Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 110/2015. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 110/2015 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 11-03-2015 în dosarul nr. 15523/320/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
DECIZIA CIVILĂ Nr. 110/2015
Ședința publică din data de 11 martie 2015
Completul constituit din:
Președinte M. F.
Judecător L. D.
Grefier S. D.
Pe rol judecarea formulat de apelanta B. G. E. cu CNP_0 și cu domiciliul în Târgu-M., .. 18, jud. M. împotriva Sentinței civile nr. 100/20.01.2015 pronunțată de Judecătoria Tg. M. în dosarul nr._ .
Procedura este legal îndeplinită, în lipsa părților.
Mersul dezbaterilor și susținerile în fond ale părților sunt consemnat în încheierea de ședință din data de 10 martie 2015, când instanța a dispus amânarea pronunțării asupra deciziei pentru data de azi, 11 martie 2015.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 100/20.01.2015 pronunțată de Judecătoria Tg. M. în dosarul nr._ Judecătoria Tg M. a admis în parte cererea reclamantei B. E. G. de ordonanță președințială și a stabilit locuința minorilor H. Latifa născută în 28.01.2010 și H. Fares născut în 26.02.2007 la locuința mamei reclamantă respingând cererile aceleiași reclamante privind încredințarea temporară a minorilor până la finalizarea procesului de divorț și a interzicerii dreptului tatălui de a vizita minorii la domiciliul acestora ori de a-i lua de la grădiniță ori de la locul unde aceștia învață.
Prin aceeași sentință a fost admisa in parte cererea reclamantului H. A. și a fost stabilit un program de vizitare al minorilor H. Fares și Latifa de către reclamant cu ridicarea acestora de la domiciliul mamei în a doua și a patra săptămână a fiecărei luni de vineri ora 16 până duminică ora 16 iar în perioada 1 iulie 30 iulie în anii pari și respectiv 1 august -30 august în anii impari de la 9:30 a datei de 1 și până la 17:00 a datei de 31, în data de 25 decembrie în anii pari și 26 decembrie în anii impari între orele 9:17 și în prima zi de P. în anii pari și a doua zi de P. în anii impari în intervalul 9:17.
A fost respinsă în rest cererea aceluiași reclamant vizând un program de vizitare mai extins decât cel stabilit de instanță.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că părțile s-au căsătorit in 10.02.2007 iar din relația acestora au rezultat minorii H. Latifa născută în 28.01.2010 și H. Fares născut în 26.02.2007.
A mai reținut instanța că pe rolul Judecătoriei Tg M. a fost înregistrat dosarul_/320/2014 având ca obiect divorț cu copii prin care instanța a fost învestită să se pronunțe cu privire la desfacerea căsătoriei părților, exercitarea autorității părintești, locuința minorilor și programul de vizitare al acestora.
A mai reținut instanța că din rapoartele de anchetă socială reiese că minorii beneficiază la locuința mamei și a bunicilor materni de condiții bune de locuit având fiecare o camera proprie și spațiu de joacă special amenajat în curtea imobilului. Se reține de asemenea că locuința tatălui compusă din două camere frumos mobilate și amenajate și corespunzătoare din punct de vedere igienico-sanitar asigură un mediu cald și familiar.
A mai reținut instanța că opinia minorului exprimată cu ocazia audierii acestuia nu are a fi avuta în vedere deoarece datorită vârstei, acesta nu are maturitatea necesară înțelegerii situației.
A mai avut în vedere instanța că între părinți există neînțelegeri în special în legătură cu relația de căsătorie și lipsa comunicării dintre aceștia.
Se arată că cererea reclamantului de stabilire a programului de vizitare îndeplinește cerința urgenței având în vedere neînțelegerile dintre soți, vârsta fragedă a minorilor și necesitatea participării părintelui la viața copiilor săi și la dezvoltarea unei relații corespunzătoare arătându-se ca orice piedică în dezvoltarea acestor relații poate duce la deteriorarea legăturilor în viitor.
A apreciat instanța că și cerința neprejudecării fondului este îndeplinită având în vedere existența dosarului de fond și durata limitată a măsurilor solicitate a fi dispuse.
S-a reținut că și cerința aparenței dreptului este îndeplinită în cauză deoarece legislația internă recunoaște atât dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul său minor precum și dreptul copilului de a menține relații personale și contacte directe cu părinții și persoanele față de care a dezvoltat relații de atașament, împiedicarea acestora fiind posibilă doar în situații de excepție care nu se regăsesc în cauză.
S-a reținut că tatăl dorește să se implice în viața copiilor și că pentru evoluția normală a unui minor este necesară prezența ambilor părinți cât timp aceștia nu prezintă un pericol pentru copii.
A arătat prima instanță că imposibilitatea continuării relației de căsătorie nu trebuie să lipsească copii de prezența în limite rezonabile a părintelui lor și că ambii părinți trebuie să colaboreze pentru remedierea relației copiilor cu tatăl lor în vederea unei bune dezvoltări a acestora.
A apreciat în concluzie instanța că măsura stabilirii programului de vizitare este în interesul copiilor însă programul solicitat de reclamant este prea larg și poate afecta echilibrul acestora.
Reținând că posibilitatea tatălui și a copiilor de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieții de familie și că relația copiilor cu tatăl nu trebuie să se sfârșească ca urmare a separării acestuia de mama copiilor și de locuința acestora, instanța a apreciat întemeiată acțiunea reclamantului în parte stabilind programul de vizitare enunțat mai sus luând în considerare vârsta minorilor și programul de educație, odihnă și masă al acestora.
În legătură cu modalitatea de exercitare si locul desfășurării vizitelor s-a reținut că stabilirea dreptului de vizită doar în prezența mamei astfel cum aceasta a solicitat prin concluziile scrise ar afecta evoluția minorilor având în vedere relațiile extrem de tensionate dintre părinți.
S-a mai arat că limitarea exercițiului dreptului de a avea legături personale cu minorii doar la domiciliul mamei ar afecta grav exercițiul dreptului din moment ce mama locuiește alături de părinții săi care au o relație extrem de tensionata cu tatăl minorilor folosind la adresa acestuia apelative precum „ criminal” sau „ hoț” stabilindu-se in consecință modalitatea de exercitare a dreptului cu vizitare „ cu ridicare de la domiciliul mamei”.
In privința cererii mamei reclamante de încredințare a minorilor instanța a analizat aceasta cerere împreună cu cea privind stabilirea locuinței minorilor, apreciind că acestea au aceeași finalitate.
A mai reținut instanța că sunt îndeplinite cerințele ordonanței președințiale deoarece urgența este prezumată de lege, neprejudecarea fondului reiese din modul in care este formulat petitul iar din probele administrate reiese că aparența dreptului este în sensul admiterii cererii deoarece la locuința mamei minorii beneficiază de condiții corespunzătoare de locuit.
A reținut instanța că petitul privind interzicerea tatălui de a vizita minorii va fi respins ca rămas fără obiect având în vedere soluția admiterii cererii de stabilire a programului de vizitare formulată de tată.
S-a arătat că cererea de a interzice tatălui de a vizita ori de a-i lua de la grădinița ori școala unde învață va fi respins deoarece excluderea părintelui de la a avea legături personale cu minorii nu poate deveni incidentă decât în condiții excepționale iar în speță nu s-au conturat nici măcar aparența unor motive întemeiate care să conducă la concluzia că tatăl s-a dovedit extrem de nedemn de a păstra legătura de familie cu cei doi minori.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta B. E. solicitând modificarea sentinței în sensul stabilirii ca programul de vizitare al minorilor H. Fares născut la 16.02.2007și H. Latifa născută la 28.01.2010 să se desfășoare fără ridicarea acestora de la domiciliul mamei.
Arată în motivare că este greșită aprecierea instanței în sensul că ar exista urgență în stabilirea programului de vizitare al minorilor cu ridicarea acestora de la domiciliul mamei ori că vizitarea acestora la domiciliu nu ar fi posibilă datorită relațiilor tensionate dintre părți deoarece supravegherea vizitei s-ar putea face și de către alte persoane.
Se arată că există suficiente probe din care să rezulte riscul ca în perioada în care dreptul de vizită este recunoscut tatălui în modalitatea ridicării de la domiciliu ca acesta să plece cu minorii în Liban împotriva voinței mamei astfel cum a mai făcut anterior. A mai arătat apelanta că instanța nu a făcut o analiză pertinentă atunci când a arătat că există urgență pentru ridicarea minorilor de la domiciliu deoarece nu a avut în vedere posibilitatea scoaterii acestora în afara țării și limitarea astfel a dreptului mamei de a avea legături personale cu minorii, existând riscul pentru aceasta de a pierde orice contact cu minorii. Se arată că instanța și-a făcut o convingere falsă cu privire la profilul reclamantului care în urma episodului Liban nu mai prezintă credibilitate pentru familie și Statul Român.
Arată în acest sens că reclamantul intenționează să revină în Liban unde dorește să îi ducă și pe minori, fapt atestat de împrejurarea că în prezent nu își mai exercită profesia, nu mai are locuință personală și nici venituri.
S-a arătat că lipsește urgența ridicării minorilor de la domiciliu deoarece există indicii că admiterea unei astfel de cereri ar putea pune în pericol interesul minorilor în raport de relațiile personale dintre mamă și copil.
Se arată în acest sens că din probatoriul administrat reiese că există riscul ca prin stabilirea programului de vizitare al minorilor cu ridicare de la domiciliu mama să piardă orice legătură personală cu minorii ca urmare a părăsirii teritoriului și stabilirii reclamantului împreună cu minorii în Liban, stat a cărui cetățenie minorii o au, alături de cea română.
Se arată că deodată cu trecerea timpului și după o prealabilă monitorizare din partea mamei minorilor reclamantul poate recâștiga încrederea pierdută ca urmare a episodului Liban.
Prin întâmpinarea la apel intimatul H. A. f. 24 solicită respingerea căii de atac și menținerea hotărârii atacate.
In motivare arată că urgența cererii reiese din faptul că mama nu a permis acestuia nici anterior pronunțării hotărârii și nici până în prezent să ia minorii, iar un program de vizitare a minorilor în prezenta mamei nu este posibil astfel cum s-a statuat în hotărârea atacată.
Se mai arată că tatăl apelantei nu ii permite intimatului sa viziteze minorii nici la școală fiind nevoit să formuleze o plângere penală împotriva acestuia pentru amenințare.
Se mai arată că nu intenționează să plece în Liban cu copii si nici nu este posibil acest lucru deoarece ar avea nevoie de consimțământul apelantei pentru părăsirea granițelor împreună cu minorii. Mai arată că episodul Liban este lămurit de declarația avocatului ales de apelantă din Liban, înscris de unde reiese că familia intimatului este una așezată iar vizita din Liban a urmărit vizitarea părinților săi din Liban și nu stabilirea în acel stat permițând mamei să își vadă copii. Se menționează că tatăl intimatului este fost cadru în armata libaneza pentru circa 32 de ani iar fratele ofițer de investigații în cadrul Forțelor de securitate Interna din cadrul Diviziei Militare de Nord.
Se mai arată că are o locuință corespunzătoare astfel cum reiese din ancheta socială și că are venituri, contribuind voluntar la întreținerea minorilor cu suma de 300 lei lunar. Se mai arată că minorii nu sunt speriați de intimat și nu ar avea nici un motiv să nu se întâlnească cu intimatul.
In răspunsul la întâmpinare apelanta personal arată că opinia minorilor care refuză categoric să fie vizitați de tată în absența mamei trebuie avuta în vedere și că tatăl a răpit minorii reținându-i în Liban împotriva voinței mamei și a abuzat minorii cât timp aceștia s-au aflat în Liban, înfometându-i, împrejurare față de care se impune monitorizarea vizitelor acestuia. Se arată că minorii sunt speriați de tatăl acestora și de gândul că ar putea fi din nou duși în Liban și că după episodul răpirii au nevoie de liniște și locuință stabilă. Se mai arată că de când au aflat de programul de vizitare stabilit de prima instanță sunt neliniștiți, speriați si nu pot dormi noaptea. Se mai arată că intimatul a fost un tată de duminică și nu s-a implicat în viața copiilor în anii anteriori, la creșterea acestora contribuind în special bunicul matern de care minorii sunt profund atașați. Se mai arată că intenția soțului apelantei este de a se stabili în Liban, fapt afirmat chiar de acesta în fața reprezentanților Consiliului în 2012.
Se arată în continuare că declarația avocatului din Liban nu poate fi reținută în cauză fiind dată sub amenințarea socrului apelantei și că aceasta a semnat un document redactat în limba arabă deși nu cunoștea conținutul acestuia pentru a i se permite să vadă copiii. Se menționează că a fost șantajată să își retragă plângerile penale formulate împotriva soțului său ca urmare a episodului Liban pentru a putea să se reunească cu minorii. Se mai arată că tatăl minorilor nu s-a acomodat în România deși se află în acest stat de 15 ani și că în anul 2014 nu a înregistrat nici un venit însă are un loc de muncă asigurat în Liban la o unitate militara unde urmărește să se stabilească. Mai arată că minorii nu pot fi forțați să fie vizitați de tată ci doar au acest drept. Se mai menționează că intimatul a încercat să o otrăvească pe apelantă cu insecticid, fiind începută urmărirea penală împotriva acestuia. Mai arată apelanta că declarațiile scrise depuse sunt false deoarece aceste persoane nu se află în evidentele cabinetului stomatologic iar martorii O. Raed si Dichie el Shaier nu o cunsosc. Mai arată apelanta că astfel cum s-a întâmplat și în cazul unei mămici din Cluj este posibilă scoaterea minorilor în afara țării prin diverse metode ilegale, fapt pe care îl intenționează și intimatul.
In apel s-au depus înregistrări audio-video pe suport DVD din partea ambelor părți vizualizate în ședința din 10.03.2015, planșe foto și înscrisuri constând în declarație Avocatului Bassam Achir Daye în traducere autorizată, declarația 200 /14.01.2014 a intimatului f.31, mandat poștal f.32, declarație M. A. M., proces verbal din 27.02.2015 a B. R. P. din dosar execuțional 43/E/2015 f.63, referat cu propunere de clasare în dosar 7192/P/2014, ordine de încasare, chitanțe, factura, contract de credit, contract de asistențâ juridică, contract de închiriere apartament, mandat poștal, planșe foto, rezoluție 7.11.2013 dată în dosar 7718/P/2012.
Cu privire la probele solicitate in apel instanța s-a pronunțat prin încheierea de ședința publică din 10.03.2015 care face pare integranta din prezenta, fiind respinse ca inadmisibile pentru încălcarea principiului nemijlocirii înscrisurile care constatau în declarații ale persoanelor fizice.
Analizând sentința atacată din prisma cererilor si apărărilor părților pe baza probelor administrate ți a dispozițiilor legale incidente constată apelul fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Retine mai întâi tribunalul că recunoașterea dreptului de a avea legături personale cu minorul precum și stabilirea limitelor ce pot fi aduse exercițiului acestui drept nu poate fi făcută în absența stabilirii situației de fapt relevante deduse judecății și a punerii în balanță a eventualelor interese ce se pot afla în conflict acordând o importanță crescută interesului superior al copilului. ( Gorgulu c Germania paragraf 43).
Se reține în continuare că deși argumentele primei instanțe sunt pertinente pentru a susține soluția adoptată totuși această instanță omite să analizeze episodul refuzului intimatului de a înapoia minorii din Liban în perioada noiembrie 2012-aprilie 2013 și efectul pe care l-a avut acest episod asupra minorilor și asupra relației dintre aceștia și intimat.
În acord cu prima instanță tribunalul reține că dreptul părintelui și al copilului de a se bucura de compania celuilalt este un aspect fundamental al vieții private intrând în sfera de protecție a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ( Johansen c. Norvegia, paragraf 52 Diamante and Pelliccioni v. San M. paragraf 170) și că după divorț este atât în interesul părintelui dar mai ales în interesul copilului ca legăturile dintre acesta și familia sa să se păstreze (Gnahore c. Franta paragraf 59, Kosmopoulou c. Greciei paragraf 47).
Mai retine instanța că potrivit jurisprudenței Curții hotărârile care stabilesc programul de vizitare al minorilor reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului părinților la respectarea vieții de familie ( N. c. Romaniei paragraf 71, L. c. Suediei par. 57, ZJ c. Lituania ), ingerință care se circumscrie prevederilor Convenției dacă urmărește un scop legitim dintre cele enumerate la art. 8 paragraf 2 din Convenție și este „necesară într-o societate democratica”.(Gobec c. Sloveniei paragraf 128).
Printre scopurile apreciate ca fiind legitime a fost recunoscut și interesul superior al copilului, interes care se subsumează categoriei enunțate de art 8 paragraf 2 din Convenție sub conceptul de „drepturi si libertăți legitime altor persoane”. ( Gobec c. Slovenia paragraf 131, Elsholz c. Germania paragraf 47, Sahin c Germaniei paragraf 51)
S-a arătat în continuare că articolul 8 al Convenției impune ca, în soluționarea unei cauze ce intră sub incidența sa, autoritățile interne să pună în balanță interesele copilului și ale părinților acordând o importanță deosebită interesului copilului care, în funcție de natura și seriozitatea aspectelor relevate, poate prevala față de interesul părinților. Se mai arată în aceeași jurisprudență că articolul 8 al Convenției nu poate fi interpretat ca recunoscând părintelui dreptul de a lua măsuri care ar aduce atingere sănătății copilului ori dezvoltării acestuia (Johansen c. Norvegiei par 78, Elsholz c. Germaniei [GC[ paragraf 50, TP si KM c. Marea Britanie par. 71 si Ignaccolo Zeneide c. Romania par. 94, Nuutinen c. Finlanda par 128, Sommerfeld c. Germaniei paragraf 64, N. C. Romaniei paragraf 73, Diamante and Pelliccioni v. San M. paragraf 176, 185, Gobec c. Slovenia paragraf 131,133).
Cu toate acestea, s-a arătat că dacă statele au o largă marjă de apreciere în legătură cu soluțiile pronunțate în cauzele privind custodia minorilor, limitările suplimentare aduse drepturilor părintești, inclusiv dreptului de a păstra legături personale cu minorul, au a fi analizate mai strict atâta vreme cât acestea implică pericolul de a curma relațiile dintre un copil de vârstă fragedă si unul sau ambii părinți. ( TP si KM c. Marii Britanii GC paragraf 71, Elsholz c. Germania GC par. 49). Mai mult, se mai arată că dacă art. 8 din Convenție urmărește în principal să înlăture orice intervenție arbitrară a autorităților în sfera vieții private a indivizilor, totuși acesta poate să implice uneori obligații pozitive în sarcina autorităților care pot varia în funcție de circumstanțe și de interesele aflate ân conflict. O astfel de obligație a fost recunoscuta în jurisprudența Curții și în legătură cu măsurile ce trebuie luate în scopul reunirii părintelui divorțat cu copilul său. ( Hokkanen c. Finland p.55) S-a arătat însă că această obligație de a facilita contactul părintelui divorțat cu minorul său nu este una absolută ci relevant este a se observa dacă autoritățile au făcut toate demersurile necesare pentru facilitarea contactului atâta cât poate fi cerut în mod rezonabil în circumstanțele speciale ale fiecărui caz ( Hokkanen c. Finland paragraf 58)
Tot in jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că măsuri de tipul supravegherii și stabilirii perioadei și a locului unde au a se desfășura vizitele minorilor, deși sunt de natură a limita scopul vizitelor -respectiv dezvoltarea relațiilor dintre părintele separat și copii, aspect care ar fi fost în interesul comun al părintelui și al copiilor – respectă exigențele Convenției atâta vreme cât sunt justificate de un scop legitim, respectiv prevenirea unui eventual abuz psihologic asupra minorilor (Diamante and Pelliccioni v. San M._/08 paragraf 185).
S-a reținut de asemenea că măsura stabilirii locului de desfășurare a programului de vizitare a unui copil în vârsta de 6 ani și limitarea acestui program la 8 ore pe săptămână respectă exigențele Convenției atâta vreme cât a avut în vedere relațiile încordate dintre părinți, vârsta foarte mică a copilului si interesul de a nu afecta programul minorului și buna dezvoltare a acestuia precum și necesitatea ca restabilirea legăturilor dintre părinte și copil să se facă treptat ( N. c. Romaniei paragraf 74).
Mai mult, într-o jurisprudență constantă Curtea a reținut că dreptul unui părinte de a avea legături personale cu copilul său poate fi limitat ori chiar refuzat dacă măsura urmărește să prevină afectarea bunei dezvoltări a minorului și echilibrul său psihologic și emoțional ( L. v. Suedia_/06 paragraf 66, Sommerfeld c. Germaniei paragraf 65, Sahin c. Germaniei paragraf 67) fără să prezinte relevanță cine era responsabil de existența respectivelor tensiuni (Elsholz c Germaniei paragraf 51).
S-a mai arătat de asemenea că dacă în privința copiilor de vârstă foarte fragedă este necesar ca instanța să aprecieze dacă contactul dintre părinți si copii trebuie încurajat ori menținut sau nu, pe măsură ce copii cresc și devin, odată cu trecerea timpului, capabili să își formeze o opinie personală în legătură cu dezvoltarea unui relații cu părinții lor, instanțele trebuie să acorde o importanță cuvenită opiniilor și sentimentelor copiilor precum și asupra drepturilor acestora la respectul vieții private ( Plaza c. Polonia paragraf 71).
S-a arătat în acest sens că opinia copiilor in vârstă de 9, 7 si respectiv 6 ani potrivit cărora aceștia nu doresc să fie vizitați de părinte mai des ori că le este frica de acesta și nu doresc să petreacă timp singuri în compania acestuia nu poate fi ignorată, atenție specială urmând a fi acordata sentimentelor de frică pe care părintele le inspira copilului (L. v. Suedia_/06 paragraf 67).
S-a mai arătat totodată ca opiniei copilului privind dezvoltarea relațiilor personale cu părintele său trebuie acordata o importanță deosebită (Sommerfeld c. Germaniei GC, paragraf 65, 72- fetita in varsta de 13 ani, Gobec c Slovenia 135,138,140- fetita in varsta de 10 ani), câtă vreme în această privință aplicarea forței de constrângere pentru exercitarea unor astfel de legături nu poate fi considerata ca oportună ( Olsson c. Suediei n2, paragraf 90, Ignacollo Zeneide c. Romaniei paragraf 94).
Revenind la cauza dedusă judecății tribunalul reține pe baza înscrisurilor de la filele 48, 49 din dosar și a declarației de la fila 191 a martorului O. Raed că în timp ce părțile se aflau împreună cu copii în vârsta la acea data de 2 ani si 10 luni în cazul minorei Latifa si respectiv de 5 ani si 9 luni pentru minorul Fares în Liban în vizită la părinții intimatului, acesta din urmă a introdus în fața instanței din Liban o acțiune prin care se urmarea interzicerea minorilor de a părăsi teritoriului statului Liban, solicitând totodată punerea în executare a hotărârii, astfel cum reiese din cererea de la fila 50.
Mai reține instanța că în ianuarie intimatul a solicitat și desfacerea căsătoriei dintre părți în fața acelorași instanțe din Liban și că a refuzat să se întoarcă în România împreună cu apelanta ori să înapoieze copii în statul Român deoarece intenționa să se stabilească în Liban alături de copii și familia părinților săi, astfel cum reiese din adresa emisă de Ministerului Afacerilor Externe - Direcția Consulară.
In aceste condiții tribunalul apreciază că cel puțin la momentul solicitării și obținerii ordinului de interdicție a călătoriei pentru minorii părților - ordin care nu ar fi fost solicitat și nici pus în executare dacă intimatul ar fi avut consimțământul mamei pentru a reține copii în Liban - intimatul a efectuat demersuri privind stabilirea locuinței minorilor într-un alt stat decât acela de domiciliu al minorilor fără o pregătire prealabilă a minorilor si fără a avea acordul apelantei, deși la acel moment părțile exercitau în comun autoritatea parentală privitoare la minori.
Această constatare nu este cu nimic contrazisă de concluziile organelor de cercetare penală la care face referire intimatul atâta vreme cât în cadrul acelor concluzii se reține că intimatul nu ar fi lipsit de libertate mama minorilor, fără însă a se face nicio statuare în legătură cu refuzul acestuia de a înnapoia minorii în țară.
Mai reține instanța pe baza acelorași înscrisuri enunțate mai sus și a celor de la filele 82-83 și a declarației minorilor că aceștia au fost reținuți în Liban o perioada semnificativă de timp unde si că aceasta a produs schimbări radicale și bruște în privința mediului de creștere și dezvoltare a minorilor, a alimentației acestora si a persoanelor care se ocupau de creșterea, educarea si supravegherea lor.
Se reține in continuare pe baza actelor medicale depuse la dosar ca aceste schimbări generate de episodul Liban au avut un impact psihologic extrem de negativ asupra dezvoltării minorilor, creându-le acestora stări de frică, anxietate, tulburări de somn, stres posttraumatic, modificări de afect si comportament, ieșiri impulsive, nervozitate, opoziționism care erau prezente inclusiv in luna noiembrie a anului 2014.
Mai reține instanța că după o vizită a tatălui petrecută în data de 19.11.2014 la grădinița minorei Latifa aceasta din urma a plâns deoarece tatăl i-a spus ca va pleca departe însă la o vizita ulterioară a acestuia care a avut loc în prezența educatoarei timp de cinci minute, minora nu a mai părut afectată de prezența și vizita tatălui.
Se mai reține că tot în aceeași perioadă a fost vizitat și minorul Fares care potrivit declarației martorei S. A. T. f. 190 a început să plângă necontrolat în urma vizitei tatălui declarând că ii este frică că tatăl îl va duce în Liban. Aceeași martora a mai arătat că minorul Fares are momente când începe să plângă menționând atunci când este întrebat că nu este nimic în neregulă.
De asemenea, cu ocazia audierii instanța a putut constata ca ambii minori se tem că tatăl îi va duce în Liban deși aceștia nu își doresc să plece de acasă și că minorii păstrează amintiri extrem de neplăcute despre perioada petrecută în Liban în care ar fi fost expuși la înfometare fiindu-le totodată viața pusă în pericol din cauza conflictelor armate care se desfășurau în apropierea locuinței unde erau găzduiți.
Mai reține instanța că din audierea minorilor a rezultat că în ciuda stresului suferit ca urmare a schimbării bruște a mediului de viață determinate de episodul Liban, la momentul audierii minorii păreau liniștiți, bine îngrijiți, mulțumiți de programul și de mediul în care se dezvoltă și fericiți de compania mamei si a bunicilor materni de care se simt profund atașați.
Totodată minorii au arătat ca nu doresc să fie vizitați de tată în absența mamei, deoarece se tem de acesta pentru că i-a făcut rău mamei acestora, amintindu-si un episod în care ar fi fost amenințați atât ei cât si mama lor cu moartea și că sunt supărați pe tată că i-a dus în Liban, fiindu-le frică că o va face din nou.
Cu toate acestea, instanța reține pe baza declarației martorilor si a audierii copiilor că aceștia cunosc limba arabă și că înainte de episodul Liban aceștia se bucurau de compania tatălui lor iar minora Latifa obișnuia sa doarmă cu tatăl său pe care îl iubea, aspecte care denotă un atașament considerabil dintre tată și copii.
Se reține de asemenea din audierea minorilor și din înregistrarea audio video și plasele foto că deși în prezent dau dovadă de o anumită rezervă, minorii își iubesc tatăl și nu le este frică să se afle în prezenta acestuia atunci când sunt vizitați la școală grădiniță ori în prezența mamei și a bunicilor materni. Se reține și că minorii doresc sa fie vizitați de tată însă nu doresc să fie singuri în compania acestuia deoarece se tem să nu fie duși în Liban.
In privința atașamentului tatălui față de copii, instanța apreciază că atât plata voluntară a unei contribuții la creșterea copiilor cât mai ales încercările repetate ale tatălui de a revedea minorii fie la locuința acestora fie la grădiniță, însoțit de jucării și dulciuri pentru minori denotă dragostea acestuia față de minori și intenția sa de a păstra legătura cu minorii și de a le produce acestora bucurii.
De altfel nici chiar intenția de a-i duce în Liban nu ar putea fi interpretată altfel decât tot ca o modalitate de manifestare a atașamentului său față de minori, chiar dacă în opinia minorilor ori a mamei o astfel de măsura nu este dezirabilă.
In acord cu prima instanță, tribunalul reține că nu este lipsită de importanță pentru soluționarea cauzei nici atitudinea mamei în legătură cu respectarea drepturilor tatălui de a păstra legături personale cu minorii, având in vedere că în prezent părțile sunt separate în fapt și locuința minorilor a fost stabilită la domiciliul mamei apelante.
Se reține in acest sens că, după cum reiese din conținutul acțiunii introductive înregistrată în dosar_/320/2014 ulterior conexată prezentului dosar, respinsă în primă instanță și în privința căreia apelanta nu a formulat cale de atac, apelanta a urmărit la începutul procesului limitarea drepturilor tatălui de a păstra legături personale cu minorii, solicitând instanței interzicerea pârâtului să viziteze minorii la domiciliu, la școală sau grădiniță.
De asemenea tribunalul reține pe baza declarațiilor martorilor și a actelor de executare silită că ulterior separării în fapt tatăl nu a reușit să își viziteze copii o perioadă de peste trei luni.
Instanța reține ca în justificarea acestei împrejurări apelanta a arătat că în realitate minorii sunt cei care nu doresc să fie vizitați de tată și că se teme ca acesta sa nu răpească minorii.
Dacă nu poate fi negat că influența mamei asupra copiilor nu este întrutotul favorabilă dezvoltării relației acestora cu tatăl lor - fapt reținut pe baza declarației minorilor de unde a rezultat că mama le relatează minorilor întâmplări pe care aceștia nu le puteau afla ori aminti în lipsa intervenției mamei datorita neimplicării acestora respectiv a vârstei extrem de fragede a minorilor la data la care evenimentele s-ar fi întâmplat și în care tatăl era violent cu minorii ori cu mama sau chiar încerca să o otrăvească -, totuși, instanța reține că atitudinea mamei este generată de comportamentul soțului său care i-a produs puternice suferințe în urma episodului Liban, fapt atestat și prin înregistrarea audio video depusă la dosar și reacția apelantei cu ocazia vizionarii înregistrării în cursul ședinței.
Analizând în continuare atitudinea mamei în privința relației dintre tată și copii instanța retine atât din acțiunile acesteia în fața organelor de urmărire penală - inclusiv sesizarea din dosarul 7192/P/2014 si retragerea plângerilor din dosarul 7718/P/2012- precum și din atitudinea acesteia pe parcursul procesului, inclusiv în fața organelor de executare si a instanței de control judiciar, că mama nu urmărește să îl excludă pe tată din viața copiilor. Dimpotrivă, instanța apreciază că în prezent, înțelegând că dezvoltarea unei relații dintre tată si copii este și în interesul acestora din urmă, apelanta are o atitudine destul de conciliantă date fiind circumstanțele speței, temându-se doar de repetarea episodului Liban.
Mai reține instanța că din audierea minorilor a rezultat într-adevăr o schimbare a atitudinii acestora față de tatăl lor, însă aceasta a fost generată nu atât de influența mamei - astfel cum susține intimatul - cât mai ales de episodul Liban, în urma căruia minorii, pe baza experienței personale și recente petrecute acolo au dezvoltat sentimente de supărare, mâhnire la adresa tatălui, ca urmare a comportamentului său în Liban și pentru măsura acestuia de a-i separa de mamă și de mediul în care au crescut.
In acord cu prima instanță se reține că nu este lipsită de relevanță pentru stabilirea modalității și locului de exercitare a programului de vizitare a minorilor nici atitudinea ostilă a bunicilor materni față de intimat - chiar dacă aceasta ar fi fost justificată prin unele abuzuri fizice la care ar fi fost expuși acești bunici de către intimat - având în vedere că minorii locuiesc în același imobil cu bunicii.
Cu toate acestea, se reține că la domiciliul minorilor există suficient spațiu pentru a evita contactul direct dintre intimat și bunici deoarece locuința este compusă din casă parter și etaj de cinci camere și dependințe, fiind dotată și cu o curte unde tatăl și minorii ar putea beneficia de suficientă intimitate pentru dezvoltarea unei relații cu minorii.
De altfel, având în vedere sentimentele acestora de teamă de a nu fi răpiți și efectele acestora asupra bunei dezvoltări, în special asupra echilibrului psihic și emoțional al copiilor, instanța apreciază că vizitarea acestora la domiciliu lor ar asigura copiilor maximul de confort psihic de care ar putea beneficia într-o situație de această natură, favorabilă unei reînnodări treptate a relațiilor dintre intimat și copii.
Față de toate aceste împrejurări, urmărind principiile enunțate în această materie în Jurisprudența Curții, având în vedere în special caracterul vremelnic al măsurii și punând în balanța interesele aflate în concurs, instanța reține că stabilirea la acest moment a unui program de vizitare al minorilor cu ridicarea acestora de la domiciliu mamei nu este în interesul minorilor, atâta vreme cât această măsură ar contraveni voinței lor justificate de teama de a nu fi separați din nou de mamă și că față de circumstanțele cauzei o astfel de posibilitate nu are a fi exclusă deși ar produce grave consecințe asupra dezvoltării fizice și psihice a minorilor precum și asupra echilibrului lor emoțional.
Desigur, nimic nu se opune ca ulterior, în funcție de evoluția relațiilor dintre părți în urma exercitării dreptului de vizitare în modalitatea stabilită prin prezenta hotărâre precum și a atitudinii mai mult sau mai puțin cooperante a părților implicate în proces, inclusiv a bunicilor materni, măsura să fie modificată în vederea asigurării efectivității drepturilor recunoscute părinților și minorilor.
În consecință, în baza art. 999 raportat la art. 480 alin 2 Cod procedură civilă va admite apelul și va schimba în parte sentința atacată în sensul că va stabili ca programul de vizitare al minorilor H. Fares născut la 16.02.2007și H. Latifa născută la 28.01.2010 să se desfășoare fără ridicarea acestora de la domiciliul mamei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite apelul formulat de apelanta B. G. E. B. G. E. cu CNP_0 și cu domiciliul în Târgu-M., .. 18, jud. M. împotriva Sentinței civile nr. 100/20.01.2015 pronunțată de Judecătoria Tg. M. în dosarul nr._ .
Modifică în parte sentința atacată în sensul că stabilește ca programul de vizitare al minorilor H. Fares născut la 16.02.2007și H. Latifa născută la 28.01.2010 să se desfășoare fără ridicarea acestora de la domiciliul mamei.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Ia act ca nu se solicita cheltuieli de judecată.
Fără cale de atac.
Pronunțata in ședința publica azi, 11.03.2015.
Președinte, M. F. Fiind plecată în concediu semnează președintele instanței I. D. L. | Judecător, L. D. | |
Grefier, S. D. |
Red./Tehnored./ D.A.L./ 24.03.2015
Listat/S.D./4 ex./25.03.2015
Judecător fond: G. U. – Judecătoria Tg M.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 108/2015. Tribunalul MUREŞ | Grăniţuire. Decizia nr. 54/2015. Tribunalul MUREŞ → |
|---|
