Pretenţii. Decizia nr. 756/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 756/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 18-12-2013 în dosarul nr. 756/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA II CIVILĂ-C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Ședința publică din 18 Decembrie 2013
PREȘEDINTE - E. P.
JUDECĂTOR S. T.
JUDECĂTOR P. C. D.
Grefier M. I. P.
DECIZIE Nr. 756/2013/CIV
Pe rol se află pronunțarea hotărârii în cauza civilă privind pe recurenta intimată U. T. Gh. A. și pe intimata recurentă . I., având ca obiect pretenții .
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Dezbaterile și susținerile părților asupra cererii de recurs au avut loc în ședința publică din data de 11.12.2013 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta, și când instanța, pentru a da posibilitatea intimatei recurente să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 18.12.2013, când
TRIBUNALUL
Deliberând:
Prin sentința nr._/2012 Judecătoria Iași a admis acțiunea principală, a obligat pârâta S.C. I. P. IAȘI S.R.L. să achite reclamantei 12.444 lei, a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 131.000 lei, reprezentând contravaloare îmbunătățiri.
Prima instanță a reținut următoarele:
Între părți a fost încheiat contractul de închiriere nr. 9701/2010 având ca obiect folosirea de către pârâtă a suprafeței de 93,76 m.p., situată la parterul căminului T13, stabilindu-se totodată obligația corelativă a acesteia de plată a c/v chiriei pentru folosința acesteia.
Conform proceselor-verbale de predare-primire a spațiului, ce a făcut obiectul convenției părților, nr._/21.06.2010 și respectiv_/19.11.2010 pârâta a avut folosința acestui spațiu iar pentru c/v chiriei s-a emis factura fiscală nr. 804/06.10.2010, care însă nu a fost achitată de către pârâtă.
Aceasta a invocat excepția de neexecutare a contractului, însă, așa cum s-a reținut mai sus, pârâta a preluat acest spațiu pe care l-a deținut și anterior, în baza altor contracte de închiriere, în stare de folosință, în procesele-verbale de primire nefăcând vreo mențiune cu privire la starea de degradare a spațiului în momentul preluării, cu atât mai mult cu cât avea posibilitatea să refuze primirea sau ulterior să ceară rezilierea contractului, convenția luând naștere prin acordul de voință a părților.
Prin urmare, instanța de judecată a înlăturat această apărare, ca neîntemeiată.
Obligația corelativă izvorâtă din contractul părților care are forța conferită de art. 969 C. civ., actual 1270 C. civ., raportat la dispozițiile art. 3.7 din convenție a constatat întemeiată acțiunea principală formulată de reclamantă și pe cale de consecință a admis-o și a dispus obligarea pârâtei la plata c/v sumei de_ lei reprezentând c/v chiriei restantă pentru luna octombrie 2010.
În ceea ce privește cererea reconvențională – cu privire la primul capăt de cerere, respectiv restituirea c/v chiriei în sumă de_,42 lei întemeiată pe excepția neexecutării contractului – având în vedere argumentarea dată în admiterea cererii principale, instanța de judecată a constatat că apărarea privind neexecutarea contractului este neîntemeiată întrucât pârâta-reclamantă a preluat acest spațiu în stare de folosință, fiind încheiate procese-verbale de primire în care nu a fost făcută vreo mențiune cu privire la starea de degradare a spațiului în momentul preluării și a imposibilității folosirii acestuia conform destinației, cu atât mai mult cu cât aceasta avea posibilitatea să refuze primirea sau ulterior să ceară rezilierea contractului, convenția luând naștere prin acordul de voință a părților, contractul producându-i efectele pe deplin la acea dată.
Față de cele mai sus expuse instanța de judecată a constatat că acest capăt de cerere din reconvențională este neîntemeiat și pe cale de consecință l-a respins ca atare.
În ceea ce privește cererea de obligare a reclamantei-pârâte la plata c/v îmbunătățirilor efectuate – conform raportului de expertiză întocmit în cauză rezultă că c/v acestora însumează 131.000 lei, îmbunătățiri care au fost detaliate și expuse în lucrare.
În cauză, pârâta-reclamantă a dovedit că a deținut spațiul încă din anul 1995 în baza unor contracte de închiriere succesive, iar începând cu anul 2001 și până în anul 2008 a realizat lucrări pentru îmbunătățirea confortului și pentru extinderea spațiului identificate și evaluate în raportul de expertiză, pentru ultimele având autorizație de construire, lucrări pentru care reclamanta pârâtă nu și-a manifestat nici un moment vreun dezacord, ba chiar a solicitat un plan de investiții pentru modernizare în vederea participării la selecția pentru adjudecarea spațiului, acceptându-le, instanța de judecată a constată întemeiat acest capăt de cerere pe care l-a admis ca atare.
Reclamanta U. T. „G. A.” a promovat recurs, susținând următoarele:
Instanța de fond nu a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 119 Cod procedură civilă, nefiind îndeplinite cerințele acestui text de lege, deoarece cererea reconvențională sub acest capăt de cerere nu se referă la pretenții în legătură cu cererea sau mijloacele de apărare ale universității derivând din contractul de închiriere nr. 9701/14.06.2010, pretențiile pârâtei – reclamante făcând obiectul unor alte contracte, distincte, încheiate anterior între părți, înregistrate sub nr. 5622/2001 și 5796/2001.
Astfel, între părțile din litigiu au intervenit de-a lung ul timpului mai multe contracte de închiriere, cele încheiate între părți ca urmare a organizării licitației din data de 27 martie 2001, precum și cel încheiat în anul 2010.
Precizează recurenta că prin semnarea contractelor de închiriere nr. 5622/2001 și nr. 5796/2001 societatea și-a asumat obligația de a efectua amenajări numai cu avizul prealabil al serviciului tehnic (art. 5.6 din contract) și în limita amortizărilor pe durata contractului (art. 5.15 din contract) și sub condiția ca acestea să poată fi ridicate numai dacă nu afectează construcția spațiului (art. 5.3). Aceste condiții au fost, de altfel, stipulate și în autorizația de construire nr. 861/2001 care impune ca și condiție de execuție a lucrărilor caracterul provizoriu al acestora.
În aceste condiții, este de necontestat că pretențiile pârâtei – reclamante derivă numai din cele două contracte de închiriere menționate, încheiate în anul 2001, și nu din contractul de închiriere nr. 9701/14.06.2010 ce constituie temeiul legal al acțiunii introductive.
Mai motivează recurenta că instanța de fond a ignorat cu desăvârșire prevederile contractelor de închiriere nr. 5622/2001 și nr. 5796/2001, potrivit cărora societatea era îndreptățită de a efectua amenajări numai cu avizul prealabil al serviciului tehnic (art. 5.6 din contract) și în limita amortizărilor pe durata contractului (art. 5.15 din contract) și sub condiția ca acestea să poată fi ridicate numai dacă nu afectează construcția spațiului (art. 5.3). În aceste condiții, reclamanta ar fi fost îndreptățită la primirea unor despăgubiri numai în condițiile în care ar fi respectat prevederile contractuale, precum și condițiile prevăzute în autorizația de construire nr. 861/2001, care impune ca și cerință de execuție a lucrărilor caracterul provizoriu al acestora.
Motivează recurenta că din actele și lucrările dosarului rezultă că societatea nu a făcut dovada că a obținut în anul 2001, pentru lucrările efectuate, un aviz al serviciului tehnic al universității. Totodată, nu lipsit de relevanță este faptul că în caietul de sarcini ce a stat la baza organizării acestei licitații nu s-a stabilit în mod imperativ, ca și criteriu de selectare a ofertanților, efectuarea unor anumite investiții, ci doar s-a solicitat acestora să depună documente justificative pentru investițiile ce doresc a le realiza.
Atât timp cât pârâta – reclamantă nu a respectat prevederile contractuale, executând lucrările de investiții pe propriul risc cu încălcarea prevederilor contractuale și a limitelor stabilite prin autorizația de construire, acest fapt nu atestă decât propria sa culpă.
Pârâta S.C. I. P. IAȘI S.R.L. a promovat recurs, susținând că din schimbul de adrese dintre părți și din expertiza extrajudiciară anexată rezultă că spațiul închiriat a fost predat impropriu destinației sale. Deci, potrivit principiului reciprocității obligațiilor contractuale, în mod corect a invocat excepția de neexecutare a contractului și nu poate fi ținută la respectarea obligației sale de plată, câtă vreme reclamanta nu și-a respectat obligația sa de predare în bune condiții în vederea liniștitei folosințe. Pârâta consideră că sunt îndeplinite toate cerințele pentru ca invocarea excepției de neexecutare, de fapt o apărare de fond, să ducă la respingerea acțiunii formulată de U. T. „G. A.”.
Ca și încadrare juridică însă, este vorba de o răspundere contractuală bazată pe art. 969 Cod civil, respectiv reclamanta locatoare, deși nu și-a executat obligația de a pune la dispoziție spațiul în bune condiții încât pârâta să facă profit, obligație care reprezintă însăși rațiunea de a fi a contractului și cauza contraprestației de plată a chiriei, a încasat chiria. Sunt întrunite cerințele legale, respectiv există un prejudiciu egal cu valoarea chiriilor plătite și pentru care pârâta nu a primit folosința în bune condiții a bunului, există fapta ilicită și culpa prezumată în materie contractuală a Universității Tehnice „G. A.” de a nu-și fi respectat obligația, există legătura de cauzalitate necesară. Dacă pârâta nu ar fi plătit, ar fi putut invoca în tot excepția de neexecutare, dar întrucât a ales totuși să plătească pentru a evita deteriorarea relațiilor și în speranța unei rezolvări amiabile, calea de recuperare este solicitarea de întoarcere a sumelor plătite.
Recursul introdus de reclamanta U. T. „G. A.” este fondat.
Astfel, prin cererea principală de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei S.C. I. P. IAȘI S.R.L. la plata sumei de 12.444 lei, reprezentând chiria restantă rezultată din executarea contractului de închiriere cadru nr. 9701/14.06.2010.
Pârâta S.C. I. P. IAȘI S.R.L. a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la achitarea sumei de 20.3174,42 lei, reprezentând chiria plătită pentru perioada iunie – iulie 2011 și garanția aferentă contractului nr. 9701/2010, precum și la plata sumei de 80.000 lei (evaluată provizoriu), reprezentând îmbunătățirile realizate în baza contractelor 5796/2001 și 5622/2001.
Pretenția vizând plata sumei de 20.137,42 lei a fost respinsă în fond de către prima instanță și nu a fost atacată de către reclamantă.
În schimb, reclamanta a criticat soluția primei instanțe de obligare a sa la plata a 131.000 lei, contravaloarea îmbunătățirilor, susținând în primul rând că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute la art. 119 Cod procedură civilă, pentru admiterea cererii reconvenționale.
Tribunalul califică această apărare a reclamantei ca fiind o excepție de inadmisibilitate, inadmisibilitate ce este confirmată de probele dosarului.
Potrivit disp. art. 119 alin. 1 Cod procedură civilă, pârâtul poate face cerere reconvențională dacă are pretenții în legătură cu cererea reclamantului.
Este incontestabil în cauză că pretenția ridicată în cererea principală își are izvorul în contractul nr. 9701/14.06.2010, prin care reclamanta a închiriat pârâtei un spațiu de 93,76 mp, amplasat la parterul căminului T13 în Campusul T. V..
De altfel, instanța de recurs reține că locațiunea a fost convenită ca efect al finalizării unei procedură de licitație desfășurată la 05.05.2010, nefiind vorba de prelungirea unui contract anterior.
Prin urmare, o eventuală cerere reconvențională a locatarului ar trebui să vizeze exclusiv pretenții provenite din exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor ce-și au fundamentul în contractul nr. 9701/2010.
Însă, după cum a precizat chiar pârâta în cererea reconvențională, îmbunătățirile ar fi fost realizate în perioada 2001 – 2008, când pârâta a folosit imobilul în temeiul unor alte contracte, respectiv nr. 5796/2001 și nr. 5622/2001.
Rezultă concluzia că, aplicând disp. art. 1196 Cod procedură civilă, pârâta – locatoare are posibilitatea de a solicita, pe calea cererii reconvenționale, contravaloarea respectivelor îmbunătățiri doar în cadrul unui proces în care se pune în dezbatere executarea celor două contracte din 2001.
Cum cererea principală de față nu privește contractul nr. 5796/2001 și nr. 5622/2001, Tribunalul consideră că pretenția formulată de pârâta S.C. I. P. IAȘI S.R.L. în procedura cererii reconvenționale nu are legătură cu contractul dedus judecății și, în conformitate cu disp. art. 119 alin. 1 Cod procedură civilă, cererea reconvențională se impune a fi respinsă ca fiind inadmisibilă, urmând ca în baza disp. art. 304 pct. 9 și 312 alin. 1-3 Cod procedură civilă recursul promovat de reclamanta U. T. „G. A.” să fie admis, iar sentința să fie modificată parțial în sensul anterior menționat.
Recursul promovat de pârâta S.C. I. P. IAȘI S.R.L. va fi respins pentru considerentele ce succed.
Singurul motiv invocat prin calea de atac se întemeiază pe o așa – zisă neexecutare a contractului din partea reclamantei, neexecutare ce ar proveni din punerea la dispoziție a spațiului în condiții în condiții improprii destinației sale.
Constată Tribunalul că recurenta – pârâtă recunoaște că a intrat în posesia spațiului, astfel încât, reclamanta locatoare a îndeplinit obligația proprie locațiunii, cea de a preda lucrul închiriat, stipulată la art. 1420 pct. 1 Cod civil.
În plus, pârâta a înțeles să semneze procesul – verbal de predare – primire nr._/21.06.2010 în care s-a consemnat starea bună și funcțională a imobilului.
De asemenea, contractul nr. 9701/2010 a încetat nu ca rezultat al neîndeplinirii obligațiilor de către reclamantă ci, ca efect al voinței comune a părților contractante, care, prin actul adițional nr. 1/19.11.2010, au înțeles să rezilieze, prin acordul lor, convenția.
De altfel, pârâta nu a adus nici o dovadă din care să reiasă că reclamanta a adus vreo modificare imobilului, ulterior predării către pârâtă, care să facă imposibilă utilizarea acestuia de către pârâtă în scopul realizării activității de comerț cu amănuntul.
Acceptarea fără rezerve a luării în posesie a bunului imobil semnifică recunoașterea locatarului că bunul corespunde destinației sale.
În consecință, în temeiul disp. art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Tribunalul va respinge recursul pârâtei.
În conformitate cu disp. art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța de recurs va înlătura măsura Judecătoriei de obligare a reclamantei la plata către pârâtă a cheltuielilor judiciare de 2.319 lei, urmând ca recurenta intimată S.C. I. P. IAȘI S.R.L. să achite recurentei – reclamante U. T. „G. A.” suma de 1933,60 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de U. T. „G. A.” Iași împotriva sentinței civile nr._ din 17.10.2012 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o modifică în parte.
Respinge ca inadmisibilă cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă . în contradictoriu cu reclamanta pârâtă U. T. G. A. Iași.
Înlătură obligația reclamantei pârâte de plată către pârâta reclamantă a sumei de 2319 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Respinge recursul declarat de . împotriva aceleiași sentințe.
Obligă recurenta-intimată . să plătească recurentei-intimate U. T. „G. A.” I. suma de 1933, 60 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.12.2013.
Președinte, E. P. | Judecător, S. T. | Judecător, P. C. D. |
Grefier, M. I. P. |
Red. Șt.T.
Tehnored. M.M.D.
2 ex./03.06.2014
Judecător fond M. B.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 4069/2013. Tribunalul IAŞI | Evacuare. Sentința nr. 1/2014. Tribunalul IAŞI → |
|---|
