Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 822/2012. Tribunalul MARAMUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 822/2012 pronunțată de Tribunalul MARAMUREŞ la data de 05-12-2012 în dosarul nr. 822/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ 4204
DECIZIA CIVILĂ NR. 822/R
Ședința publică din data de 5 decembrie 2012
Instanța constituită din:
Președinte: Ț. D.
Judecător: P. G.
Judecător: W. D.
Grefier: B. M.
Pe rol este pronunțarea asupra recursului civil formulat de reclamanții B. P. și B. A., domiciliați in localitatea Sighetu Marmației, . Apșa, nr. 19, județul Maramureș, împotriva sentinței civile nr. 808 din 22.12.2011, pronunțată de Judecătoria Dragomirești în dosarul nr. _, având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic.
Dezbaterea recursului a avut loc în ședința publică din data din data de 28.11.2012, concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, în conformitate cu prevederile art. 260 și art. 146 Cod procedură civilă, coroborate cu art. 316, 298 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 05.12.2012.
Instanța, în urma deliberărilor a pronunțat decizia civilă de față.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față, deliberând reține următoarele:
P. sentința civilă nr. 808/22.12.2011, pronunțată de Judecătoria Dragomirești în dosarul nr. _ a fost respinsă acțiunea civilă modificată, intentată de reclamanții B. P. și B. A., în contradictoriu cu pârâtul G. V. și cu intervenienta Ș. M., sub aspectul tuturor petitelor. A fost admisă cererea de intervenție formulată de intervenienta Sușca M. în contradictoriu cu reclamanții B. P. și B. A. și cu pârâtul G. V. și, în consecință s-a constatat nulitatea absolută a actului intitulat “contract de vânzare cumpărare” încheiat la data de 29.09.2006 între reclamanți și pârât. Reclamanți și pârâtul au fost obligați, în solidar, să-i plătească intervenientei suma de 2347 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele considerente: la data de 29.09.2006 reclamanții au încheiat cu pârâtul antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, cu privire la imobilul situat în . denumit *Pasul Setref*, înscris în CF_ nr. top 4626/5 în suprafață de 674 mp, prețul vânzării fiind de 1000 Euro, preț care s-a achitat integral la data încheierii contractului.
Pentru a fi valabilă o promisiune de vânzare cumpărare, aceasta trebuie să îndeplinească condițiile pentru valabilitatea unui contract de vânzare cumpărare respectiv, cele referitoare la consimțământul părților, capacitatea acestora și implicit la obiectul contractului.
Acordul de voință între părți trebuie să fie liber exprimat și să fie neviciat, în vederea formării contractului.
Unul dintre viciile acestuia este eroarea, eroarea obstacol atunci când aceasta este asupra naturii actului, asupra identității obiectului sau asupra identității fizice a contractantului.
Cu toate că în speță reclamanții au susținut, chiar în instanță, că terenul a fost vândut de către soț, ei apreciind că a fost bun comun, totuși pe parcursul procesului au recunoscut că bunul din litigiu a format proprietatea exclusivă a soției, fiind primit ca titlu de zestre de la tatăl său.
Potrivit art. 1306 cod civil ”pot cumpăra și vinde toți cărora nu le este oprit prin lege”.
Părțile contractante nu s-au aflat în nici una dintre cazurile de incapacitate expres și limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare.
Însă în ceea ce privește obiectul contractului, în sensul ca lucrul vândut să fie în comerț - în circuitul civil -, să existe în momentul încheierii contractului sau să poate există în viitor, să fie determinat sau determinabil, licit și posibil, inclusiv să fie proprietatea vânzătorului, a existat o neregulă.
Principala condiție pentru valabilitatea, chiar și a unui antecontract este aceea ca promitentul vânzător să fie proprietarul bunului promis spre vânzare.
Întrucât contractul este translativ de proprietate, vânzătorul trebuia să fie titularul dreptului ce se înstrăinează. În caz contrar, el nu poate transmite dreptul care face obiectul contractului.
Există posibilitatea ca vânzătorul să vândă lucrul altuia, ocazie cu care trebuie verificat dacă cel puțin cumpărătorul a fost în eroare sau dacă părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză.
În speță conform declarațiilor martorelor propuse de către intervenientă reiese că cei doi cumpărători au cunoscut faptul că terenul a fost primit cu titlu de zestre de către aceasta de la părinții săi.
Această cunoaștere a situației de fapt a fost recunoscută de către reclamanți din răspunsul la interogatoriul care li s-a luat, la întrebarea nr. 2 constând în recunoașterea faptului că terenul din litigiu a format proprietatea extratabulară a intervenientei, dobândită ca moștenire de la părinții ei, răspunsul unanim fiind”Da”.
În consecință atât soțul intervenientei, cât și reclamanții –cumpărători au știut că se vinde proprietatea unei alte persoane.
Vânzarea cumpărarea lucrului altuia în cunoștință de cauză, reprezentând o operațiune speculativă, a avut o cauză ilicită și deci este nulă absolut în baza art. 968 Cod civil.
În situația dată antecontractul s-a încheiat de către vânzător în frauda dreptului proprietarului, pe riscul cumpărătorului, ceea ce constituie un caz tipic de nulitate absolută în virtutea cunoscutului adagiu clasic, frauda corupe totul „fraus omnia corrumptit”.
De asemenea, obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil. Această cerință este prevăzută atât de art. 948 pct. 3 Cod civil, care vorbește despre *un obiect determinat* ca o condiție esențială pentru validitatea unei convenții, cât și art. 964 Cod civil, care stabilește că obligația trebuie să aibă de obiect un lucru determinat cel puțin în specia sa. Când obiectul actului juridic îl constituie un bun individual determinat – res certa - această condiție este îndeplinită prin ipoteză.
Acest lucru reiese și din dispozițiile art. 1295 alin. 1 Cod civil, potrivit cărora vânzarea nu este valabilă decât dacă părțile cad de acord *asupra lucrului și asupra prețului*. Dar pentru a exista acest acord era necesară determinarea lucrului vândut, adică stabilirea acestuia de către părți.
Determinarea presupune în cazul bunurilor certe indicarea acestora prin datele de identificare.
Așadar este nulă vânzarea al cărei obiect este o suprafață de teren nedeterminată dintr-o parcelă mai mare. În speță se consemnează în cuprinsul actului contestat „vând terenul numit *Pasul Șetref* partea de sus* din Hat (zis G. mică)*, cu toate că atât reclamanții cât și pârâtul, intervenienta și martorii au declarat că în zona respectivă intervenienta deține o suprafață mult mai mare de teren, respectiv 2500 mp. Reclamanții au precizat suprafața cumpărată doar prin planul de amplasament și delimitare depus la dosar (f. 36).
O altă condiție a valabilității contractului încălcată de către părți a fost aceea a încheierii actului în formă autentică, ad validitatem.
Art. 2 titlul X din Legea 247/2005 prevede că terenurile cu sau fără construcții, situate în intravilan și extravilan, indiferent de destinația sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute.
Sancțiunea lipsei formei ad validitatem este în regulă generală nulitatea absolută a unui act.
La art. 5 alin. 2 titlul X din Legea 247/2005 este prevăzută o excepție și anume aceia că în situația încheierii unui act sub semnătură privată, respectiv a unui antecontract cu privire la vânzarea unui teren, partea care și-a îndeplinit obligațiile poate să ceară instanței să dea o sentință care să țină loc de contract. Prevederile acestui articol nu-și găsesc aplicarea față de situația discutată anterior, întrucât instanța de judecată nu a putut da o sentință” validând” un antecontract încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale.
În altă ordine de idei a trebuit analizată și situația susținută de către cei doi cumpărători cum că terenul putea să fi fost bun comun sau că soțul ar pute vinde bunul celuilalt ca urmare a mandatului tacit.
Potrivit legislației în vigoare mandatul tacit reciproc dintre soți nu există în anumite situații. În primul rând în ce privește actele de dispoziție cu privire la imobile. Nici unul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț așa cum reiese din dispozițiile art. 35 alin. 2 Codul familiei. Această dispoziție s-a justificat prin importanța actelor de dispoziție și prin efectul prejudiciabil ce îl pot produce asupra bunurilor comune. Consimțământul expres poate fi dat personal, prin prezența soțului la întocmirea actului, ori prin existența unui mandat special, prin care autorizează efectuarea actului de dispoziție de către unul dintre soți.
În acest sens martorele M. I. și Ș. I. au arătat că personal intervenienta le-a adus la cunoștință cererea de vânzare a terenului din litigiu făcută de către cumpărători, cerere care le-a fost refuzată. Totodată martora M. I. i-a întrebat personal pe reclamanți dacă intervenienta a fost de acord, însă aceștia i-a spus doar că au cumpărat terenul de la pârât și că acesta a semnat actul împreună cu copii. Martora Ș. I. a precizat că B. A. personal i-a declarat că a cumpărat terenul de la pârâtul G. V.” care nu a avut acceptul soției și pe acest motiv contractul a fost semnat doar de către el”.
De asemenea susținerea cumpărătorilor potrivit căreia copii au fost de față la încheierea convenției, apreciind că astfel intervenienta și-a dat acordul, nu a putut fi luată în considerare față de cele reținute mai sus.
Mai mult având în vedere dispozițiile Codului familiei care reglementează și drepturile soților asupra bunurilor proprii, fiecare soț exercită în mod exclusiv, asupra bunurilor proprii dreptul de administrare, folosință și dispoziție. Așadar fiecare soț poate încheia diferite acte juridice în timpul căsătoriei fie cu terții, fie cu celălalt soț - cu excepția vânzării potrivit art. 1307 Cod civil – fără acceptul celuilalt.
S-a impus, de asemenea, a se analiza petitul privind dobândirea dreptului de proprietate, prin uzucapiune, de către pârât.
Potrivit art.1846 și următoarele Cod civil ”orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii”. Pentru ca această posesie să poată duce la uzucapiune, ea trebuie să fie utilă, adică continuă, neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar.
În speță, pârâtul a folosit terenul nu sub nume de proprietar, ci cunoscând faptul că bunul este bun propriu al soției, dobândit cu titlu de zestre de la părinți.
Față de cele reținute, instanța în temeiul art. 111 Cod procedură civilă, art. 2 și art. 5 alin. 2 titlul X din Legea 247/2005 și art. 1846 și urm. Cod civil a respins acțiunea, conform dispozitivului sentinței.
Ca o consecință a respingerii primelor petite, în temeiul prevederilor Legii 115/1938 și Legea 7/1996 a fost respins și petitul privind înscrierea în CF a dreptului de proprietate al reclamanților.
În ce privește cererea de intervenție prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a convenției încheiat între reclamanți și pârât, instanța a reținut în primul rând că în această speță se află în situația vânzării bunului altuia, părțile contractante fiind în cunoștință de cauză, astfel încât convenția are o cauză ilicită și este nulă, în temeiul art. 968 Cod civil.
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a actului juridic. Potrivit art. 968 Cod civil ”Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”. Ca urmare în baza prevederile acestui articol pot fi anulate acele acte a căror cauză, deși nu încalcă o dispoziție legală determinată, este totuși ilicită și imorală. În practică se apreciază că și atunci când actul contravine unor reguli morale, care nu-și găsesc o consacrare legislativă acesta este nul de drept.
Acțiunea în constatarea nulității absolute poate fi invocată de orice persoană interesată, așadar și de către intervenientă, care este proprietara extratabulară a terenului.
Nulitatea poate fi opusă pe cale de acțiune sau pe cale de excepție.
Acțiunea constă în dreptul de urmări în justiție ceea ce ți se datorează. Atât acțiunea în nulitate, cât și acțiunea în anulare sunt acțiuni civile prin care partea îndreptățită solicită instanței desființarea actului încheiat cu nerespectarea condițiilor sale de validitate.
Scopul nulității rezidă în restabilirea legalității transgresate, fiind un scop eminamente obiectiv.
În baza art. 968 Cod civil, instanța a admis cererea de intervenție formulată de intervenienta Ș. M. și în consecință a constatat nulitatea absolută a actului intitulat “Contract de vânzare cumpărare” încheiat la data de 29.09.2006 între reclamanți și pârât.
Având în vedere că reclamanții și pârâtul s-au aflat în culpă procesuală, instanța în temeiul art. 274 Cod procedură civilă i-a obligat în solidar, să-i plătească intervenientei suma de 2347 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.
Împotriva sentinței civile nr. 808/22.12.2011 a Judecătoriei Dragomirești, în termenul prevăzut de art. 301 Cod procedură civilă, au formulat recurs, recurenții B. P. și B. A., solicitând admiterea recursului, în baza art. 312 Cod procedură civilă combinat cu art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, modificarea sentinței atacate și admiterea acțiunii introductive, respingerea cererii de intervenție. Solicită înlăturarea obligării recurenților la plata cheltuielilor de judecată și obligarea intervenientei Ș. M. la plata cheltuielilor de judecată față de recurenți. În subsidiar, solicită trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivele de recurs, recurenții critică motivarea întregii sentințe, reținerea erorii ca viciu al contractului. Recurenții au cumpărat un teren nominalizat ca Pasul Șetref situat în . de 674 mp și în valoare de 1000 euro, preț care s-a achitat integral la data încheierii contractului, în 29.09.2006. Recurenții au achitat prețul lui G. V., care la data respectivă era căsătorit cu intervenienta Ș. M.. Din 2006 și până acum Ș. M. nu a avut niciun fel de pretenții până acum, aceasta din urmă știind despre vânzarea terenului și față de situația că terenul s-a vândut în anul 2006, iar pretențiile se ridică doar acum, acestea sunt prescrise.
La data când pârâtul G. V. a vândut recurenților terenul, acesta a avut acordul soției Ș. M.. Banii rezultați din vânzarea acestei parcele de teren, cu acordul soției, au fost folosiți de pârât pentru întreținerea copiilor la liceu.
Recurenții critică reținerea primei instanțe potrivit căreia vânzarea – cumpărarea ar fi o operație speculativă. Critică de asemenea motivarea potrivit căreia obiectul vânzării nu este un bun determinat, existând suficiente elemente pentru a identifica terenul, respectiv terenul din Pasul Șetref, situat în S., în suprafață de 674 mp, proprietate extratabulară, delimitat și dezmembrat conform schiței aflate la dosar.
Între soți operează prezumția de mandat tacit reciproc.
Intervenienta, în opinia recurenților ar fi trebuit să intenteze acțiunea de partaj, cu consecința includerii terenului în lotul fostului soț, G. V., cu obligarea acestuia la plata sultei.
Terenul vândut are o suprafață de 2500 mp, recurenții au cumpărat doar 674 mp, pârâtul G. V. fiind în situația îmbogățirii fără just temei.
Recurenții solicită cheltuieli de judecată la fond și în recurs.
Cererea de recurs este legal timbrată, conform art. 11 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare.
Intimata Ș. M. a depus întâmpinare la cererea de recurs, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată – filele 17 – 20.
La data de 31.08.2012, recurenții au depus la dosar răspuns la întâmpinare, script prin care reiterează susținerile din motivele de recurs și arată că, întrucât declarațiile martorilor sunt contradictorii, solicită trimiterea cauzei în rejudecare pentru a lămuri regimul juridic al terenului vândut – în subsidiar.
În răspunsul la întâmpinare, recurenții au arătat totodată că: În situația în care apare dovedită la dosarul cauzei lipsa consimțământului, acest contract de vânzare – cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru lipsa consimțământului, motiv pentru care se impune constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare dintre părți și restabilirea situației anterioare în sensul obligării pârâtului intimat G. V. la restituirea în natură a terenului care face obiectul contractului către fosta soție, intervenienta Ș. M., obligarea aceluiași pârât la restituirea prețului plătit de recurenți în sumă de 1000 euro – una mie euro - cu dobânda legală până la achitare, precum și obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată atât față de recurenți cât și față de interveninetă, acesta fiind vinovat de faptul că a vândut terenul fără acordul soției (recurenților dându-le atunci asigurarea că a avut acordul soției prin telefon).
Fiind dovedit că recurenții au cumpărat terenul, ca pârâtul a vândut terenul fără a avea acceptul soției, cu toate că la acea dată, în dorința de a avea banii în mână a spus că are acceptul soției și astfel i-a indus în eroare pe recurenți și au procedat la cumpărarea terenului. Nu au urmărit nicio speculație deoarece unul din copii, C. a confirmat acordul mamei sale pentru vinderea terenului. Cert este că acum pot rămâne în pagubă, și fără bani și fără teren, motiv pentru care opinează pentru soluția legală, aceea de a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare și obligarea pârâtului intimat să le restituie recurenților prețul de 1000 euro și cheltuielile de judecată și față de recurenți și față de intervenientă, terenul urmând să rămână în proprietatea interveninentei.
Recurenții solicită a se constata nulitatea absolută a convenției de vânzare cumpărare cu privire la acel teren, motivat de lipsa consimțământului fostei soții și restituirea prețului către recurenți și a cheltuielilor de judecată.
Analizând sentința civilă nr. 808/22.12.2011 recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și în considerarea dispozițiilor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, tribunalul reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
P. cererea de recurs, formulată în termenul prevăzut de lege, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței și admiterea acțiunii formulate și precizate de recurenți și în subsidiar casarea cu trimitere.
Criticile formulate prin motivele de recurs nu sunt întemeiate.
Recurenții menționează: „criticăm motivarea întregii sentințe”, fără a arăta, în concret, motivele de nemulțumire vizând „motivarea întregii sentințe”.
Examinând motivarea sentinței recurate se constată că aceasta conține motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, prima instanță respectând dispozițiile art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă.
Motivarea conține situația de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico – juridic care a fundamentat soluția adoptată.
În mod corect a reținut prima instanță, pe baza probelor administrate că atât soțul intervenientei cât și reclamanții – cumpărători au știut că se vinde un teren despre care se știa că este proprietatea unei alte persoane.
În mod corect prima instanță a reținut că vânzarea – cumpărarea lucrului altuia în cunoștință de cauză are o cauză ilicită și deci este nulă absolut în baza art. 968 Cod civil.
La fila 7 din sentință prima instanță expune aspectele teoretice vizând valabilitatea unei promisiuni de vânzare – cumpărare.
Lectura în întregime a considerentelor sentinței duce la concluzia că prima instanță a constatat nulitatea absolută a convenției pentru cauză ilicită și nu pentru eroare – obstacol cum eronat susțin recurenții în motivele de recurs.
Neîntemeiată este și critica din motivele de recurs vizând prescrierea „pretențiilor intervenientei”.
Intervenienta Ș. M. a solicitat doar constatarea nulității absolute a convenției de vânzare – cumpărare, acțiunea în constatarea nulității absolute fiind imprescriptibilă extinctiv.
Din probele administrate, interogatoriile aflate la dosarul de fond, rezultă că recurenții au cunoscut faptul că „vânzătorul” G. V. vinde o suprafață de teren moștenită de soția acestuia.
Critica vizând reținerea cauzei ilicite a conveției este prin urmare neîntemeiată.
Susținerile din motivele de recurs vizând instituția mandatului tacit reciproc sunt eronate. Această prezumție nu se aplică actelor de dispoziție, iar terenul în cauză nu era nici măcar perceput de recurenți ca fiind bun comun, recurenții, astfel cum rezultă din probele administrate, cunoscând faptul că bunul imobil este moștenirea intervenientei.
Aserțiunea din motivele de recurs referitoare la îmbogățirea fără just temei nu poate fi analizată în absența unui capăt de cerere formulat în fața primei instanțe în acest sens. Este de reținut că nu pot fi formulate și respectiv soluționate capete de cerere direct în recurs, dacă acestea nu au fost formulate mai întâi în fața primei instanțe.
Cererea din motivele de recurs vizând casarea cu trimitere nu este motivată în fapt și în drept, nu se indică probele pe care ar fi dorit reclamanții să le propună, nu se indică pentru administrarea căror probe se solicită casarea sentinței.
Examinând sentința recurată se constată că nu se verifică niciun motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.
P. răspunsul la întâmpinarea intimatei interveniente, depus la data de 1.08.2012, recurenții, după ce reiterează motivele de recurs, solicită în final să se constate nulitatea absolută a convenției de vânzare – cumpărare cu privire la teren motivat de lipsa consimțământului intervenientei și restituirea prețului. Această cerere vizând restituirea prețului, este o cerere nouă, formulată pentru prima oară în recurs.
Examinând dosarul primei instanțe, se constată că recurenții nu au solicitat în fața primei instanțe restituirea prețului, nu au formulat niciodată un asemenea petit.
Nici intervenienta nu a solicitat, urmare constatării nulității absolute a convenției, repunerea în situația anterioară, prin urmare, prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la repunerea în situația anterioară deoarece nu a existat în fața primei instanțe un asemenea petit vizând repunerea în situația anterioară și respectiv restituirea prețului.
Potrivit art. 129 pct. 6 Cod procedură civilă, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Prima instanță nu dispune restituirea prețului deoarece nu există niciun petit cu acest conținut formulat în fața primei instanțe.
În calea de atac a recursului nu poate fi formulată pentru prima dată și respectiv soluționată o cerere nouă ce nu a mai fost formulată în fața primei instanțe.
Recurenții au deschisă calea unei acțiuni separate, adresate judecătoriei, privind restituirea prețului.
Raportat la considerentele ce preced, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge ca nefondat recursul declarat.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, recurenții vor fi obligați la plata către intimata Ș. M. a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul de avocat justificat cu chitanța aflată la fila 21 din dosarul în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de către recurenții B. P. și B. A., ambii domiciliați în Sighetu Marmației, . Apșa nr. 19, Maramureș, împotriva sentinței civile nr. 808/22.12.2011, pronunțată de Judecătoria Dragomirești în dosarul nr. _, pe care o menține.
Obligă pe recurenți la plata către intimata Ș. M., cu domiciliul procesual ales în Sighetu Marmației .. 7B, Maramureș, a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.12.2012.
Președinte Judecători Grefier
Ț. D., P. G., W. D. B. M.
Red. Ț.D./12.12.2012
Dact. B.M.17.12.2012
Ex. 2,
Judecător fond: B. L.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 671/2012. Tribunalul MARAMUREŞ | Fond funciar. Decizia nr. 35/2013. Tribunalul MARAMUREŞ → |
|---|
