Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 312/2012. Tribunalul MARAMUREŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 312/2012 pronunțată de Tribunalul MARAMUREŞ la data de 23-02-2012 în dosarul nr. 312/2012
ROMÂNIA
T. MARAMUREȘ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ 4204
SENTINȚA CIVILĂ NR. 312
Ședința publică din 23.02.2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. Ț.
Grefier: V. P.
M. Public reprezentat prin procuror B. I. de la P. de pe lângă T. Maramureș
Pe rol fiind soluționarea cauzei civile formulată de către reclamanții A. I., domiciliat în localitatea Dragomirești, nr. 149, județul Maramureș și O. I., domiciliat în localitatea Dragomirești, nr. 354, județul Maramureș în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P., cu sediul în București, ., sector 5, având ca obiect despăgubiri-Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică la prima strigare se constată lipsa reclamanților A. I. și O. I. și a pârâtului S. Român prin M. Finanțelor P..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, se constată că pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. solicită judecarea cauzei și în lipsa de la dezbateri.
Instanța lasă cauza la a doua strigare având în vedere lipsa părților.
La apelul nominal făcut la a doua strigare ora 13,05 se constată lipsa reclamanților A. I. și O. I. și a pârâtului S. Român prin M. Finanțelor P..
Reprezentantul parchetului-procuror B. I. arată că nu mai are alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acțiunii.
Reprezentantul parchetului-procuror B. I. pune concluzii de admitere în parte a acțiunii în sensul admiterii capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 12.000 lei conform raportului de expertiză efectuat în cauză și respingerea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 și Decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată în dosarul nr. 14/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Instanța reține cauza în pronunțare.
T.
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș sub nr._, reclamanții A. I. și O. I. au chemat în judecată în calitate de pârât S. Român reprezentat prin M. Finanțelor P., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-l oblige pe pârât la plata către reclamanți a echivalentului în lei din momentul plății a sumei de 1.000.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii introductive de instanță, reclamanții au arătat că bunicul acestora, Net I., la vârsta de 48 de ani, a fost condamnat prin sentința nr. 141/3.03.1950 a Tribunalului M. Cluj pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinei sociale prevăzut de art. 209 pct. IV Cod penal. În motivarea în fapt a sentinței se precizează că „inculpatul Net I. în luna aprilie 1949 a întreprins acțiuni în favoarea organizației subversive din . și a membrilor acestei organizații prin aceea că le-a transmis alimente prin inculpatul A. D. și a ținut legătura între membrii organizației din acea comună”. De asemenea acestuia i se mai impută faptul că „a primit însărcinarea de la membrii organizației de a asculta posturile de radio emisiune Londra și Vocea Americii”. A fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională, la 5.000 lei amendă corecțională, 3 ani interdicție corecțională și confiscarea averii. În baza acestei sentințe i s-a confiscat toată averea imobilă și mobilă în conformitate cu procesele verbale de inventariere ale acesteia. Deși era căsătorit, iar soția acesteia, respectiv bunica reclamanților a obiectat spunând că hainele sunt proprietatea ei, vitele le-au achiziționat împreună, anexele sunt construite împreună, amândoi terminând și casa, acestea au fost inventariate și confiscate. În data de 13 iulie 1950 s-a procedat la completarea inventarului, când i-au fost confiscate și cele 40 de oi. După cum se observă au fost confiscate inclusiv alimentele care erau necesare existenței familiei, uneltele necesare agriculturii, activitate prin care își asigura traiul zilnic, mobilele (pat, dulap, masă, etc.), covoare. Astfel familia a rămas nu numai fără nicio sursă de venit, dar și fără posibilitatea de a-și procura alimentele necesare traiului. Astfel condamnarea bunicului reclamanților și-a pus amprenta atât asupra familiei, rămasă pe drumuri, cât și asupra vieții acestuia.
Reclamanții au invocat dispozițiile Convenției de la Paris din 1947, Constituția României din 1948- art. 27-31, 86-87, art. 2 și art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 221/2009, D-L 118/1990.
În probațiune, reclamanții au depus înscrisuri, în fotocopie.
Pârâtul a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii – file 24-26.
În probațiune au fost depuse înscrisuri.
În ședința publică din 18.06.2010, reprezentantul reclamanților, avocat C. Z., a învederat instanței că suma solicitată cu titlu de despăgubiri reprezintă atât despăgubiri pentru prejudiciul moral cât și pentru prejudiciul material suferit – fila 31 din dosar.
În ședința publică din 19.11.2010, întrebat fiind de instanță, reprezentantul reclamanților, avocat C. Z. a învederat oral că prejudiciul material suferit reprezintă echivalentul sumei de 5.000 lei achitată de bunicul reclamanților cu titlu de amendă corecțională la care a fost obligat prin sentința penală nr. 141/3.03.1950 și contravaloarea bunurilor confiscate care rezultă din procesele verbale de inventariere încheiate la data de 8.03.1950, 14.05.1950, 13.07.1950 – fila 109.
P. scriptul intitulat „note de ședință” depus la dosar la data de 19.11.2010, reprezentantul reclamanților a solicitat judecarea în lipsă – fila 114.
La data de 4.04.2011, reclamanții au depus la dosar o precizare de acțiune, invocând ca temei de drept în subsidiar, dispozițiile art. 998 – 999 Cod civil.
În motivarea precizării de acțiune depuse la dosar la data de 4.04.2011, reclamanții au arătat că invocă drept temei juridic și art. 998-999 Cod civil, aflându-se în prezența unei acțiuni care angajează răspunderea Statului Român pentru prejudiciile cauzate propriilor cetățeni prin abuzurile organelor de stat, prin condamnarea cu caracter politic și în cursul executării unor pedepse aplicate pentru infracțiunile îndreptate împotriva regimului comunist, precum și ulterior punerii în libertate.
Potrivit art. 4 aliniatul 4 și art. 5 aliniatul 1 din Legea nr. 221/2009, „cererea de constatare a caracterului politic al condamnării este imprescriptibilă, iar cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral trebuie introdusă în termen de 3 ani de la . legii”.
În acest context consideră că prin Legea nr. 221/2009, ale cărei dispoziții sunt de imediată aplicare, reclamantul a fost pus în termenul general de prescripție de 3 ani, conform dreptului comun, chiar în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale și-au încetat efectele juridice începând cu data de 31 decembrie 2010.
P. Legea 221/2009 se definesc „condamnările cu caracter politic” și acestea sunt anulate ca nedrepte, deci statul își asumă răspunderea patrimonială pentru suferințele morale cauzate datorită pronunțării de către organele sale a unor condamnări cu caracter nedrept, politic, respectiv datorită unor măsuri administrative abuzive, concomitent cu recunoașterea expresă în lege (prin texte care sunt încă în vigoare), a gravității deosebite a acestor suferințe morale cauzate de regimul totalitar.
Așa cum cer actele internaționale, trebuie recunoscut un tratament egal victimelor justiției totalitare comuniste cu persoanele cu privire la care, în prezent, se constată că au fost condamnate pe nedrept, respectiv au fost suspuse unor tratamente inumane, tortură și discriminare pe criterii politice.
Invocă actele internaționale incidente în materie, prin care a fost condamnat regimul totalitar comunist instalat în România după 6 martie 1945:
Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme comuniste, care interzice limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiției totalitare comuniste (foștii condamnați politici) și recunoaște expres regimul criminal de exterminare promovat de sistemul comunist totalitar.
Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare” recunoaște expres același regim de exterminare al foștilor condamnați politici (înfometare, deportări, tortură, muncă forțată și alte forme de teroare fizică și psihică colective, persecuția, atacuri la libertatea de conștiință, etc.).
Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea G. a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, care cere statelor să faciliteze accesul la justiție și tratament echitabil a victimelor, pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri, compensații și asistență.
Declarația de la Vilnius, a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, adoptată în 2009 – cel mai recent document oficial care se ocupă cu problematica regimului comunist.
Documentul amintește importanța aplicării măsurilor de prevenire a acțiunilor anti-semite și readuce aminte Statelor membre de angajamentul luat de acestea în Declarația din 1990 de la Copenhaga, „de a condamna clar și fără echivoc totalitarismul”.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, consideră că acesta este la latitudinea instanței de judecată, în virtutea dreptului suveran al judecătorului de a aprecia.
Invocă actele interne incidente: Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza Dictaturii Comuniste din România (București decembrie 2006) numită prin Decizia nr. 8/2006 a Președintelui României din care reiese notorietatea gravității deosebite a suferințelor morale ale victimelor regimului totalitar comunist.
Art. 52 aliniat 3 din Constituția României conform căruia „S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii…”.
La data de 26.09.2011, reclamanții au depus la dosar o nouă precizare de acțiune, învederând instanței că înțeleg să-și precizeze cererea solicitând a dispune și obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 lei, la care se adaugă valoarea bunurilor mobile trecute în proprietatea statului prin procesele verbale și inventarul din data de 14-15 aprilie 1950 și 13.07.1950, reprezentând daune materiale.
În motivarea precizării de acțiune, reclamanții au arătat că, în fapt din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că defunctului Net I. i s-au confiscat toate bunurile mobile, fiind trecute în proprietatea statului. Dovadă sunt procesele verbale și inventarul anexă la acestea întocmite în data de 14 aprilie și respectiv 13 iulie 1950. Astfel prejudiciul material suferit de condamnat și familia acestuia, care nu numai că datorită arestării bunicului, atât bunica cât și mama, implicit reclamanții mai târziu, au fost privați de o viață normală, atât din punct de vedere financiar, cât și moral, dar le-au fost confiscate toate bunurile mobile, care vor fi evaluate printr-o expertiză încuviințată a fi administrată în cauză.
În drept, reclamanții au depus o nouă precizare de acțiune, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit; obligarea pârâtului la plata următoarelor sume, reprezentând daune materiale:_ lei reprezentând despăgubiri materiale actualizate cu rata inflației la data introducerii acțiunii, până la data plății efective, urmare obligării defunctului Net I. la plata la plata amenzii corecționale de 5000 lei; suma reprezentând contravaloarea bunurilor mobile trecute în proprietatea statului prin procesele verbale și inventarul din data de 14-15 aprilie 1950 și 13 iulie 1950 respectiv bunuri mobile: paisprăzece oi, două mese, două lavițe, o ladă, o ladă cu spătar, două paturi, un dulap, două scaune cu spătar, o etajeră (stelajă), două covoare, două cergi, zece cearceafuri, opt metri de panură (țesătură), două perini și o plapumă, conci ștergare, trei metri și jumătate de panură, patru metri de pănură, patru preșuri, cinci farfurii, trei cămăși bărbătești, o față de masă, trei cămăși, un pieptar bărbătesc, doi saci din cânepă, 300 kg cartofi, 50 kg ovăz, 30 kg hrișcă, 10 kg smântână, 40 kg fasole, 500 kg porumb, un car complet cu osie, o grapă, patru care de fân, două vaci, două piei de oaie, o scroafă și un purcel, un vas, o bărbânță.
În motivare, reclamanții au arătat că: Pentru a calcula valoarea sumei indicate, respectiv 5000 lei, reprezentând plata amenzii corecționale, dispuse și achitate în baza sentinței penale 141/1950 a procedat de următoarea manieră: La începutul anului 1950 a avut loc reforma bănească, care a fost menținută până la finele anului 1989.
Reforma în cauză s-a efectuat în temeiul Hotărârii nr. 147/26 ianuarie 1952 a Consiliului de Miniștrii al Republicii Populare Române și a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, cu privire la efectuarea Reformei bănești și la reducerile de prețuri, respectiv: Emitent: Consiliul de Miniștri. Publicat în: Buletinul Oficial nr. 7, din 26 ianuarie 1952. Data intrării în vigoare: 26 ianuarie 1952. Art. 23 al acestui act normativ prevede: „Sumele datorate între întreprinderi, instituții și organizații, obligațiile de plată ale populației față de stat se recalculează în raportul de 20 lei vechi pentru 1 leu nou. În același raport se recalculează și datoriile în lei ale Republicii Populare Române, față de statele străine, făcute după 1945.
În condițiile date, suma de 5000 lei, se putea transforma în (5000:20)=250 lei noi, valoarea la care se va raporta pentru actualizare.
Ținând cont de rata inflației comunicată prin Adresa nr. 1564/06.12.2011 de Institutul național de S. – Direcția Județeană de S. Maramureș, de 349.282%, rezultă că suma de 250 lei noi în 1952, reprezintă acum 250×349.284,1%=_ lei.
Suma de 5000 lei reprezentând amendă corecțională, așa cum reiese din sentința penală nr. 141/1950 a fost achitată de condamnat și reprezintă „bunuri incorporabile”, care au ieșit din patrimoniul lor în mod forțat și se includ în categoria bunurilor confiscate. Este de notorietate faptul că obligațiile stabilite printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în condițiile arătate în prezenta cauză au fost achitate, mai ales că această obligație reprezintă cheltuieli de judecată, față de modul și condițiile în care a fost executată condamnarea dispusă în sarcina defuncților, condamnați pe nedrept.
Totodată din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că defunctului Net I. i s-au confiscat toate bunurile mobile, fiind trecute în proprietatea statului. Dovadă sunt procesele verbale și inventarul anexă la acestea întocmite în data de 14 aprilie și respectiv 13 iulie 1950. Astfel prejudiciul material suferit de condamnat și familia acestuia, care nu numai că datorită arestării bunicului, atât bunica cât și mama și implicit reclamanții mai târziu, am fost privați de o viață normală, atât din punct de vedere financiar, cât și moral, dar le-au fost confiscate toate bunurile mobile, care vor fi evaluate printr-o expertiză încuviințată a fi administrată în cauză.
În probațiune s-au depus înscrisuri.
La solicitarea instanței, Consiliul național pentru Studierea Arhivelor Securității a comunicat dosarul privind pe defunct: file 73-108.
În cauză s-a efectuat expertiza tehnică judiciară având ca obiect evaluarea bunurilor confiscate, întocmită de expert M. T. – file 185-187.
Trecând la soluționarea cauzei, pe baza probelor administrate, coroborate cu susținerile părților prin prisma dispozițiilor legale incidente, tribunalul reține următoarele:
P. sentința penală nr. 141/3.03.1950 a Tribunalului M. Cluj, bunicul reclamanților Net I. a fost condamnat la pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzute de art. 209 pct. IV Cod penal.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, condamnarea la care a fost supus bunicul reclamanților constituie de drept o condamnare cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
În ceea ce privește posibilitatea acordării de daune morale sunt de reținut următoarele:
În Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 761 din data de 15 noiembrie 2010 au fost publicate Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Obiectul celor doua excepții de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Curtea a apreciat că textul legal care trebuie supus examinării este art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, având următorul cuprins:
”(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]”.
În motivarea acestei aprecieri, Curtea Constituțională a observat că autorul excepției de neconstituționalitate – S. Român, prin M. Finanțelor P. – Direcția G. a Finanțelor P. C. – a criticat doar soluția acordării de despăgubiri, neavând relevanță împrejurarea că ulterior sesizării Curții textul legal menționat mai sus a fost modificat, în sensul plafonării despăgubirilor. De altfel, Curtea a subliniat și că cea de-a doua soluție legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1.354/2010.
Curtea a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, Curtea conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
Curtea a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ”În România, respectarea [...] legilor este obligatorie”, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin Decretul-lege nr. 118/1990, și OUG nr. 214/1999, pe de o parte, și prin Legea nr. 221/2009, pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea Legii nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de Legea nr. 221/2009 care să permită acordarea de daune morale.
P. Decizia nr. 12 pronunțată la data de 19.09.2011 în dosarul nr. 14/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Decizia este obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Legea nr. 221/2009 este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, sunt de reținut următoarele: legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.
P. principiul aplicării imediate a legii noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după ., excluzând aplicarea legii civile vechi.
Legea civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s-a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
De asemenea, este de reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi. Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009 este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și-au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția. Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei Curții Constituționale, cu toate implicările ce decurg din aceasta asupra acțiunii pronunțate de reclamant. La momentul pronunțării prezentei sentințe nu mai există un temei juridic în Legea nr. 221/2009 pentru acordarea daunelor morale.
În ceea ce privește precizarea de acțiune depusă la dosar la data de 4.04.2011, prin care se invocă drept temei juridic al acțiunii civile precizate, alături de dispozițiile Legii nr. 221/2009 și art. 998 – 999 Cod civil, sunt de reținut următoarele considerente:
Răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și prin urmare, prevalente, în virtutea prejudiciului specialia generolibus derogant.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, având ca obiect daune morale, întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ.
În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamanții și-au întemeiat ulterior cererea, prin precizarea de acțiune depusă la dosar, la data de 4.04.2011, respectiv, art. 998-999 C.civ., tribunalul constată următoarele:
Art. 998 C.civ. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a Statului Român, nici în temeiul art. 35 din Decretul nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998-999 C.civ., întrucât, S. Român nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român, trebuie analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.civ.
Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamanți, este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamanții și-au fundamentat cererea introductivă de instanță, precizată, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de Decretul nr. 167/1958.
Reclamanții, prin precizarea de acțiune, formulată la 4.04.2011 înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, au investit T. Maramureș cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 998-999 C. civ.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat antecesorului prin condamnare, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 C. civ., S. Român fiind ținut, în opinia reclamanților, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
P. urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, reclamanți ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 – 999 C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanții au cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută, este de subliniat faptul că reclamanții au cunoscut atât paguba – ce i-a fost cauzată antecesorului lor – cât și pe cel răspunzător de pagubă – S. Român prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamanții nu puteau, în perioada anterioară datei de 22.12.1989, să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată antecesorului lor.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamanții ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C.civ., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată antecesorului lor, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
T. apreciază că după data de 22.12.1989, reclamanții erau liberi să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat antecesorului, mai ales că, la data de 09.04.1990, în Monitorul Oficial al României nr. 50/09.04.1990, a fost publicat Decretul-Lege nr. 118/30.03.1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 06.03.1945.
Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 06.03.1945, se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între 06.03.1945 – 22.12.1989, în România au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi: recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc. .
Pe cale de consecință, tribunalul constată că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv, 09.04.1990, prezenta acțiune bazată pe art. 998-999 C. civ., fiind deci prescrisă extinctiv.
Acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 cod civil nu este posibilă și din următoarele motive:
Așa cum rezultă din deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
P. urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010, reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
P. urmare, se constată prin aceași decizie nr. 1358/2010, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
P. urmare, în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă – dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1358/2010 că, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1354/2010, anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, se constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.
Cele reținute mai sus prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanții nu pot solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o . factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, Curtea observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 -, și consideră că acesta este determinat de o . elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei sau Declarația asupra prinicpiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptate de Adunarea G. O. nu pot constitui temeiuri de drept pentru acordarea despăgubirilor deoarece declarațiile și rezoluțiile nu sunt prevăzute de tratat sau sunt folosite de Consiliul Miniștrilor UE pentru a-și exprima poziția cu privire la o anumită problemă, și ulterior pot să stea la baza unor acte normative. Așadar rezoluțiile și declarațiile nu pot constitui temei legal pentru acordarea despăgubirilor.
În ceea ce privește capetele de cerere vizând despăgubirile materiale solicitate, sunt de reținut următoarele aspecte:
Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009 cu modificările ulterioare (1) orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: litera b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Legea prevede acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare. Este vorba de o dispoziție specială, de strictă interpretare. În baza art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 nu pot fi acordate sumele actualizate achitate cu titlu de cheltuieli judiciare dispuse în procesele penale sau sumele achitate cu titlu de amenzi penale sau amenzi corecționale la care a fost obligat condamnatul prin hotărârea penală, pentru că legea nu prevede despăgubiri pentru aceste categorii de sume. Nici art. 2 din Legea nr. 221/2009 nu se referă la cheltuielile judiciare și amenzile penale sau corecționale menționate în hotărârile de condamnare.
În ceea ce privește bunurile confiscate, în urma verificărilor efectuate, expertul M. T. a concluzionat că valoarea bunurilor dovedite cu înscrisuri că au fost confiscate este de 12.000 lei – fila 187 din dosar.
Cu privire la acest capăt de cerere, în baza art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, instanța îl va obliga pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 12.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate.
Raportat la considerentele mai sus expuse, în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, tribunalul va admite în parte acțiunea civilă precizată, conform dispozitivului, va obliga pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 12.000 lei reprezentând despăgubiri materiale și va respinge toate celelalte capete de cerere având ca obiect daune morale și restul pretențiilor reprezentând despăgubiri materiale.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, pârâtul va fi obligat la plata către reclamanți a sumei de 600 lei reprezentând onorariul provizoriu pentru expert, conform chitanței aflate la dosar.
Reclamanții vor fi obligați la plata diferenței de onorariu pentru expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză de expert M. T., în cuantum de 740 lei, în contul dlui expert M. T., conform decontului final încuviințat prin încheierea ședinței publice din 26.01.2012.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
ADMITE în parte acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanții: A. I., domiciliat în Dragomirești, nr. 149, Maramureș și O. I., domiciliată în Dragomirești nr. 354, jud. Maramureș, în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat prin M. Finanțelor P. cu sediul în București, . sector 5 și sediul procesual ales la Direcția G. a Finanțelor P. Maramureș, în Baia M., ..
Obligă pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 12.000 lei reprezentând despăgubiri materiale.
Respinge toate celelalte capete de cerere având ca obiect daune morale și restul pretențiilor reprezentând despăgubiri materiale.
Obligă pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Obligă pe reclamanți la plata diferenței de onorariu pentru expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză de expert M. T., în cuantum de 740 lei, în contul dlui expert M. T., conform decontului final încuviințat prin încheierea ședinței publice din 26.01.2012.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi, 23.02.2012.
PREȘEDINTEGREFIER
Ț. DanielaPetrar V.
Red. Ț.D./20.03.2012
T.Red. P.V./22.03.2012
7 ex.
.>
| ← Pretenţii. Sentința nr. 307/2012. Tribunalul MARAMUREŞ | Contestaţie la executare. Decizia nr. 110/2012. Tribunalul... → |
|---|
