redactarea sa inițială, interpretat în acord cu Decizia nr. XI din 5.02.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție –Secțiile Unite
Tribunalul nu va analiza excepția lipsei interesului legitim al reclamantei in formularea acțiunii întrucât invocarea acesteia prin întâmpinarea depusă în apel de Bendaș V. nu constituie o modalitate de învestire regulată a instanței de apel. Excepția a fost invocată in fața instanței de fond ( filele 115-118 ds. fond, vol I) căreia instanța de fond i-a dat dezlegare (pagina 5 din sentință, paragraf 4) stabilind că reclamanta are interes in cauză.
Parata Bendaș V., titulară a acestei excepții, nu a declarat apel împotriva sentinței, astfel încât reiterarea excepției în fața instanței de apel prin întâmpinare nu poate conduce la reluarea cercetării judecătorești asupra sa întrucât soluția adoptată de judecătorul fondului, neatacată in condițiile legii, a dobândit autoritate de lucru judecat. Limitele devoluțiunii date de ceea ce s-a apelat (art. 477 alin (1) Cod pr. civilă) reprezintă expresia principiului disponibilității în etapa controlului judiciar, conferind cercetării judecătorești repere imperative, care nu pot fi nesocotite de instanță fără încălcarea acestui principiu.
În temeiul art. 453 alin (1) Cod pr.civilă vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecata parații succesori ai numitului H. V. și comisiile pârâte, pentru că acestea au căzut în pretenții, nu și succesorii numitului H. M., cu referire la care cererea de constatare nulitate absolută a titlului de proprietate a fost respinsă.
În ceea ce privește culpa comisiei locale tribunalul stabilește că, deși prin întâmpinările formulate în ambele faze ale procesului aceasta s-a declarat de acord cu admiterea acțiunii, poziția procesuală adoptată nu conduce la exonerarea sa de plata cheltuielilor de judecată. Exonerarea paratului de plata cheltuielilor de judecată in condițiile art. 454 Cod pr.civilă operează ca sancțiune pentru reclamantul care a acționat abuziv ori intempestiv, poziția procesuală a pârâtului contribuind la scurtarea duratei procesului.
Nu are atare consecință poziția procesuală a Comisiei Locale Moșna, care, prin ea însăși nu poate conduce la exonerarea sa de plata cheltuielilor de judecată. Tribunalul are in vedere pentru aceasta faptul că acțiunea în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate constituie o modalitate de exercitare a controlului jurisdicțional asupra activității specifice date de Legea 18/1991 in competența comisiei locale și a comisiei județene. Oricare ar fi conduita procesuală a acestor comisii in judecata unei atare acțiuni, ea nu poate conduce la exonerarea lor de plata cheltuielilor de judecată câtă vreme procesul are rolul de a complini ori corecta verificările impuse de lege in sarcina comisiilor constituite în temeiul art. 11 din Legea 18/1991 pentru stabilirea îndreptățirii la stabilirea dreptului de proprietate. Stabilirea împrejurării că titlul de proprietate contestat a fost eliberat prin înscrierea a două persoane care nu au formulat cerere de reconstituire, nu figurează în anexa de validare și nu aveau calitatea de moștenitori ai persoanei care a predat terenul la CAP constituie abateri grave de la obligația comisiilor de eliberare titlurile de proprietate in condițiile imperative ale legii, mai exact de la obligația de diligență in verificarea tuturor aspectelor de esența determinării îndreptățirii la reconstituire. Faptul că s-a eliberat titlul de proprietate cu abateri esențiale de la normele legale nu permite justificarea exonerării comisiilor parate de obligare la plata cheltuielilor de judecată numai pe temeiul recunoașterii formale a pretențiilor reclamantei, câtă vreme însăși existența litigiului se datorează culpei acestora, concretizată în lipsa de diligență in aplicarea legii.
Suplimentar, în privința comisiei județene, Tribunalul constată că nu pot fi primite apărările acesteia potrivit cărora nu are culpă procesuală și nu există prevederi legale care să oblige C. județeană la verificarea din punct de vedere tehnic a documentațiilor înaintate de către comisiile locale.
Din întreaga economie a dispozițiilor Legii 18/1991 si a H.G.131/1991 rezultă obligația comisiilor județene de coordonare si control a activității comisiilor comunale, ceea ce face comisia județeana responsabilă nu numai pentru ineficiența exercitării propriilor atribuții ci și pentru ineficiența modalității de îndeplinire a atribuțiilor date de lege în sarcina comisiilor comunale ce-i sunt subordonate, alături de care este ținuta să răspundă.
Astfel, potrivit art. 7 din HG. 131/1991 comisiile județene au ca atribuții principale:organizează instruirea comisiilor comunale, orășenești și municipale și asigura distribuirea Legii fondului funciar, a regulamentului, a unor harți și planuri, precum și a altor materiale necesare desfășurării în bune condiții a activității acestora; asigură îndrumarea și controlul comisiilor comunale, orășenești și municipale prin desemnarea tuturor membrilor din comisia județeana pe comune, orașe și municipii; verifică legalitatea propunerilor comisiilor comunale, orășenești sau municipale.
Exercitarea acestor atribuții nu ar fi posibilă fără verificări de fond asupra actelor întocmite de comisia comunală. În considerarea acestora și în genere a concepției legiuitorului de organizare pe structură ierarhică a competențelor din procedura administrativă a stabilirii dreptului de proprietate tribunalul stabilește existența în sarcina comisiei județene inclusiv a obligației de asigurare a unui nivel de instruire/competență optim al comisiilor locale în aplicarea legii.
Pentru aceste motive, și fără a reține o răspundere obiectivă a comisiei județene, in condițiile în care aceasta nu a probat în speța de față niciun demers în acord cu dispozițiile legale invocate, de natură a limita erorile de aplicare a legii in privința titlului de proprietate contestat, tribunalul stabilește că aceasta nu este absolvită de culpă procesuală, ca urmare va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea nu va fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată H. C. care nu a recunoscut pretențiile reclamantei in condițiile art. 454 cod pr.civilă, adică la primul termen de judecată la care a fost legal citat ci mai târziu, la data dezbaterii in fond a cauzei.
Cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantei include cheltuielile probate de aceasta ca suportate pentru întreg cursul procesului, însemnând onorariu avocat și parte din cheltuielile de transport, în care nu vor fi incluse cheltuielile de transport din data de 8.07.2013 și 18.06.2013, pentru că nu rezultă din corelarea cu termenele de judecata acordate în dosar relația de determinare dintre aceste cheltuieli de deplasare și cursul procesului. Nu va fi acordată suma de 339 lei reprezentând taxă achitată Biroului Notarial „S. T.” Răducăneni, pentru că dezbaterea succesiunii după H. Vârvara nu constituie un demers impus de derularea acestui proces, pentru aceleași motive nu vor fi incluse nici sumele probate cu chitanțele aflate la filele 336 și 338 vol I, dosar fond, reprezentând taxe de timbru pentru furnizare date, care nu sunt impuse de proces. Chitanța de la fila 339 reprezintă copia chitanței aflate la fila 332 cu dovada plății onorariului, reținut in cuantumul cheltuielilor de judecată acordat.
Pentru toate motivele expuse apelul va fi admis, sentința apelată va fi schimbată in parte, se va dispune constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate in sensul radierii din titlu a numiților H. V. și T. Aristița, va fi respinsă cererea cu privire la radierea din titlu a numitului H. M., se va dispune cu privire la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de către reclamanta B. V. împotriva sentinței civile nr. 104 din 14.03.2014 pronunțată de Judecătoria Iași, pe care o schimbă in parte.
Admite in parte acțiunea formulată de către reclamanta B. V. in contradictoriu cu pârâții C. locală Moșna de fond funciar,, G. Jenița, A. M., C. L., Bendaș V., H. C., Ș. R., H. M., H. V., Ș. S., H. E., H. S., M. C. G., H.(H.) M., C. Județeană de fond funciar Iași, H. C., H. C. A., H. C. I., H. C., H. I. A..
Constată nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr._ din 30.05.1994 eliberat de C. Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Iași in ceea ce privește înscrierea numiților H. V. și T. Aristița. Dispune radierea din titlu a acestora.
Respinge cererea de constatare nulitate absolută a aceluiași titlu de proprietate in privința înscrierii numitului H. M..
Păstrează soluția in privința excepției lipsei capacității procesuale a pârâtului H. V..
Obligă intimații C. locală Moșna de fond funciar, C. Județeană de fond funciar Iași, G. Jenița, A. M., C. L., H. E., H. S., M. C. G., H. C. să plătească apelantei suma de 3203,5 lei cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, astăzi, 7.10.2015.
Președinte, Doinița T. | Judecător, M. S. | |
Grefier, A. M. |
Red. și tehn./T.D./15.01.2016/23 ex.
Judecătoria Răducăneni:G. R. M.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 231/2013. Tribunalul IAŞI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1238/2015. Tribunalul IAŞI → |
|---|
