Pretenţii. Decizia nr. 93/2015. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 93/2015 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 27-02-2015 în dosarul nr. 93/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr. 2991
DECIZIA CIVILĂ Nr. 93/2015
Ședința publică din data de 27 februarie 2015
Instanța constituită din:
Președinte: P. M.
Judecător: A. B.
Grefier: G. O.
Pe rol judecarea apelurilor declarate de apelanții reclamanți G. V., CNP_, cu domiciliul în Bogata, nr. 545, jud. M. G. I., CNP_, cu domiciliul în Bogata, nr. 540, jud. M. S. P., C. (fostă G.), CNP_, cu domiciliul în Bogata, nr. 545, jud. M. și apelanții pârâți G. G., cu domiciliul în Bogata, nr. 547, jud. M., G. V., cu domiciliul în Bogata, nr. 547, jud. M., G. N., cu domiciliul în Bogata, nr. 547/B, jud. M. și O. H., cu domiciliul în Bogata, nr. 547/A, jud. M., împotriva sentinței civile nr. 387/2014 pronunțată de Judecătoria Luduș în dosarul nr._ .
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Mersul dezbaterilor și susținerile în fond ale părților sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 17 februarie 2015, care face parte integrantă din prezenta și când instanța a dispus amânarea pronunțării pentru data de 24 februarie 2015, iar apoi pentru data de azi, 27 februarie 2015.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra prezentei cauze civile, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 387 din data de 04 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria Luduș în dosarul nr._ , s-au dispus următoarele:
Admite, în parte, acțiunea civilă formulată de către de reclamanții G. V., domiciliat în Bogata, nr.545A, județul M., CNP-_, G. I., domiciliat în Bogata, nr.540, județul M., CNP-_ și S. P. C. (fostă G.) domiciliată în Bogata, nr.545, județul M., CNP-_, în contradictoriu cu pârâții G. G., domiciliat în Bogata, nr.547, județul M., CNP-_, G. V., domiciliată în Bogata, nr.547, județul M., CNP-_, Ș. M., domiciliată în D., ..D7/16, județul Hunedoara, CNP-_, G. N., domiciliat în Bogata, nr.547C, județul M., CNP-_ și O. H., domiciliată în Bogata, nr.547A, județul M., CNP-_, având ca obiect „pretenții”.
Admite, în parte, acțiunea reconvențională, formulată de către reclamanții reconvenționali - pârâții G. G., G. V., G. N. O. H. și Simtea M. C., V. M., Ș. Ortenzia și S. A. M. în calitate de moștenitori ai pârâtei - reclamantă reconvențională Ș. M., formulată în contradictoriu cu pârâții reconvenționali - reclamanții G. V., G. I. și S. P. C. (fostă G.).
Obligă pârâții să achite reclamanților G. V., G. I. și S. P. C. (fostă G.), suma de 2.374 lei - daune materiale reprezentând onorariul de avocat.
Respinge restul pretențiilor – daune materiale și morale ca nedovedite și nefondate.
Obligă pârâții reconvenționali - reclamanții G. V., G. I. și S. P. C. (fostă G.) să achite reclamanților reconvenționali - pârâți G. G., G. V., G. N. O. H. și Simtea M. C., V. M., Ș. Ortenzia și S. A. M. în calitate de moștenitori ai pârâtei - reclamantă reconvențională Ș. M. suma de 1.600 lei cu titlu de daune materiale.
Respinge restul pretențiilor solicitate pe cale reconvențională cu titlu de daune morale ca nefondate.
Cu compensarea cheltuielilor de judecată.”.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că prin cererea formulată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 4.153,1 lei cu titlu de daune materiale și suma de 30.000 lei daune morale, pretenții la care sunt îndreptățiți ca urmare a plângerilor penale formulate față de aceștia și care au fost soluționate, în final, prin achitarea lor.
Pe durata procesului prin care au fost soluționate aceste plângeri, reclamanții au efectuat cheltuieli materiale reprezentând onorariul de avocat, c/v transportului de la localitatea de domiciliu la instanță, precum și c/v cheltuielilor de transport ale apărătorului ales.
Referitor la onorariul avocatului ales, reclamanții au indicat mai multe contracte de asistență juridică pe care le-au încheiat cu av. G. V., însă nu toate aceste contracte vizează obiectul dos. nr. 663/2002 al Judecătoriei Luduș și căile de atac exercitate de părți împotriva soluției date în acest dosar.
Reclamanții au solicitat pretenții reprezentând c/v onorariu de avocat pentru contracte de asistență juridică ce nu vizează acest proces, după cum urmează:
-contract de asistență juridică nr. 11/10.01.2002 (f. 27) prin care apărătorul reprezintă interesele clientului său G. V. din Bogata. Acest contract a fost încheiat anterior sesizării instanței cu plângerea și pentru o altă persoană decât reclamanții.
-contract nr. 77/28.03.2002 (f. 29) încheiat de av. G. V. cu clientul său G. V., având ca obiect infracțiunea de abuz de încredere - art. 213 C. pen., proces aflat în recurs la Tribunalul M.. Acest contract de asistență juridică nu privește dos. nr. 663/2002 și solicităm respingerea acestei pretenții în cuantum de 500.000 lei ROL.
-contract nr. 173/26.09.2002 (f. 31) încheiat între același av. și reclamantul G. V. pentru infracțiunea de lovire, dosar aflat în recurs la Tribunalul M., nu se referă la dos. nr. 663/2002, astfel încât solicităm respingerea pretenției formulate în sumă de 500.000 lei ROL.
-contract nr. 241/06.12.2002 (f. 39), încheiat între av. G. V. și G. P., având ca obiect infracțiunea de lovire, proces aflat pe rolul Judecătoriei Tg. M.. Onorariul de avocat în sumă de 500.000 lei Rol nu a fost achitat pentru asigurarea asistenței juridice a reclamantei în dos. nr. 663.
-contractul nr. 6/14.01.2003 (f. 41), încheiat între același avocat și G. V., având ca obiect asigurarea asistenței juridice în cauza penală având ca obiect infracțiunea de tulburare de posesie. Acest contract nu are stabilit onorariul, ceea ce înseamnă că este lovit de nulitate absolută, iar chitanța în sumă de 1.000.000 lei ROL, atașată acestui contract nu este datată.
Prin urmare, potrivit primei instanțe, aceste înscrisuri nu pot fi luate în considerare ca valabile.
De asemenea, s-au mai reținut următoarele:
-contractul nr. 29/2010 (f. 47) are ca obiect asigurarea asistenței juridice pentru G. V. într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului M. și care se referă la o infracțiune de furt calificat, infracțiune ce nu are legătură cu prezentul dosar.
-contractul nr. 324/2012 (f. 49) încheiat între av. V. L. și G. V., având ca obiect studiul dosarelor în vederea exercitării prezentei acțiuni, în valoare de 400 lei, contract ce nu face obiectul cererii.
-contractul nr. 217/13.11.2002 (f. 35), privește pe L. F., or acesta nu a formulat pretenții civile în cauză, nefiind parte în proces.
În concluzie, a stabilit judecătoria, că din înscrisurile depuse la dosar, pot fi considerate probe în dovedirea cheltuielilor reprezentând onorariul de avocat, următoarele contracte: nr. 214/13.11.2002 (f. 33) și nr. 216/13.11.2002 (f. 37), fiecare având ca onorariu suma de 1.250.000 lei ROL, adică 125 RON, în total suma de 250 RON pentru judecata în fond, iar în recurs pot fi avute în vedere doar contractele nr. 120/09.10.2007 (f. 43), având ca onorariu suma de 2.000 lei și contractul nr. 110/20.09.2011 (f. 45), având ca onorariu suma de 124 lei.
Rezultă, un total de 2.374 lei (250+2.000+124) față de suma de 2.575 lei, cât s-a solicitat cu acest titlu.
Referitor la cheltuielile de deplasare ale apărătorului ales G. V., în sumă de 956,63 lei s-a constatat că sunt nefondate, motivul fiind acela că, prin contractele de asistență juridică nu s-a prevăzut la rubrica cheltuieli, obligația clientului de a suporta plata acestora. De altfel, dacă reclamanții ar fi achitat aceste cheltuieli, erau obligați să le dovedească, or la dosarul cauzei nu au depus asemenea înscrisuri.
Pe de altă parte, avocații înregistrează în actele contabile aceste cheltuieli pe bază de delegație, astfel încât, recuperarea acestora este asigurată prin scăderea lor din totalul veniturilor cabinetului.
Dacă s-ar acorda reclamanților aceste pretenții, ar fi o îmbogățire fără justă cauză, întrucât aceste sume de bani nu au fost achitate de reclamanți.
În ceea ce privește nr. deplasărilor, este evident exagerat, întrucât avocatul ales a fost prezent la puține termene de judecată, acesta fiind unul dintre motivele pentru care cauza a fost tergiversată, instanța dispunând în cursul procesului, prin încheierea din 05.02.2004, pentru lipsa apărătorului ales, desemnarea pentru inculpați a unor apărători din oficiu, iar în anul 2000, avocatul a reziliat contractul de asistență juridică cu G. V..
Cheltuielile de deplasare ale reclamanților la Judecătoria Luduș, în sumă de 81,27 lei, după ce au fost reduse de la 162,54 lei ca urmare a indicării corecte a nr. de km existenți pe această rută, nu sunt dovedite.
Daunele materiale se dovedesc cu înscrisuri sau cu martori. Reclamanții nu au depus înscrisuri doveditoare ale acestor cheltuieli (bonuri de benzină, bilete de autobuz etc.), iar martorii nu au putut indica de câte ori reclamanții s-au deplasat cu autovehiculul proprietatea familiei la Judecătoria Luduș. Aceasta, cu atât mai mult cu cât s-a recunoscut de reclamantul G. V., că nu posedă permis de conducere, că autoturismul familiei era folosit de sora lui, reclamanta S. P., iar aceasta a fost prezentă la proces doar de două ori. Din răspunsul la interogatoriu, reclamanta S. P. precizează că s-a prezentat la instanță ori de câte ori a fost chemată, fapt infirmat prin încheierile de ședință din dosar. Martorii propuși au precizat că, de multe ori i-au văzut pe reclamanți că veneau la proces fie cu căruța, fie pe jos, distanța fiind mică, fie cu autobuzul.
Referitor la cheltuielile de deplasare ale reclamantului la Tribunalul M., în sumă totală de 540,1 lei, se constată că nici în această situație, reclamanții nu au dovedit cu înscrisuri sau cu martori, cheltuielile ocazionate cu deplasarea lor la instanța de recurs. Mențiunea din încheiere, din care rezultă că aceștia au fost prezenți nu reprezintă o dovadă a cheltuielilor pe care le-au făcut cu transportul.
Și în acest caz, numărul deplasărilor indicat în fiecare an este exagerat, de exemplu, în anul 2009, precizează că a efectuat două deplasări la Tribunalul M., la termenul din 26.01.2009 și la termenul din 12.02.2009. Așa după cum se poate constata din actele dosarului, instanța de recurs a declarat terminată cercetarea judecătorească la termenul din 26.01.2009, amânând pronunțarea la data de 12.02.2009. Prin urmare, la data pronunțării, reclamantul G. V. nu trebuia să se prezinte, neavând loc nicio dezbatere, iar soluția putea fi aflată fie telefonic, fie prin internet.
În concluzie, indiferent la câte termene de judecată s-a participat, cheltuielile de transport nu sunt dovedite cu înscrisuri, motiv pentru care nu pot fi acordate.
Referitor la pretențiile în sumă de 30.000 lei cu titlu de daune morale pentru suferința ce le-a fost cauzată ca urmare a plângerilor depuse de pârâți, reclamanții susțin că au fost nevoiți să se prezinte în fața instanțelor timp de 10 ani cât a durat procesul în urma căruia au fost achitați, considerându-se că nu se fac vinovați de infracțiunile reclamate.
Totodată, susțin că au avut de suferit din cauza acestor procese, pentru că în primul ciclu procesual reclamantul G. V. a fost condamnat la pedeapsa închisorii și pârâții îi adresau cuvinte insultătoare, ca de exemplu, pușcăriaș.
Această afirmație nu este reală, chiar dacă a fost susținută de unul dintre martorii reclamantului, întrucât pârâții, după ce le-a fost încălcată proprietatea cu animalele, lăsându-le să pască în curtea lor și cosind iarba, au evitat orice discuție cu reclamantul. Dimpotrivă, reclamantul le adresa permanent injurii și îi amenința, infracțiuni ce au format, pe lângă cea de tulburare de posesie, obiectul acestui dosar. Aceste infracțiuni au fost dovedite cu probele administrate în cauză, dar reclamantul nu a mai putut fi tras la răspundere penală întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, instanța pronunțând o soluție de încetare a procesului penal.
De asemenea, reclamantul G. V. susține că, din cauza stresului pe care l-a avut în cei zece ani de proces, s-a îmbolnăvit. În dovedirea susținerilor sale, reclamantul depune la dosarul cauzei (f. 292, 294 verso) înscrisuri medicale din care rezultă că reclamantul G. V. este cunoscut cu polidiscopatie, traumatism cerebral și crize de pierdere a cunoștinței în antecedente 1997 și 2001. Depistat cu chist leptomeningeal temporal drept de mică dimensiune.
Așadar, bolile de care suferă reclamantul datează anterior conflictului și declanșării procesului, ele își au alte cauze decât stresul, iar din declarația martorului P., rezultă că reclamantul a fost bătut de alte persoane, cu mulți ani în urmă, ocazie cu care a suferit leziuni la nivelul capului.
Tot din declarațiile martorilor B. I. și P., persoane care-l cunosc pe reclamant, fiind vecini cu acesta, rezultă că reclamantul G. V. este o persoană violentă, a avut mai multe procese penale, fiind reclamat de comiterea mai multor infracțiuni, având și condamnări la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării acesteia și că atitudinea acestuia a rămas neschimbată, indiferent de soarta procesului pe care l-a avut cu pârâții.
În ceea ce privește reclamanții G. I. și S. P., după cum se poate constata din încheierile dosarului nr. 663/2002, aceștia s-au prezentat la dezbateri doar de câteva ori, practic întregul proces a fost declanșat de comportamentul reclamantului G. V.. Reclamanta S. P. a fost introdusă în cauză după decesul tatălui său G. V., în calitate de moștenitoare. Aceasta și G. I., fratele celor doi, nu au manifestat niciun interes față de proces, dimpotrivă, au avut o atitudine de indiferență, prezentându-se foarte rar la dezbateri, doar atunci când erau aduși cu mandate de aducere.
Rezultă că, acest proces nu i-a afectat în niciun fel și deci nu le-a cauzat niciun prejudiciu moral. Martorii propuși de reclamanți s-au referit doar la suferința morală a reclamantului G. V..
Prin cererea reconvențională, pârâții au solicitat obligarea reclamanților la despăgubiri materiale în cuantum de 1.600 lei și 30.000 lei daune morale, pretenții ce-și au izvorul în același dosar penal nr. 663/2002, ca urmare a plângerilor formulate de G. V. și G. I. împotriva lor pentru infracțiunile de tulburare de posesie și amenințare. Instanța a dispus achitarea pârâților pentru infracțiunea de tulburare de posesie și a dispus încetarea procesului penal pentru infracțiunea de amenințare ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.
Daunele materiale reprezentând c/v onorariului avocatului ales să le reprezinte interesele în calitate de inculpați, au fost probate cu chitanțele aflate la dosar, filele 87, 91, 92, 98 și filele 28 din dos. nr. 965/2004, în sumă totală de 2.200 Ron. Din această sumă s-a scăzut contribuția ce-i revenea numitului O. S., fiind și el inculpat alături de pârâți în același dosar, dar neavând calitate de parte în acest dosar. Chitanțele au fost emise de avocați pe numele soților O., dar suma reprezintă contribuția fiecăruia dintre ei în calitate de inculpați.
Pentru considerentele mai sus expuse instanța de fond a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de către de reclamanți în contradictoriu cu pârâții, având ca obiect „pretenții” și a admis, în parte, acțiunea reconvențională formulată de către reclamanții reconvenționali - pârâții G. G., G. V., G. N., O. H. și Simtea M. C., V. M., Ș. Ortenzia și S. A. M. în calitate de moștenitori ai pârâtei - reclamantă reconvențională Ș. M., formulată în contradictoriu cu pârâții reconvenționali - reclamanții G. V., G. I. și S. P. C. (fostă G.).
Instanța a obligat pârâții să achite reclamanților G. V., G. I. și S. P. C. (fostă G.), suma de 2.374 lei - daune materiale, reprezentând onorariul de avocat, dar a respins restul pretențiilor - daune materiale și morale ca nedovedite și nefondate.
Pârâții reconvenționali - reclamanții G. V., G. I. și S. P. C. (fostă G.) au fost obligați să achite reclamanților reconvenționali - pârâți G. G., G. V., G. N., O. H. și Simtea M. C., V. M., Ș. Ortenzia și S. A. M. în calitate de moștenitori ai pârâtei - reclamantă reconvențională Ș. M., suma de 1.600 lei cu titlu de daune materiale.
Instanța a respins restul pretențiilor solicitate pe cale reconvențională cu titlu de daune morale ca nefondate.
S-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel reclamanții G. V., G. I. și S. P. C., precum și pârâții G. G., G. V., G. N. și O. H..
Prin apelul declarat de reclamanții G. V., G. I. și S. P. C. s-au adus critici ample atât soluției pronunțate asupra cererii principale, cât și celei pronunțate asupra cererii reconvenționale, solicitându-se admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată principale și respingerii integrale a cererii reconvenționale. Au mai solicitat obligarea intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea căii de atac, s-a arătat ce către reclamanți, cu referire la soluția pronunțată asupra cererii de chemare în judecată, că este neîntemeiată atât scăderea exagerată a sumelor acordate cu titlu de onorariu avocațial prin înlăturarea anumitor contracte, cât și neacordarea cheltuielilor de deplasare la instanțele care au judecată pricina. De asemenea, s-a criticat neacordarea daunelor morale.
Potrivit apelanților, în mod eronat prima instanță s-a pronunțat cu privire la nevalabilitatea contractelor de asistență juridică nr. 11/10.01.2002, nr. 77/28.03.2002, nr. 173/26.09.2002, nr. 241/06.12.2002 deoarece, așa cum s-a arătat în răspunsul la întâmpinare, reclamanții apelanți și-au micșorat pretențiile solicitate cu titlu de daune morale, constând în contravaloarea sumelor de bani care au fost achitate în baza contractelor de asistență juridică arătate mai sus. De asemenea, tot eronat judecătoria a constatat nevalabilitatea contractului de asistență juridică nr. 6/14.01.2003 (fila 41 din dosar), pe motiv că nu ar avea stabilit onorariu avocațial, întrucât, în realitate, în cadrul acestuia se prevede clar cuantumul onorariului, iar chitanța aferentă arată și faptul că onorariul a fost achitat (1.000.000 lei vechi). De asemenea, tot eronat judecătoria a constatat nevalabilitatea contractului de asistență juridică nr. 29/2010 (fila 47 din dosar), întrucât în realitate, contravaloarea acestuia nici nu a fost solicitată prin acțiune. În aceeași ordine de idei, s-a apreciat de către apelanți, că instanța de fond în mod eronat a constatat nevalabilitatea contractului de asistență juridică nr. 23/2012 încheiat între G. V. și V. L., întrucât în realitate, așa cum s-a arătat în răspunsul la întâmpinare, contravaloarea acestui contract a fost solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată în prezentul dosar, iar nu cu titlu de daune materiale aferente derulării procesului penal ce a făcut obiectul dosarului nr. 663/2002. Totodată, s-a considerat că la fel de eronat judecătoria s-a pronunțat nevalabilității contractului de asistență juridică nr. 217/13.11.2002 pe motiv că acesta îl privește pe L. F. care nu este parte în proces, deoarece numitul L. F. era îngrijitorul de oi al reclamanților, intimații au formulat plângere prealabilă pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie împotriva lui L. F. și reclamanții sunt îndreptățiți a solicita contravaloarea acestui contract, întrucât tot ei au suportat efectiv suma de bani aferentă lui.
Referitor la cheltuielile de deplasare a apărătorului ales la Judecătoria Luduș, s-au adus critici ample care trebuie rezumate. În esență, s-a susținut că deși sumele nu au fost prevăzute la rubrica „cheltuieli” din cadrul contractelor de asistență juridică, aceasta nu înseamnă că nu au fost achitate de către reclamanți. S-a făcut referire apoi la împrejurarea că în contra susținerilor instanței de fond, cauza penală nu a fost tergiversată pentru lipsa apărătorului reclamanților ori a reclamanților înșiși și s-au expus o . argumente particulare menite să ilustreze acest punct de vedere.
Cu referire la cheltuielile de deplasare ale reclamanților înșiși la Judecătoria Luduș pentru judecata de primă instanță și la Tribunalul M. pentru judecata recursurilor, s-a arătat că aceste cheltuieli sunt justificate întrucât reclamanții au participat la ședințe de judecată întinse pe aproximativ 10 ani. Ei nu mai dețin bonurile privind achiziționarea carburanților necesari pentru deplasarea la instanțele de judecată, dar au încercat să demonstreze că în realitate, ei chiar au participat la acestea, dovadă fiind mențiunile din cadrul încheierilor de ședință unde au fost luați drept prezenți. De asemenea, în cadrul acțiunii introductive au fost calculate amănunțit costurile aferente deplasării. Deși instanța de fond a arătat că daunele materiale se dovedesc cu înscrisuri sau martori, aceasta nu a ținut cont de încheierile de ședință la care s-a făcut trimitere și nici de depozițiile martorilor propuși de către reclamanți, care au arătat expres faptul că, aproximativ în fiecare lună, reclamantul G. V. se deplasa la Judecătoria Luduș. Totodată, martorii reclamanților, de a căror depoziție trebuia să se țină cont, au arătat că reclamantul se deplasa cu autoturismul, numai martorii pârâților susținând că deplasarea se făcea și pe jos, cu căruța ori cu autobuzul.
Cu referire la daunele morale, s-au reluat în parte argumentele expuse în fața instanței de fond, insistându-se pe consecințele morale așa-zis foarte grave pe care le-au suportat părțile pe parcursul judecății procesului în cei 10 ani, inclusiv agravarea unor boli. Totodată, apelantul G. I. a arătat că deși nu s-a prezentat la proces la fel de des ca fratele său, aceasta nu înseamnă că nu a manifestat interes în cauză și că nu ar fi fost afectat psihic de faptul că era acuzat pe nedrept. De asemenea, a arătat acest reclamant, că toate momentele în care a fost citat cu mandat de aducere au fost nejustificate. În ce o privește pe apelanta S. C. P., aceasta a solicitat daunele morale întrucât a arătat că și ea a suferit alături de frații săi deși nu a fost subiect al unei plângeri penale și totodată, a fost introdusă în proces după decesul tatălui ei, în calitate de moștenitoare.
Privitor la soluția de admitere în parte a cererii reconvenționale, apelanții reclamanți G. V., G. I. și S. P. C. au criticat hotărârea judecătoriei pentru că s-au acordat daunele materiale, cu titlu de cheltuieli de judecată, în cuantum de 1.600 lei. Au reluat practic în apărare, criticile formulate cu ocazia judecății de fond, apreciind că toate chitanțele eliberate de cei doi avocați sunt viciate, întrucât nu este menționat în cuprinsul lor numărul contractului în baza cărora au fost eliberate, una dintre chitanțe a fost depusă de două ori, două dintre chitanțe sunt eliberate pe numele lui O. S., care nu este parte în prezenta pricină.
Prin apelul declarat de pârâții G. G., G. V., G. N. și O. H. s-au adus critici numai împotriva modului de soluționare, de către prima instanță, a cererii reconvenționale, solicitându-se admiterea apelului și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii reconvenționale și în ceea ce privește acordarea daunelor morale în cuantum de 30.000 lei. De asemenea, au solicitat apelanții pârâți obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
În argumentația care însoțește apelul, s-a arătat că judecătoria nu a motivat respingerea daunelor morale, existând doar o singură precizare, în sensul că acestea nu sunt nefondate. Au apreciat însă apelanții, că sunt îndreptățiți la acordarea daunelor morale pentru suferința psihică ce le-a fost cauzată ca urmare a plângerilor formulate de intimații reclamanți G. V. și G. I. pentru infracțiunile de tulburare de posesie și amenințare, infracțiuni ce au format obiectul dosarului nr. 663/2002. S-a invocat ca un argument durata mare, de 10 ani a procesului, datorată potrivit aprecierii lor, în principal comportamentului intimatului reclamant G. V., care a tergiversat foarte mult soluționarea cauzei, iar în tot acest timp, ambii reclamanți intimați i-au umilit pe apelanții pârâți. S-au referit și acești apelanți la afectarea majoră psihică pe care au resimțit-o datorită relațiilor tensionate cu reclamanții, care sunt rudele lor și de asemenea, au pretins și ei că s-au îmbolnăvit din cauza stresului provocat de intimați.
Părțile au depus reciproc și întâmpinări la apelurile formulate, solicitând respingerea reciprocă a căilor de atac declarate și totodată, acordarea cheltuielilor de judecată.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin raportare la motivele de apel invocate și din oficiu, în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac, tribunalul apreciază că apelul declarat de reclamanții G. V., G. I. și S. P. C. este fondat, în vreme ce apelul declarat de pârâții G. G., G. V., G. N. și O. H. este nefondat, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
Apelul reclamanților G. V., G. I. și S. P. C. vizează atât soluția pronunțată asupra cererii principale, cât și soluția asupra cererii reconvenționale, în vreme ce apelul pârâților G. G., G. V., G. N. și O. H. privește numai soluția dată asupra cererii reconvenționale. De aceea, în cercetarea prezentei căi de atac ne vom referi mai întâi la cererea principală de chemare în judecată din perspectiva criticilor formulate de reclamanți, iar apoi la cererea reconvențională din perspectiva criticilor aduse de reclamanți și pârâți.
Apreciem că soluția judecătoriei asupra cererii principale este, în esență, corectă, în sensul că nu se pot acorda sume de bani mai mari decât cele deja stabilite, chiar dacă într-o anumită măsură și cele acordate deja ar fi criticabile, dar micșorări nu ar fi posibile din cauza faptului că sigurii declaranți ai căii de atac în această privință au fost reclamanții și s-ar încălca principiul non reformatio in pejus.
Totuși, motivarea întregii hotărâri judecătorești pronunțate de prima instanță suferă datorită faptului că, în cea mai mare parte, judecătoria s-a limitat să copieze din pozițiile exprimate pe parcursul judecății de către pârâți, nefăcând o analiză proprie amănunțită a pretențiilor ce i-au fost deduse spre soluționare. Această împrejurare nu este în măsură, prin ea însăși, să conducă la admiterea apelului și la modificarea sentinței, tribunalul urmând să cerceteze hotărârea de primă instanță, sub aspectul temeiniciei, prin raportare la conținutul cererii de chemare în judecată și a cererii de apel formulate de reclamanți.
Cu referire la onorariul avocațial pretins de către reclamanți cu titlu de daune materiale, onorariu aferent dosarelor penale în care au fost judecați pentru tulburare de posesie, insulă și amenințare, la plângerea prealabilă a pârâților, reținem că unele dintre criticile formulate sunt corecte. Astfel, este adevărat că judecătoria a făcut o cercetare a de fond a tuturor contractelor de asistență juridică depuse în probațiune la filele 27-47 din dosarul de fond, deși referitor la o parte din ele se făcuse o precizare în răspunsul la întâmpinare. În acest sens, referitor la contractele de asistență juridică nr. 11/10.01.2002, nr. 77/28.03.2002, nr. 173/26.09.2002, nr. 241/06.12.2002 judecătoria nu mai trebuia să se pronunțe, întrucât în răspunsul la întâmpinare, reclamanții apelanți și-au micșorat pretențiile solicitate cu titlu de daune materiale, constând în contravaloarea sumelor de bani care au fost achitate în baza contractelor de asistență juridică arătate mai sus. Ca atare, ele nu mai făceau obiectul judecății. De asemenea, referitor la contractul de asistență juridică nr. 23/2012 încheiat între G. V. și V. L., deși inițial acesta era inclus între contractele pentru care s-au solicitat daunele materiale aferente dosarului nr. 663/2002 al Judecătoriei Luduș, tot în răspunsul la întâmpinare, contravaloarea acestui contract a fost solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată în prezentul dosar. Prin urmare, instanța nu mai trebuia să îl analizeze nici pe acesta în contextul daunelor materiale solicitate. În fine, contractul de asistență juridică nr. 29/2010, deși a fost depus la dosar în probațiune la fila 47 din dosarul de fond, într-adevăr, nu a fost inclus printre contractele pe care s-a fundamentat acțiunea, așa cum reiese din cererea de chemare în judecată. Nu este însă criticabil faptul că de această dată instanța de fond a fost indusă în eroare de depunerea contractului chiar de către reclamanți, ca mijloc de probă. În toate aceste cazuri așadar, considerentele judecătoriei, care includ în aparență o analiză de fond, dar în fapt sunt preluate din actele procedurale depuse de pârâți, sunt inutile, întrucât acele contracte de asistență juridică nu făceau obiectul judecății pentru daune materiale. Pe de altă parte însă, constatarea caracterului întemeiat al acestor susțineri nu este în măsură să conducă la admiterea apelului, întrucât ele nu au drept rezultat modificarea, în vreun fel, a cuantumului despăgubirilor acordate. Din punct de vedere practic, soluția judecătoriei rămâne neschimbată, întrucât în fapt, aceste sume nu au mai făcut obiectul pricinii, exceptând contractul de asistență juridică nr. 23/2012, a cărui valoare a fost solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată, deci într-un alt capitol.
Cu referire la contractul de asistență juridică nr. 217/13.11.2002, care îl privește pe numitul L. F., hotărârea primei instanțe este corectă și implicit, observațiile apelanților reclamanți sunt neîntemeiate. Susținerile din apel, în sensul că sumele de bani au fost suportate tot de către reclamanți sunt simple afirmații, în lipsa oricăror probe pertinente și concludente. De asemenea, celelalte susțineri din apel sunt lipsite de relevanță juridică. În fine, contractul cu pricina suferă de aceleași lipsuri pe care reclamanții le-au imputat pârâților atunci când au solicitat respingerea cererii acestora din urmă, de obligare la cheltuieli de judecată, în sensul că în cuprinsul său există doar referiri vagi la obiectul judecății pentru care a fost încheiat, nu se indică numărul de dosar ori alte elemente de identificare, menite să lege convenția dintre avocat și clientul său de dosarul nr. 663/2002 al Judecătoriei Luduș. Esențial mai este și faptul că deși s-a depus contractul menționat, nu regăsim la dosar și dovada faptului că onorariul avocațial a fost efectiv plătit, întrucât chitanța de la fila 36 din dosarul de fond, care s-ar presupune că însoțește contractul sus-amintit, se referă la contractul de asistență juridică 215/2002.
Privitor la contractul de asistență juridică nr. 6/14.01.2003 apreciem că de asemenea, observațiile judecătoriei sunt corecte. Din examinarea copiei acestui act, aflat la fila 41 din dosarul de fond, constatăm că fie la rubrica destinată onorariului avocațial nu s-a menționat nicio sumă, fie această sumă este ilizibilă pe copia furnizată instanței, motiv pentru care înscrisul cu pricina nu poate fi utilizat. Totodată, așa cum s-a arătat în cazul contractului de asistență juridică nr. 217/13.11.2002, în cuprinsul său există doar referiri vagi la obiectul judecății pentru care a fost încheiat, nu se indică numărul de dosar ori alte elemente de identificare, menite să lege convenția dintre avocat și clientul său de dosarul nr. 663/2002 al Judecătoriei Luduș.
Pe cale de consecință, apelul declarat de reclamanți, raportat la soluția de admitere în parte a daunelor materiale reprezentând cheltuieli de judecată suportate în dosarul nr. 663/2002 al Judecătoriei Luduș, este nefondat.
Cu privire la cheltuielile de deplasare, indiferent că sunt ale părților ori ale avocatului, apreciem iarăși că soluția judecătoriei este corectă, chiar dacă motivele pentru care ea a fost dată nu le împărtășim decât în parte. În esență, considerăm că fiind vorba despre daune materiale, adică expresia valorică a unor prejudicii încercate de părți într-un alt proces, ele sunt subordonate instituției răspunderii civile delictuale (aplicabil fiind vechiul Cod civil, iar nu Noul Cod Civil, cum s-a susținut de către reclamanți, în raport de data efectuării acelor cheltuieli, mai puțin, eventual, unele din ele de după 01.10.2011) și impun realizarea unei probațiuni complete, sub toate aspectele. Menționarea avocatului sau a reclamanților în încheierile de ședință din dosarul penal, ca fiind prezenți în fața instanței este o probă suficientă a faptului că ei s-au prezentat.
Pe de altă parte însă, în cazul deplasărilor avocatului, reclamanții nu au adus absolut nicio probă din care să rezulte că acele cheltuieli au fost suportate într-adevăr de către ei. Or, în acest context, de vreme ce apelanții reclamanți nu au dovedit nici măcar că au angajat niște cheltuieli cu acest titlu, a merge mai departe cu analiza și a cerceta eventualul cuantum al acestor cheltuieli, pe baza calculelor aproximative făcute de reclamanți în cererea de chemare în judecată, este lipsit de utilitate.
Tot astfel, în cazul deplasărilor personale ale reclamanților la diferitele termene de judecată, deși încheierile de ședință fac dovada faptului că ei au fost prezenți în instanță și implicit, că s-au deplasat acolo, celelalte dovezi administrate nu permit stabilirea cheltuielilor efectiv realizate de aceștia pentru aceste deplasări. După cum s-a arătat de către judecătorie, cheltuielile de deplasare se probează cu bonurile de carburant, bilete de transport etc. De asemenea, este în ultim rând admisibilă chiar și proba testimonială, dar în mod esențial, costurile trebuie dovedite cu o precizie matematică, nicidecum doar în forma unor aproximări. Or, reclamanții nu au adus niciun fel de astfel de probe, ci s-au limitat la prezentarea unor martori care să le susțină poziția, dar care nu au putut fi suficient de clari și preciși. Totodată, pârâții au administrat în contraprobă tot proba testimonială, infirmând susținerile martorilor reclamanților, potrivit cu care deplasările lor s-au realizat numai cu mașina personală. Au criticat apelanții reclamanți faptul că instanța de judecată nu a dat prioritate declarațiilor martorilor pe care ei i-au propus, dar la fel de bine ne putem pune întrebarea de ce anume martorii reclamanților ar trebui considerați a fi mai credibili decât martorii pârâților. În realitate, apreciem că din acest punct de vedere, întrucât nu putem da preferință declarațiilor unor martori în dauna celorlalți de vreme ce nu avem niciun criteriu de apreciere a faptului că unii sunt mai obiectivi decât ceilalți, se impune să înlăturăm din peisajul probator toate aceste declarații. Or, în lipsa probelor testimoniale, care și pentru reclamanți, dar și pentru pârâți pot fi lesne apreciate ca subiective sau chiar mincinoase, nicio altă probă care să susțină afirmațiile referitoare la modalitatea de deplasare la instanțe și costul acestor deplasări nu poate fi identificată. În altă ordine de idei, chiar dacă am da crezare martorilor, prezentarea bonurilor de carburant ar fi fost în continuare necesară și esențială, fie chiar și numai pentru calcularea costului carburantului. În lipsa unor probe certe în această privință, calculele realizate prin cererea de chemare în judecată nu sunt decât simple aproximări, ce nu pot fi luate în considerare în acordarea unor daune materiale a căror stabilire reclamă mult mai multă precizie. În fine, o altă dovadă a caracterului aproximativ al probațiunii propuse de către reclamanți asupra cheltuielilor de deplasare o putem desprinde din chiar declarația lor de apel, în care au menționat că martorii propuși de ei au arătat expres faptul că, aproximativ în fiecare lună, reclamantul G. V. se deplasa la Judecătoria Luduș. Deci lipsa de precizie afectează însăși proba esențială pe care aceștia și-au eșafodat pretențiile.
Cu privire la daunele morale solicitate de cei trei reclamanți, apreciem că soluția primei instanțe este corectă, deși argumentele expuse în motivare, copiate practic din întâmpinarea pârâților, nu pot fi reținute decât în mod cu totul tangențial, cu atât mai mult cu cât nu sunt rezultatul unei analize efective a instanței de judecată, ci al copierii lor.
Întreaga argumentație a reclamanților se fundamentează pe presupusele suferințe psihice exorbitante pe care le-au avut ca o consecință a plângerilor penale nefondate formulate de pârâți împotriva lor, dar nu trebuie să omitem faptul că la puțin timp, reclamantul apelant G. V. a găsit și el necesar să formuleze plângeri penale similare, pentru tulburare de posesie, împotriva pârâților intimați și a altor persoane ce au făcut parte din acea judecată. În consecință, putem remarca faptul că toată acea judecată penală întinsă pe aproximativ 10 ani nu a reprezentat decât o bătălie surdă pentru terenuri derulată între membrii aceleiași familii lărgite, bătălie pe care ei înșiși au ales să o poarte pe tărâm penal, formulându-și plângeri penale reciproc, fiind animați cu siguranță, într-o însemnată măsură, de un scop de răzbunare și chiar șicană, aspect rezultat de altfel, din observarea atentă atât a întregului dosar penal, cât și a prezentului dosar. Or, a solicita acum despăgubiri pentru așa-zise daune morale, după ce în mod deliberat s-a urmat un proces penal timp de 10 ani și după ce situația juridică a fost lămurită atât în planul dreptului penal, cât și în planul dreptului civil (într-o altă cauză), reprezintă cel puțin o exagerare.
Lăsând însă la o parte aspectele de ordin subiectiv, dificil de dovedit, dar care împiedică și ele admiterea acestui capăt de cerere, trebuie să menționăm că nu orice acuzație în materie penală, soldată cu achitarea sau încetarea procesului penal, este aptă să conducă la obligarea „acuzatorului” la plata unor despăgubiri pentru daune morale decurgând din simpla existență a unui asemenea proces. Cererea de chemare în judecată trebuie ca de obicei, subsumată condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale, adică existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate și a vinovăției făptuitorului.
Raportat la pretențiile reclamanților din speță, care constau în solicitarea de acordare a daunelor morale pentru procesul penal în care au fost achitați, concluzionăm că pretinsa faptă ilicită pe care o impută pârâților intimați este aceea de a-i fi chemat în judecată penală, fără însă ca acuzația penală ce le-au adus-o să fie una corectă și să fie soldată cu o condamnare. Dar nu orice acuzație penală soldată cu achitarea inculpatului devine în mod automat „faptă ilicită”, întrucât dacă am considera astfel, atunci ar însemna că petiționarii ori chiar statul ar fi ținuți responsabili pentru simplul fapt că au declanșat o cercetare penală împotriva unei persoane, dacă mai apoi această persoană este achitată de instanța de judecată. Desigur că o asemenea concluzie este absurdă și hilară, motiv pentru care viziunea simplistă a reclamanților asupra acestei chestiuni nu poate fi primită. În realitate, fapta unei persoane de a sesiza organele judiciare despre săvârșirea unei infracțiuni și de a declanșa și urma astfel o procedură penală, se va situa pe teren ilicit numai atunci când s-a făcut cu rea credință sau cu alte cuvinte, atunci când are caracter calomnios. Simpla lecturare a hotărârii judecătorești de achitare, rămase definitive, nu doar că nu sugerează acest aspect, dar chiar exclude ideea unei acuzații penale ilicite. Astfel, în sentința penală nr. 66/27.04.2011 a Judecătoriei Luduș (filele 56-60 din dosarul de fond) se face referire pe de o parte, la caracterul abuziv al pătrunderii reclamanților (inculpați în acel dosar pentru tulburare de posesie) pe terenurile stăpânite de către pârâți (părți vătămate în acel dosar, dar și inculpați la rândul lor pentru tulburare de posesie), iar pe de altă parte, soluția de achitare este întemeiată de judecătorie pe ipoteza lipsei laturii subiective ca element constitutiv al acestei infracțiuni. În cele din urmă, în considerente, Judecătoria Luduș a reținut în acea hotărâre judecătorească, faptul că inculpații nu au avut în niciun moment sentimentul că ar folosi un teren ce nu le aparține. Instanța a considerat că aceștia nu au avut intenția de a ocupa un teren care știau că nu le aparține, toți fiind de bună credință pe parcursul folosirii terenului și având convingerea că folosesc bunul lor. Pe cale de consecință, în lipsa unei rele credințe din partea inculpaților la săvârșirea faptelor, de vreme ce în procesul penal aceștia au fost deopotrivă inculpați și părți vătămate pentru aceleași fapte de tulburare de posesie, se impune să concluzionăm că ei nu au fost de rea credință nici la formularea acuzațiilor penale, ci au acționat animați de intenția de a apăra bunul pe care îl apreciau ca fiind al lor. Ca atare, orice uriașe suferințe ar fi avut reclamanții din cauza de față, pentru că au fost chemați în judecată penală pentru o faptă care s-a dovedit a nu fi infracțiune, ele nu se impune a fi reparate de pârâți. De altfel, nici măcar acele daune morale nu au fost dovedite în mod credibil de către reclamanți, susținerile referitoare la faptul că în . numiți „hoți de terenuri” apărând ca derizorii în viziunea tribunalului, iar teza agravării din aceste cauze a unor alte afecțiuni, ori a apariției unora noi, nefiind probată cu actele medicale depuse. În același sens, „chinul” reprezentat de durata de aproximativ 10 ani a procesului penal nu reprezintă temei pentru angajarea răspunderii civile a pârâților pentru daune morale, întrucât, fără a intra în detalii inutile, apreciem că însăși conduita concertată a reclamanților și pârâților deopotrivă, în acel proces penal, a condus la o asemenea durată, fiecare dintre părți având o culpă egală în tergiversare și prelungirea exagerată a judecății. Rațiunile pentru care facem această apreciere sunt expuse chiar de către părțile împricinate în diferitele acte de procedură îndeplinite pe parcursul prezentului proces, doar că fiecare dintre ele a încercat să prezinte tergiversările urmărite de adversarii procesuali, trecând sub tăcere propriile greșeli.
În concluzie, soluția primei instanțe asupra cererii principale de chemare în judecată va rămâne neschimbată.
În ceea ce privește cererea reconvențională, constatăm că soluția judecătoriei este contestată din două perspective și anume, mai întâi reclamanții au criticat admiterea cererii de acordare a daunelor materiale, iar în al doilea rând, pârâții au criticat respingerea acordării daunelor morale.
Susținerile reclamanților sunt corecte. Astfel, prima instanță și-a argumentat admiterea cererii pârâților reclamanți reconvenționali de acordare a unor daune materiale reprezentând onorariu avocațial strict prin argumentele invocate de aceștia în acțiune, rezumându-se să copieze aspectele afirmate de ei.
Cu toate acestea, criticile reclamanților sunt întemeiate. Chitanțele depuse în probațiune (aflate de altfel și în dosarele penale), nu conțin niciun fel de mențiune cu privire la dosarul în care s-au plătit sumele de bani ori cu privire la contractul de asistență juridică în temeiul căruia au fost achitate, pentru a putea fi eventual, conectate la dosarul penal prin raportare la mențiuni similare din împuternicirile avocațiale. Suma achitată de pârâți cu titlu de onorariu de avocat, fără formularea unei mențiuni suplimentare în chitanță ori în alt document doveditor al plății ar fi putut avea orice altă destinație, ar fi putut să se refere la orice alt dosar sau la orice altă relație de natură juridică dintre avocat și clientul său. Starea aceasta de incertitudine creată prin depunerea documentelor menționate nu le poate conferi acestora suficientă putere probatorie pentru a le lua în considerare drept dovezi complete ale onorariului avocațial achitat și implicit, ale pretențiilor formulate în cererea reconvențională. În plus, constatăm că suma de 500 lei a fost achitată numai de pârâta O. H., iar suma de 1.500 lei a fost plătită de numitul O. S., care nici măcar nu este parte în prezenta pricină. Susținerile pârâților apelanți, potrivit cu care ei au contribuit în mod egal la achitarea onorariilor avocațiale sunt contrazise chiar de înscrisurile de care s-au folosit în justificarea pretențiilor și mai mult decât atât, nu au adus niciun fel de probă care să dovedească peste aceste înscrisuri. Ca atare, acordarea de către prima instanță a sumei de 1.600 lei cu titlu de daune materiale reprezentând onorariu de avocat în dosarul penal, este greșită și se impune schimbarea corespunzătoare a hotărârii atacate.
În ce privește apelul pârâților G. G., G. V., G. N. și O. H., care vizează tot cererea reconvențională, dar în sens contrar, adică urmărind admiterea integrală a acesteia, inclusiv pentru daunele morale solicitate, reținem că sunt aplicabile mutatis mutandis argumentele pe care le-am expus atunci când am analizat cererea reclamanților de acordare a daunelor morale. De aceea, aspectele surprinse deja în considerentele prezentei decizii nu vor mai fi reluate, cel puțin cu referire strictă la cererea reconvențională a pârâților G. G. și G. V., prin care aceștia au solicitat de la reclamantul pârât G. V. suma totală de 15.000 lei pentru pretinsa faptă ilicită de a-i acuza de săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie. Tot ceea ce am arătat mai sus, referitor la neacordarea daunelor morale este valabil și de această dată.
În privința daunelor morale în cuantum de 15.000 lei solicitate de pârâții G. G., G. V., G. N. și O. H. de la reclamanții G. V. și G. I., constatăm că din punct de vedere formal, această solicitare a fost făcută pentru infracțiunea de amenințare, faptă care în procesul penal a fost prescrisă și pentru care nu s-au solicitat în cadrul procesului penal daune materiale. Notăm așadar, că în aparență, pentru acest capăt de cerere, pârâții reclamanți reconvențional nu au avut în vedere o eventuală faptă ilicită a reclamanților pârâți reconvențional constând într-o sesizare penală nelegală, ci dimpotrivă, au avut în vedere o faptă materială de amenințare, care din cauza prescripției răspunderii penale nu a mai fost cercetată în procesul penal. Cu toate acestea, în motivarea cererii lor reconvenționale dedicată acestei pretenții, pârâții în mod inexplicabil (și creând de altfel confuzie) au abandonat argumentația inițială și au precizat că reiterează pe scurt motivele amintite și în întâmpinare cu arătarea faptului că acest șir lung de procese care s-a datorat în mare parte tergiversării reclamanților și a apărătorilor acestora, au contribuit la unele probleme grave de sănătate ale pârâților. De exemplu, mandatarii paratei Ș. M., respectiv S. C., P. Teodorin si S. A. au suferit atacuri cerebrale la scurtă distanță între cei doi, primul rămânând cu semi-paralizie pe partea dreaptă și pârâta G. V. a făcut diabet pe baza de stres, cauzat nu doar prin existența în sine a procesului penal, ci și de șicanarea continuă din partea inculpaților reclamanți
care nu au încetat să își pască turmele pe terenurile pârâților până la rămânerea definitivă a deciziei de grănițuire din anul 2009. În plus, așa cum au arătat, disponibilitate din partea pârâților a existat mereu, dorind să rezolve amiabil acest dosar, lucru concretizat doar în ceea ce o privește pe S. A. M.. Ca atare, susținerile pârâților în mod evident nu au niciun fel de legătură cu pretinsa faptă de amenințare de care i-au acuzat pe reclamanții G. V. și G. I., ci cu aceeași așa-zisă faptă ilicită reprezentată de formularea unei acuzații penale nefondate. Or, în privința acuzației de amenințare, pârâții apelanți nu pot pretinde daune morale pentru o eventuală acuzație ilegală, întrucât ei înșiși au fost „acuzatorii”, formulând singurele plângeri penale pentru amenințare care s-au judecat. Deși au susținut că și ei au fost acuzați de amenințare, simpla examinare a sentinței penale nr. 66/27.04.2011 a Judecătoriei Luduș îi contrazice, unica acuzație formulată împotriva lor fiind pentru tulburare de posesie. Pe de altă parte însă, dacă ne-am referi la pretinsa faptă de amenințare privită în materialitatea ei, drept suport pentru daunele morale solicitate (așa cum a rezultat în aparență din petitul cererii reconvenționale – fila 183 din dosarul de fond), constatăm că apelanții pârâți s-au limitat să solicite acele daune morale, fără să aducă niciun argument referitor la îndeplinirea celorlalte condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Existența amenințării, ca faptă civilă ilicită nu a fost stabilită prin hotărârea penală, întrucât în această privință, instanța penală s-a limitat să constate împlinirea termenului de prescripție, fără considerente suplimentare de fond. Totodată, în prezentul dosar civil, pârâții apelanți au apreciat în mod greșit fapta de amenințare ca pe o împrejurare deja demonstrată în dosarul penal, ignorând obligația lor de a aduce probe în susținerea ei. De aceea, instanța nu ar putea oricum să acorde daune morale pentru o pretinsă faptă care nu a fost demonstrată în niciun proces, nici măcar în cauza de față. Rezultă că apelul pârâților formulat cu referire la soluția dată de judecătorie asupra solicitării de daune morale din cererea reconvențională este nefondat.
În mod evident, în raport de toate considerentele prezentate mai sus, în temeiul art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalul va admite apelul declarat de reclamanții G. V., G. I. și S. P. C., împotriva sentinței civile nr. 387 din data de 04 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria Luduș în dosarul nr._ .
La fel de evident, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, se va respinge ca nefondat apelul declarat de pârâții G. G., G. V., G. N. și O. H., împotriva sentinței civile nr. 387 din data de 04 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria Luduș în dosarul nr._ .
Întrucât admiterea apelului are în vedere numai soluția asupra cererii reconvenționale, vom schimba în parte hotărârea atacată, în sensul că vom respinge ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți reconvenționali G. G., G. V., G. N. și O. H., în contradictoriu cu reclamanții pârâți reconvenționali G. V. și G. I..
După această modificare a hotărârii atacate, concluzionăm că suntem în prezența unei admiteri parțiale a cererii principale de chemare în judecată și în fața unei respingeri integrale a cererii reconvenționale. Ca atare, pârâții au pierdut în totalitate cererea lor, în vreme ce reclamanții au pierdut în cea mai mare parte cererea lor, admițându-li-se acțiunea numai pentru o sumă de aproape 2.500 lei dintr-un total de aproximativ 35.000 lei solicitați. În acest context, compensarea cheltuielilor de judecată nu se mai justifică. Desigur că pârâții, care au pierdut integral cererea reconvențională nu vor primi vreo sumă cu titlu de cheltuieli de judecată, însă reclamanții, care au câștigat în mică parte acțiunea lor, se cuvinte să fie indemnizați parțial. Apreciem că din totalul de 2.300 lei solicitați cu titlu de cheltuieli de judecată la fond (2.000 lei onorariu de avocat și 300 lei contravaloare deplasare avocat), se poate acorda reclamanților suma de 500 lei, motiv pentru care, vom obliga pârâții G. G., G. V., G. N., O. H., precum și Simtea M. C., V. M., Ș. Ortenzia și S. A. M., în calitate de moștenitori ai pârâtei reclamante reconvenționale Ș. M. la plata către reclamanții G. V., G. I. și S. P. C. a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.
Întrucât aceasta este limita în care s-a schimbat hotărârea primei instanțe, în mod consecutiv, vom menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate, referitoare la modul de soluționare a cererii principale de chemare în judecată.
Ca efect al admiterii apelului reclamanților și totodată, al respingerii apelului pârâților, culpa procesuală în cadrul prezentei căi de atac aparține intimaților pârâți. Văzând cererea reclamanților apelanți, formulată cu ocazia judecății în prezenta pricină, de obligare a pârâților intimați la plata cheltuielilor de judecată, instanța reține că în speță sunt incidente dispozițiile art. 453 alin. 1 din codul de procedură civilă (potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată), pârâții intimați urmând a fi chemați să suporte cheltuielile cu pricina. În privința cuantumului acestor cheltuieli, reținem că ele sunt reprezentate, potrivit solicitărilor făcute de apelanții reclamanți, de onorariul avocațial în valoare de 700 lei. Însă întrucât apelul este admis doar într-o mică măsură, cu privire numai la cererea reconvențională, vom acorda numai parțial acest onorariu avocațial, limitându-ne la suma de 300 lei.
Prin urmare, vom obliga intimații G. G., G. V., G. N. și O. H. la plata către apelanții reclamanții G. V., G. I. și S. P. C. a sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamanții G. V. (CNP_, cu domiciliul în Bogata, nr. 545, jud. M.), G. I. (CNP_, cu domiciliul în Bogata, nr. 540, jud. M.) și S. P. C. (CNP_, cu domiciliul în Bogata, nr. 545, jud. M.) împotriva sentinței civile nr. 387 din data de 04 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria Luduș în dosarul nr._ .
Schimbă în parte hotărârea atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți reconvenționali G. G. (cu domiciliul în Bogata, nr. 547, jud. M.), G. V. (cu domiciliul în Bogata, nr. 547, jud. M.), G. N. (cu domiciliul în Bogata, nr. 547/B, jud. M.) și O. H. (cu domiciliul în Bogata, nr. 547/A, jud. M.), în contradictoriu cu reclamanții pârâți reconvenționali G. V. și G. I..
Obligă pârâții G. G., G. V., G. N., O. H., precum și Simtea M. C., V. M., Ș. Ortenzia și S. A. M., în calitate de moștenitori ai pârâtei reclamante reconvenționale Ș. M. la plata către reclamanții G. V., G. I. și S. P. C. a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.
Menține dispozițiile hotărârii atacate referitoare la modul de soluționare a cererii principale de chemare în judecată.
Obligă intimații G. G., G. V., G. N. și O. H. la plata către apelanții reclamanții G. V., G. I. și S. P. C. a sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 27 februarie 2015.
Președinte, P. M. | Judecător, A. B. | |
Grefier G. O., Pentru grefierul de ședință, plecat în concediu de odihnă, semnează prim grefierul instanței, C. S. |
Red. P.M./Dact. P.M.
22.07.2015/2 ex.
Judecător fond: A.-C. H.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 92/2015. Tribunalul MUREŞ | Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 217/2015. Tribunalul MUREŞ → |
|---|
