Anulare act. Decizia nr. 796/2012. Tribunalul MARAMUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 796/2012 pronunțată de Tribunalul MARAMUREŞ la data de 21-11-2012 în dosarul nr. 796/2012
cod operator 4204
ROMÂNIA
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIE CIVILĂ Nr.796/R
Ședința publică din 21 Noiembrie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE D. W.
Judecător D. T.
Judecător A. S.-T.
Grefier A. S.
Pe rol este soluționarea recursurilor civile declarate de reclamanta M. F., domiciliată în Sighetu Marmației, ., județul Maramureș și de pârâtul S. V., domiciliat în Sighetu Marmației, ., județul Maramureș, împotriva sentinței civile nr. 1811 din 14.07.2011, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației în dosarul nr._, având ca obiect anulare act.
Se constată că dezbaterea recursului a avut loc în ședința publică din data de 7.11.2012, concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, în conformitate cu prevederile art. 260 și art. 146 Cod procedură civilă, coroborate cu art. 316, 298 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 14.11.2012, apoi pentru data de 21.11.2012, când a pronunțat prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 811 din 14.07.2011, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației în dosarul nr._ a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta M. F. în contradictoriu cu pârâții S. V. și S. M. (decedată pe parcursul procesului).
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată la 03.03.2008, sub nr._, reclamanta M. F. în contradictoriu cu pârâții S. V. și S. M., a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. 2172 din 02.06.1992 și rectificarea situației tabulare din cartea funciară nr. 182 Iapa, cu număr topografic 441, în sensul înscrierii vechilor proprietari.
S-a cerut și rectificarea cărții funciare nr. 627, cu număr topografic 19/2 în sensul radierii dreptului de proprietate întabulat în favoarea pârâtului S. V., urmând a fi trecuți proprietarii tabulari anteriori.
În motivarea acțiunii, s-a precizat că solicitarea de constatare a nulității contractului de donație se justifică pe existența unei cauze licite. S-a menționat că obiectul contractului de donație l-a constituit cota de 15/36 din imobilul înscris în cartea funciară nr. 182 Iapa, având număr topografic 441, reprezentând teren și construcția amplasată pe acesta, de natură casă de locuit.
În indicarea motivelor de nulitate absolută, reclamanta a invocat că la data încheierii contractului de donație, donatorii nu erau proprietari asupra terenului și construcțiilor donate, învederându-se că în momentul încheierii contractului, în evidențele registrului agricol, imobilul în litigiu figura în folosința reclamantei.
S-a precizat că, ulterior încheierii contractului, nu s-a procedat la o predare efectivă către donatari a imobilului situat în localitatea Sighetu Marmației, . A, întrucât imobilul a rămas în folosința reclamantei, apreciindu-se că este de esența contractului de donație ca bunul donat să fie predat spre folosință donatorilor. S-a făcut referire și la faptul că donatara S. M. a predecedat donatarilor.
S-a afirmat că, reclamanta împreună cu soțul acesteia a edificat pe terenul din Iapa nr. 113 lângă vechea construcție o nouă construcție, formată din o cameră și dependințe.
S-a susținut că prin contractul imobiliar de întreținere autentificat sub nr. 2171, s-a transferat către pârâtul S. V., în schimbul prestațiilor de întreținere, dreptul de proprietate asupra cotei de 9/10 din imobilul situat în localitatea Sighetu Marmației, ., înscris în cartea funciară nr. 1813 Iapa cu nr. topografic 19/3. S-a menționat că în temeiul acestui contract, în mod eronat, s-a întabulat dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 în favoarea pârâtului S. V., în cartea funciară nr. 627, număr topografic 19/2, motiv pentru care se impun operațiuni de rectificare a cărții funciare.
La data de 10 septembrie 2008, reclamanta a depus la dosarul cauzei o completare de acțiune, prin care a solicitat, alături de petitele inițiale, a se constata că pe terenul în litigiu a fost edificată o casă și anexe gospodărești de către reclamantă și soțul acesteia, M. I., să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al acestora asupra construcțiilor în cartea funciară nr. 182 Iapa, cu număr topografic 441, să se constate inexistența vreunui drept al pârâtului S. V. asupra cotei de 1/2 din terenul înscris în cartea funciară nr. 627 Iapa, nr. topografic 19/2, cu titlu de întreținere, și în consecință, să se rectifice mențiunile din coala funciară.
Prin întâmpinarea formulată, pârâții au solicitat respingerea acțiunii, arătând că reclamanta și pârâtul S. V. sunt descendenți de gradul I al defunctului donator S. I. iar pârâta S. M. este soția supraviețuitoare a acestuia și reclamanta solicită nulitatea absolută a contractului de donație cu intenția readucerii bunului la masa succesorală.
Prin sentința civilă nr. 2264 din 18.09.2008 pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației, s-a respins în integralitate acțiunea reclamantei.
Împotriva acestei sentințe a promovat calea de atac a recursului reclamanta, recurs admis prin Decizia Civilă nr. 824/R din 14.10.2009 pronunțată de Tribunalul Maramureș.
În considerentele instanței superioare s-a reținut că prima instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestită și nu s-a pronunțat asupra cererilor formulate în probațiune de către reclamantă.
În îndrumarul deciziei s-a considerat necesar ca prima instanță să analizeze dacă în cauză s-a făcut dovada calității de proprietari ai bunurilor înstrăinate prin contractul de donație autentificat sub nr. 2172 din 2 iunie 1992 a donatorilor S. I. și soția S. M., raportat la împrejurarea că la momentul încheierii contractului, proprietarul tabular al cotei de 15-36 din imobilele înscrise în cartea funciară nr. 182 Iapa, nr. topografic 441, era numitul V. D., fiul lui T., iar certificatul de moștenitor nr. 44-1971, eliberat ca urmare a decesului P. I., fiul lui T., a cărui legătură cu proprietarul de carte funciară nu a fost stabilită, nu constituie față de terți un titlu de proprietate.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub dosar nr._ .Pârâta S. M. a decedat în data de 11.02.2009.
Prin note de ședință pârâtul S. V. a arătat că S. I. a fost proprietarul tabular al imobilului ce face obiectul contractului autentic de donație nr. 2172 din 02.06.1992 încă din anul 1971, cu titlu de moștenire în temeiul certificatului de moștenitor nr. 44-1971, S. I. a moștenit imobilul în litigiu de la tatăl său natural P. I., la rândul lui proprietar tabular în baza contractului de partaj din anul 1924, arătându-se ca la punctele 12 și 13 din coala de carte funciară figurează proprietari, în cote egale Vasalie D. și numitul P. I..
Prin notele scrise depuse pentru termenul de judecată din 16.09.2010, reclamanta și-a modificat completarea de acțiune formulată la data de 10 septembrie 2008 în primul ciclu procesual, solicitând rezilierea contractului de întreținere autentificat sub nr. 2171 din 02.06.1992, al cărui obiect este reprezentat de imobilul situat în localitatea Sighetu Marmației, ., înscris în cartea funciară 1813 Iapa, nr. topografic 19/3 și cartea funciară nr. 627, nr. topografic 19/2 și rectificarea cărților funciare în sensul radierii dreptului de proprietate întabulat în favoarea pârâtului S. V. cu consecința înscrierii acestui drept în favoarea proprietarilor tabulari anteriori.
Cererea de rezoluțiune a contractului de întreținere a fost motivată prin neexecutarea obligației de întreținere față de defuncta S. M..
Pârâtul S. V. a solicitat respingerea și a capătului de cerere privind rezoluțiunea contractului de întreținere, invocând excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, asupra căreia instanța s-a pronunțat în cadrul ședinței publice din 10.02.2011, apreciind-o neîntemeiată.
Analizând acte și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că în sprijinul solicitării de constatare a nulității absolute a contractului de donație nr. 2172 din 02.06.1992, reclamanta a invocat existența unei cauze ilicite, predecesul donatoarei S. M. în raport de donatari, neremiterea efectivă bunului, obiect al donației, către donatari, lipsa calității de proprietari ai donatorilor în momentul încheierii contractului de donație.
Instanța a apreciat că donația nu poate fi inclusă în sfera contractelor reale, pentru a căror valabilitate să fie necesară remiterea bunului, astfel încât transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor operează în temeiul contractului încheiat, fără alte formalități, motiv pentru care aprecierile reclamantei privind lipsa de predare a bunului nu pot fi primite pentru a justifica sancțiunea nulității absolute. Tradițiunea efectivă și reală a bunurilor la care reclamanta a făcut referire se aplică donațiilor sub forma darurilor manuale, din al căror obiect se exclud bunurile imobile.
Referitor la predecesul donatoarei S. M., instanța a reținut că de esența donațiilor este principiul irevocabilității, fiind compatibilă cu acest principiu inserarea unei clauze, în condițiile art. 825 din Codul Civil, privind posibilitatea stipulării reîntoarcerii convenționale a bunurilor dăruite pentru cazul când donatorul ar muri înainte de donator. Din analiza contractului de donație a rezultat că nu a fost stipulată o astfel de clauză de reîntoarcere convențională. Mai mult, chiar dacă aceasta ar exista, nu ar interveni nulitatea absolută, ci clauza ar dobândi semnificația unei condiții cauzale rezolutorie.
S-a mai apreciat că reclamanta nu a precizat argumentele pe care se sprijină cererea de constatare a unei cauze ilicite a contractului de donație. Prin prevederile art. 967 din Codul Civil, sunt consacrate două prezumții, de existență a cauzei și de valabilitate a acestei cauzei, astfel încât sarcina probei de ilegalitate a cauzei incumbă celui care dorește răsturnarea prezumțiilor legale, ceea ce, în speță, nu s-a făcut.
În ce privește calitatea de proprietari a donatorilor la data încheierii contractului de donație, prima instanță a reținut că prin extrasul de carte funciară nr. 4694 din 10.10.2006, se atestă că numiții S. V. și S. M. sunt proprietari tabulari în temeiul contractului de donație, din anul 1992.
Prin testamentul autentificat sub nr. 294 din 30.03.1970, s-a instituit un legat cu titlu particular asupra imobilului, obiect al contractului de donație atacat, în favoarea numitului S. I.. În temeiul acestui testament, a fost eliberat certificatul de moștenitor nr. 44 din 24.03.1971 în favoarea donatorului S. I.. Lla fila 10 din dosar, pe coala de carte funciară se atestă că P. I. și D. V. sunt proprietari tabulari, în cote egale, în temeiul contractului de partaj autentic din data de 18 aprilie 2004.
Prima instanță a constatat că deși potrivit art. 88 din Legea nr. 36/1995, cu modificările ulterioare, certificatul de moștenitor nu face proba dreptului de proprietate, puterea doveditoare a acestuia nu trebuie minimalizată nici în raport cu terții. Nefiind un titlu de proprietate certificatul de moștenitor conținând mențiuni în urma verificărilor făcute de notar (art. 77 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, cu modificările ulterioare) este totuși un mijloc de dovadă a dobândirii drepturilor pe cale de moștenire, în vederea valorificării lor, inclusiv pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului real imobiliar constituit sau transmis prin moștenire, chiar dacă drepturile reale provenite din succesiune sunt opozabile față de terți independent de înscrierea în cartea funciară.
S-a mai reținut că reclamanta a solicitat nulitatea absolută a contractului de donație și rectificarea cărții funciare în sensul înscrierii dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu în favoarea proprietarilor tabulari anteriori, în condițiile în care nu a înțeles să atace testamentul autentificat sub nr. 294 din 30.03.1970 și certificatul de moștenitor nr. 44 din 24.03.1971, ce continuă să se bucure de prezumția de legalitate și valabilitate, deși nulitatea absolută a contractului de donație se solicită ca o consecință a nevalabilității actelor prin care s-a transferat dreptul de proprietate în patrimoniul donatorilor. Practic, se solicită nulitatea actului accesoriu dar nu și a actului principal.
Raportat la actele de la dosar, instanța a apreciat că donatorii au fost proprietari tabulari ai imobilului donat la data încheierii contractului de donație, motiv pentru care nu se justifică constatarea sancțiunii nulității absolute. De asemenea a mai reținut că donatarul, înscris în cartea funciară și de bună credință, se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare, titlul său devenind inatacabil, după 10 ani socotiți din ziua când s-a înregistrat cererea sa de înscriere în cartea funciară, termen înăuntru căruia poate fi pornită acțiunea în rectificare (art. 37 alin. 2 din Legea nr. 7-1996, cu modificările ulterioare).
Referitor la capătul de cerere privind constatarea că pe terenul, obiect al contractului de donație, au fost edificate de reclamantă, împreună cu soțul acesteia construcții de natură casă de locuit și anexe gospodărești, cu consecința întabulării în favoarea acestora a dreptului de proprietate, instanța a apreciat că acesta nu este fondat. S-a reținut că obiectul contractului de donație autentificat sub nr. 2172 din 02.06.1992 este reprezentat de imobilul situat în localitatea Sighetu Marmației, . A, înscris în cartea funciară nr. 182 A, cu număr topografic 441.
Este lipsit de relevanță juridică faptul că reclamanta asupra construcției ce poartă numărul administrativ 113 A, plătește impozitele aferente folosinței, aspect atestat prin prezentarea unei adeverințe din care reiese că aceasta figurează în evidențele registrului agricol cu imobilul în litigiu, întrucât o astfel de adeverință este inaptă să transfere sau să dovedească un drept de proprietate. Nu este suficient a afirma că donatorii nu au fost proprietari asupra construcției cu număr administrativ 113 A, pentru a obține nulitatea absolută a contractului de donație.
Trebuie însă să se țină cont de toate principiile generale ale dreptului civil, cum sunt cele ale protejării și ocrotirii drepturilor civile, doar în măsura în care acestea sunt exercitate cu bună credință și al stabilirii raporturilor juridice civile. A da putere unei simple afirmații provenind de la o terță persoană, potrivit căreia donatorii nu erau proprietari asupra construcției, fără ca aceasta să fie însoțită de probe, ar însemna să se deschidă o ușă mult prea largă abuzului de drept, raporturile juridice civile născute în baza unor astfel de acte putând fi stinse prin simpla manifestare de voință a părții interesate.
S-a reținut că, cu prilejul deplasării la fața locului, instanța a constatat că imobilul situat în localitatea Sighetu Marmației, . cartea funciară nr. 182, cu număr topografic 441, prezintă două intrări, cărora le-au fost atribuite numere administrative distincte, 113 A și respectiv nr. 113 B. Construcția ce poartă număr administrativ 113 A formează obiectul contractului de donație, contract valabil, astfel încât reclamanta nu poate pretinde asupra acesteia vreun drept de proprietate.
Instanța a apreciat că reclamanta nu poate pretinde un drept de proprietate nici asupra construcției cu număr administrativ 113 B. Reclamanta nu a precizat titlul, temeiul de care înțelege să se prevalează pentru constatarea dreptului de proprietate. De accesiune, nu poate fi vorba, întrucât nu este îndeplinită situația premisă avută în vedere de textele legale ce consacră accesiunea imobiliară, și anume, existența unui drept de proprietate asupra terenului. Nici cu titlul de construire nu s-ar putea pretinde constatarea dobândirii dreptului de proprietate.
Instanța a apreciat că reclamantei M. F., nu îi poate fi atribuită calitatea de proprietar asupra construcțiilor reprezentând casă de locuit și anexe gospodărești (cu titlu de construire), pentru că în caz contrar s-ar proceda la o pregnantă nesocotire a prevederilor Legii nr. 50/1991, cu modificările ulterioare, conform cărora pentru a construi se necesită eliberarea unei autorizații de construire (în a cărei posesie reclamanta nu este) și justificarea unui drept (de proprietate, folosință, concesiune, etc) asupra terenului pe care se construiește (ceea ce nu s-a probat).
Prima instanță a considerat că admiterea acestui capăt de cerere ar echivala cu eludarea dispozițiilor art.55 din Legea nr. 7/1996, cu modificările ulterioare, ce stipulează că „dreptul de proprietate asupra construcțiilor se înscrie în cartea funciară în baza autorizației de construire și a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, precum și a unei documentații cadastrale”.
S-a apreciat corectă și susținerea pârâtului S. V., conform căreia soțul reclamantei nu este parte în proces, reclamanta neavând calitatea de a solicita și în numele soțului constatarea unui drept de proprietate codevălmaș.
În ce privește petitul de rezoluțiune a contractului de întreținere, s-a reținut că prin acest contract a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea pârâtului S. V., în schimbul întreținerii viagere și a înmormântării numiților S. I. și S. M..
Întrucât dreptul la întreținere este un drept personal și ca atare netransmisibil prin succesiune (stingându-se la moartea beneficiarului) moștenitorii nu pot cere ca prestația să continue în persoana lor sau ca prestația efectuată în timpul vieții beneficiarului să fie executată în persoana lor. Acest caracter personal al creanței de întreținere nu influențează însă caracterul patrimonial al acțiunii în rezoluțiunea contractului, astfel încât acțiunea în rezoluțiunea contractului poate fi promovată și de moștenitorii creditorului întreținerii.
Din analiza contractului instanța a reținut că au fost doi creditori ai obligației de întreținere, S. I. și S. M., obligația de întreținere fiind indivizibilă, astfel încât aceasta nu se consideră îndeplinită dacă nu a fost executată integral față de toți creditorii, întinderea și valoarea prestației fiind în funcție de necesitățile și durata vieții tuturor creditorilor. D. consecință a indivizibilității, neexecutarea față de unul dintre creditori poate determina rezoluțiunea întregului contract. D. fiind caracterul patrimonial al dreptului de a cere rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligației în trecut (până la decesul creditorului), acesta se transmite indivizibil, asupra tuturor moștenitorilor, oricare putând să intenteze acțiunea.
Contractul de întreținere fiind un contract sinalagmatic, pentru neexecutarea obligației de întreținere stabilită prin contract, se poate cere rezoluțiunea contractului în temeiul art. 1020 din Codul Civil, care instituie cerința ca neexecutarea să fie imputabilă debitorului.
Instanța de fond a reținut că în argumentarea admiterii acestui capăt de cerere, reclamanta a făcut referire la biletul de ieșire din spital privind numita S. M., în cadrul căruia s-a consemnat că „pacienta a stat la domiciliu nesupravegheat, nu s-a alimentat, nu s-a hidrat timp de 7 zile”.
Instanța a constatat că acest bilet de ieșire nu este semnat de un medic și nu poartă ștampila unității emitente, astfel încât actul este lipsit de forță probatorie. Nici analiza depozițiilor martorilor audiați în cauză nu conduce la concluzia admiterii rezoluțiunii contractului de întreținere.
S-a reținut că din depoziția martorei V. V. a reieșit că, cheltuielile ocazionate de înmormântare au fost suportate de S. V. și M. F.. Este real că din relatările acesteia, s-a desprins concluzia conform căreia și reclamanta s-a ocupat de îngrijirea și întreținerea numitei S. M., însă acest lucru nu conduce în mod automat la autorizarea tezei că pârâtul nu și-a executat obligația de întreținere, cu atât mai mult cu cât martora a declarat că o contribuție în decontarea cheltuielilor de transport ocazionate de internarea defunctei la un spital din localitatea Cluj N. a revenit și pârâtului. De asemenea, s-a relatat de martoră că defuncta a locuit împreună cu pârâtul, gospodărind împreună.
Depoziția martorului G. I. a fost apreciată irelevantă, martorul necunoscând dacă în mod concret, pârâtul S. V. s-a ocupat de întreținerea defunctei sau a contribuit financiar la înmormântarea acesteia. Cât privește martorul I. T., acesta a declarat că pârâtul a prestat întreținere numitei S. M..
Din ansamblul probelor administrate în cauză, prima instanță a constatat că nu rezultă în mod clar și neechivoc că nu s-a prestat întreținere numitei S. M., astfel încât a respins capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat sub nr. 2171 din 02 iunie 1992.
Instanța a apreciat ca nefondat și capătul de cerere privind rectificarea cărții funciare nr. 627, cu număr topografic 19/2, în sensul radierii dreptului de proprietate întabulat în favoarea pârâtului S. V. și înscrierea acestui drept în favoarea proprietarilor tabulari anteriori, raportat la dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, în speță nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele legale, iar reclamanta nu a dovedit în nici un fel afirmația înscrierii eronate a dreptului de proprietate în favoarea pârâtului S. V..
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta M. F. și pârâtul S. V..
Prin recursul declarat, reclamanta M. F. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și menținerea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În motivarea recursului s-a învederat Tribunalului că la emiterea hotărârii instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, acțiunea înregistrată sub nr. de dosar_ fiind venită în rejudecare urmare a admiterii recursului în dosar nr._, a casării hotărârii recurate și retrimiterii cauzei în rejudecarea primei instanțe, respectiv la Judecătoria Sighetu Marmației, iar instanța a cercetat doar înscrisurile depuse în dosar nr._, fără a arăta motivul pentru care au fost omise înscrisurile depuse în dosar nr._ .
Recurenta a învederat că prin prisma îndrumarului deciziei de casare instanța urma să analizeze dacă în cauză s-a făcut dovada calității de proprietari ai bunurilor înstrăinate prin contractul de donație autentificat sub nr. 2172 din 2 iunie 1992 a donatorilor S. I. și S. M., raportat la împrejurarea că la momentul încheierii contractului, proprietarul tabular al cotei de 15/36 din imobilele înscrise în cartea funciară nr. 182 Iapa nr. topografic 441, era numitul V. D., fiul lui T., iar certificatul de moștenitor nr. 44-1971, eliberat ca urmare a decesului lui P. I., fiul lui T., a cărui legătură cu proprietarul de carte funciară nu a fost stabilită, nu constituie față de terți un titlu de proprietate. Notarul nu avea căderea să certifice calitatea de proprietar a celui care lăsa moștenirea, ci numai calitatea de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte.
S-a invocat faptul că, certificatul de moștenitor nu face proba dreptului de proprietate respectiv nu constituie o dovadă că bunurile aflate în patrimoniul defunctului i-au aparținut acestuia în proprietate și apoi prin efectul moștenirii au fost transferate în patrimoniul succesorului.
Obiect al contractului de donație îl constituie casa de la nr. 113A însă această casă nu este înscrisă în CF 182 Iapa deoarece în CF 182 Iapa este înscrisă casa cu nr. administrativ 219 încă de la deschiderea colii în anul 1873. Casa cu nr. administrativ 113A este construită din BCA, material de construcție care nu a fost utilizat în anul 1873 astfel că această casă nu este identică cu casa înscrisă în CF și nu a fost moștenită de către donator, iar instanța de fond nu a observat că prin certificatul de moștenitor nr. 44 din 24.03.1971 eliberat în favoarea donatorului S. I. al Floarei acesta a primit doar o suprafață de teren în cotă de 15/36 și nu a primit nicio casă. Astfel că, instanța de fond greșit a reținut că donatorul S. I. a Floarei a fost proprietarul tabular al imobilului și implicit și a casei ce face obiectul contractului autentic de donație nr. 2172 din 02.06.1992 încă din anul 1972.
Recurenta a susținut că greșit instanța de fond nu a apreciat ca și mijloc de probă și nici nu a înlăturat motivat constatările făcute cu ocazia deplasării la fața locului cu privire la casa cu nr. administrativ 113A. Astfel prin deplasarea la fața locului atât recurenta cât și intimatul au recunoscut că există un imobil cu 2 intrări separate și care are două nr. administrative 113A și 113B. Intimatul a recunoscut că el a înțeles că obiect al contractului de donație îl constituie doar partea din imobilul cu nr. administrativ 113B și nu casa cu nr. administrativ 113A. Cu ocazia acestei deplasări recurenta și intimatul au recunoscut ca aferent părții din imobil, casei cu nr. administrativ 113A a fost construită de către recurentă împreună cu soțul acesteia anexa compusă dintr-o cameră, antreu, baie în anul 1998. Însă greșit instanța de fond a apreciat că dacă recurenta nu deține autorizație de construire potrivit prevederilor Legii nr. 50 din 1991, o lege intrată în vigoare după ce recurenta a edificat acea casă – anexa în anul 1988 nu face dovada proprietății. Arată că a depus la dosarul cauzei înscrisuri de unde a rezultat că, casa cu nr. administrativ 113A Iapa este înscrisă în Registrul agricol pe numele recurentei M. F. și că aceasta plătește impozit și taxe încă din anul edificării și în prezent. Din procesul verbal redactat cu ocazia deplasării la fața locului a rezultat că intenția donatorului intimatul S. V. a fost de a primi cu titlu de donație corpul de clădire cu nr. administrativ 113B și nu construcția proprietatea recurentei.
Recurenta a susținut că, contractul de donație autentificat sub nr. 2172 din 02.06.1992 este lovit de nulitate datorită existenței unei cauze ilicite deoarece scopul încheierii contractului a fost de a se comporta ca și proprietar donatarul folosindu-se de bunul primit și de a achita după acesta impozite și taxe, însă donatarul intimatul din prezenta cauză nu și-a exercitat dreptul de proprietate asupra casei de la nr. administrativ 113A nici măcar o zi de la data încheierii contractului, nu a achitat niciodată impozite asupra acesteia, ba chiar a arătat instanței că el a primit de fapt casa cu nr. administrativ 113B. Apreciază că și intenția donatorilor a fost de a se dona casa cu nr. administrativ 113B și nu casa proprietatea recurentei.
Recurenta a susținut că nu s-a făcut nici dovada calității de proprietar asupra construcției de la nr. administrativ 113A și 113B a donatorilor deoarece acest imobil de natură casă nu este înscris în CF.
S-a mai arătat că greșit a procedat instanța și cu privire la înlăturarea ca și mijloc de probă a biletului de ieșire din spital scrisoare – medicală pentru petitul de reziliere a contractului de întreținere autentificat sub nr. 2171 din 02.06.1992 al cărei obiect este reprezentat de imobilul de natură casă și teren situat în localitatea Sighetu Marmației ., pe motiv că acesta nu este semnat, însă acest înscris a fost emis de către un cadru medical abilitat, care a trecut pe acest înscris numele său precum și numărul său de cod. Coroborând acest înscris cu declarația martorei V. M. a rezultat că defuncta a fost într-adevăr internată în spitalul de unde s-a emis și biletul de ieșire. Instanța nu a apreciat nici susținerile martorilor audiați în cauză și nici nu a argumentat motivul pentru care declarațiile martorilor au putut fi înlăturate mulțumindu-se „să treacă în revistă” câte o frază din fiecare declarație. S-a precizat că nici casa menționată în contractul de întreținere nu este înscrisă în CF.
Prin recursul declarat, recurentul S. V. a solicitat admiterea recursului său, modificarea sentinței atacate în sensul obligării intimatei-reclamante M. F. la plata cheltuielilor de judecată față de acesta, în sumă de 1500 lei, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
În motivarea recursului, s-a arătat că așa cum rezultă din cuprinsul sentinței civile nr. 1811 din 14 iulie 2011 acțiunea promovată de reclamanta M. F. a fost respinsă în întregime ca fiind nefondată.
Prima instanță a omis să acorde pârâtului-recurent cheltuielile de judecată la care este îndreptățit în temeiul dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură civilă.
Recurentul a susținut că, cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, a depus concluzii scrise, la 18.05.2011, din cuprinsul cărora reiese fără echivoc că a solicitat cheltuieli de judecată în sumă de 1500 lei, reprezentând onorariu de avocat. Chiar în cuprinsul concluziilor scrise a învederat că suma solicitată de acesta cu titlu de cheltuieli de judecată a fost achitată în două tranșe, una de 800 lei și a doua de 700 lei. La fila 7 din dosarul cauzei se află împuternicirea avocațială din cuprinsul căreia rezultă că prin contractul de asistență juridică nr. 75 din 23.02.2010 i s-a stabilit un onorariu de avocat în sumă de 1500 lei. Această sumă a fost achitată de intimat în două tranșe, prima de 800 lei cu chitanța nr. 168 din 23.02.2010, iar suma de 700 lei s-a achitat la data de 16.03.2010 cu chitanța nr. 174. Ambele chitanțe au fost depuse de recurentul-intimat la dosar pe parcursul judecării cauzei, doar că, după fila 77 din dosar 78 din dosar se află numai chitanța nr. 174 din 16.03.2010.
Recurentul-intimat S. V. a formulat întâmpinare la recursul declarat de M. F., prin care a solicitat respingerea acestuia, cu cheltuieli de judecată.
Intimatul a susținut că instanța de fond s-a pronunțat legal asupra tuturor capetelor de cerere formulate, după o judicioasă analiză a tuturor probelor administrate.
Obiectul contractului de donație l-a format imobilul din Sighet . înscris în CF 182 cu nr. topo 441 ca proprietate a donatorului S. I. cu titlu de moștenire. În cuprinsul contractului de donație se precizează faptul că în ceea ce privește construcția de la nr. 113/A ce se donează, aceasta provine din reconstruirea casei vechi (în timpul căsătoriei donatorilor) și se compune din casa cu două intrări, 4 camere, două cămări, două antreuri, grajd și alte anexe. Beneficiarii contractului de donație sunt recurentul intimat și sora sa S. M. (care în prezent este decedată fără urmași). Ulterior perfectării contractului de donație a obținut două numere administrative pentru imobil, respectiv pentru cele două intrări ale casei, respectiv cu nr. 113A și 113 B. Imobilul donat este o singură casă cu două intrări, cu două numere administrative 113A și 113 B, a fost folosit de recurentul-intimat și sora acestuia fără probleme până la momentul în care donatara S. M. a decedat. După decesul sorei sale S. M., recurenta M. F. a ocupat partea acestuia respectiv ., recurentul intimat folosind în continuare partea sa, respectiv ./A pentru care plătește impozit la zi.
S-a mai arătat că din actele aflate la filele 10, 11, 12, 13, 14 și 15 din dosar a reieșit fără echivoc împrejurarea că defunctul său tată S. I. a fost proprietarul tabular al imobilului ce face obiectul contractului de donație și întreținere nr. 2172 din 2.06.1971, încă din anul 1971. Din cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 44/1972 reiese că defunctul S. I. a moștenit imobilul ce formează obiectul contractului atacat, de la tatăl său natural P. I., care și acesta era deja proprietar tabular al imobilului (CF 182 nr. topo 441), fiind întabulat în data de 18.04.1924.
S-au apreciat nefondate criticile referitoare la respingerea capătului de cerere privind constatarea edificării unei construcții de către recurenta-reclamantă și soțul ei pe terenul său înscris în CF 182 Iapa nr. topo 441, construcție aflată lângă casa cu două intrări (nr. 113A și 113B). Nu se poate face nicio confuzie între imobilul ce formează obiectul contractului de donație (casa veche cu două intrări din care reclamanta-recurentă a ocupat corpul cu nr. 113A, ce a aparținut sorei sale decedate S. M.) și noua construcție edificată de reclamanta-recurentă împreună cu soțul ei pe același teren. Niciodată nu a contestat că această construcție a fost edificată de recurenta-intimată, dar cererea ei nu este admisibilă deoarece aceasta nu a indicat temeiul legal pe care își bazează cererea. De accesiune imobiliară nu poate fi vorba nefiind îndeplinite cerințele textului legal în materie, respectiv reclamanta-recurentă nu este proprietara terenului. Cererea recurentei nu este admisibilă nici cu titlu de construire deoarece ea a construit abuziv construcția pe terenul său, fără a i se cere acordul, terenul fiind proprietatea sa, în baza contractului autentic de donație.
La dosar au fost atașate în probațiune înscrisuri, s-au formulat și depus concluzii scrise.
Analizând recursul declarat de recurenta M. F., Tribunalul reține următoarele:
Îndrumarul deciziei de casare nr. 824/R din 14.10.2009, pronunțată de Tribunalul Maramureș a vizat pe de o parte necesitatea analizării petitelor cuprinse în precizarea de acțiune depusă la data de 10.09.2008, pronunțarea asupra cererilor în probațiune, precum și analizarea dacă în cauză s-a făcut dovada calității de proprietari ai bunurilor înstrăinate prin contractul de donație autentificat sub nr. 2172 din 2.06.1992, a donatorilor S. I. și soția S. M., raportat la împrejurarea că la momentul încheierii contractului proprietarul tabular al cotei de 15/36 din imobilele înscrise în CF nr. 182 Iapa, nr. topo 441 era numitul V. D., iar certificatul de moștenitor nr. 44/1971 eliberat ca urmare a decesului numitului P. I., fiul lui T., nu constituie față de terți un titlu de proprietate. Instanța de fond s-a pronunțat în rejudecare asupra aspectelor litigioase.
Corect s-a reținut că prin contractul imobiliar de donație și întreținere autentificat sub nr. 2172 din 2 iunie 1992 de notar de stat B. V., soții S. I. și S. M., în calitate de proprietari ai cotei de 15/36 din imobilul situat în Sighetu Marmației, ./A, înscris în CF nr. 182 Iapa nr. topo 441 ca proprietate a lui S. I. cu titlu de moștenire, (dar cu precizarea că toate construcțiile existente sunt reconstruite în timpul căsătoriei împreună cu S. M. și arătând că partea lor din construcții se compune din casă cu două intrări, cu patru camere, două cămări, două antreuri, grajd, alte construcții anexe), au donat proprietatea, în cote indivize egale, fiilor lor S. V. și S. M..
Donatorii au grevat cota fiului S. V. de dreptul de uzufruct viager instituit în favoarea fiului lor S. I., de întreținerea viageră și înmormântarea acestuia. S. I. a decedat ulterior încheierii contractului și de asemenea S. M., donatara, a decedat în 18.07.1998.
Reclamanta-recurentă a invocat caracterul ilicit al cauzei acestui contract, argumentându-și susținerea din mai multe perspective, care nu intră însă în sfera de incidență a dispozițiilor art. 968 Cod civil.
Nu corespunde realității juridice faptul evocat de reclamantă, inclusiv prin motivarea recursului, în sensul că donatorii nu ar fi fost proprietarii imobilului donat, în ansamblul său.
În CF nr. 182 Iapa a figurat sub nr. B13 ca proprietar asupra cotei de 15/36 din imobilul teren și casă de la nr. 219 (4464 mp), P. I., antecesorul lui S. I..
Donatorul S. I. este, după cum atestă certificatul de moștenitor nr. 44/1971, fiul și legatarul lui P. I. I. T., primind întreaga succesiune a acestuia în baza testamentului autentificat sub nr. 294/30.03.1970.
Acesta și-a reflectat de altfel dreptul de proprietate în cartea funciară, sub B15, în baza încheierii de CF nr. 132 din 27.04.1971, așadar anterior încheierii contractului de donație a cărui nulitate s-a solicitat a se constata. Pe cale de consecință, deși certificatul de moștenitor nu face dovada dreptului de proprietate, o atare dovadă o face înscrierea în cartea funciară a dreptului antecesorului lui S. I., raportat la dispozițiile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938. Rezultă că donatorul S. I. era coproprietarul terenului în discuție (nr. topo 441), iar contractul încheiat cu pârâtul S. V. a vizat strict cota de proprietate a acestuia.
Pe cale de consecință, raportat la probațiunea cu înscrisuri administrată, la evidențele de carte funciară, la efectul constitutiv de drepturi al întabulării în sistemul Decretului-lege nr. 115/1938, se constată că în mod corect prima instanță a reținut calitatea de proprietar (coproprietar) a donatorului S. I., asupra terenului identificat cu nr. topo 441, în condițiile în care și autorul acestuia figura înscris în cartea funciară.
Reclamanta a invocat faptul că donatorii S. I. și S. M. au dispus de construcții, donându-le fiului S. V., deși nu erau proprietatea lor, ci a reclamantei (casa cu nr.113/A), care le-a folosit neîntrerupt din anul 1988, achitând impozit aferent, astfel încât contractul de donație este lovit de nulitate absolută.
Această susținere a reclamantei nu a fost dovedită în condițiile art. 1169 Cod civil, în sensul probării calității sale de proprietar asupra construcției, drept dobândit prin vreuna dintre modalitățile admise de lege. Achitarea impozitelor, folosirea unei părți din casă (aparent urmare a unei înțelegeri cu cealaltă donatară, S. M., după cum relevă declarația depusă la fila 39 din dosarul de recurs) nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate al reclamantei, care să-i legitimeze inclusiv pretenția de constatare a nulității absolute a contractului.
Raportat la împrejurarea că potrivit contractului s-a donat casa cu două intrări, compusă din 4 camere, două cămări, două antreuri, situată în Sighetu Marmației, ./a, aspect la care s-au referit ambele părți, nu poate primi efecte juridice susținerea recurentei în sensul că intenția părților contractante ar fi fost donarea doar a imobilului cu nr. 113/b. În favoarea donatorului S. I., independent de lipsa notării construcției în cartea funciară, operează prezumția stabilită prin dispozițiile art. 492 din Codul civil de la 1864, în acest sens donatorul proprietar al terenului S. I. arătând în cuprinsul contractului că a reconstruit construcțiile împreună cu S. M. (soția). Mențiunea contractuală, autentificată de notar o dată cu convenția, echivalează cu afirmarea calității de proprietar asupra construcției descrise de către donatori, cu confirmarea prezumției de proprietate anterior evocate. De asemenea, cu ocazia deplasării instanței la fața locului reclamanta a arătat că această construcție (pe care instanța a constatat-o ca fiind cu două intrări numerotate separat) a fost realizată de părinții săi în anul 1979, cu o contribuție financiară a sa. În acest context, se reține că nici înșiși donatorii nu au vizat prin contractul încheiat, casa de locuit înscrisă în CF cu nr. 219. De asemenea, prin întâmpinarea formulată în primul ciclu procesual prin avocat desemnat, inclusiv partea contractantă S. M. s-a opus admiterii acțiunii reclamantei.
Sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate, este irelevant că donatorii nu ar fi figurat în registrul agricol cu imobilele, întrucât registrul agricol nu îndeplinește o atare funcție.
Aceeași este și situația mențiunilor din actul de identitate al recurentei relative la reședința respectiv domiciliul acesteia. Aceste mențiuni au valoare probatorie din perspective de evidență a populației, iar nu de dovedire a dreptului de proprietate asupra construcției care reprezintă domiciliul. Nici simpla folosire de către reclamantă a imobilului nu reprezintă o combatere a prezumției de proprietate.
De asemenea, faptul că donatarul S. V. plătește impozit doar pentru imobilul de la nr. 113 B sau că ar înțelege să se comporte ca proprietar doar asupra acestui imobil, precum a arătat recurenta, nu este de natură a demonstra că intenția de înstrăinare respectiv dobândire prin liberalitate a părților contractante a vizat un alt obiect decât cel descris prin contract, în special în contextul în care a mai existat o donatară, sora părților, S. M., în prezent decedată. Trebuie reținut că părțile au încheiat un contract autentic, în fața notarului public, ale cărui mențiuni se bucură de forță probantă după distincțiile admise de lege, iar susținerile recurentei nu au fost dovedite conform prevederilor art. 1169 Cod civil.
Susținerea reclamantei în sensul că bunul obiect al convenției nu ar fi fost predat donatorilor este lipsită de efecte juridice raportat la validitatea contractului deoarece donația imobiliară nu este un contract real, iar transmisiunea dreptului de proprietate în patrimoniul donatarilor operează independent de predarea imobilului.
Solicitarea reclamantei, relevată prin acțiunea completată, de a se constata că pe teren a fost ridicată de către M. F. împreună cu soțul M. I. o casă și anexe și a se dispune înscrierea dreptului de proprietate asupra casei și anexelor în CF nr. 182 Iapa, nr. topo. 441 în favoarea celor doi soți nu poate fi primită. Solicitarea a fost succint detaliată pe parcursul procesului, dar reclamanta a făcut referire la noua construcție (cameră și dependințe), pretins edificată de reclamantă împreună cu soțul acesteia, care nu este parte în proces.
În ședința publică din 15.04.2010 reprezentanta reclamantei a solicitat a se întabula dreptul de proprietate cu titlu de drept construire, iar la termenul de judecată din data de 16.09.2010 a invocat de asemenea titlul său ca fiind edificarea.
De lege lata, aplicabilă raportului juridic litigios, modurile de dobândire a proprietății sunt reglementate prin dispozițiile art. 644-645 cod civil de la 1864. Deși în doctrină se apreciază că această enumerare este incompletă, totuși modalitățile de dobândire și transmisiune a dreptului de proprietate rămân circumscrise unei structuri juridice și mai puțin efectelor unor acte materiale, cu excepții notabile însă, precum accesiunea naturală și artificială ori posesia de bună credință a bunurilor mobile.
Dispozițiile art. 492 Cod civil instituie o prezumție simplă de existență a dreptului de proprietate asupra construcției, în patrimoniul proprietarului terenului pe care este aceasta edificată, prezumție care însă nu poate fi combătută prin faptul contrar al simplei edificări a construcției de către o altă persoană, cu consecința nașterii dreptului de proprietate asupra acesteia în beneficiul constructorului.
Prezumția de proprietate anterior menționată operează doar în favoarea proprietarului terenului – doar acesta fiind legitimat ca, prin invocarea accesiunii, să se prevaleze de calitatea sa de proprietar al edificiului, conform prevederilor art. 492 Cod civil. Această prezumție poate fi combătută doar în condițiile dovedirii existenței unui acord între proprietarul terenului și terțul constructor, acord care, încheiat în condițiile prevăzute de lege, a putut da naștere unui drept de superficie, în conținutul căruia intră dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate de terț și dreptul de folosință asupra terenului proprietatea altei persoane, teren pe care sunt situate acestea. Dreptul de superficie este antiteza accesiunii imobiliare artificiale și este modalitatea prin care „se dovedește din contră”, în condițiile art. 492 Cod civil.
Practic din analiza acestor prevederi legale rezultă că textul normativ instituie și prezumția că proprietarul terenului este și constructorul edificiilor realizate asupra acestuia, iar în acest caz „a dovedi din contră” se rezumă la probarea faptului că în realitate, constructor (iar nu proprietar) este o altă persoană. Inexistența unui acord care să creeze un drept de superficie determină nașterea în patrimoniul constructorului a unui simplu drept de creanță, ca drept personal, iar nu a unui drept de proprietate asupra edificiului.
Reclamanta nu a investit instanța cu un petit prin care să pună în discuție un eventual drept de superficie și nu este posibilă stabilirea distinctă a dreptului de proprietate asupra construcțiilor, urmând a se clarifica ulterior soarta terenului deoarece pe de o parte, această dualitate de proprietari nu poate exista decât în cadrul dreptului de superficie, iar dreptul de superficie este o construcție juridică unitară, nedivizibilă în cele două elemente ale sale.
Simpla construire nu generează un drept de proprietate în patrimoniul reclamantei, neproprietară a terenului, iar o eventuală incidență a acestui drept nu se poate analiza independent de situația juridică a terenului. Sunt de altfel de reținut în materie și dispozițiile art. 55 din Legea nr. 7/1996 republicată.
Faptul material al edificării (recunoscut de altfel de către pârât în favoarea reclamantei și a soțului acesteia) conferă acesteia doar calitatea de constructor, fără a clarifica situația juridică a supraedificatului sub aspectul proprietății.
Criticile formulate de recurentă prin concluzii sub aspectul neadministrării de către prima instanță a probațiunii testimoniale sunt nefondate, în ședința publică din data de 12 mai 2011 reprezentanta reclamantei arătând că nu mai are alte probe de propus. De altfel, numele și adresa martorilor nu au fost indicate.
Se mai reține că prin contractul imobiliar de întreținere autentificat sub nr. 2171 din 2 iunie 1992 de notariatul local Sighetu Marmației părinții părților din proces, S. I. și S. M., în calitate de proprietari (S. I.), asupra imobilului situat în Sighetu Marmației, ., în cotă de 9/10, înscris în CF Iapa nr. 1813 cu nr. topo 19/3, au dat fiului S. V. (recurentul-pârât), acest imobil, cu precizarea că toate construcțiile casă cu patru camere, hol, antreu, cămară, grajd au fost reconstruire în timpul căsătoriei împreună cu S. M., în schimbul întreținerii viagere și înmormântării și grevat cu dreptul de uzufruct viager în favoarea întreținuților.
Conform clauzelor contractuale, întreținerea va consta în asigurarea celor necesare traiului, la care cheltuieli va contribui și S. I. cu pensia sa, ajutor și îngrijire în caz de neputință, îngrijire medicală în caz de nevoie etc.
Prin declarația autentificată sub nr. 5205 din 30.07.1993 părțile semnatare au relevat că intenția lor a fost să se refere și la imobilul înscris în CF nr. 627 Iapa, nr. topo 19/2, teren intravilan în suprafață de 867 mp, proprietatea lui S. I. în cotă de ½ și pe care se află construcțiile ce au format obiectul contractului, părțile consimțind la întabulare.
Pe cale de consecință, întabularea dreptului de proprietate al pârâtului recurent S. V. asupra cotei de ½ din acest imobil, în CF nr. 627 Iapa este legală, convenția părților având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate și asupra acestui imobil. În CF nr. 627 Iapa întreținutul S. I. a Floarei figura înscris la B11 cu titlu de donație, în baza încheierii de CF nr. 26 din 2.02.1968, având așadar prerogativa dispoziției juridice asupra bunului, specifică dreptului de proprietate. În privința neînscrierii în cartea funciară a casei existente pe acest teren, considerațiile anterior arătate își mențin valabilitatea, de altfel recurenta neinvocând vreun drept propriu cu privire la respectiva casă.
Se apreciază că în mod corect prima instanță a respins cererea reclamantei de rezoluțiune a contractului de întreținere anterior menționat.
Ca sancțiune juridică, rezoluțiunea are drept consecință desființarea cu efect retroactiv a unui contract sinalagmatic, pentru neexecutarea culpabilă de către o parte a obligațiilor asumate contractual. Considerentele evocate de prima instanță relativ la caracterele contractului de întreținere și la caracterul patrimonial al acțiunii sunt corecte.
Sarcina probei incumbă, în condițiile dreptului comun, celui care invocă neexecutarea obligațiilor, iar neîndeplinirea, îndeplinirea defectuoasă sau cu întârziere a acestor obligații trebuie să fie suficient de importantă pentru a determina incidența sancțiunii.
Reclamanta a invocat faptul că pârâtul nu ar mai fi prestat întreținere donatarei S. M., mama celor doi și pârâtă inițial în proces. Probațiunea administrată în cauză nu confirmă însă ipoteza avansată de reclamantă, raportat și la cele anterior arătate cu privire la sancțiunea rezoluțiunii.
Declarația martorei V. V. nu este edificatoare sub aspectul prestării în mod concret a întreținerii de către pârâtul S. V., în favoarea părinților săi. Împrejurarea relevată de martoră că și M. F. a participat, alături de S. V., la acoperirea cheltuielilor de înmormântare, nu poate atrage sancțiunea rezoluțiunii contractului de întreținere, câtă vreme pârâtul S. V. nu s-a sustras acestei obligații, iar reclamanta, în calitate de fiică, se poate considera că și-a îndeplinit și o obligație morală.
Aceeași martoră a arătat că și soția pârâtului a însoțit-o pe S. M. când a fost necesară internarea, iar de la Spitalul din Cluj-N. (unde S. V. a suportat o parte din cheltuielile de transport) a condus-o la spitalul din Sighetu Marmației unde a fost internată preț de câteva zile, după externare (boala de care suferea, cancer maxilar, fiind în stadiu terminal) a fost condusă la domiciliul pârâtului, unde a fost îngrijită de reclamantă, soția pârâtului și martoră, mai trăind doar câteva zile. De asemenea, martora a susținut că ulterior încheierii contractului de întreținere S. M. a locuit împreună cu pârâtul, gospodărind împreună.
Depoziția martorului G. I. relevă unele aspecte pe care acesta le cunoaște de la reclamantă, martorul neefectuând vizite la locuința defunctei. Comuniunea de locuință este evidențiată și prin declarația martorului I. T..
Biletul de ieșire din spital emis de medic N. S. în 5.02.2009 relevă că pacienta S. M., suferind de tumoare malignă sinusul maxilar a fost internată pentru tratamentul stării de șoc (hipotensiune, lipotimie), fiind externată cu recomandare de alimentare pe sonda oro-gastrică. Mențiunile din cuprinsul foii de observație relative la faptul că aceasta a stat la domiciliu nesupravegheată, nu reprezintă o constatare medicală, ci probabil informații furnizate de persoanele care au adus pacienta la spital. Coroborând înscrisul evocat cu depoziția martorei V. V., rezultă că internarea defunctei la Spitalul de Sighetu Marmației s-a produs de altfel consecutiv externării acesteia din Spitalul din Cluj-N.. Defuncta suferea de o afecțiune care o împiedica să se hrănească și hidrateze corespunzător, boala era în stadiu terminal, decesul survenind după cinci zile.
Reținând că reclamantei îi revenea în condițiile art. 1169 Cod civil, sarcina probei, se apreciază că aceasta nu a dovedit neîndeplinirea de către pârâtul S. V. a obligației asumate contractual de întreținere a mamei sale, în circumstanțele bolii de care aceasta a suferit și a efectelor patologice specifice. Împrejurarea că S. M. a ajuns la spital cu câteva zile înainte de deces, în stare de șoc (hipotensiune, lipotimie), opinia medicală fiind în sensul că aceasta nu s-a alimentat și hidratat timp de șapte zile, nu dovedește că această situație este consecința unor acte omisive ale pârâtului, ținând seama de circumstanțele cauzei, anterior arătate.
Încheierea de acte juridice antrenează modificări în realitatea juridică, iar principiul securității și certitudinii raporturilor juridice civile se opune reevaluării cu larghețe a operațiunilor perfectate, în lipsa unor probe certe și neechivoce.
Pârâtul a locuit împreună cu întreținuta, a îngrijit-o (chiar dacă și prin mijlocirea soției, întreținerea neavând în speță un caracter intuitu personae), a contribuit la acoperirea cheltuielilor de deplasare în vederea spitalizării acesteia, la acoperirea cheltuielilor de înmormântare, iar reclamanta nu a dovedit, dat fiind specificul bolii de care a suferit și a decedat întreținuta, dezinteresul lui, acte omisive care ar fi echivalat cu neexecutarea obligațiilor contractuale.
Raportat la toate aceste considerente, recursul declarat de reclamanta M. F. urmează a fi respins.
În ce privește recursul declarat de recurentul S. V., Tribunalul îl apreciază fondat.
Prin notele de concluzii depuse în data de 18.05.2011 recurentul pârât S. V. a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 lei, onorariu avocat achitat în două tranșe (800 lei și apoi 700 lei). La dosarul primei instanțe s-a depus chitanța nr. 174 din 16.03.2010 vizând încasarea onorariului avocațial de 700 lei de la pârâtul S. V..
De asemenea, la fila 6 din dosarul de recurs s-a depus în fotocopie chitanța nr. 168 din 23.02.2010 atestând încasarea de la pârâtul S. V., de către avocat O. M., a onorariului avocațial în sumă de 800 lei.
Prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii formulate, care se dovedește justificată, raportat la dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, la împrejurarea că reclamanta a căzut în pretenții la instanța de fond și la soluția pronunțată asupra celuilalt recurs declarat în cauză.
Pe cale de consecință în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Tribunalul va admite recursul declarat de recurentul-intimat S. V. și va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va obliga pe reclamanta M. F. să achite pârâtului S. V. suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată la fond.
În baza art. 316, art. 298 și 274 Cod procedură civilă, recurenta M. F. va fi obligată să achite recurentului intimat S. V. suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocat conform chitanței depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul S. V., domiciliat în Sighetu Marmației, ., județul Maramureș, împotriva sentinței civile nr. 1811 din 14 iulie 2011, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației în dosarul nr._, pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pe reclamanta M. F. să achite pârâtului S. V. suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată la fond.
Respinge recursul declarat de recurenta M. F., domiciliată în Sighetu Marmației, ., județul Maramureș, împotriva aceleiași sentințe civile.
Obligă pe recurenta M. F. să achite intimatului-recurent S. V. suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 21 noiembrie 2012.
PREȘEDINTEJUDECĂTORI GREFIER
W. D. Ț. D. S.-T. A. S. A.
Red.STA/4.01.2013
Tred. A.S./7.01.2013- 2 ex
Judecător la fond: M. R. P.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1911/2012.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 280/2012. Tribunalul MARAMUREŞ → |
|---|
