Întoarcere executare. Decizia nr. 336/2013. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 336/2013 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 21-02-2013 în dosarul nr. 4899/204/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 336
Ședința publică din data de 21.02.2013
Președinte: O. C. Ș.
Judecător: A. P. A.
Judecător: C. A. M.
Grefier: L. E. N.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă T. M. C., domiciliată în Câmpina, .. 20, jud. Prahova, împotriva sentinței civile nr. 3177/9.11.2012, pronunțată de Judecătoria, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. NAȚIONALĂ DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI (ANRE), cu sediul în București, .. 3, sector 2.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimata-reclamantă, prin consilier juridic S. M., lipsind recurenta-pârâtă.
Procedura de citare este îndeplinită.
Cerere scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, care a fost comunicată și recurentei-pârâte, după care
Intimata-reclamantă, prin consilier juridic, având cuvântul, arată că nu are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, tribunalul constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea acestuia.
Intimata-reclamantă, prin consilier juridic, având cuvântul în dezbateri, solicită respingerea recursului, având în vedere că: în ceea ce privește susținerea privind competența de soluționare a instanței de fond, această problemă a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește susținerea privind încălcarea dreptului la apărare, prevederile art. 156 cod proc. civilă au fost în mod corect aplicate, având în vedere că pârâta a fost citată cu o lună înaintea termenului de judecată, precum și în ceea ce privește antepronunțarea instanței de fond, nu poate fi vorba despre așa ceva în condițiile în care sentința atacată a fost motivată la trei zile de la data pronunțării, fiind vorba despre un titlu executoriu în baza căruia reclamanta a achitat sumele de bani datorate, depunând la dosar practică judiciară.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea a fost înregistrată pe rolul tribunalului Prahova sub nr._ la data de 31.08.2011, reclamanta A. NAȚIONALĂ DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI a chemat în judecată pârâta T. M. C. solicitând, în baza art. 4042 alin. 3 C. pr. civ., să se dispună întoarcerea executării efectuate în temeiul sentinței civile nr. 1409/01.11.2010 pronunțată de Tribunalul Prahova și să se dispună obligarea pârâtei să-i plătească suma de 18.950 lei, actualizată până la data achitării efective.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta T. M. C. a fost concediată ca efect al reorganizării sale instituționale, iar legalitatea procesului de concediere precum și temeinicia deciziei de concediere au fost confirmate de Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 29 din 06 ianuarie 2011, pronunțată în dosarul nr._, instanța respingând în totalitate contestația precizată și completată formulată de pârâtă, ca neîntemeiată – sentința astfel pronunțată rămânând irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtă, de către Curtea de Apel Ploiești.
Reclamanta a mai arătat că pârâta a solicitat în alte cauze, ca efect al concedierii, anumite drepturi salariale printre care și 10 salarii reprezentând ajutor de concediere în conformitate cu actul adițional nr. 10 la contractul colectiv de muncă la nivel ANRE, deși la data concedierii pârâtei, contractul colectiv de muncă al ANRE - și, pe cale de consecință, actele adiționale aferente acestuia - își încetaseră de drept efectele – cerere ce i-a fost admisă inițial, prin sentința nr. 1409/2010 a Tribunalului Prahova, fiindu-i însă respinsă ulterior, prin decizia nr. 888/2011 a Curții de Apel Ploiești – situație față de care este necesară restabilirea situației anterioare punerii în executare a sentinței instanței de fond, ce a fost executată de bună-voie de reclamantă, conform art. 289, coroborat cu art. 277-278 din Codul Muncii.
S-a mai arătat că, prin adresa nr._/6.06.2011 a solicitat pârâtei ca în termen de 30 zile să achite c/val. celor 10 salarii reprezentând ajutorul de concediere, în sumă de 25.250 lei, manifestând disponibilitate și față de comunicarea pârâtei că va achita debitul în 4 tranșe lunare consecutive, din care a și achitat suma de 6300 lei, însă ulterior, aceasta din urmă a sistat nejustificat plata aferentă următoarelor tranșe – reclamanta precizând totodată și că nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării de către instanța ce a desființat titlul executoriu, întrucât Curtea de Apel nu a dispus niciun fel de măsuri sub acest aspect, prin decizia nr. 888/2011.
În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe disp. art. 1091, art. 112 și art. 4042 C. pr. civ. și disp. art. 1088 Cod Civil.
Pârâta, legal citată a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului Prahova, întrucât cererea de chemare în judecată s-a făcut cu încălcarea prescripțiilor privitoare la competența materială și teritorială a instanțelor, solicitând declinarea cauzei la Tribunalul București – Secția Conflicte de Muncă.
De asemenea, pârâta, la data de 27.02.2012, a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata unei compensații în cuantum de un salariu lunar, ajustat cu dobânda de referință de la data concedierii până la data plății efective, potrivit disp. art. 78 din CCM la nivel național pe anii 2007-2010, cerere la care s-au atașat extrase din CCM la nivel național pe anii 2007-2010 și Decizia 1090/2010 de încetare a contractului individual de muncă.
În motivarea cererii reconvenționale pârâta a invocat disp. art. 78 din Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010 și a precizat că la data încetării contractului său individual de muncă era încă în vigoare contractul menționat, iar conform art. 3 din acesta, produce efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile din țară.
S-a mai arătat că reclamanta nu recunoaște valabilitatea propriului contract colectiv de muncă și rezultă că revine angajatorului obligația ca, în cazul încetării CIM pentru motive neimputabile salariatului să îi acorde o compensație de minim un salariu.
În drept s-au invocat și disp. art. 119, 120 C. pr. civ. și s-a depus un extras din contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010 și decizia de concediere nr. 1090/28.04.2010.
Reclamanta a formulat un răspuns la întâmpinarea și cererea reconvențională ale pârâtei, intitulat „note”, prin care a solicitat respingerea excepției invocate, precum și întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reconvenționale ca nefondată – în motivarea întâmpinării, arătând că, începând cu 01.04.2010 contractul colectiv de muncă al ANRE a devenit inaplicabil, regimul de finanțare al instituției fiind exclusiv de la bugetul de stat, devenind incidente prevederile altelor normative în domeniul salarizării personalului în sectorul bugetar.
S-a mai precizat că, pe cale de consecință ANRE este o instituție publică finanțată integral de la bugetul de stat, iar la data concedierii pârâtei erau incidente disp. art. 9 din contractul colectiv de muncă unic nr. 2.895/29.12.2006 la nivel național pe anii 2007-2010, astfel că cererea reconvențională este neîntemeiată și contrară cadrului legal incident la data concedierii acesteia, respectiv la data de 17.05.2010.
Prin sentința nr. 4210/04.07.2012 Tribunalul Prahova a admis excepția de necompetență materială a instanței și cauza a fost declinată în favoarea Judecătoriei Câmpina, fiind înregistrată pe rolul acestei ultime instanțe sub nr._ la data de 25.09.2012.
După înregistrarea cauzei pe rolul Judecătoriei Câmpina, la data de 01.11.2012 pârâta a depus la dosar o cerere prin care a invocat din nou excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței apreciind că sunt incidente disp. art. 95 C. pr. civ., art. 266 și 269 C. muncii și a solicitat înaintarea dosarului Tribunalului București – secția conflicte de muncă.
A învederat pârâta că cererea principală și cererea accesorie din acest dosar sunt conflicte de muncă privind acțiunii patrimoniale legate de derularea și executarea contractelor de muncă, iar stabilirea titularului și responsabilului de un prejudiciu reprezintă tot un conflict de muncă. Mai mult cererea accesorie – cererea reconvențională – urmează să fie judecată odată cu cererea principală și este evident că aceasta este un conflict de muncă de a cărui soluționare depinde, chiar și parțial, cuantumul drepturilor cererii principale.
La termenul de judecată din data de 02.11.2012 instanța a dispus disjungerea cererii reconvenționale, formându-se un nou dosar nr._, iar asupra excepției de necompetență materială și teritorială invocată de pârâtă instanța s-a pronunțat prin încheierea de ședință din 02.11.2012, pentru motivele arătate în aceasta, excepția fiind respinsă.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 3177/09.11.2012 Judecătoria Câmpina a admis acțiunea formulată de reclamanta A. Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, în contradictoriu cu pârâta T. M. C., a dispus întoarcerea executării prin obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 18.950 lei reprezentând diferență salarii ajutor concediere, actualizată cu rata inflației de la data de 07.04.2011 până la data achitării efective și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța o asemenea sentință,instanța de fond a reținut că, prin sentința civilă nr. 1409/01.11.2010 Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea formulată de T. M. C., obligând reclamanta ANRE să-i plătească acesteia drepturile salariale aferente perioadei 01.03.2010 – 17.05.2010, 10 zile de concediu de odihnă legal cuvenit și neefectuat și 10 salarii reprezentând ajutor de concediere.
Raportat la această sentință prin adresa înregistrată sub nr. 4944/04.02.2011 pârâta a solicitat reclamantei, în calitate de debitoare, punerea în executare a hotărârii prin efectuarea plăților drepturilor salariale. Astfel reclamanta a solicitat Secretariatului General al Guvernului, prin adresa nr. 6119/11.02.2011, suplimentarea cheltuielilor de personal în vederea executării sentinței nr. 1409/2010, definitivă și executorie în temeiul prev. art. 289 din Legea nr. 53/2003.
Ulterior reclamanta a înștiințat pârâta despre inițierea demersurilor în vedere efectuării plăților datorate și prin ordinele de plată nr. 341/07.04.2011, nr. 257/29.03.2011, nr. 256/28.03.2011 și nr. 254/24.03.2011 a achitat acesteia suma totală de 30.426 lei.
Împotriva sentinței civile nr. 1409/2011 reclamanta a declarat însă recurs, iar la data de 07.04.2011, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul prin decizia nr. 888, a admis și excepția autorității de lucru judecat și a modificat în parte sentința recurată, în sensul că a înlăturat obligația de plată a celor 10 salarii ajutor de concediere și obligația de plată drepturilor salariale pe luna martie 2010, pentru autoritate de lucru judecat.
S-a mai reținut de către instanța de fond că, față de pronunțarea acestei decizii, reclamanta a emis adresa nr._/06.06.2011 către pârâtă și i-a solicitat să achite în termen de 30 zile de la data primirii adresei, suma corespunzătoare celor 10 salarii cu titlu de ajutor de concediere, respectiv suma de 25.250 lei rezultată din statul de plată cu drepturi salariale achitate pârâtei.
S-a mai arătat că din această sumă pârâta a achitat 6.300 lei prin ordinul de plată din 06.07.2011 și prin cererea înregistrată sub nr._/08.07.2011 aceasta a adus la cunoștința reclamantei că va efectua plata în 4 tranșe lunare consecutive, însă, cu toate acestea, din data de 06.07.2011 pârâta nu a mai efectuat nicio plată, motiv pentru care unitatea reclamantă a formulat prezenta acțiune, solicitând diferența rămasă neachitată de 18.950 lei.
Raportat situație de fapt reținută mai sus instanța de fond a avut în vedere disp. art. 4041 alin. 1C. pr. civ. potrivit cărora în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia.
De asemenea potrivit art. 4042 alin. 3 C. pr. civ. dacă nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile alin. 1 și 2, cel îndreptățit o va putea cere instanței judecătorești competente potrivit legii.
Instanța de fond a constatat îndeplinite aceste dispoziții legale, întrucât titlul executoriu în baza căruia reclamanta a efectuat executarea, respectiv sentința civilă nr. 1409/01.11.2010 a Tribunalului Prahova cu privire la cele 10 salarii ajutor de concediere, a fost desființat prin decizia nr. 888/07.04.2011 a Curții de Apel Ploiești, și instanța care a desființat titlul nu a dispus și restabilirea situației anterioare, prin obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de salarii ajutor concediere.
Așa fiind instanța de fond a admis cererea formulată, a dispus întoarcerea executării prin obligarea pârâtei la plata sumei de 18.950 lei, actualizată cu rata inflației de la data scadenței, respectiv de la data pronunțării deciziei nr. 888//07.04.2011 până la data achitării efective, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs pârâta T. M. C., criticând-o ca nelegală și netemeinică, arătând că, este nelegală, în contextul în care sentința recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă material și teritorial, fiindu-i încălcat dreptul la apărare iar, pe fond, este netemeinică.
Recurenta – pârâtă contestă competența materială și teritorială a Judecătoriei Câmpina în cauză, întrucât, în opinia acesteia, litigiul de față are ca izvor o creanță generată de raporturile de muncă în care s-a aflat atât aceasta cât și intimata, sumele pretinse reprezentând drepturi salariale.
Arată recurenta - pârâtă că – în contextul legislației speciale, în cauză fiind aplicabil primordial Codul Muncii întrucât în cazul de față se cere stabilirea titularului unei obligații decurgând din relațiile de muncă, obligație ce constă în plata unei sume reprezentând drepturi salariale – competent material în acest caz este Tribunalul - Secția Litigii de Muncă și teritorial, cel aflat Ia sediul reclamantului conform art. 269-(2) Codul Muncii, respectiv Tribunalul București, precum și că prin sentința 4210/ 4.07.2012 necomunicată, Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței materiale, dar nu s-a specificat nimic despre excepția necompetenței teritoriale pe care a invocat-o; aceste decizii și motive nefiindu-i comunicate, motiv pentru care solicită admiterea excepției necompetentei materiale si teritoriale a instanței, casând sentința.
Un alt motiv criticat de recurenta – pârâtă este acela că sentința a fost pronunțată prin încălcarea dreptului la apărare, întrucât în mod netemeinic și rău-voitor i s-a respins cererea de acordare a unui termen pentru lipsă de apărare, deoarece era la primul termen într-un dosar declinat în care se ridicaseră mai multe excepții de necompetență, admiterea uneia semnificând judecarea cauzei în alte condiții legislative - anume dreptul muncii nu legislația civilă generală - și în altă localitate care putea fi, dacă s-ar fi admis excepțiile, București.
Arată recurenta – pârâtă că este un abuz a pretinde că aceasta ar fi putut ști unde se va judeca prezenta cauza înaintea soluționării excepțiilor de necompetență sau că ar fi putut angaja un apărător înainte de a ști acest lucru, deoarece niciun avocat nu este disponibil pentru deplasări între localități în orice condiții, iar un contract de asistență juridică în asemenea condiții de incertitudine privind locul judecării este prohibitiv din punct de vedere financiar și, prin refuzul de a da un termen între soluționarea excepțiilor și judecarea fondului, a fost efectiv lipsită de dreptul la apărare.
Precizează recurenta-pârâtă că sentința a fost dată înaintea expirării termenului acordat pentru concluzii scrise, astfel, acest dosar conține o cerere principală și o cerere reconvențională, stabilirea drepturilor și obligațiilor părților rezultând în mod legal din soluționarea ambelor cereri și, soluționarea cauzei principale, la data pretins a fi 9.11.2012, s-a făcut fără a i se aduce la cunoștință faptul că a fost disjunsă cererea reconvențională, dând astfel altă configurație dosarului așa cum îl știa, respectiv: în 2.11.2012, conform sistemului ECRIS (copie anexată) instanța dă termen pentru a depune concluzii scrise fără a specifica nimic despre respingerea excepțiilor de necompetență sau, mai grav, disjungerea cererii reconvenționale – dându-i-se astfel termen de o săptămână pentru a depune concluzii scrise asupra cererii principale și reconvenționale, iar în data de 7.11.2012 se depune la poștă o notificare întocmită în data de 7.11.2012, care atestă că la 9.11.2012 s-a decis disjungerea cererii reconvenționale - această decizie fiind evident o antepronunțare luată înaintea depunerii expirării termenului de depunere a apărărilor și chiar înaintea termenului stabilit public de instanță pentru aceasta, cu atât mai mult cu cât sentința recurată a fost întocmită și redactată în data de 12.11.2012, fiind, în opinia recurentei, în mod vădit luată înaintea termenului de depunere a concluziilor ce expira în 9.11.2012 .
Pe fond, recurenta-pârâtă arată că sentința este netemeinică, întrucât se întemeiază pe decizia Curții de Apel Ploiești nr.888/ 7.04.2011, pronunțată în dosarul_, iar Decizia Curții de Apel, în conformitate cu dispozitivul său rămas irevocabil și executoriu, nu face decât a "modifica în parte" sentința 1409/1.11.2010 a Tribunalului Prahova, în sensul că înlătură obligația intimatei (ANRE) la plata a 10 salarii ajutor de concediere.
Mai precizează recurenta –pârâtă că, suma care i se pretinde a o restitui, fapt hotărât prin sentința Judecătoriei Câmpina nr.317/2012, criticată, este în vădită contradicție cu legislația specifică în vigoare, astfel: încă din lunile martie-aprilie 2011, intimata ANRE, în contextul unei hotărâri judecătorești executorii (. Tribunalului Prahova), i-a achitat în totalitate drepturile legal cuvenite în conformitate cu prevederile Codului Muncii și ale Contractului Colectiv de Muncă; la data efectuării plății al cărei beneficiar a fost, aceasta s-a făcut în deplină legalitate, această plată fiind rezultatul unui drept legitim, recunoscut de altfel și de decizia Curții de Apel Ploiești nr.888/2011, partea finală a considerentelor, dreptul său fiind pe deplin existent la data pronunțării sentinței de fond, față de care a fost îndrituită a primi sumele reprezentând ajutor de concediere; S-a mai arătat de recurentă că desființarea hotărârii de fond s-a făcut însă prin aceeași decizie sus-menționată ca urmare a apariției Ordinului comun al Ministerului Muncii și Ministerului Finanțelor Publice nr.32/41/ 15.01.2010 – ordin care, în conformitate cu Constituția nu poate avea și nu a avut efect retroactiv, față de care nu putea să dispună decât pentru viitor - constituțional, acest Ordin neputând fi dat unilateral și în contra prevederilor legilor organice și fiind lipsit de eficiență juridică în ceea ce privește cazul de față, fiind exclus deci, ca un Ordin ce nu poate fi dat decât în interpretarea legii să fie contrar sau peste ceea ce s-a statuat în Constituție, lege organică sau consensual, prin Contractul Colectiv de Muncă. După cum s-a precizat în continuare de către recurentă, Contractul Colectiv de Muncă nu poate fi modificat printr-un Ordin întrucât, constituțional, s-ar încălca caracterul consensual al CCM, ce nu poate fi modificat unilateral. S-a mai arătat de recurentă, că raporturile juridice între aceasta și intimată s-au stins in deplină legalitate, prin plata făcută de bună-credință de intimată și încasată de recurentă, fiind dealtfel obligația intrinsecă a instanțelor, inclusiv în sentința criticată, de a se pronunța asupra inoperabilității în cauză a prevederilor contrare legislației generale stipulate unilateral și administrate prin Ordinul_, care este lovit de nulitate absolută în ceea ce privește aplicabilitatea sa în cazul de față.
Recurenta-pârâtă a mai susținut că în cauză, a devenit aplicabilă legea 84/ 2012, conform căreia se aprobă exonerarea de la plata drepturilor salariale acordate bugetarilor în conformitate cu contractele de muncă colective înregistrate la Ministerul Muncii și Protecției Sociale și necontestate la instanțele judecătorești.
În consecință, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului si casarea sentinței pentru încălcarea prevederilor privind competenta materială si teritorială a instanței, respectiv pentru încălcarea dreptului la apărare si, în subsidiar, respingerea acțiunii intimatei ANRE fată de aceasta ca netemeinică.
Primindu-se dosarul pe rolul Tribunalului Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr._ /2011 la data de 06.12.2012.
Intimata-reclamantă, legal citată, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și constatarea legalității și temeiniciei sentinței instanței de fond, cererea de recurs nefiind întemeiată în drept.
Intimata-reclamantă a arătat că sentința civilă nr. 3177/09.11.2012 a fost pronunțată de o instanță competentă material și teritorial, iar problema de drept privind modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4042 alin. (3) C. proc. civ., referitor la instanța competentă să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite, a fost soluționată de către înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 5/12.03.2012, care a decis că instanța judecătorească competentă potrivit legii să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situației anterioare este instanța de executare, respectiv judecătoria" - conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, care în speță, s-a făcut mult anterior pronunțării sentinței recurate.
Referitor la sentința civilă nr. 3177/9.11.2012, intimata-reclamantă arată că judecătorul fondului a dispus „asupra excepției de necompetență materială și teritorială invocată de pârâtă" prin încheierea de ședință din 02.11.2012. în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată".
Mai arată intimata-reclamantă că sentința civilă nr. 3177/09.11.2012 a fost pronunțată cu respectarea dreptului la apărare al recurentei, întrucât judecătorul fondului a respins în mod corect cererea recurentei prin care solicita acordarea unui nou termen de judecată în vederea angajării unui apărător, în baza dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. proc. Civ., în condițiile în care, în urma declinării de competență, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Câmpina la data de 25.09.2012, citațiile au fost emise la 26.09.2012 și s-a acordat termen de judecată pentru data de 02.11.2012, când instanța, punând în discuție cererea de amânare a cauzei formulată de pârâta-recurentă, a apreciat-o motivat ca fiind neîntemeiată, respingând-o ca atare.
Intimata-reclamantă arată că, în acord cu dispozițiile procedurale judecătorul fondului a amânat pronunțarea pentru data de 09.11.2012 în vederea depunerii de concluzii scrise - arătând totodată că Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 503/2008 a statuat că dispozițiile art. 156 Cod procedură civilă nu constituie o restrângere si nici nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție, ci reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale prin cereri de amânare a procesului în scopul tergiversării acestuia si al împiedicării înfăptuirii justiție, precizând de asemenea că incidente speței sunt și prevederile art. 129 alin. (1) conform cărora părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului și au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările, exercitându-și drepturile procedurale cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
Intimata-reclamantă arată că, deoarece prin amânarea pronunțării nu au fost încălcate drepturile procesuale mai sus arătate, apreciază de plin drept, că sentința recurată a fost dată cu respectarea dreptului la apărare, precizând totodată că sentința recurată nu a fost dată înaintea termenului acordat pentru concluzii scrise, întrucât disjungerea cererii reconvenționale s-a dispus prin încheierea de ședință din data de 02.12.2012, cu respectarea disp. art. 165 C.proc.civ. rap. la art. 120 alin. (2) c.pr.civ. - notificarea transmisă recurentei în data de 07.11.2012 conținând o eroare sub aspectul datei indicate.
Se mai arată de intimata-reclamantă că sentința civilă nr. 3177 a fost pronunțată în data de 09.11.2012 și, potrivit art. 264 alin. (1) teza 1 „Motivarea hotărârii se va face în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare". Prin urmare legiuitorul stabilește doar un termen maxim în care să fie redactate hotărârile nu și un termen minim, în consecință faptul că instanța Judecătoriei Câmpina a redactat Sentința recurată în data de 12.11.2012 nu echivalează cu o ante-pronunțare.
În ce privește fondul cauzei, Intimata-reclamantă susține că, în mod corect judecătorul fondului, analizând actele si lucrările dosarului, a admis acțiunea formulată de intimata ANRE si a dispus întoarcerea executării prin obligarea recurentei Toderas M. C. la plata către intimată a sumei de 18.950 lei reprezentând diferență salarii ajutor concediere, actualizată - sentința recurată cuprinzând toate elementele obligatorii conform art. 261 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței fondului, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile recurentei, fiind îndeplinită obligația ce-i incumbă potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea fiind totodată clară, fluentă și inteligibilă, cu referire la probele administrate în cauză și în concordanță cu acestea, răspunzând în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate atât de către recurenta - pârâtă cât și de intimata - reclamantă, toate aceste circumstanțe conducând în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv, cu indicarea corespunzătoare și a normelor juridice aplicabile.
Conform art. 4042 alin. (3) C. proc. civ, în cazul în care instanța judecătorească a desființat titlul executoriu dar „nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile alin. 1 și 2, cel îndreptățit o va putea cere instanței judecătorești competente potrivit legii".
Mai arată intimata-reclamantă că, în raport de disp. art. 4042 alin. (3) C. proc. Civ., rezultă fără echivoc că, pentru restabilirea situației anterioare executării se cer a fi îndeplinite în prealabil două condiții obligatorii respectiv, desființarea titlului executoriu de către instanța de judecată, pe de o parte, iar pe de altă parte, să nu se fi dispus restabilirea situației anterioare de către instanța judecătorească ce a desființat titlul executoriu – ambele condiții fiind întrunite în cauză.
Intimata-reclamantă, solicită, totodată ca, instanța de control judiciar să constate că în mod just judecătorul fondului a constatat că instanța judecătorească competentă, în speță Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia nr. 888/2011, a desființat titlul executoriu Sentința civilă nr. 1409/2011 în ceea ce privește înlăturarea obligației ANRE Ia plata a 10 salarii ajutor de concediere, precum și că nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării de către instanța judecătorească ce a desființat titlul executoriu, astfel că în mod corect instanța fondului a dispus „întoarcerea executării prin obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 18.950 lei reprezentând diferență salarii ajutor concediere, actualizată cu rata inflației de la data de 07.04.2011 până la data achitării efective".
În concluzie, Intimata-reclamantă consideră că soluția instanței de fond este legală și corectă și, prin urmare, reiterează solicitarea de respingere a recursului ca nefondat și de menținere a Sentinței civile nr. 3177/09.11.2012, pronunțată de Judecătoria Câmpina.
În drept, a invocat disp. art. 115-118 și art. 308 alin. (2) C. proc. civ. și art. 242 alin. (2) C. pr. civ.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Tribunalul examinând cererea de recurs, actele și lucrările dosarului prin prisma textelor de lege incidente în cauză, retine următoarele:
În ce privește primul motiv de recurs formulat de recurenta-pârâtă, privitor la necompetența materială și teritorială a instanței care a pronunțat sentința recurată, tribunalul constată, pe de o parte că modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4042 alin. (3) C. proc. civ., referitor la instanța competentă să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite, a fost soluționată prin Decizia nr. 5/12.03.2012 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în completul competent să judece recursul în interesul legii ce a format obiectul Dosarului nr. 4/2012. Astfel, prin decizia arătată, s-au admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel G., și s-a decis că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor 4042 alin. (3) C. proc. civ., instanța judecătorească competentă potrivit legii să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situației anterioare este instanța de executare, respectiv judecătoria".
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al Românei, Partea I” – decizia nr. 5/12.03.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I nr. 251 din 13.04.2012.
În aceste condiții, atât prin raportare la data pronunțării, de către Tribunalul Prahova, a sentinței de declinare nr. 4210 din 4.07.2012, cât și, de către Judecătoria Câmpina, a încheierii din data de 2.11.2012, prin care s-a respins excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței invocată din nou de recurenta-pârâtă - și a Sentinței civile nr. 3177 din data de 09.11.2012 – instanțele au avut în mod corect în vedere Decizia nr. 5/2012 a Î.C.C.J.- obligatorie, soluționând în mod legal excepția invocată de recurenta-pârâtă.
Totodată, se reține că nu se poate considera că prezenta cauză este un conflict de muncă, în condițiile în care, deși între părți a existat un conflict de muncă finalizat prin desființarea titlului executoriu, repunerea părților în situația anterioară, în aplicarea 4042 alin. (3) C.proc.civ. - întoarcerea executării este supusă altor dispoziții procesuale decât celor aplicate de instanță în constituirea titlului executoriu.
Cu privire la critica recurentei în sensul că „prin sentința 4210/4.07.2012 necomunicată, Tribunalul Prahova admite excepția necompetentei materiale dar nu se specifică nimic despre excepția necompetenței teritoriale pe care a invocat-o" acestea nu sunt incidente recursului promovat împotriva Sentinței civile nr. 3177/9.11.2012, pronunțată de Judecătoria Câmpina. Cu toate acestea, nu se poate ignora faptul că Tribunalul Prahova se pronunțase deja, prin hotărâre irevocabilă, asupra problemei competenței invocate de recurenta-pârâtă și, deși în dispozitivul sentinței 4210/2012, dintr-o evidentă eroare, s-a menționat numai competența materială, în realitate, în considerentele sentinței arătate, a fost analizată - iar instanța s-a pronunțat și cu privire la competența teritorială, reținând că „instanța de executare este Judecătoria, în circumscripția căreia se face executarea, respectiv acolo unde se află domiciliul debitoarei-pârâte, în speță, Judecătoria Câmpina, în a cărei rază teritorială domiciliază pârâta, în lipsa probării existenței unor bunuri mobile sau imobile aflate pe o altă rază teritorială”.
În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, prin care recurenta-pârâtă invocă încălcarea dreptului său la apărare, tribunalul constată că în cauză, criticile formulate sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:
Respingerea de către instanța de fond, la 2.11.2012, a cererii recurentei privind acordarea unui nou termen de judecată apare ca fiind justificată, în condițiile în care, cauza, inițial înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, a avut acordate 4 termene de judecată, fără ca pârâta să-și angajeze vreun apărător, iar după declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Câmpina, unde dealtfel recurenta-pârâtă și domiciliază, aceasta a fost citată pentru termenul acordat la 2.11.2012, încă din data de 27.09.2012, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare – astfel că instanța de fond a apreciat în mod corect că aceasta a avut suficient timp pentru a-și angaja un apărător și a-și pregăti apărarea.
Mai mult, susținerile acesteia că „nu a reușit să contacteze serviciile unui apărător cât timp nu s-a stabilit unde se va judeca prezenta cauză”, că „e un abuz că (recurenta-pârâtă) ar fi putut ști unde se va judeca prezenta cauză înaintea soluționării excepțiilor de necompetență”, că „niciun avocat nu este disponibil pentru deplasări între localități”, și că „un contract de asistență juridică în asemenea condiții de incertitudine privind locul judecării este prohibitiv din punct de vedere financiar” – asemenea susțineri deci - care vorbesc de incertitudinea locului judecării, în condițiile în care în cauză se pronunțase deja o hotărâre prin care se stabilise motivat și în mod irevocabil, instanța competentă în soluționarea cauzei – sunt de natura a atrage constatarea relei-credințe a recurentei-pârâte și a încercării acesteia de tergiversare a soluționării cauzei – invocarea de către aceasta, din nou, a aceleiași excepții ce mai fusese o dată invocată și fusese deja soluționată neputând justifica cererea sa de amânare din nou a cauzei pentru motivul arătat, cu justificarea prezentată de aceasta în cererea formulată, care nu se circumscrie sintagmei „cerere temeinic motivată” prevăzută de disp. art. 156 alin (1) c.pr.civ.
În plus, în împrejurările arătate, instanța a procedat în mod legal, amânând pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise, conform prevederilor art. 156 alin. (2) c.pr.civ.
Dealtfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 503/2008 a statuat că dispozițiile art. 156 Cod procedură civilă nu constituie o restrângere si nici nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție, ci reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale prin cereri de amânare a procesului în scopul tergiversării acestuia si al împiedicării înfăptuirii justiție.
Pe de altă parte, în condițiile în care, pentru termenul respectiv, recurenta-pârâtă fusese legal citată, neprezentarea acesteia în instanță în lipsa un unei imposibilități obiective și dovedite, a fost alegerea acesteia, nefputându-se imputa instanței de fond că, în împrejurările arătate, a luat măsurile procesuale care se impuneau la acel moment, respectiv pronunțarea asupra excepției invocate pentru a doua oară de pârâtă și disjungerea cererii reconvenționale, cu respectarea condițiile prev.de art. 165 rap. la art. 120 alin. (2) C.proc.civ.
În ce privește pretinsa antepronunțare a instanței de fond, aceasta susținere nu are niciun temei, în condițiile în care sentința civilă nr. 3177 a fost pronunțată în data de 09.11.2012, respectiv data la care pronunțarea fusese amânată, iar redactarea acesteia cu maximă celeritate, dacă gradul de încărcare al instanței a permis acest lucru, nu poate fi în niciun caz imputat instanței, în condițiile în care art. 264 alin. (1) teza 1 stabilește doar un termen maxim în care pot fi redactate hotărârile, nu și un termen minim în acest sens.
În sfârșit, în ce privește adresa transmisă recurentei în data de 07.11.2012 prin care i se aduce la cunoștință disjungerea cererii reconvenționale și termenul acordat pentru judecarea acesteia în dosarul astfel nou format, aceasta conține o evidentă eroare materială prin indicarea încheierii de ședință din data de 9.11.2012 prin care s-au dispus cele arătate – în realitate fiind vorba de încheierea din data de 2.11.2012, la 9.11.2012 nemaipronunțându-se nicio încheiere, ci doar sentința civilă nr. 3177, după cum se poate ușor verifica din cuprinsul dosarului de față.
Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, privind fondul cauzei, tribunalul constată că instanța de fond a admis acțiunea formulată de intimata ANRE si a dispus întoarcerea executării prin obligarea recurentei Toderas M. C. la plata către intimată a sumei de 18.950 lei reprezentând diferență salarii ajutor concediere, actualizată - sentința recurată îndeplinind condițiile de formă prevăzute de art. 261 C. proc. civ. și cuprinzând totodată motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile recurentei-pârâte.
Astfel, în mod corect, instanța de fond a reținut că „potrivit art. 4042 alin. (3) C. proc. civ., dacă nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile alin. 1 și 2, cel îndreptățit o va putea cere instanței judecătorești competente potrivit legii – constatând că în speță sunt îndeplinite dispozițiile legale menționate, întrucât titlul executoriu în baza căruia reclamanta a efectuat executarea, respectiv sentința civilă nr. 1409/01.11.2010 a Tribunalului Prahova cu privire la acordarea celor 10 salarii ajutor de concediere, a fost desființată prin decizia nr. 888/07.04.2011 a Curții de Apel Ploiești, iar instanța care a desființat titlul nu a dispus și restabilirea situației anterioare, prin obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de salarii ajutor concediere.
În speță, s-a mai reținut, în mod corect, de către instanța de fond că Sentința civilă nr. 1409/01.11.2010 pronunțată de Tribunalul Prahova Secția civilă în dosarul nr._, prin care s-a dispus obligarea ANRE să plătească numitei T. M. C. drepturile salariale aferente perioadei 01.03._10, 10 zile concediu de odihnă legal cuvenit și neefectuat și 10 salarii reprezentând ajutor de concediere - fiind definitivă și executorie de drept potrivit prev. art. 274 din codul muncii - a fost executată de intimata de față, care prin adresa nr. 6119/11.02.2011 (depusă la dosarul de fond) s-a adresat Secretariatului General al Guvernului, ordonatorul principal de credite ANRE, pentru suplimentarea cheltuielilor de personal în vederea punerii în executare a sentinței, iar prin ordinele de plata nr. 254/24.03.2011, nr. 256/28.03.2011, nr. 257/29.03.2011 și nr. 341/07.04.2011 (depuse de asemenea la dosarul de fond), a pus în executare Sentința civilă nr. 1409/01.11.2010, îndeplinind obligația de plată a salariilor către recurenta-pârâtă de față, astfel cum s-a dispus prin titlul executoriu - în cuantum total de 30.426 lei, din care, contravaloarea celor 10 salarii ajutor de concediere, a fost de 25.250 lei, conform statului de plată cu drepturile salariale - ajutor de concediere – depus la dosarul de fond.
Totodată însă, intimata ANRE a declarat recurs împotriva Sentinței civile nr. 1409/2011. prin Decizia nr. 888/07.04.2011, Curtea de Apel Ploiești a decis în mod irevocabil, admiterea recursului ANRE modificând în parte sentința recurată, în sensul că a înlăturat obligația ANRE la plata a 10 salarii ajutor de concediere și a drepturilor salariale pe luna martie 2010 – desființând, pe cale de consecință, titlul executoriu Sentința civile nr. 1409/2011, în ceea ce privește plata celor 10 salarii ajutor de concediere, fiind îndeplinită astfel cerința legală stipulată la art. 4042 C. proc. civ.
S-a mai arătat că împotriva Deciziei nr. 888/2011 recurenta a formulat contestație în anulare, care a fost însă respinsă ca tardivă de Curtea de Apel Ploiești prin Decizia nr. 2118/23.05.2012 .
În consecință, prin adresa nr._/06.06.2011, ANRE a solicitat recurentei T. M. C., ca în termen de 30 de zile de la data emiterii adrese, să achite suma corespunzătoare celor 10 salarii cu titlu de ajutor de concediere - nedatorată conform Deciziei nr. 888/2011 - respectiv suma de 25,250 lei, în contul ANRE .
Ca răspuns, prin adresa înregistrată la ANRE cu nr._/08.07.2011, recurenta-pârâtă a comunicat inițial intimatei că va plăti debitul în valoare de 25.250 lei, „în patru tranșe lunare consecutive - prin Ordinul de plată nr. 1/06.07.2011 aceasta efectuând chiar plata sumei de 6.300 lei, plată confirmată prin extrasul de cont depus la dosarul de fond.
Intimata-reclamantă a fost de acord cu plata debitului datorat de recurentă în patru tranșe lunare consecutive, astfel cum a solicitat aceasta, însă ulterior recurenta-pârâtă a sistat nejustificat plata aferentă următoarelor tranșe din debitul datorat, iar solicitarea intimatei ca recurenta-pârâtă să-și respecte obligațiile de plată, a rămas tară răspuns, astfel că în prezent recurenta datorează ANRE suma de 18.950 lei.
În cauză, se reține și că instanța de fond a constatat că instanța competentă - Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia nr. 888/2011 a desființat titlul executoriu Sentința civilă nr. 1409/2011 în ceea ce privește înlăturarea obligației ANRE Ia plata a 10 salarii ajutor de concediere, fără a dispune totodată restabilirea situației anterioare executării - astfel că, în mod corect și potrivit normelor procedurale, Judecătoria Câmpina a dispus „întoarcerea executării prin obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 18.950 lei reprezentând diferență salarii ajutor concediere, actualizată cu rata inflației de la data de 07.04.2011 până la data achitării efective", astfel cum a solicitat intimata-reclamantă în virtutea principiului disponibilității și cum aceasta a dovedit prin probatoriul administrat în cauză.
Sub aspectul actualizării debitului datorat a fi restituit de către recurenta-pârâtă, instanța de fond a dispus în mod legal ca aceasta să se facă de la momentul pronunțării de către Curtea de Apel a deciziei nr. 888/7.04.2011 prin care s-a desființat titlul executoriu în partea ce a determinat prezenta cerere de întoarcere a executării – critica recurentei sub acest aspect nefiind întemeiată.
În ce privește susținerile recurentei-pârâte din cuprinsul motivării recursului referitor la fondul cauzei, se constată că prin acestea se invocă fie aspecte care reprezintă o încălcare a puterii lucrului judecat a unei hotărâri judecătorești irevocabile: „Decizia nr. 888/2011 nu poate constitui temeiul acțiunii de față întrucât raporturile dintre mine și intimată fuseseră pe deplin stinse la data pronunțării acesteia” (– în opinia recurentei, prin plata de către intimată a unei sume nedatorate și respectiv, încasarea de către recurentă a unei sume necuvenite); fie aspecte ce reprezintă susținerea ineficienței juridice a unor acte normative a căror nelegalitate ori neconstituționalitate nu a fost constatată: „desființarea hotărârii ...(titlului executoriu) s-a făcut prin decizia 888/2011 ca urmare a apariției Ordinului comun al Ministerului Muncii și Ministerului Finanțelor Publice nr. 32/41/15.01.2010”, care „constituțional, nu poate să fie dat unilateral și în contra prevederilor legilor organice, fiind lipsit de eficiență juridică în cazul de față”.
Având deci în vedere considerentele arătate, Tribunalul constată că motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă în cauză sunt nefondate, astfel că, în baza art. 312 alin.1 cu aplicarea art. 3041 Cod pr. civilă, coroborate cu art.4042 Cod pr. civilă, va respinge recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 3177/09.11.2012, pronunțată de Judecătoria Câmpina, ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul, declarat de recurenta-pârâtă T. M. C., domiciliată în Câmpina, .. 20, jud. Prahova, împotriva sentinței civile nr. 3177/9.11.2012, pronunțată de Judecătoria, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. NAȚIONALĂ DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI (ANRE), cu sediul în București, .. 3, sector 2, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 21 februarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
O. C. Ș. A. P. A. C. A. M.
GREFIER
L. E. N.
Operator de date cu caracter personal 5595
Red. M.C.A./ Tehnored.B.M.D.
2 ex/ 15.05.2013
Df._ Jud. Câmpina
Jf. Ș. M. A..
| ← Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 337/2013. Tribunalul PRAHOVA | Întoarcere executare. Decizia nr. 128/2013. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
