Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 359/2012. Tribunalul MARAMUREŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 359/2012 pronunțată de Tribunalul MARAMUREŞ la data de 29-02-2012 în dosarul nr. 359/2012
ROMÂNIA
T. MARAMUREȘ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ cod operator 4204
SENTINȚA CIVILĂ NR. 359
Ședința publică din 29.02.2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE D. Ț.
Grefier V. P.
M. Public reprezentat prin procuror B. I. de la P. de pe lângă T. Maramureș
Pe rol fiind pronunțarea asupra cauzei civile formulată de către reclamanta B. M., cu domiciliul în localitatea Lăpuș, nr. 1055, județul Maramureș, în contradictoriu cu pârâții S. R. prin M. Finanțelor P., cu sediul în București, ., sector 5, și sediul ales la Direcția G. a Finanțelor P. Maramureș, cu sediul în Baia M., .. 2A, județul Maramureș, având ca obiect despăgubiri-Legea 221/2009.
Se constată că dezbaterile în cauză au avut loc la termenul de judecată din 23.02.2012, susținerile și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise s-a amânat pronunțarea pentru termenul de azi.
Se constată că s-au depus la dosar, prin serviciul registratură, la data de 28.02.2012, concluzii scrise din partea reprezentantei reclamantei, avocat P. E..
În urma deliberărilor instanța a pronunțat hotărârea civilă de față.
T.
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș sub nr._ la data de 6.07.2010, reclamanta B. M. a chemat în judecată în calitate de pârât S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să-l oblige pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 900.000 euro sau echivalentul în lei, respectiv:300.000 euro, pentru reclamantă;300.000 euro, pentru defunctul B. T., tatăl reclamantei decedat;300.000 euro, pentru defuncta B. A., mama reclamantei decedată, reprezentând despăgubiri pentru prejudicial moral suferit – urmare măsurii administrative a dislocării din localitatea de domiciliu și stabilirii domiciliului obligatoriu, în localitatea Salcâmi (fostă .. C., a acestora, în perioada cuprinsă între 19 august 1952 – 04 aprilie 1954; să oblige pârâtul la plata despăgubirilor civile materiale, actualizate cu indicele de inflație, în cuantum de 100.000 lei, reprezentând confiscarea bunurilor urmare a măsurii administrative a deportării, respective: 1 vacă=2.500 lei; o junincă de trei ani=2.000 lei; o junincă de trei ani=2.000 lei; o junincă de doi ani=1.800 lei; un vițel de patru luni =700 lei; 6 oi=900 lei; 2 miei=200 lei; 2 porci=900 lei; 400 kg. porumb; 75 kg. orz; 35 ari teren însămânțat cu secară de toamnă; 10 arii însămânțat cu cartofi; 1 ha însămânțat cu porumb; 5.000 kg. fân; 3 găini; 2 perne; 1 kg. lână vopsită roșu (toarsă și făcută ghem), 1 bucată doc de 25 kg cu brânză de oi; 3 cearceafuri; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat următoarele:
În fapt, la data de 19 august 1952, reclamanta împreună cu părinții săi B. T. și B. M., au fost dislocați din localitatea de domiciliu forțat de Securitate, în localitatea Jegălia Nouă, devenită ., urmare dispozițiilor guvernamentale referitoare la unificarea bisericii și refuzului de a trece de la cultul Greco catholic, la religia ortodoxă, impusă de regimul totalitar instaurat în anul 1945.
Motivul determinant pentru măsura administrativă luată l-a reprezentat faptul că defuncta B. A. a fost mama lui M. I. (haiducul), născut anterior căsătoriei lui B. A. cu B. T., arestat și condamnat prin sentința penală nr. 577 din 27 august 1953, pronunțată de T. M. Oradea, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 96/1954 pronunțată de T. M. Unitatea MAI, în dosar nr. 1597/1953, la 25 ani de muncă silnică, pentru delictul prevăzut de dispozițiile art. 209 Cod penal, art. 414 Cod penal, art. 14 lit.a din Decretul 163/1950, iar reclamanta a fost sora lui.
Anterior arestării și condamnării lui M. I., acesta a fost luptător în Grupul de Rezistență Țibleșul, trăind în munți și luptând împreună cu alți consăteni, împotriva regimului, iar în anul 1953 a fost arestat, după ce familia i-a fost deportată.
În perioada în care M. I. făcea parte din grupul mai sus arătat, familia acestuia, respective B. T. (tatăl vitreg), B. A. și reclamanta, din anul 1950 și până la deportarea acestora au fost terorizați, anchetați de trei ori pe zi, bătuți, amenințați și intimidați, aplicându-li-se tratamente crude, inumane și degradante, pentru a le furniza informații despre M. I. și grupul de rezistență, iar în final au fost deportați.
După confiscarea bunurilor respective: o vacă, o junincă de trei ani, o junincă de doi ani, un vițel de patru luni, 6 oi, 2 miei, 2 porci, 400 kg porumb, 75 kg. de orz, 35 ari teren însămânțat cu grâu, 15 arii teren însămânțat cu orz de toamnă, 15 arii teren însămânțat cu secară de toamnă; 10 arii teren însămânțat cu cartofi; 1 ha însămânțat cu porumb; 5.000 kg fân; 2 perne; 1 kg de lână vopsită roșu (toarsă și făcută ghem), 3 cearceafuri, 1 bucată butoi de 25 kg cu brânză de oi, au ajuns la destinație după o săptămână, după care au fost stabiliți câte 24 de persoane într-o casă părăsită din cârpici, cu acoperișul degradat, fără fundație și cu pardoseala direct pe pământ, fără nici o sursă de încălzire iar mobilierul lipsea cu desăvârșire, în condiții insalubre, se dormea pe jos fără nici un fel de așternut, lipsind cele mai elementare condiții de civilizație.
Reclamanta invocă dispozițiile art. 1 pct. 3 din Legea nr. 221/2009, art.4 alin.2, art.5 din Legea nr. 221/2009, art.5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Tratatul de P. de la Paris din 1947, Constituția României din 1948, art. 27, art. 87, art. 2 și 3 din Convenția Europeană a În drept s-au invocat dispozițiile art. 1 alin. 2, art. 3, art. 5 alin. 1 litera a) din Legea nr. 221/2009.
În probațiune, reclamanta a depus la dosar înscrisuri, în fotocopie.
Pârâtul a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii – fila 12.
P. precizarea întâmpinării depusă la data de 6.05.2011, urmare a comunicării precizărilor de acțiune depuse de reclamantă, pârâtul a invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantei – filele 63 – 65.
Asociația Foștilor deținuți politici a comunicat instanței că numita B. M. figurează în evidențele sale –fila 24.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a comunicat documentația solicitată, privind regimul deportaților în B. – filele 37 -45 din dosar.
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a depus la dosar, dosarul privind pe membrii familiei B. (T., A. și M.) – filele 73-86 din dosar.
În cadrul probei testimoniale au fost audiați martorii: P. M. – fila 94 și N. G. – fila 95.
În cauză s-a efectuat și o expertiză tehnică judiciară în specialitatea bunuri mobile – filele 110 – 112.
La data de 04.404.2011, reclamanta a depus la dosar o precizare de acțiune arătând că solicită și să se constate caracterul politic al măsurii administrative a dislocării din localitatea de domiciliu și stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea Salcâmi (fostă .. C., în perioada cuprinsă între 19 august 1952 – 04 aprilie 1954, pentru reclamantă, pentru defunctul B. T., tatăl reclamantei decedat, pentru defuncta B. A., mama reclamantei decedată.
P. cererea de chemare în judecată s-a arătat că cererea reclamantei se include în cerințele legale prevăzute de dispozițiile art. 1 și 3 din Legea 221/2009, motiv pentru care justifică această precizare a acțiunii.
Reclamanta înțelege să completeze temeiul de drept al acțiunii introductive, cu dispozițiile:art. 998 – 999 Cod civil, aflându-se în prezența unei acțiuni care angajează răspunderea Statului R. pentru prejudiciile cauzate propriilor cetățeni prin abuzurile exercitate de organele de stat, prin condamnarea lor cu caracter politic și în cursul executării pedepsei aplicate pentru infracțiuni îndreptate împotriva regimului comunist; art. 35 din Decretul 31/1954, potrivit cărora, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia cu prilejul exercitării funcției ce-i revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii; art. 5 lit.b din Legea 221/2009.
Potrivit art. 4 alin.4 și art. 5 alin.1 din Legea 221/2009, “cererea de constatare a caracterului politic al condamnării este impresriptibilă, iar cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudicial moral trebuie introdusă în termen de 3 ani de la . legii”.
Față de cele de mai sus expuse arată că prin Legea 221/2009, ale cărei dispoziții sunt de imediată aplicare, reclamanta a fost pusă în termenul general de prescripție de 3 ani, conform dreptului comun, chiar în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin.1, lit. a, din Legea 221/2009, declarate neconstituționale și-au încetat efectele juridice începând cu data de 31 decembrie 2010.
Dispozițiile Legii 221/2009 definesc “condamnările cu caracter politic”, deci statul își asumă răspunderea patrimonială pentru prejudiciile morale cauzate în urma condamnărilor pronunțate de către organele statului, pe nedrept și cu caracter politic și măsuri administrative abuzive, concomitent cu recunoașterea expresă în dispozițiile legii mai sus arătate, a suferințelor morale cauzate de regimul totalitar.
Actele normative internaționale reclamă un tratament egal al victimelor justiției totalitare comuniste, respectiv pentru cei care au suferit condamnări cu acest caracter și care au fost supuse unor tratamente inumane, discriminare pe criterii politice și tortură, sens în care face trimitere la actele normative internaționale prin care a fost condamnat regimul totalitar comunist instaurat în România după 6 martie 1945.
Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme comuniste, care interzice limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiției totalitare comuniste, respectiv foștii condamnați politic în speță și recunoaște expres regimul criminal de exterminare promovat de sistemul comunist totalitar.
Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind “Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare” recunoaște expres același regim de exterminare al foștilor condamnați politic (înfometare, deportări, tortură, muncă forțată și alte forme de teroare fizică și psihică colectivă, persecuția, atacuri la libertatea conștiinței, etc.).
Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea G. a O. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, care solicită statelor să faciliteze accesul la justiție și tratament echitabil al victimelor, pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri, compensații și asistență.
Declarația de la Vilnius, a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, adoptată în 2009 – reprezentând cel mai recent document oficial care se ocupă de problematica regimului comunist, document ce amintește importanța aplicării măsurilor de prevenire a acțiunilor anti – semite și readuce aminte Satelor Membre de angajamentul luat de acestea în Declarația din a990 de la Copenhaga “ de a condamna clar și fără echivoc totalitarismul”.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Actele interne incidente, respectiv:Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza Dictaturii Comuniste din România (București – decembrie 2006), numită prin Decizia nr. 8/2006 a Președintelui României, din care reiese notorietatea gravității deosebite a suferințelor morale ale victimelor regimului totalitar comunist.
Art. 52 din Constituția României, potrivit căreia “S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii”.
La data de 12.04.2011, reclamanta a depus o nouă precizare de acțiune, în temeiul art. 132 Cod procedură civilă raportat la pct. 31, art. 112 Cod procedură civilă, cu privire la petitul vizând despăgubirile materiale, solicitând să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor civile materiale, actualizate cu indicele de inflație, până la plata efectivă, în cuantum de 100.000 lei, reprezentând confiscarea bunurilor urmare măsurii administrative a deportării, respective:
1 vacă = 2.500 lei; o junincă de trei ani = 2.000 lei; o junincă de doi ani = 1.800 lei; un vițel de patru luni = 700 lei; 6 oi = 900 lei; 2 miei = 200 lei; 2 porci = 900 lei; 400 kg. porumb; 75 kg. orz; 35 ari teren însămânțat cu grâu; recolta de pe 15 ari teren însămânțat cu orz de toamnă; recolta de pe 15 ari teren însămânțat cu secară de toamnă; recolta de pe 10 ari teren însămânțat cu cartofi; recolta de pe 1 ha teren însămânțat cu porumb; 5.000 kg. fân; 3 găini; 2 perne; 1 kg. de lână vopsită roșu (toarsă și făcută ghem), 1 buc. Doc de 25 kg. cu brânză de oi; 3 cearceafuri;
Reclamanta, în conformitate cu dispozițiile art. 146 Cod procedură civilă a depus concluzii scrise.
Trecând la soluționarea acțiunii civile precizate, pe baza întregului material probator administrat, coroborat cu susținerile părților, prin prisma dispozițiilor legale incidente, tribunalul reține următoarele:
În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, sunt de reținut următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 cu modificările ulterioare: Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
ART. 4*)
(1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.
(2) Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(3) Instanța de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.
(4) Cererea este imprescriptibilă, fiind scutită de taxă de timbru, iar competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin M. Finanțelor P..
(5) Judecarea acestor cereri se face cu participarea obligatorie a procurorului.
(6) Hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel.
În speță, reclamanta B. M., tatăl său defunctul B. T. și mama sa, defuncta B. A., au fost dislocați și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu între 1952 – 1956, în localitatea Salcâmi, fosta Jegălia Nouă, în baza unei decizii MAI din 1952, ridicându-se restricțiile domiciliare prin Decizia MAI 610/1955 și respective Hotărârea MAI din 27 ianuarie 1960 – filele 73 - 86.
Având în vedere ansamblul probelor administrate și în baza art. 4, art. 3 din Legea nr. 221/2009 cu modificările ulterioare, tribunalul va constata caracterul politic al dislocării din localitatea de domiciliu și al fixării domiciliului obligatoriu.
În ceea ce privește capetele de cerere privind obligarea pârâtului la despăgubiri morale pentru prejudiciile morale suferite, tribunalul reține următoarele: În Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 761 din data de 15 noiembrie 2010 au fost publicate Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Obiectul celor doua excepții de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Curtea a apreciat că textul legal care trebuie supus examinării este art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, având următorul cuprins:
”(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]”.
În motivarea acestei aprecieri, Curtea Constituțională a observat că autorul excepției de neconstituționalitate – S. R., prin M. Finanțelor P. – Direcția G. a Finanțelor P. C. – a criticat doar soluția acordării de despăgubiri, neavând relevanță împrejurarea că ulterior sesizării Curții textul legal menționat mai sus a fost modificat, în sensul plafonării despăgubirilor. De altfel, Curtea a subliniat și că cea de-a doua soluție legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1.354/2010.
Curtea a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, Curtea conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
Curtea a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ”În România, respectarea [...] legilor este obligatorie”, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin Decretul-lege nr. 118/1990, și OUG nr. 214/1999, pe de o parte, și prin Legea nr. 221/2009, pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea Legii nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de Legea nr. 221/2009 care să permită acordarea de daune morale.
P. Decizia nr. 12 pronunțată la data de 19.09.2011 în dosarul nr. 14/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Decizia este obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește precizarea de acțiune depusă la dosar la data de 04.04.2011, în care se invocă drept temei juridic al acțiunii precizate, dispozițiile art. 998-999 Cod civil, sunt de reținut următoarele:
Legea nr. 221/2009 este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, sunt de reținut următoarele: legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.
P. principiul aplicării imediate a legii noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după ., excluzând aplicarea legii civile vechi.
Legea civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s-a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
De asemenea, este de reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi. Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009 este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și-au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția. Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei Curții Constituționale, cu toate implicările ce decurg din aceasta asupra acțiunii pronunțate de reclamant. La momentul pronunțării prezentei sentințe nu mai există un temei juridic în Legea nr. 221/2009 pentru acordarea daunelor morale.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, având ca obiect daune morale, întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ.
În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamanta și-a întemeiat ulterior cererea, prin precizarea de acțiune depusă la fila dosar, la data de 04.04.2011, respectiv, art. 998-999 C.civ., tribunalul constată următoarele:
Art. 998 C.civ. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a Statului R., nici în temeiul art. 35 din Decretul nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998-999 C.civ., întrucât, S. R. nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a Statului R., trebuie analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.civ.
Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamantă, este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamanta și-a fundamentat cererea introductivă de instanță, precizată, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de Decretul nr. 167/1958.
Reclamanta, prin precizarea de acțiune, formulată la 04.04.2011, înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, au investit T. Maramureș cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 998-999 C. civ.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat antecesorului reclamantei în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 C. civ., S. R. fiind ținut, în opinia reclamantei, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
P. urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, reclamanta ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 – 999 C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanții au cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută, este de subliniat faptul că reclamanta a cunoscut atât paguba – ce i-a fost cauzată antecesorului său – cât și pe cel răspunzător de pagubă – S. R. prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamanta nu putea, în perioada anterioară datei de 22.12.1989, să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată antecesorilor săi.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamanta. ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C.civ., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată ei și antecesorilor săi, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
T. apreciază că după data de 22.12.1989, reclamanta era liberă să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat ei și antecesorilor săi, mai ales că, la data de 09.04.1990, în Monitorul Oficial al României nr. 50/09.04.1990, a fost publicat Decretul-Lege nr. 118/30.03.1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 06.03.1945.
Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 06.03.1945, se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între 06.03.1945 – 22.12.1989, în România au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi: recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc.
P. Hotărârea nr. 204/11.09.1990, emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului Lege 118/1990, reclamanta a beneficiat de o indemnizație de 733 lei pe lună - fila 9 dosar.
Pe cale de consecință, tribunalul constată că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv, 09.04.1990, prezenta acțiune bazată pe art. 998-999 C. civ., înregistrată la 04.04.2011, fiind deci prescrisă extinctiv.
Acordarea de despăgubiri în temeiul art. 998-999 cod civil nu este posibilă și din următoarele motive:
Așa cum rezultă din deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
P. urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, constată Curtea de Apel, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010, reclamanții au un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
P. urmare, se constată prin aceeași decizie nr. 1358/2010, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
P. urmare, în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă – dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1358/2010 că, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1354/2010, anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, se constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.
Cele reținute mai sus prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanții nu pot solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o . factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, Curtea observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 -, și consideră că acesta este determinat de o . elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei sau Declarația asupra prinicpiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptate de Adunarea G. O. nu pot constitui temeiuri de drept pentru acordarea despăgubirilor deoarece declarațiile și rezoluțiile nu sunt prevăzute de tratat sau sunt folosite de Consiliul Miniștrilor UE pentru a-și exprima poziția cu privire la o anumită problemă, și ulterior pot să stea la baza unor acte normative. Așadar rezoluțiile și declarațiile nu pot constitui temei legal pentru acordarea despăgubirilor.
În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate, sunt de reținut următoarele aspecte:
Art. 5 din Legea nr, 221/2009 cu modificările ulterioare arată că:
1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Legea nr. 221/2009 prevede în art. 5 alin.1 lit.b dispoziții de strictă interpretare, prin urmare în temeiul art. 5 alin.1 lit.b nu pot fi acordate cheltuieli judiciare dispuse prin sentințe penale de condamnare.
În ceea ce privește bunurile dovedite a fi confiscate, prin coroborarea actelor depuse la dosar cu declarațiile martorilor audiați, bunuri analizate de expert în cuprinsul expertizei tehnice judiciare efectuate în cauză, expertul concluzionează în sensul stabilirii unei valori de 22.345 lei – fila 112 din dosar.
Așa fiind, în temeiul art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, capătul de cerere privind despăgubirile materiale va fi admis în limita sumei de 22.345 lei reprezentând contravaloarea bunurilor cu privire la care reclamantă a făcut dovada certă că au fost confiscate urmare măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea Salcâmi.
Raportat la considerentele mai sus expuse, tribunalul va admite în parte acțiunea precizată, va constata caracterul politic al măsurii administrative a dislocării din localitatea de domiciliu și a stabilirii în localitatea Salcâmi, pentru reclamantă și părinții săi, în perioada 1952 – 1956; îl va obliga pe pârât la 22.345 lei cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate urmare măsurii administrative cu caracter politic; va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 998 – 999 Cod civil, având ca obiect daune morale și va respinge toate celelalte capete de cerere având ca obiect despăgubiri.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, pârâtul va fi obligat la plata către reclamantă a sumei de 1342 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și onorariu pentru expert, justificate cu chitanțele aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta B. M., domiciliată în Lăpuș, nr. 1055, jud. Maramureș, în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P., cu sediul în București, ., sector 5, și sediul procesual ales la Direcția G. a Finanțelor P. Maramureș, în Baia M., ..
Constată caracterul politic al măsurii administrative a dislocării din localitatea de domiciliu și a stabilirii domiciliului obligatoriu în loc. Salcâmi, fostă .. C., pentru reclamantă, defunctul B. T. și defuncta B. A., în perioada cuprinsă între anii 1952-1956.
Obligă pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 22.345 lei cu titlu de despăgubiri materiale.
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil, având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamant de daune morale.
Respinge toate celelalte capete de cerere având ca obiect daune morale și restul pretențiilor privind despăgubiri materiale.
Obligă pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 1.342 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi, 29.02.2012.
PREȘEDINTEGREFIER
Ț. DanielaPetrar V.
Red. Ț.D./23.03.2012
T.Red. P.V./27.03.2012
6 ex.
.>
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 152/2012. Tribunalul MARAMUREŞ | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 309/2012.... → |
|---|
