Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 1509/2013. Tribunalul MEHEDINŢI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1509/2013 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 01-07-2013 în dosarul nr. 740/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA NR.740/R
Ședința publică de la 01 Iulie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. C. O.
Judecător A. M.
Judecător S. C.
Grefier T. I.
Pe rol judecarea recursului formulat de recurenta reclamantă I. A. împotriva sentinței civile nr. 1509 din 14 martie 2013, pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, în contradictoriu cu intimatul pârât M. G., având ca obiect constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat Ghermuță L., pentru intimatul-pârât, lipsă fiind părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că nu s-a depus la dosar dovada achitării taxelor judiciare de timbru, deși recurentul-reclamant a fost legal citat cu această mențiune.
Instanța, din oficiu, invocă excepția netimbrării recursului, după care, nemaifiind alte cereri formulate sau excepții invocate de soluționat, potrivit dispozițiilor art.150 și următoarele cod procedură civilă, constată încheiate dezbaterile și acordă cuvântul atât asupra excepției cât și asupra recursului.
Avocat Ghermuță L., pentru intimatul-pârât, solicită admiterea excepției, anularea recursului ca netimbrat, cu cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta T. Severn, în data de 13.12.2012, sub nr._, reclamanta I. A., a solicitat chemarea în judecată a pârâtului M. G., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr.1655/04.05.2011 de BNP I. A. și pe cale de consecință să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 7.946 lei reprezentând contravaloarea drepturilor salariale încasate de pârât de la .. prin administrator judiciar – societate aflată în faliment.
În motivare, a arătat că la data de 04.05.2011 a încheiat cu pârâtul contractul de cesiune de creanță autentificat sub nr. 1655 de BNP I. A., contract în baza căruia a fost de acord să cedeze în mod irevocabil și necondiționat către aceasta dreptul de creanță împotriva . valoare de_,00 lei, sumă cu care era înscrisă la poziția nr. 338 din situația creanțelor salariale înscrise în tabelul definitiv consolidat, precum și a sumelor propuse a fi distribuite între creditori din planul de distribuire nr. 2 împotriva debitorului . întocmit de lichidatorii judiciari desemnați în cauză.
A arătat că prețul primit în momentul încheierii contractului de cesiune este de 7804,00 lei, deși suma cu care era înscrisă în tabelul creditorilor era de 15.750,00 lei.
Reclamanta a susținut totodată că actul este lovit de nulitatea absolută, în condițiile în care plățile compensatorii au ca izvor contractul colectiv de muncă și conform deciziei nr. 565/06.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, anexată acțiunii, trebuiau înscrise în tabloul creanțelor drept creanțe de natură salarială.
În opinia sa, încheierea contractului de cesiune de creanță a fost determinat de o cauză ilicită și imorală, cauza imorală rezultând din faptul că pârâtul a speculat nevoile materiale ale reclamantei, aflată într-o situație specială.
A invocat dispozițiile art. 38 și art. 39 lit. j din Codul muncii(Legea nr. 53/2003), dispoziții care prevăd în mod imperativ faptul că „salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute prin lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.”
În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 38 și art. 39 lit. j din Codul muncii(Legea nr. 53/2003), art. 69 și art. 70 din contractul colectiv de muncă, art. 112-119 Cod procedură civilă.
În dovedirea acțiunii a depus la dosar în copie următoarele înscrisuri: contract de cesiune creanță și decizia nr. 565/06.05.2010 a Curții de Apel C..
Ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a invocat ca motiv de nulitate și faptul că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația determinantă la încheierea contractului, ce nu a fost însă menționată în scris, constând în aceea ca diferența de bani neîncasată de parte să o folosească în vederea repornirii activității de producție în cadrul societății, pentru asigurarea unui loc de muncă.
A apreciat că neîndeplinirea acestei obligații reprezintă un motiv de anulare a contractului de cesiune de creanță în litigiu.
Pârâtul, prin procurator, a depus la dosar întâmpinare și înscrisurile de care a înțeles să se folosească în apărare, aflate la filele 38- 57..
A susținut că există prezumția de lucru judecat în legătură cu prezentul raport juridic dedus judecății în prezenta, în raport de sentința nr. 537/10.10.2011 a Tribunalului M., prin care s-a hotărât că actele de cesiune creanță nu sunt lovite de nulitate absolută, nu există motive de nulitatea absolută, excepția de nulitate absolută fiind respinsă.
Mai mult, prin sentința invocată s-a statuat respectiva cesiune de creanță invocată de reclamant nu încalcă dispozițiile art.38 și 39 din Codul Muncii, întrucât nu a avut ca obiect salarii ca echivalent a muncii prestate, ci plăți compensatorii, care nu intră sub incidența art. 38.
Art. 38, de strictă interpretare și vizând salariații, privește renunțarea sau limitarea unor drepturi, în cauză operând o transmitere cu titlu oneros, cesiune de creanță nefiind încheiată de o persoană având calitatea de salariat, ci de titular a unui drept de creanță.
A menționat că nici invocarea art. 39 din Codul Muncii nu atrage nulitatea contractului, întrucât acest text de lege privește raporturile dintre angajat și angajator, în speță drepturile foștilor salariați fiind stabilite fie de lichidatorul judiciar, fie de instanța de judecată.
Contractul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor art.1391-1398 și art.1402-1404 c.civ., transmiterea creanței izvorând din acordul de voință între cedent și cesionar, pentru care este necesar doar consimțământul părților.
În plus, contractul îmbracă forma solemnă, încheiat și autentificat de notarul public, deși potrivit dispozițiilor civile cesiune de creanță se încheie în mod valabil din momentul realizării acordului de voință, fiind contract consensual.
Prevederile art.38, 39 din Codul Muncii vizează renunțarea sau limitarea la dreptul recunoscut de lege, renunțarea la drept fiind un act de dispoziție cu caracter definitiv, în timp ce contractul de cesiune este o convenție prin care se transmite creanța.
În opinia pârâtului, art. 69-70 din contractul colectiv de muncă nu sunt incidente, întrucât acestea fac referire la drepturi bănești, și nu la salarii compensatorii, cedentul neavând calitatea de salariat.
A menționat că susținerea reclamantei, privind cauza ilicită sunt nefondate, întrucât acesta nu avea calitatea de salariat la momentul încheierii contractului, iar cu referire la cauza imorală s-a arătat că actul juridic nu contravine bunelor moravuri, pârâtul fiind de bună credință când a cumpărat drepturile de creanță de la reclamantă, care le-a cedat în mod irevocabil și necondiționat, având reprezentarea clară a actului pe care îl semnează.
În fine, a precizat că operațiunea a constat în transmiterea efectivă a unui bun (dreptul de creanță fiind un bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a drepturilor Omului), la dorința manifestă a cedentului și la prețul stabilit de acesta, care acum invocă propria culpă pentru a obține beneficii, deși personal a declarat în fața instanței, în cadrul dosarului nr._ /a15 că nu este de acord cu desființarea contractului de cesiune.
Prin notele de ședință depuse ulterior, pârâtul a invocat excepția tardivității formulării de către reclamantă a precizării de acțiune, iar pe fond a afirmat că susținerile reclamantei, din precizarea de acțiune, sunt nereale și nesusținute de nici un temei legal.
Prin încheierea de ședință din camera de consiliu data de 05.02.2013, instanța a admis în cererea de acordare a ajutorului public judiciar, formulată de reclamantă și a dispus scutirea acesteia de la plata taxei de timbru datorate, în sumă de 583,50 lei .
La termenul de astăzi, reprezentanta pârâtului arată că nu mai stăruie în excepția tardivității formulării de către reclamant a precizării de acțiune.
În temeiul art.167 alin. 1 c.p.civ., instanța a încuviințat pentru părți si a administrat în cauză proba cu înscrisurile de la dosar, apreciind-o ca legală, pertinentă, concludentă și utilă, de natură să ducă la dezlegarea pricinii.
Judecătoria Drobeta Turnu Severin, prin sentința supusă recursului a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată la fila 36 din dosar formulată de reclamanta I. A. în contradictoriu cu pârâtul M. G., suma de 587,76 lei reprezentând taxă de timbru pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar a rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, la data de 04.05.2011, între părțile din prezenta cauză s-a încheiat contractul de cesiune creanță autentificat sub nr. 1655 de BNP I. A. (f.4), prin care reclamanta, în calitate de cedent, a cedat în mod irevocabil și necondiționat pârâtului cesionar dreptul de creanță împotriva . cedat), în valoare de 15.750,00 lei, sumă cu care reclamanta era înscrisă la poziția nr. 338 din situația creanțelor salariale înscrise în tabelul definitiv consolidat, precum și a sumelor propuse a fi distribuite între creditori din planul de distribuire nr. 2 împotriva debitorului . întocmit de lichidatorii judiciari desemnați în cauză, pentru prețul de 7946 lei achitat de cesionar și încasat de cedent la momentul autentificării contractului.
Instanța reține că în conformitate cu disp. art. 1 din Legea nr. 53/2003 dispozițiile codului muncii reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii.
În ceea ce privește apărarea reclamantei în sensul că prin încheierea contractului de cesiune au fost încălcate prevederile art. art. 38 și art. 39 lit. j din Codul Muncii, aceasta nu poate fi reținută de către instanța constatând că art. 38 reglementează strict situația salariaților, respectiv acele persoane care se află în raporturi de muncă cu angajatorul în baza unui contract individual de muncă aflat în vigoare, însă în speță reclamanta cedent nu mai avea calitatea de salariat, în condițiile în care contractul său individual de muncă a fost desfăcut odată cu deschiderea procedurii de insolvență a angajatorului său, .>
Art. 38 din Legea 53/2003 prevede și faptul că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
Drepturile recunoscute prin lege sunt enumerate la art. 39 din același cod care la lit. j prevede că salariații au dreptul la protecție în caz de concediere, măsurile de protecție fiind cele prevăzute în OG 98/1999. Acceptarea fără rezerve a unei părți din drepturile salariale, sau semnarea actelor de plată în astfel de situații nu poate avea semnificația unei renunțări din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin în integralitatea lor potrivit dispozițiilor legale sau contractuale.
Mai mult, în acord cu susținerile pârâtului, instanța constată că prin încheierea contractului de cesiune în litigiu nu a avut loc o renunțare la drepturi sau o limitare a acestora, în favoarea fostului angajator – debitorul cedat, ci o transmitere cu titlu oneros a creanței către pârâtul cesionar, transmitere ce nu a vizat salariile – echivalent al muncii prestate, ci plățile compensatorii, care nu sunt asimilate salariului.
Instanța reține că în cauză nu au aplicabilitate nici dispozițiile art. 69-70 din contractul colectiv de muncă, întrucât, pe de o parte, art. 69 face referire la drepturile bănești – echivalent al muncii prestate, respectiv la faptul că salariații au calitatea de creditori privilegiați, în sensul de a le fi plătite drepturile înaintea celorlalți creditori, iar pe de altă parte art. 70 privește la rândul său drepturile salariale și calitatea de salariat.
În ceea ce privește susținerea reclamantei că cesiunea de creanță a fost fondată pe o cauză ilicită și imorală, instanța reține că potrivit art. 1391 c.civ., la strămutarea unei creanțe, a unui drept sau a unei acțiuni, predarea între cedente și cesionar se face prin remiterea titlului, iar conform art. 1396 vânzarea sau cesiunea unei creanțe cuprinde accesoriile creanței, precum cauțiunea, privilegiul și ipoteca.
Ca urmare, principalul efect al cesiunii de creanță, între părți, este acela că din momentul realizării acordului de voință, creanța se transferă către cesionar cu toate drepturile pe care i le conferea cedentului, cesionarul devenind creditor în locul cedentului, contractul de cesiune fiind astfel translativ de drepturi, având deci ca efect strămutarea unui drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane, cesiunea producând, pe de altă parte, efectele actelor juridice care se realizează prin intermediul ei.
În ceea ce privește condițiile de valabilitate a contractului de cesiune, pentru încheierea acestuia este necesar doar consimțământul valabil exprimat al părților, contractul producându-și așadar efectele între cocontractanți fără îndeplinirea vreunei condiții de formă, în speță, contractul îmbrăcând chiar forma solemnă, fiind încheiat și autentificat de notarul public.
Nu poate fi primită nici susținerea reclamantei că în speță cauza contractului este ilicită și imorală, raportat la disp. art. 966 c.civ., potrivit cărora cauza actului juridic este valabilă atunci când este licită și morală și la disp. art. 968 c.civ., potrivit cărora cauza este nelicită când este prohibită de legi, contrară bunelor moravuri și ordinii publice.
Instanța constată că încheierea contractului de cesiune nu este însă interzisă de lege, nefiind nici contrară bunelor moravuri și ordinii publice, în condițiile în care reclamanta, în deplină cunoștință de cauză, a convenit să cedeze irevocabil și necondiționat dreptul de creanță împotriva debitorului cedat . valoare de 15.750,00 lei.
În ceea ce privește motivul invocat, acela faptul că pârâtul nu și-ar fi îndeplinit obligația determinantă la încheierea contractului, instanța constată că această clauză nu a fost menționată în actul încheiat, iar dacă ar fi reală, ar da dreptul celeilalte părți de a solicita rezoluțiunea contractului valabil încheiat sau daune interese și nicidecum aceasta nu ar putea să ceară constatarea nulității contractului.
Întrucât reclamanta a precizat că nu înțelege să completeze acțiunea cu un nou capăt de cerere, instanța va analiza susținerile reclamantei prin prisma condițiilor de valabilitatea a convenției dintre părți, urmând a constata că din acest punct de vedere nu se impune constatarea nulității absolute a contractului.
Mai mult, cesiunea de creanță a fost încheiată cu titlu oneros, pentru prețul determinat de voința părților, în sumă de 7804 lei, nedovedindu-se existența altor clauze în afara celor inserate în contract.
În plus, instanța constată că prin sentința nr. 537/10.10.2011 a Tribunalului M. care s-a hotărât că actele de cesiune creanță nu sunt lovite de nulitate absolută, nu există motive de nulitatea absolută, excepția de nulitate absolută fiind respinsă, soluția cuprinsă în această hotărâre fiind prezumată a exprima adevărul juridic.
Față de considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, instanța, urmează să respingă ca neîntemeiată acțiunea, așa cum a fost precizată la fila 36 dosar.
În ceea ce privește suma de 587,76 lei reprezentând taxă timbru pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar, în temeiul art. 19 din OG 51/2008 această sumă va rămâne în sarcina statului.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta I. A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de recurs susține că, instanța de fond își motivează soluția prin faptul că dispozițiileart.38 din Codul muncii, reglementează strict situația salariaților susținând ca în aceasta
categorie intra doar acele persoane care se afla în raporturi de munca în baza unui
contract individual de munca aflat în vigoare.
În opinia instanței de fond reclamantul-cedent nu mai avea calitatea de salariat, contractul sau de munca fiind desfăcut odată cu deschiderea procedurii de insolvență a angajatorului sau, respectiv S.C. Celrom S.A..
Prin aceasta interpretare instanța de fond nu realizează ca de fapt, legiuitorul a avut în vedere drepturile bănești salariale, iar prin noțiunea de salariat s-a exprimat generic referindu-se la persoana care a desfășurat sau desfășoară o activitate în cadrul unei instituții în baza unui contract individual de muncă.
Nu este întâmplător faptul ca la încheierea contractului de cesiune de creanța cedentul nu mai avea calitatea de salariat în condițiile în care obiectul contractului de cesiune îl constituie tocmai acele drepturi salariale așa cum le definește Curtea de Apel C. în decizia nr. 565/06.05.2010, decizie aflata la dosarul cauzei: „cum, urmare a intrării în procedura de insolvență a avut loc o concediere colectivă, instanța a apreciat că foștilor salariați li se cuvin salariile compensatorii prevăzute în contractul colectiv de muncă și care să fie suportate din fondurile debitoarei. ... plățile compensatorii au ca izvor contractul colectiv de muncă și prin urmare, trebuiau înscrise în tabloul creanțelor ca și creanțe de natură salarială."
Art. 39 lit.j) din Codul muncii se refera la protecția salariatului,
prin salariat înțelegându-se persoana care beneficiază de aceste drepturi bănești în baza
unui contract individual de munca, chiar daca în momentul încheierii contractului de
cesiune, contractul său de munca era desființat.
Această interpretare este logică în condițiile în care dacă nu ar fi existat aceste raporturi de muncă, salariații nu ar fi putut beneficia de aceste plăți care în ultima instanță reprezintă tot drepturi salariale și care au izvorât din raportul de munca al salariatului cu unitatea angajatoare și care plăți au fost efectuate tot de către unitatea angajatoare și nu de către stat ca o măsură de protecție sociala.
In privința faptului ca încheierea contractului de cesiune se bazează pe o
cauza ilicită și imorală și că reclamantul, dacă nu ar fi fost într-o situație materială
precară de care cesionarul avea cunoștință și de care a profitat, nu ar fi încheiat acest
contract a cărui nulitate am solicitat-o, instanța a refuzat sa admită proba testimonială
solicitată de reclamant la termenul de judecata din data de 11.03.2013 .
Prin aceasta probă s-ar fi putut demonstra în această situație că era de notorietate faptul că salariații Celrom în majoritatea lor, la data încheierii contractelor de cesiune de creanța nu aveau nici o sursa de venit (nici ei si nici membrii familiilor lor) și că acordarea doar a unei părți din sumele ce le aveau de încasat s-a făcut pe considerentul dobândirii unui loc de muncă în viitor, odată cu repornirea procesului de producție.
De asemeni, s-ar fi putut demonstra că la încheierea contractului de cesiune de creanță a cărui nulitate a invocat-o, consimțământul reclamantului a fost viciat prin dol (art. 953 Cod civil) întrucât în vederea încheierii contractului paratul s-a folosit de mijloace dolosive pentru a-1 induce în eroare pe reclamant și a-1 determina să încheie acest contract, în acest sens, promițându-i că diferența de bani pe care o va încasa în numele său de la S.C. Celrom S.A. o va folosi, împreuna cu sumele încasate în aceleași condiții de la ceilalți colegi ai săi, la rândul lor disponibilizați, în vederea repornirii procesului de producție și în acest fel să se creeze locuri de muncă, iar ei să poată avea un astfel de loc de muncă.
Aceste aspecte nu puteau fi demonstrate prin înscrisuri și consideră ca instanța, prin respingerea acestor probe a încălcat grav drepturile reclamantului, în primul rând la un proces echitabil.
Având in vedere toate aceste aspecte solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea prelungirii probatoriului și rejudecării cauzei.
Intimatul - pârât a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca temeinică și legală.
Recurenta reclamantă a formulat cerere de ajutor public constând în scutirea de la plata taxei judiciare de timbru pentru cererea de recurs formulată,, cerere de a fost respinsă prin încheierea din 10.06.2013 dată în camera de consiliu, astfel că recurenta a fost citată pentru termenul din 01.07.2013 cu menținea de a achita taxa de timbru în cuantum de 294 lei și timbru judiciar în valoarea de 5 lei, sub sancțiunea anulării cererii de recurs.
Deși recurenta-reclamantă a fost citată cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru sub sancțiunea anulării cererii aceasta nu și-a îndeplinit obligația stabilită de instanță.
Potrivit art. 137 alin.1 C.pr.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Față de aceste dispoziții și de faptul că excepția netimbrării cererii de chemare în judecată este o excepție de procedură ce trebuie soluționată înainte de cercetare în fond a cauzei, apreciind că este întemeiată, instanța o va admite pentru următoarele considerente.
Potrivit art.11 alin.1 din legea nr.146/1997 cu modificările și completările ulterioare, cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 50% din:
- taxa datorată pentru cererea sau acțiunea neevaluabilă în bani, soluționată de prima instanță;
- taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor și acțiunilor evaluabile în bani.
De asemenea art. 20 alin.1 din Legea nr.146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, alin.2 din același act normativ stabilind că, dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată iar potrivit alin.(3) neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
În aceste condiții constatând că deși recurenta-reclamantă a fost citată pentru termenul din 04.07.2013 cu mențiunea achitării taxei de timbru corespunzătoare cererii de recurs sub sancțiunea anulării cererii, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. și art. 20 alin.2 din Legea nr.146/ 1997 va anula cererea de recurs ca netimbrată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează recursul,ca netimbrat, formulat de recurenta reclamantă I. A. împotriva sentinței civile nr. 1509 din 14 martie 2013, pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, în contradictoriu cu intimatul pârât M. G., având ca obiect constatare nulitate act juridic.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 01 Iulie 2013.
Președinte, M. C. O. | Judecător, A. M. | Judecător, S. C. |
Grefier, T. I. |
O.M.C./T.I/11.07.2013.
Cod operator 2626
| ← Fond funciar. Sentința nr. 100/2013. Tribunalul MEHEDINŢI | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2262/2013. Tribunalul... → |
|---|
