Stabilire domiciliu minor. Decizia nr. 227/2013. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 227/2013 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 11-10-2013 în dosarul nr. 3008/308/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
DECIZIA CIVILĂ Nr. 227/2013
Ședința publică de la 11 octombrie 2013
Completul constituit din:
Președinte: P. M.
Judecător: A. B.
Grefier: M. T.
Pe rol pronunțarea asupra apelului declarat de reclamantul D. I., domiciliat în com. Albești, ., jud.M., împotriva sentinței civile nr.691 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Judecătoria Sighișoara în dosar nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 1 octombrie 2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, dată la care instanța a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 4 octombrie 2013 și apoi pentru termenul de azi.
TRIBUNALUL,
Prin sentința civilă nr. 691 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Judecătoria Târgu M. s-a admis în parte acțiunea civilă exercitată de reclamanta S. I. împotriva pârâtului D. I. și s-a dispus ca exercitarea autorității părintești față de minora D. I. Iby să se facă în comun de către ambii părinți și s-a stabilit domiciliul acesteia la mamă. Prin aceeași hotărâre instanța a obligat pârâtul la plata către reclamantă, în favoarea minorei a unei pensii de întreține în sumă de 200 lei lunar, începând de la data înregistrării acțiunii. Pârâtul a fost obligat și la plata sumei de 306,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Cererea reclamantei, având ca obiect exercitarea exclusivă a autorității părintești față de minoră a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătoria a reținut că, prin sentința civilă 181 din 06 februarie 2009 pronunțată de Judecătoria Sighișoara în dosarul_, s-a desfăcut prin divorț căsătoria dintre D. I. și D. I., aceștia fiind pârâtul și reclamanta din prezenta cauză. Prin aceeași hotărâre de divorț, s-a stabilit încredințarea spre creștere și educare a minorilor D. I., născ. la 24.11.1992 și D. I. Iby, născ. la 30 iunie 1998 tatălui reclamant.
De asemenea, s-a reținut că din luna decembrie 2012, minora D. I. Iby a plecat de la locuința tatălui său și a venit să locuiască împreună cu mama sa, în municipiul Sighișoara.
În continuare s-a reținut că, așa cum rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză la termele de judecată din 4 aprilie 2013 și 25 aprilie 2013 (filele 36-37 și 49-50 din dosar), minora se ocupa de gospodărie în casa tatălui său, astfel încât aceste activități îi ocupau timpul în așa măsură încât nu mai avea timp suficient pentru a-și efectua temele pentru școală și mai ales pentru a socializa cu copiii de vârsta sa, pârâtul chiar limitându-i excesiv contactul cu alte persoane, minora aflându-se într-o stare de izolare din acest punct de vedere. Mai înainte de a pleca de la domiciliul pârâtului minora a fost văzută cu vânătăi pe mâini și picioare, ceea ce susține chiar ipoteza că a suferit corecții fizice severe din partea pârâtului. Declarațiile martorilor S. și H. sunt părtinitoare și conțin aprecieri personale care nu pot fi reținute de către instanță, la vârsta minorei nu activitățile casnice, gospodărești trebuind să primeze, ci posibilitatea de a acumula cât mai multe cunoștințe din sistemul de învățământ și de a fi în contact și a socializa cu persoanele de aceeași vârstă, pentru a se asigura o normală creștere și dezvoltare a minorei și o integrare firească în viața socială.
Față de această stare de fapt rezultată din probe, instanța de fond a constatat că se impune a se stabili ca autoritatea părintească să se exercite de către ambii părinți ai minorei, adică atât de către reclamantă cât și de către pârâtul din cauză, aceleași criterii funcționând și în privința stabilirii locuinței copilului minor, care urmează să se dispună a fi la mama reclamantă, constatând că, față de situația de fapt, acesta este interesul minorei, ținându-se seama și de vârsta acesteia, nefiind îndeplinite cerințele expres instituite prin dispozițiile art. 398, 507 cod civil pentru a se dispune exercitarea autorității părintești numai de către reclamantă.
În consecință, instanța de fond a avut în vedere prevederile art. 503 al.1 din noul Cod Civil, în conformitate cu care părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească, reținând că nu se regăsesc în cauză condițiile expres prevăzute prin dispozițiile art. 507 Cod civil prin care sunt reglementate situațiile de excepție în care autoritatea părintească se poate exercita de către un singur părinte, fiind aplicabile în speță dispozițiile art. 403 C.civ., fiindcă împrejurările avute în vedere la stabilirea modalității concrete de realizare a autorității părintești în momentul pronunțării divorțului s-au modificat.
Astfel, față de probatoriul administrat, prima instanță a apreciat că interesul superior al copilului minor D. I. Iby este acela de a se dispune în sensul ca exercitarea autorității părintești asupra acesteia să se efectueze de către ambii părinți, cu observarea dispozițiilor art. 496 al.3, art. 264 alin. 2 și 4 și art. 498 C.civ., iar locuința acesteia se va stabili la mama reclamantă, cu consecința obligării pârâtului, în raport de dispozițiilor art. 516 al.1, 524, 527, 529, 532 din noul Cod Civil, de a contribui la întreținerea minorei cu suma de 200 lei lunar, începând de la data introducerii acțiunii și până la majoratul minorei, ținându-se seama că s-a probat că acesta are loc de muncă și având în vedere venitul mediu realizat de acesta, în cuantum de 1082 lei lunar, raportat la situația concretă a minorei deduse din vârstă și stadiul pregătirii școlare.
Împotriva hotărârii a declarat apel pârâtul cerând ca în urma admiterii acestuia să se schimbe în tot hotărârea în sensul respingerii acțiunii exercitate de reclamantă. S-a cerut și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea căii de atac s-a arătat că judecătoria a pronunțat o hotărâre în totală contradicție cu starea de fapt care a reieșit din probele administrate și cu prevederile art. 403 Cod civil.
Astfel instanța a apreciat în mod cu totul eronat că măsurile inițiale încredințării minorei au suferit modificări astfel încât se impune stabilirea locuinței minorei la mamă. Pentru a aprecia astfel s-a reținut greșit că „minora se ocupa de gospodărie în casa tatălui său”, aspect apreciat ca determinant pentru schimbarea domiciliului minorei. Nu s-a ținut seama de faptul că ajutorul dat de minoră tatălui și fratelui său era potrivit cu vârsta și aptitudinile sale, că familia locuiește într-o zonă rurală, având gospodărie proprie iar activitățile copiilor de la țară includ și sarcini referitoare la grija față de gospodărie. O asemenea activitate nu poate influența negativ situația școlară, dimpotrivă, aceasta a obținut rezultate excepționale cât timp a locuit la tată. În al doilea rând s-a susținut că nu s-a dovedit în cauză că minorei i s-ar fi aplicat corecții fizice severe sau că s-ar fi limitat contactul acesteia cu alte persoane, martorii audiați nerelatând asemenea aspecte. Apelantul a precizat că nu există motive temeinice pentru a se modifica măsurile dispuse anterior de instanța de judecată.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
Verificând, în limitele declarației de apel, stabilirea situației de fapt și modul de aplicare a legii de către prima instanță, tribunalul apreciază că apelul declarat este nefondat.
La stabilirea domiciliului minorei la mama reclamantă instanța a ținut seama în primul rând de voința minorei. Aceasta are 15 ani astfel că se poate presupune că are maturitatea și gradul de dezvoltare psihică necesare pentru a aprecia asupra propriului interes. Cu ocazia audierii minorei aceasta a declarat că după desfacerea căsătoriei părinților a ales să rămână la tată pentru a fi împreună cu fratele său însă în prezent acesta a plecat de acasă din cauza comportamentului intimatului apelant care s-a purtat urât cu el. Faptul că minora a plecat intempestiv de acasă, mutându-se la mama sa, dovedește că afirmațiile reclamantei din cererea de chemare în judecată, referitoare la sarcinile gospodărești pe care trebuia să le îndeplinească minora și la faptul că acestea nu erau adecvate vârstei și aptitudinilor minorei, sunt adevărate. În cauză s-a făcut dovada că minora presta în gospodărie muncă fizică, fiindu-i astfel afectat programul de pregătire școlară, care ar fi trebuit să fie principala sa preocupare. Aceste aspecte au fost recunoscute de apelant. Susținerea acestuia, potrivit cu care este normal ca la țară copiii să presteze muncă în gospodărie, nu este întemeiată. Conform art. 28 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante. Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică dau care afectează starea emoțională a copilului.
Urmează astfel ca în temeiul art. 296 Cod de procedură civilă să se respingă ca nefondat apelul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul D. I., domiciliat în com. Albești, ., jud. M., împotriva sentinței civile nr.691 din 25.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sighișoara.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi: 11.10.2013.
Președinte, P. M. | Judecător, A. B. | |
Grefier, M. T. |
Red./Thred:A.B./16.12.2013
M.T./4 ex./16.12.2013
Jud.fond:L. M.
| ← Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 154/2013.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
