Rezoluţiune contract. Hotărâre din 04-03-2013, Tribunalul OLT
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul OLT la data de 04-03-2013 în dosarul nr. 1349/184/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL O.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 244/2013
Ședința publică de la 04 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. V.
Judecător C. C.
Judecător M. R. H.
Grefier D. S.
Pe rol judecarea recursului civil privind pe recurenta reclamantă B. I., cu domiciliul în ., împotriva sentinței civile nr.2501/14.12.2012, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. M., cu domiciliul în B., ..19, ., . și intimatul interveninet S. D., cu domiciliul în B., ..131, ., având ca obiect rezoluțiune contract.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile. Pentru recurenta reclamantă B. I. se prezintă avocat C. E., pentru intimatul interveninet S. D. se prezintă avocat A. I..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că la dosarul cauzei recurenta reclamantă, prin apărătorul său ales a depus chitanța privind taxa judiciară de timbru de 10 lei, timbru judiciar de 5 lei și împuternicire avocațială nr.OT/_/2013.
Instanța, din oficiu, verificând conform art. 1591 C.proc.civ., prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 3 C.proc.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul asupra probatoriilor.
Avocat C. E. pentru reclamantă B. I., învederează instanței că nu mai are alte probe de solicitat, cereri de formulat sau excepții de invocat.
Solicită încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Avocat A. I. pentru intimatul intervenient S. D., invederează instanței că nu mai are alte probe de solicitat, cereri de formulat sau excepții de invocat.
Solicită încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Instanța încuviințează proba cu înscrisuri, în temeiul art. 167 cod procedură civilă
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de soluționare și acordă cuvântul asupra recursului.
Avocat C. E. pentru reclamantă B. I., critică sentința instanței de fond care nu a analizat toate aspectele cu care a fost sesizată, solicită admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru rejudecare, fără obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Avocat A. I. pentru intimatul intervenient S. D., solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, cu obligarea recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr. 2501 din 14.12.2012, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de intervenientul S. D..
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată a reclamantei B. I., domiciliată în ., împotriva pârâtei D. (fostă S.) M. D., domiciliată în orașul B., .. 19, ., ., jud. O., în contradictoriu cu intervenientul în interes propriu S. D., domiciliat în orașul B., .. 131, ..
S-a admis cererea de intervenție formulată de intervenientul în interes propriu S. D..
A fost obligată reclamanta la plata sumei de 1956 lei către intervenientul în interes propriu, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 29.05.2012, sub nr._, reclamanta B. I. a chemat-o în judecată pe pârâta D. (fostă S.) M. D., solicitând instanței rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1023/22.04.2002, cu cheltuieli de judecată.
În data de 22.06.2012, numitul S. D. a depus la dosar o cerere de intervenție în interes propriu, în motivarea căreia a arătat că pârâta a fost soția sa, imobilul fiind cumpărat în timpul căsătoriei, iar în data de 13.06.2012 a fost pronunțat divorțul dintre ei. A mai arătat că reclamanta este mătușa pârâtei și s-a înțeles cu aceasta să anuleze contractul de vânzare-cumpărare în scopul diminuării masei partajabile dintre el și pârâtă. A arătat, de asemenea, că prețul stabilit a fost achitat.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 49 alin. 1 și 2 C.proc.civ.
Prin încheierea de ședință din data de 19.11.2012, instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție, considerentele acestei soluții regăsindu-se în încheierea menționată.
În data de 14.09.2012 reclamanta, prin apărător, a depus la dosar o precizare la acțiune, prin care a arătat că solicită și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, pe motiv că nu este identificat imobilul casă, nu există o suprafață delimitată și măsurată în metri pătrați a casei și nu există o încadrare a terenurilor în categoria de folosință. A mai arătat reclamanta că actul de vânzare-cumpărare astfel întocmit nu respectă condițiile prevăzute de lege pentru a produce efecte juridice, fiind un act juridic nevalabil.
Analizând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C.proc.civ. excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a constatat că aceasta este neîntemeiată.
Pentru a concluziona în acest sens, s-a avut în vedere că, prin acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare formulată de către vânzător pentru neplata prețului, se tinde la protejarea a însuși dreptului de proprietate, vânzătorul urmărind redobândirea acestui drept. Este cunoscut faptul că protejarea dreptului de proprietate asupra unui imobil nu este afectată de vreun termen de prescripție extinctivă, putând fiind paralizată doar prin invocarea cu succes a uzucapiunii. În speță, dreptul de proprietate pe care reclamanta urmărește a-l proteja vizează un bun imobil, astfel că acțiunea, în privința acestui capăt de cerere, este imprescriptibilă.
Și în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractului acțiunea este imprescriptibilă, fiind, de asemenea, unanim acceptat că nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fără a fi supusă respectării vreunui termen de prescripție.
Mai mult, dispoziția cuprinsă în art. 1900 din vechiul cod civil, invocată de intervenient în susținerea excepției, a fost abrogată implicit prin Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă.
Pe aceste considerente, instanța a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Trecând la analiza asupra fondului cauzei, s-a reținut că din copia contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1023/22.04.2002 la BNP I. V. (fila 7), reclamanta i-a vândut pârâtei, un imobil identificat cu numărul cadastral provizoriu 168, compus din 2812 mp (conform măsurătorilor 279,18 mp), categoria de folosință curți, construcții, vii și arabil, împreună cu o casă construită din cărămidă, acoperită cu tablă, compusă din 4 camere, hol și sală și o anexă gospodărească construită din cărămidă, acoperită cu țiglă, compusă din două încăperi, sală și beci, sădirile și împrejmuirile existente, situat în intravilanul comunei Bobicești, ., tarlaua 23, parcelele 55, 56, 57. Din același înscris instanța reține și că, la acel moment, pârâta era căsătorită cu intervenientul în interes propriu.
Instanța de fond a reținut că respectivul contract a fost încheiat în fața unui notar public, cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă edictate pentru încheierea sa valabilă. Nu pot primi relevanță susținerile reclamantei referitoare la nedescrierea în cuprinsul actului a casei înstrăinate și nespecificarea în concret a categoriei de folosință a fiecărei suprafețe de teren, acestea nefiind de natură a afecta valabilitatea contractului. Este adevărat că obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil, însă aceasta nu înseamnă că este obligatoriu ca în contract să fie trecute absolut toate elementele de identificare ale bunului, fiind suficientă chiar și o descriere relativ sumară a bunului, dacă pe baza acesteia se poate ajunge la identificarea fără dubii a acestuia. De asemenea, faptul că înscrisul nu cuprinde suficiente elemente pentru a se putea stabili valoarea timbrajului nu echivalează cu nedeterminarea obiectului contractului. În speță, instanța constată că înscrisul cuprinde suficiente elemente de identificare a bunurilor care fac obiectul convenției părților, indicarea localității, a tarlalei și a parcelelor, a vecinătăților, precum și descrierea construcțiilor prin arătarea numărului de camere și a materialelor folosite constituind informații suficiente pentru aceasta.
Referitor la capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului pentru neplata prețului, s-a reținut din conținutul actului de vânzare-cumpărare că reclamanta a primit la momentul autentificării actului prețul de 40.000.000lei vechi convenit cu pârâta. Nu pot fi avute în vedere declarațiile martorilor propuși de către reclamantă, aceștia declarând că știu chiar de la reclamantă că aceasta nu a primit prețul. Or, pe lângă faptul că reclamanta este direct interesată în prezenta cauză, una dintre caracteristicile specifice ale mărturiei este cunoașterea personală, prin propriile simțuri, de către martor a aspectelor relatate. În speță, acest lucru nu s-a întâmplat, nici unul dintre martorii audiați nefiind de față la încheierea contractului.
Nu se poate ține cont nici de răspunsurile date de pârâtă la interogatoriul pregătit de către reclamantă (fila 51), fiind evidentă relația apropiată a acesteia cu reclamanta și existând posibilitatea ca între aceste două persoane să fi apărut o înțelegere în scopul fraudării intereselor intervenientului, prin scoaterea din masa de partajat care urmează să se împartă între pârâtă și intervenient a imobilelor cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare nr. 1023/22.04.2002.
Instanța de fond a arătat că pentru admiterea acțiunii pe acest motiv se impunea stabilirea, dincolo de orice posibilitate de tăgadă, că prețul stabilit în contract nu a fost achitat de către cumpărător. Potrivit art. 129 alin. 1 teza finală C.proc.civ. părțile au îndatorirea de a-și proba pretențiile și apărările, astfel că, în speță, reclamantei îi revenea sarcina de a dovedi neplata prețului. În speță, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanta nu a făcut această dovadă.
Pe aceste considerente, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei. Față de soluția dată asupra cererii principale, instanța a admis cererea de intervenție formulată de intervenientul S. D..
De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., instanța a obligat reclamanta la plata sumei de 1956 lei către intervenientul în interes propriu, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, timbre judiciare și onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta B. I., considerând-o nelegală și netemeinică.
În ceea ce privește legalitatea se susține să se aibă în vedere că instanța de fond nu a indicat nici un text de lege în virtutea căruia a menținut contractul de vânzare autentificat.
Se solicită să se observe că prin precizarea acțiunii introductive s-a solicitat instanței de fond să se pronunțe asupra nulității contractului de vânzare atacat ,este adevărat că s-a solicitat acest lucru pentru neplata prețului însă instanța nu s-a pronunțat în nici un fel asupra anulării contractului de vânzare-cumpărare ci numai asupra rezoluțiunii pentru neplata prețului.
Deși instanța de fond cu prilejul analizării situației de fapt a arătat că la încheierea respectivului contract de vânzare a avut loc în fața unui notar public și astfel au fost respectate condițiile de formă și fond cerute de lege,nu face nicio analiză a condițiilor de valabilitate ale acestui contract.
Astfel, din probele administrate în cauză rezultă că scopul, cauza pentru care a fost încheiat acest contract a fost acela că intervenientul S. D. era soțul nepoatei recurentei, pârâta D. M. D. și pentru că recurenta să fie îngrijită de cei doi dacă ca ajunge în stare de nevoie.
Prin urmare, instanța de fond avea obligația să se pronunțe asupra acestor aspecte cu atât mai mult cu cât acestea sunt unele de ordine publică și, ar fi trebuit să fie analizate din oficiu, lipsa cauzei ca și condițiile de valabilitate în condițiile art. 948 ducând la nulitatea absolută a contractului.
Tot în ceea ce privește legalitatea, se solicită să se observe că în mod eronat instanța de fond a admis în principiu cererea de intervenție formulată în cauză, în mod legal, intervenientul S. D. ar fi trebuie să fi fost conceptat ca pârât fiind parte în contractul atacat.
În ceea ce privește temeinicia, se arată că instanța de fond a admis cererea de intervenție în nume propriu dar nu a arătat care este dreptul intervenientului care este protejat, recunoscut prin admiterea acestei cereri.
Examinând criticile deduse judecății, tribunalul urmează să constate caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
Prima critică vizează neanalizarea de către instanța de fond a tuturor condițiilor de valabilitate a contractului de vânzare cumpărare.
În analiza acestui aspect, tribunalul reține că prin cererea de chemare în judecată, recurenta reclamantă a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1023/22.04.2002, motivul invocat fiind neplata prețului.
Ulterior, s-a depus la dosar o precizare, prin care recurenta reclamantă a arătat că, în subsidiar, solicită și constatarea nulității acestui contract de vânzare cumpărare, pe motiv că nu este identificat imobilul casă, nu există o suprafață delimitată și măsurată în metri pătrați a casei și nu există o încadrare a terenurilor în categoria de folosință.
Analizând hotărârea recurată, se reține că judecătorul fondului a analizat atât cererea de rezoluțiune a contractului, solicitată în teză principală, cât și cu privire la nulitatea acestuia, solicitată în teză subsidiară.
În ceea ce privește nulitatea contractului, a fost analizată cauza invocată prin precizarea la acțiune, judecătorul fondului pronunțându-se, potrivit principiului disponibilității, în limitele în care a fost investit, acesta neavând obligația de a analiza, din oficiu, alte cauze de nulitate decât cele invocate de parte, situație în care motivul de recurs apare ca fiind nefondat.
A doua critică de nelegalitate vizează faptul că interveninetul în interes propriu ar fi trebuit să fie conceptat în cauză ca și pârât, fiind parte în contractul atacat.
Referitor la acest aspect, tribunalul arată căci, conform principiului disponibilității, consacrat de art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată și prin eventualele cereri reconvenționale sau de intervenție.
C. procesual, atât sub aspectul obiectului cât și al părților între care se derulează litigiul, este cel fixat de părți, nefiind permis instanței ca, din oficiu, să se pronunțe în afara limitelor în care a fost învestită, prin introducerea în cauză a altor persoane decât cele între care se poartă procesul.
Așadar, cum recurenta reclamantă, la momentul formulării acțiunii nu a înțeles să cheme în judecată în calitate de pârât și intervenientul,,instanța nu trebuia să dispună, din oficiu, introducerea acestuia în cauză .
Hotărârea instanței de fond mai este criticată și sub aspectul netemeiniciei, rezultând din faptul că s-a admis cererea de intervenție în nume propriu a interveninetului, dar fără a se arăta care este dreptul protejat sau recunoscut prin admiterea cererii.
Relativ la acest aspect se reține că, potrivit art. 49 alin 2 Cod proc.civ, intervenția principală este aceea prin care terțul urmărește realizarea sau conservarea unui drept al său, tinzând să câștige pentru sine obiectul procesului.
În speță, interveninetul are calitatea de parte în contractul a cărui anulare s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, iar prin cererea de intervenție, acesta nu a solicitat realizarea unui drept ci doar conservarea dreptului său de proprietate dobândit prin contractul a cărui desființare s-a solicitat.
Prin urmare, în mod corect instanța de fond s-a pronunțat doar în limitele în care i s-a cerut, respectiv a admis cererea de intervenție ca o consecință a respingerii acțiunii principale, consecința acestei soluții fiind conservarea dreptului în patrimoniul intervenientului.
Totodată, având în vedere cele expuse, precum și faptul că recurenta reclamantă a căzut în pretenții, este corectă soluția instanței de fond și cu privire la obligarea doar a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată suportate de către intervenient, motiv pentru care urmează a se respinge și ultimul motiv de recurs invocat, referitor la faptul că trebuia să fie obligată și pârâta la plata cheltuielilor de judecată, atâta timp cât cererea de intervenție care a fost admisă, a fost îndreptată împotriva ambelor părți din proces.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 Cod proc.civ, urmează a se respinge, ca nefondat, recursul formulat, cu consecința obligării recurentei, în temeiul art. 274 Cod proc.civ, la plata către intimatul intervenient, a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta reclamantă B. I., cu domiciliul în ., împotriva sentinței civile nr.2501/14.12.2012, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. M., cu domiciliul în B., ..19, ., . și intimatul interveninet S. D., cu domiciliul în B., ..131, ., ., județul O..
Obligă recurenta la plata către intimatul intervenient S. D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 04.03.2013.
Președinte, M. V. | Judecător, C. C. | Judecător, M. R. H. |
Grefier, D. S. |
Red. MV
Tehnored.CM
Jf:C.I.
Ex.2/08.04
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 90/2013. Tribunalul OLT | Pretenţii. Decizia nr. 799/2013. Tribunalul OLT → |
|---|
