Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 784/2014. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 784/2014 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 23-09-2014 în dosarul nr. 4256/281/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA - SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 784
Ședința publică din data de 23.09.2014
PREȘEDINTE - N. C.
JUDECĂTOR - A. G. H.
GREFIER - M. Ș.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de apelanta - pârâtă S.C. R. C. S.R.L., cu sediul în Ploiești, . A, jud. Prahova împotriva sentinței civile nr._/10.12.2013 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimata - reclamantă ȚURȚULEA V. - I. - prin reprezentat legal Țurțulea A., domiciliată în București, ., ., ., Sector 2.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 09.09.2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 16.09.2014 și, ulterior, pentru data de 23.09.2014, când a dat următoarea decizie:
TRIBUNALUL
P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr._ / 2013, reclamanta Țurțulea V. - I. - prin reprezentat său legal Țurțulea A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. R. C. S.R.L., solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la repararea prejudiciului moral cauzat prin difuzarea pe postul de televiziune România TV și postarea pe site - ul aferent postului de televiziune a cărei licență o deține, o înregistrare privind interviul luat minorei Țurțulea V. – I. referitor la decesul unei colegei a acesteia - elevă în clasa a – VII - a la Școala nr.75 Leonardo da Vinci din Sectorul 3 București, fără acordul expres al părinților, daunele morale fiind în cuantum de 200.000 lei.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, la data de 22.10.2012, a fost difuzat pe postul de televiziune România TV și postat pe site - ul aferent postului de televiziune a cărei licență o deține, o înregistrare privind un interviu luat minorei Țurțulea V. - I. cu privire la decesul unei colege a acesteia - elevă în clasa a - VII - a la Școala nr.75 Leonardo da Vinci din București Sectorul 3, ocazie cu care, reporterul a adresat mai multe întrebări minorei referitoare la cauza morții și culpa profesorilor în acest incident.
A mai precizat reclamanta că, urmare a răspunsurilor acordate, a suferit în raporturile cu profesorii și colegii săi, prin declarațiile conforme propriilor aprecieri, a atras oprobiul colegilor, fiind jignită în mai multe rânduri, prin adresarea apelativului „nebună”, atitudinea ostilă venind chiar și din partea profesorilor acesteia, întrucât nu a mai fost inclusă în activitățile curiculare.
Interviul minorei a fost luat fără acordul părinților, fapt care a fost de natură să prejudicieze imaginea sa în fața colegilor și a profesorilor, nefiind respectate prevederile art.2 din Decizia nr.220/2011 a Consiliului Național al Audiovizualului, art.7 din Decizia nr.220/2011 și art.73 alin.1 C.civ.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.7 din Decizia nr.220/2011 și art.73 alin.1 C.civ.
În raport de susținerile reclamantei Țurțulea V. – I., pârâta S.C. R. C. S.R.L. – prin reprezentantul său legal Administrator T. R. – M. a formulat, în temeiul art.115 și urm. C.pr.civ. (nb. corect fiind art. 205 C.pr.civ., întrucât acțiunea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, conform fișei de repartizare aleatorie informatizată a cauzei, la data de 19.02.2013, așadar, ulterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă – 15.02.2013), întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și nefondată, iar, în subsidiar, cenzurarea cuantumului prejudiciului moral suferit de reclamantă, cu luarea în considerare a tuturor împrejurărilor în care aceasta s-a produs, împrejurări ce constituie circumstanțe atenuante în aprecierea corectă a sumei solicitate cu titlu de daune morale.
P. precizarea la cererea de chemare în judecată, reclamanta Țurțulea V. – I. a învederat că solicită repararea prejudiciului moral ca i-a fost cauzat prin difuzarea de către pârâta S.C. R. C. S.R.L. a interviului luat acesteia, fără acordul expres al părinților săi, prin plata daunelor morale în cuantum de 200.000 lei.
În urma probelor administrate în cauză la solicitarea părților cu înscrisuri, interogatorii reciproce și martori, Judecătoria Ploiești a pronunțat sentința civilă nr._/10.12.2013 prin care a admis acțiunea formulată de reclamantă și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 lei reprezentând daune morale.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, la data de 22.10.2012, pârâta a difuzat un reportaj privind decesul unei eleve din cadrul Școlii nr.75 din București, survenit într-o excursie școlară, grupul de elevi fiind condus de unul dintre profesorii școlii.
În cadrul reportajului a fost difuzat și un scurt interviu luat reclamantei care, la acea vreme, avea vârsta de 11 ani, interviu în cuprinsul căruia aceasta a făcut afirmații despre un alt incident legat de același profesor și privind o altă elevă care ar fi intrat în comă alcoolică, interviul fiind luat fără acordul scris al vreunuia dintre părinți, fapt ce nu a fost negat de pârâtă.
În urma difuzării reportajului, reclamanta s-a confruntat cu o atitudine ostilă din partea elevilor școlii care au folosit față de aceasta anumite apelative precum „proastă”, reproșându-i faptul că a acordat interviul, iar unii profesori, în timpul orelor, nu o mai nominalizau pentru a răspunde, ignorând-o, în ciuda faptului că aceasta își manifesta dorința de a răspunde la diversele întrebări puse de aceștia, situație care nu se întâmpla anterior interviului.
Instanța de fond a mai constatat că oprobiul colegilor s-a perpetuat și după ce reclamanta a făcut cunoscut comportamentul elevilor din alte clase dirigintei, iar acesta din urmă a discutat cu colegii săi (diriginți la celelalte clase).
Din interogatoriul luat reclamantei și din declarația martorei Cănea A., instanța de fond a reținut că reacția elevilor și reproșurile profesorilor față de sora reclamantei legate de acordarea interviului, au creat minorei Țurțulea V. - I. o stare de stres, angoasă, dificultăți de socializare, fiindu-i indusă teama de a se duce la școală și chiar de a mai ieși din clasă pentru orele de sport, fiind arătată cu degetul de către colegi.
Potrivit art.1349 C.civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Instanța de fond a mai avut în vedere și dispozițiile art.30 din Constituția României potrivit cărora libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.
Totodată, potrivit art.31 alin.3 din Constituția României, „dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor...”.
Art.49 alin.1 din Constituția României prevede că „Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor”.
Potrivit art.2 din Decizia C.N.A. nr.202/2011, furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să respecte principiul interesului superior al minorului, art.3 alin.1 stipulând că „Minorul are dreptul la protejarea imaginii și a vieții sale intime, private și familiale”.
Totodată, art.7 alin.1 din aceeași decizie arată că „minorul, părinții sau reprezentantul legal trebuie să fie informați cu privire la drepturile lor înainte de filmare sau de înregistrare”, alin.2 al aceluiași articol prevăzând că „participarea minorului în vârstă de până la 14 ani la programe audiovizuale, altele decât evenimentele culturale și competițiile sportive, este posibilă numai cu acceptul acestuia, precum și cu consimțământul scris al părinților sau, după caz, al reprezentantului legal”.
Raportând textele de lege enunțate la situația de fapt reținută, instanța de fond a reținut că acțiunea formulată de reclamantă este întemeiată, soluția bazându-se pe următoarele argumente:
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, sub forma solicitată de reclamantă, trebuie să se probeze îndeplinirea condițiilor cumulative cerute în acest scop, și anume: a). existența unei fapte ilicite; b). săvârșite cu vinovăție; c). care să fi provocat reclamantului un prejudiciu; d). între faptă și prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate.
În privința faptei ilicite, instanța de fond a reținut că această condiție este probată, câtă vreme, participarea minorilor la emisiuni audiovizuale se poate realiza doar cu acordul scris dat de părinții sau, după caz, de reprezentanții legali ai minorilor, conform art.7 din Decizia nr.220/2011 a Consiliului Național al Audiovizualului.
Această dispoziție legală cuprinde o garanție adecvată pentru a împiedica afectarea imaginii minorilor, a interesului superior al copilului, în favoarea interesului reprezentanților mass - media de a furniza informații care sunt (sau nu) de interes public.
În cauza de față, interviul dat de reclamanta în vârstă de 11 ani s-a făcut fără acordul unui părinte, fapt care a fost justificat de pârâtă prin interesul public pentru informațiile furnizate de reclamantă și prin aceea că nu a fost dezvăluită identitatea acesteia, imaginea sa fiind blurată.
Deși imaginea reclamantei este posibil să fi fost blurată (fapt negat, dar neprobat de reclamantă), instanța de fond a reținut, din înregistrarea depusă de pârâtă, că reclamanta putea fi lesne identificată de persoanele care o cunoșteau, precum colegii de școală sau profesorii, așa cum s-a și întâmplat, vocea acesteia nefiind, în niciun fel, distorsionată, element care singur putea conduce la identificarea reclamantei ca fiind cea care a acordat interviul.
P. urmare, instanța de fond a reținut că fapta ilicită constând în nerespectarea dispozițiile legale aplicabile în această materie (art.7 din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A.), a fost săvârșită de pârâtă, iar faptul că difuzarea interviului s-a realizat, așa cum a susținut pârâta, în condițiile în care informațiile furnizate de aceasta erau de interes public, neurmărindu-se prin aceasta un scop ilicit, nu are nicio consecință în calificarea faptei pârâtei drept ilicită.
În ceea ce privește vinovăția pârâtei, s-a reținut că răspunderea civilă delictuală poate fi antrenată pentru cea mai mică neglijență, apărările invocate de pârâtă (imposibilitatea de identificare a reclamantei, durata foarte scurtă a interviului, de doar 17 secunde, precum și caracterul de informații de interes public oferite de minoră), s-a constatat că niciunul din aceste motive nu constituie un caz care înlătură vinovăția sa.
Identificarea reclamantei s-a realizat de către elevii școlii și de profesori, nedistorsionarea vocii, în ciuda duratei relativ scurte a interviului, fiind suficientă pentru a face posibil acest lucru.
Cu privire la pretinsul interes public al informației furnizate de reclamantă, deși instanța de fond nu a făcut o analiză a acestuia raportat la declarațiile date de minoră reporterului, a reținut că interesul public nu poate, în nicio situație, invalida interesul superior al minorului.
Dreptul la informare trebuie să se oprească acolo unde începe interesul superior al minorului, altfel, reglementarea prevăzută de art.7 din Decizia C.N.A. instituită tocmai în scopul protejării minorilor, ar avea o finalitate iluzorie.
Dispozițiile din Decizia C.N.A. ar fi trebuit să fie cunoscute și respectate de pârâtă, aceasta având obligația legală de a obține acordul scris al părintelui minorei, fapt care nu s-a întâmplat.
Față de aceste aspecte, prima instanță a reținut că fapta pârâtei, consecință a unei grave neglijențe, a fost săvârșită cu vinovăție.
Reclamanta pretinde că pârâta i-a produs, prin fapta sa ilicită, doar un prejudiciu moralpe care îl vrea reparat prin plata unei sume de bani.
Instanța de fond a reținut ca fiind probată și existența prejudiciului moral, dar și a legăturii de cauzalitatedintre difuzarea interviului fără acordul părintelui și prejudiciul moral, câtă vreme, un asemenea prejudiciu reprezintă consecințele negative, rezultatele dăunătoare ale lezării valorilor cu conținut neeconomic ce reprezintă tot atâtea atribute ale personalității umane, definind-o, în cazul de față, fiind vorba despre un prejudiciu moral constând în suferința psihică ce a fost cauzată reclamantei de fapta pârâtei și, așa cum s-a probat în cauză, efectul difuzării interviului a fost ostracizarea reclamantei în cadrul școlii de către elevi și, chiar de unii dintre profesori.
În raport de această situație de fapt și, în temeiul art.30 și art.31 din Constituția României, reclamanta era îndreptățită să-i fie protejat dreptul la propria imagine, iar dreptul la informație nu trebuia să prejudicieze măsurile de protecție a minorei, astfel cum sunt instituite prin art.7 din Decizia C.N.A. nr.220/2011, dispozițiile legale citate garantând dreptul reclamantei la protejarea sa, prin obținerea unui prealabil consimțământ al părinților cu privire la participarea sa la emisiuni de televiziune.
P. fapta pârâtei constând în difuzarea interviului, în viața reclamantei au intervenit schimbări majore, probate prin declarația martorului propus de aceasta și prin interogatoriul luat reclamantei care a suferit un stres emoțional, aceasta fiind ținta aversiunii colegilor care o acuzau de o posibilă îndepărtare a profesorului de istorie din cadrul colectivului școlii, teama reclamantei de a veni la școală ori de a părăsi clasa pentru a merge la ora de sport, faptul că mama sa a fost obligată de către directoarea școlii să dea o declarație în care s-a obligat ca, cele două fiice ale sale, să nu mai facă declarații presei, condiție pentru a putea participa la înmormântarea elevei decedate, marginalizarea reclamantei cu ocazia acestei înmormântări, reproșurile aduse surorii sale de către profesori în legătură cu interviul, toate acestea producând, inevitabil, o angoasă greu de reparat reclamantei, un minor care avea, la acea dată, doar 11 ani.
În lumina celor arătate, instanța de fond a considerat că nu există niciun motiv de îndoială că reclamanta a suferit un prejudiciu moral produs de fapta pârâtei și că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin simpla constatare a acestui fapt de către instanța de judecată, context în care s-a reținut că, în speță, sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, astfel că se impune repararea prejudiciului cauzat.
Repararea prejudiciului cauzat, stabilirea cuantumului despăgubirii reprezintă însuși scopul angajării acestui tip de răspundere, cu precizarea că, repararea integrală a prejudiciului reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale, consacrat de dispozițiile art.1349 C.civ., în termeni preciși și cuprinzători, care evocă neîndoielnic ideea reparării daunei în totalitatea sa, fără nicio restrângere sau limitare în raport de natura intrinsecă a acestuia.
Deși, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, toate aceste criterii subordonându-se aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.
Astfel, instanța de fond a menționat că, în speță, reclamanta a solicitat repararea prejudiciului moral prin obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 lei și, față de cele ce preced, statuând în echitate (în lipsa unor criterii legale), s-a apreciat că suma solicitată de reclamantă este proporțională cu prejudiciul moral suferit, context în care a fost admisă acțiunea având ca obiect pretenții - daune morale, dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 200 000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel,în termen legal, pârâta S.C. R. C. S.R.L., solicitând admiterea apelului și, în principal,anularea sentinței civile nr._/10.12.2013 și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, având în vedere nemotivarea hotărârii, conform art.261 alin.1 pct. 5 C.pr.civ., ceea ce echivalează cu soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinței atacate, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind nefondată.
Într-un subsidiar secund, pârâta a solicitat modificarea în parte a sentinței apelate în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate.
În motivarea cererii, pârâtă a arătat că, prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, reclamanta a solicitat repararea pretinsului prejudiciu moral cauzat de pârâtă, în calitate de deținătoare a postului de televiziune România TV, prin difuzarea, în data de 22.10.2012, a interviului luat minorei Țurțulea V. - I. pe postul de televiziune, solicitând obligarea la plata unor daune morale în cuantum de 200.000 lei.
A mai menționat pârâta că, în data de 22.10.2012, în cadrul știrilor de la ora 12,00 difuzate pe postul de televiziune România TV, a prezentat cazul unei fetițe de 13 ani, elevă a Școlii nr.75 din București care, în seara de duminică – 21.10. 2012, a căzut din tren în timp ce se întorcea din excursia organizată de școala la care învăța, pe parcursul difuzării știrii intrând în legătură directă reporterul C. T. care se afla la școală unde învăța eleva decedată, pentru a oferi mai multe informații în legătură cu cele întâmplate.
Printre cei intervievați - inspectorul școlar general și un anchetator – s-a numărat și reclamanta Țurțulea V. - I., elevă a Școlii nr.75 și colegă a minorei decedate, pe tot parcursul difuzării interviului, pârâta îndeplinindu-si obligația legală de a păstra ascunsă identitatea reclamantei, prin blurarea feței acesteia în timpul intervievării.
Așa cum rezultă din întreg probatoriul administrat în cauză (transcriptul emisiunii, imaginile video, depoziția martorului apărării), interviul incriminat nu a avut niciun moment în prim plan declarația făcută de reclamantă ci, exclusiv, neregulile care „ies la iveală în cazul fetiței de 13 ani care a căzut din tren” în ceea ce privește organizarea și desfășurarea excursiei.
Cu toate acestea, instanța de fond, fără a lua în considerare apărările pârâtei și suportul probatoriu, a admis acțiunea formulată de reclamantă, obligând pârâtă la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale.
Pârâtă a susținut că sentința atacată este nulă în contextul nemotivării acesteia, în conformitate cu dispozițiile art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ. care prevăd că hotărârea judecătorească se dă în numele legii și trebuie să menționeze, printre altele, „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.
În speță, prima instanță a procedat la admiterea în tot a acțiunii formulată de reclamantă, obligând societatea pârâtă la plata daunelor morale în cuantum de 200.000 lei, după redarea elementelor din cererea de chemare în judecată și a probelor administrate de reclamantă, fără a face nicio trimitere la apărările și probatoriul pârâtei, motivând soluția, în exclusivitate, pe constatările și concluziile rezultate din analiza acțiunii și a probelor reclamantei.
Judecătorul fondului nu a analizat, niciun moment, argumentele pârâtei, nu a procedat la o înlăturare motivată și argumentată, în mod explicit, a susținerilor din întâmpinare și nici nu a prezentat, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa.
Ori, în virtutea dispozițiilor art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ., chiar dacă instanța de fond a reluat afirmațiile din cererea de chemare în judecată și a expus motivele pentru care a considerat întemeiate și probate aceste afirmații, nu era dispensată de obligația legală de a releva, punctual, motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat fiecare din apărările aduse prin întâmpinare față de afirmațiile reclamantei.
P. omisiunea primei instanțe de a analiza și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii atacate, apărările invocate de pârâtă prin întâmpinare, apărări care necesitau un răspuns specific și explicit pentru înlăturare, au fost nesocotite dispozițiile art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ. și a fost încălcat, astfel, dreptul pârâtei la un proces echitabil, în aceste condiții, cauzându-i-se o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.
Instanța de fond, așa cum prevede expres art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ., avea obligația să țină seama atât de toate motivele invocate de reclamantă prin acțiune, cât și de apărările invocate de pârâta prin întâmpinare și de întreg probatoriul administrat în cauză de ambele părți, obligație care, în mod vădit, nu a fost respectată în prezenta cauză.
În mod necesar, o hotărâre judecătoreasca trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecații, în caz contrar fiind lipsită de suport probatoriu și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ.
Apreciază pârâta că motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie.
Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art.21 alin.3 din Constituția României și art.6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv.
Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.
Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează, practic, cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură, prin urmare, să justifice anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Atât timp cât, în considerente hotărârii, instanța nu analizează niciun moment apărările pârâtei, probele care au fost administrate de aceasta, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.
O astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o trimitere spre rejudecare chiar dacă, strict teoretic, instanța s-a pronunțat pe „fond”, respingând acțiunea nu pe excepție, ci ca „neîntemeiată” sau, după caz, s-a pronunțat prin admiterea acțiunii, în integralitate sau în parte.
Pentru aceste motive, pârâta consideră ca se impune anularea sentinței civile nr._/10.12.2013 ca fiind nemotivată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe.
A precizat pârâta că instanța de fond a reținut, în mod greșit, că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, interpretând necorespunzător textele normative aplicabile în speță și nu a raportat dispozițiile incidente în cazul răspunderii civile delictuale la specificitatea materiei - libertatea de exprimare prin presă, de vreme ce, în cauza pendinte este vorba de libertatea de exprimare și, din aceasta perspectivă, trebuie analizată întinderea până la care, această libertate poate ajunge.
Astfel, în mod greșit, s-a pronunțat instanța de fond în sensul existenței faptei ilicite, constând în nerespectarea dispozițiilor legale aplicabile în această materie (art.7 din Decizia nr.220/2011 a C.N.A.), raportându-se exclusiv la împrejurarea că interviul dat de reclamantă s-a făcut fără acordul unui părinte, sens în care instanța s-a rezumat la afirmația că această condiție este probată, fără a considera necesară indicarea dovezilor care i-au format convingerea în acest sens.
Totodată, instanța de fond apreciază că „faptul că difuzarea interviului s-a realizat, așa cum a susținut pârâta, în condițiile în care informațiile furnizate de reclamanta erau de interes public, urmărindu-se prin aceasta un scop ilicit, nu are nicio consecință în calificarea faptei drept ilicită”.
Așadar, instanța de fond nici măcar nu a considerat necesară analizarea caracterului de interes public justificat al informațiilor furnizate prin intermediul interviului difuzat, mulțumindu-se să afirme că acest caracter oricum nu ar avea nicio consecință în calificarea faptei drept ilicită.
Ori, această apreciere a instanței este vădit contrară dispozițiilor art.32 alin. 3 din Decizia C.N.A. nr.220/2011 care prevăd că „dreptul la propria imagine nu trebuie să împiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat”, stabilirea caracterului de informație de interes public justificat de către instanța de fond prezentând o importanță deosebită în dezlegarea acestei cauze și, nicidecum, nu se poate aprecia că nu are nicio consecință asupra calificării faptei drept ilicită sau licită.
Menționează pârâta că, prin difuzarea știrii privind decesul elevei de la Școala nr.75 din București și a interviurilor acordate de inspectorul școlar general C. T., de anchetator, precum și de reclamantă, s-a asigurat informarea corectă a publicului în virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, cu respectarea principiilor legale prevăzute de dispozițiile art.64 alin.1 din Decizia nr.220/2011, condiții în care s-a solicitat să se constate că subiectul dezbătut în cadrul materialului video incriminat este unul de interes public justificat și înlătură caracterul ilicit al pretinsei fapte săvârșite de aceasta prin difuzarea interviului acordat de reclamantă.
Conform art.31 din Decizia nr.220/2011 „în sensul prezentului cod, sunt considerate a fi, de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente care influențează societatea sau comunitatea, în special cu privire la: prevenirea sau probarea săvârșirii unei fapte cu incidență penală; protejarea sănătății sau siguranței publice; semnalarea unor afirmații înșelătoare sau a unor cazuri de incompetență care afectează publicul”.
În speță, se impunea coroborarea dispozițiilor art.31 cu cele ale art.32 alin.3 din Decizia nr.220/2011 potrivit cărora „dreptul la propria imagine nu trebuie să împiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat”.
Așadar, apreciază pârâta că materialul video incriminat, difuzat pe post este unul de maxim interes, public, fiind vorba despre prevenirea sau probarea săvârșirii unei fapte cu incidență penală, materialul video vizat de cererea introductivă reprezentând un demers jurnalistic plasat, fără îndoială, în contextul unei teme de interes general public: nereguli în organizarea și desfășurarea excursiei școlare.
În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile care prezintă un interes public.
Acestui drept îi corespunde o „obligație” a jurnaliștilor de a răspândi informații și idei, îndeplinindu-și astfel rolul de „câine de pază al democrației”.
Pârâta S.C. R. C. S.R.L. a solicitat să se constate că, în prezenta cauză, nu există fapta ilicită, astfel încât, nefiind îndeplinită o condiție esențială a angajării răspunderii civile delictuale a societății, sentința atacată apare ca vădit netemeinică și nelegală.
În ceea ce privește vinovăția pârâtei, instanța de fond a reținut că, prin neobținerea acordului scris al minorei, pârâta se face vinovată de nerespectarea obligațiilor legale și, cu toate acestea, instanța de fond a ignorat cu desăvârșire principiul libertății de exprimare garantat de Constituție care acoperă, cel puțin, libertatea de a discuta toate chestiunile de interes public fără vreo restricție sau teama de pedeapsă.
Libertatea de exprimare asigură libertatea opiniei care, în orice formă s-ar regăsi, este inviolabilă, iar dreptul de acces la informația de interes public nu poate fi îngrădit.
De altfel, obligația presei este aceea de comunicare a informațiilor și ideilor referitoare la orice probleme de interes general, ori informațiile cuprinse în materialul video sunt de interes public justificat.
Pentru determinarea proporționalității între ingerința și scopul legitim urmărit trebuie cântărite exigențele protecției interesului din cauză (dreptul la propria imagine) și interesul difuzării informațiilor urmare a afirmațiilor atât ale minorei, cât și ale celorlalte persoane intervievate, operațiune ce trebuie raportată la toate circumstanțele concrete ale cauzei.
Fapta pretins ilicită constă în exercitarea unui drept subiectiv - dreptul la libera exprimare, iar, față de acest aspect, pârâta arată că cel care exercită prerogativele pe care legea le recunoaște dreptului său subiectiv (în speță dreptul la libera exprimare), nu poate fi considerat că acționează ilicit (qui suo iure utitur neminem laedit), întrucât dreptul publicului de a fi informat este principiul fundamental al unei societăți democratice, principiu ce instituie în sarcina jurnalistului obligația de a-l informa cu privire la chestiunile de interes public.
Jurnalistul se achită de această obligație prin exercițiul dreptului la liberă exprimare într-o modalitate specifică și care se bucură de un grad ridicat de protecție în privința posibilelor ingerințe ale autorităților.
Exercițiul dreptului la libera exprimare este protejat nu în favoarea jurnalistului, ci în favoarea comunității, a publicului larg, adevăratul beneficiar al exercițiului acestui drept.
În fapt, jurnalistul nu exercită acest drept pentru sine, ci în interes public, motiv pentru care protecția sa este imperios necesară într-o societate democratică, rațiunea caracterului derogator al acestui drept constituind-o beneficiarul acestuia, respectiv publicul larg.
Așadar, contrar aprecierilor instanței de judecată, demersul jurnalistic în cazul concret dedus judecații a fost realizat în deplina concordanță cu art.30 alin.1, art.31 alin.1 și art.53 din Constituția României, art.10 alin.1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și prevederile Statutului jurnalistului și Codului deontologic, semnate de Convenția Organizațiilor de Media, la S., 9-11 iulie 2004.
P. urmare, în opinia pârâtei, instanța de fond trebuia să se raporteze la textele de lege menționate coroborate cu jurisprudența CEDO, în sensul că, în pronunțarea hotărârii, trebuia să se țină cont de întregul ansamblu circumstanțial, acordându-se atenție sporită contextului în care a fost difuzat interviul, precum și scopului urmărit prin difuzarea acestuia, neputându-se retine, sub nicio formă, vinovăția jurnalistului și, implicit, a postului de televiziune, în săvârșirea pretinsei fapte.
Mai mult, ignorând principiile fundamentale care guvernează această materie, instanța de fond a ignorat și faptul că, în apărarea opiniilor sale, jurnalistul este îndrituit prin lege să invoce onestitatea, buna sa credință, ca exoneratoare de răspundere delictuală.
Astfel, având în vedere prevederile art.30 alin.1 din Constituția României și Rezoluția 1003 (1993) cu privire la etica ziaristică adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, pârâtă menționează că delictele de presă trebuie să rețină, în calificarea actului publicistic, prezumția absolută de onestitate a autorului.
În cazul jurnalistului, intenția trebuie să fie vinovată, demonstrată cu probe indubitabile, iar acesta își poate demonstra onestitatea, respectiv buna-credință și, deci, nevinovăția.
În concluzie, problema ridicată, dar ignorată de instanța de judecată, era de a accepta, în fapt și în drept, prezumția absolută de onestitate, când este vorba de domeniul atât de diferit de oricare altul, al mass - media.
Arată pârâta că, în prezenta cauză, nu putea fi reținută reaua sa credință, în condițiile în care, toate informațiile legate de acest material video au fost verificate conform normelor deontologice aplicabile în materie, iar materialul video conținea informații de interes public justificat și, contrar celor reținute de instanța de fond, consideră că și-a îndeplinit, cu bună-credință, sarcina de a informa opinia publică asupra unor chestiuni de interes public și nu a fost determinată în acest demers de intenția de a leza, în mod gratuit și nejustificat, dreptul la propria imagine a reclamantei, astfel încât, se poate trage concluzia că se află în prezența unui demers mediatic legitim.
În ceea ce privește inexistenta prejudiciului, pârâta a învederat că instanța de fond s-a raportat, în mod eronat, la existența unui potențial efect negativ asupra familiei (sora reclamante, mama acesteia), aspect dovedit, din perspectiva instanței, prin depoziția martorului propus de reclamantă și prin răspunsurile la interogatoriul administrat reclamantei de către instanța de judecată, din oficiu.
Bazându-se, exclusiv pe probatoriul administrat de reclamantă și fără a lua în considerare probatoriul administrat și de pârâtă, instanța de fond s-a grăbit să concluzioneze în sensul că „efectul difuzării interviului a fost ostracizarea reclamantei în cadrul școlii de către elevi și chiar unii profesori”.
Susține pârâta că, în opinia sa, atitudinea colegilor și a profesorilor față de reclamantă nu poate fi, sub nicio formă, consecința acordării interviului incriminat, pe de o parte, având în vedere că afirmațiile făcute în cadrul interviului nu erau de natură a crea astfel de aversiuni în rândul colegilor săi, iar pe de altă parte, profesorilor, în virtutea activității pe care o desfășoară, nu le este permis să adopte o astfel de poziție față de niciun elev, indiferent de acțiunile întreprinse de acesta.
În realitate, pretinsul prejudiciu care, din punctul de vedere al pârâtei, este nedovedit, nu a fost cauzat de aceasta, ci de persoanele din jurul său și, mai cu seamă, de profesorii școlii la care învață reclamanta, aceștia fiind cei care ar trebui trași la răspundere și sancționați pentru atitudinea lipsită de etică și deontologie profesională.
P. obținerea unei hotărâri judecătorești împotriva pârâtei și prin obligarea sa la plata unor sume de bani în favoarea reclamantei nu se poate repara prejudiciul care i-a fost cauzat de către alte persoane, aceste persoane vinovate de producerea prejudiciului rămânând nesancționate și neavând reprezentarea faptelor lor și a consecințelor acestor fapte, menționează pârâtă.
Referitor la inexistenta legăturii de cauzalitate, pârâta a susținut că, potrivit doctrinei, nu este suficient să fie determinată fapta păgubitoare, nici să fie identificat autorul faptei, ci trebuie să se identifice relația între prejudiciu și persoana răspunzătoare, iar sarcina probei raportului de cauzalitate aparține, în exclusivitate, reclamantei care pretinde despăgubirea, persoanele răspunzătoare pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă fiind profesorii care și-au încălcat obligațiile impuse de lege și de deontologia profesională, nicidecum aceasta.
În cazul de față, consideră pârâta că legătura de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și presupusul prejudiciu moral cauzat nu a fost dovedită, instanța de fond reținând în mod greșit îndeplinirea acestei cerințe a răspunderii civile delictuale și, referitor la cuantumul daunelor morale acordate care este vădit nejustificat, s-a arătat că, în contextul în care, reclamanta nu a dovedit prejudiciul produs de pârâtă, se apreciază că obligarea sa la plata sumei de 200.000 lei (echivalentul sumei de aproximativ 50.000 euro) nu este justificată.
Instanța de fond invocând principiul echității în stabilirea cuantumului daunelor morale a apreciat că suma de 200.000 lei solicitată de reclamantă este proporțională cu pretinsul prejudiciu moral suferit, însă, în ciuda aprecierii făcute de instanța de fond, suma de 200.000 lei este vădit disproporționată, inclusiv în raport de daunele morale acordate de instanțele naționale și europene în cauze cu privire la încălcarea drepturilor nepatrimoniale, daune care sunt vădit inferioare celor acordate reclamantei.
Astfel, în cauza Ș. contra României s-au acordat daune morale în cuantum de 3.000 euro, în cauza P. contra României s-au acordat daune morale în cuantum de 5.000 euro, iar Decizia nr.896/2007 vizează o sentință a instanțelor române din anul 2003, prin care s-au acordat daune morale în cuantum de 25.000 RON (echivalentul sumei de aproximativ 5.000 euro).
Deși, doctrina și practica judiciară acceptă posibilitatea acordării unor despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral, aceste despăgubiri nu trebuie niciodată să devină un mijloc de îmbogățire fără justă cauză a părții vătămate, sens în care, un reputat autor francez spunea „Dacă vrem să conservăm instituția răspunderii civile, trebuie să o menținem în niște limite rezonabile. Nu orice prejudiciu moral, chiar dacă este cert, constituie o atingere adusă unui interes vrednic de o protecție juridică”.
Mai mult, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au reținut următoarele considerente: condamnările civile la plata unor sume de bani, chiar simbolice, pot avea efect descurajant asupra unor persoane, în special atunci când este vorba de ziariști sau alte persoane care folosesc libertatea de exprimare pentru a discuta probleme de interes public, deoarece o astfel de exercitare a libertății servește o importantă funcție socială.
Solicită pârâta ca, în măsura în care se va aprecia că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, să se procedeze la reducerea cuantumului daunelor morale acordate de instanța de fond, considerând că, în stabilirea echitabilă a cuantumului acestor daune, instanța de judecată trebuia să se raporteze la toate împrejurările în care acest prejudiciu a avut loc și, în special, la caracterul de interes public al informațiilor furnizate prin intermediul materialului video incriminat.
Pe cale de consecință, pârâta a precizat că, în cazul în care se va aprecia, totuși, că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, solicită cenzurarea cuantumului prejudiciului moral suferit de reclamantă, cu luarea în considerare a tuturor împrejurărilor în care acesta s-a produs, împrejurări ce constituie circumstanțe atenuante în aprecierea corectă a cuantumului daunelor morale.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr._ la data de 23.04.2014.
În raport de motivele de apel formulate de apelanta – pârâtă S.C. R. C. S.R.L., intimata - reclamantă Țurțulea V. - I. – prin reprezentantul său legal Țurțulea A., a depus, la data de 02.09.2014, în temeiul art.471 alin.5 C.pr.civ., întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefundat (f.20).
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și dispozițiile legale care au incidență în soluționarea prezentei cauze, tribunalul constată că apelul este fondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Potrivit art.425 alin.1 lit. b) C.pr.civ. (fostul art.261 alin.1 pct.5 din codul de procedură civilă intrat în vigoare la 01 decembrie 1865) „hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererilor și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.
Așadar, considerentele hotărârii judecătorești conțin, pe lângă arătarea obiectului cererii, a susținerilor pe scurt ale părților, și expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă nu numai împrejurările de fapt ori doar motivele de drept care au format convingerea instanței,astfel că ea se va referi la toate acestea, fără a însemna însă că instanța va trebui să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți pentru susținerea pretențiilor și apărărilor pe care le-au formulat, instanța fiind îndreptățită să grupeze aceste argumente pentru a le răspunde în cuprinsul unui considerent comun.
Este cunoscut faptul că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conținut, instanța trebuind să prezinte motivele care au determinat-o să pronunțe soluția, iar nu simple stări descriptive, fără relevanță pentru rezolvarea pricinii, motivarea trebuind să înlăture arbitrariul și să facă posibil controlul judiciar, inclusiv exercitarea căilor de atac de retractare.
În speță, se constată că în cuprinsul considerentelor sentinței apelate, instanța de fond a descris starea de fapt, astfel cum a înțeles să o rețină, prin prisma probatoriilor administrate în cauză, apărările părților și, nu în ultimul rând, instituțiile și normele juridice incidente în soluționarea pricinii.
P. modalitatea de motivare a sentinței apelate, chiar dacă soluția este nefavorabilă pârâtei S.C. R. C. S.R.L., instanța de fond a dat eficiență exigențelor textului de lege menționat în precedent, fapt care a permis exercitarea controlului judiciar în faza procesuală a apelului, motiv pentru care nu se impune anularea hotărârii primei instanțe din perspectiva unei pretinse nemotivări a sentinței, astfel cum s-a solicitat, în principal, prin motivele de apel.
Pe fondul cauzei, tribunalul reține că, potrivit art.1349 alin.1 C.civ., „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau regulile locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”, alin.2 al aceluiași articol stipulând că „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.
Prezentul articol introduce răspunderea civilă delictuală rezultată, în trecut, din disp. art.998 – 999 C.civ. din 1864, doctrina statuând că răspunderea civilă delictuală constă în „obligația celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara astfel paguba pricinuită” (M. E., Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972, pag.7).
Răspunderea civilă delictuală poate fi determinată de fapta proprie, care atrage răspunderea directă, sau de fapta altuia, care atrage răspunderea indirectă.
Astfel, art.1357 alin.1 C.civ. reglementând „Condițiile răspunderii” prevede că „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”, iar alin.2 stipulează că „autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.
Răspunderea civilă pentru fapta proprie (răspunderea directă) poate reveni atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice, din cuprinsul textului de lege amintit în precedent rezultând că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite, cumulativ, următoarele condiții: a). existența unui prejudiciu; b). săvârșirea unei fapte ilicite; c). existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d). săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul.
În ceea ce privește primul element al răspunderii civile delictuale – prejudiciul – acesta constă în rezultatul, efectul negativ (material sau moral) suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană (C. S., C. B., TGO pag. 145).
Pentru ca dreptul la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită să ia naștere și să poată fi ridicată o pretenție la repararea daunei suferite, se impune ca prejudiciul să fie cert și să nu fi fost reparat încă.
Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, în practica judecătorească, noțiunea de faptă ilicită fiind privită în mod extensiv, în sensul că se reține răspunderea civilă delictuală nu numai atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv - stricto sensu -, dar și atunci când au fost prejudiciate anumite interese ale unei persoane.
Așadar, fapta ilicită poate fi considerată ca fiind un act de conduită prin săvârșirea căruia se încalcă regulile generale de comportament în cadrul societății, stabilite prin lege.
Fapta ilicită implică trei elemente: unul material, altul de natură psihologică și un al treilea de ordin social.
Sub aspect material, fapta ilicită se relevă prin săvârșirea ei, când nu trebuia comisă, sau prin omisiunea de a fi săvârșită, atunci când exista obligația de a acționa.
Din punct de vedere psihologic, fapta ilicită se relevă prin conduita aleasă: de a acționa, când este interzis și, dimpotrivă, de a nu acționa, în ipoteza în care trebuia întreprins ceva.
În fine, sub aspect social, fapta ilicită se prezintă ca fiind reprobabilă și societatea în care trăiește autorul cere sancționarea acestuia (G. D., D. Civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. D. C., Târgu – M., pag. 65 - 66).
În ceea ce privește necesitatea existenței unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, este cunoscut faptul că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur și simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci, este necesar ca între faptă și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a cauzat acel prejudiciu.
De altfel, necesitatea existenței raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este implicată în însăși definiția dată faptei ilicite, ca element al răspunderii civile, de îndată ce, însuși caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că, prin ea, a fost încălcată norma dreptului obiectiv și a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al unei persoane.
Pentru ca răspunderea civilă a celui ce a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci, este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, să fi acționat, așadar, cu vinovăție.
Pentru determinarea raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, în literatura de specialitatea și în practica judiciară s-a statuat că se cer a fi determinate câteva elemente de orientare: a) stabilirea unui raport de cauzalitate direct între faptă și prejudiciu, excluzându-se factorii ipotetici; b) necesitatea selectării faptelor când acestea sunt în concurs, pentru a le identifica pe cele cu rol determinant; c) stabilirea, dacă este cazul, a faptelor ilicite concurente și a raportului dintre cele comisive și cele omisive.
Vinovăția reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și urmările acesteia, cu precizarea că fapta ilicită, ca manifestare exterioară, presupune ca antecedent un proces psihic complex, de conștiință și de voință, proces care sfârșește prin a se manifesta în exterior, a se obiectiviza, sub forma acțiunii ori inacțiunii ilicite.
Așadar, vinovăția exprimă atitudinea subiectivă a celui ce a săvârșit fapta ilicită, față de aceasta; exprimă, cu alte cuvinte, imputabilitatea acelei fapte.
În dreptul civil, indiferent că fapta a fost săvârșită cu intenție sau din culpă, răspunderea pentru repararea prejudiciului este, în principiu, aceeași – obligația de reparare integrală - nu se insistă, în mod special, asupra distincției între cele două forme ale vinovăției.
De aceea, chiar culpa cea mai ușoară, alături de celelalte condiții, este suficientă pentru angajarea integrală a răspunderii (C. S., C. B., TGO, pag.144).
Dată fiind această prezentare analitică a instituției răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prin prisma textelor de lege care o reglementează, dar și a elementelor care condiționează angajarea sa, se reține, din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar că, în data de 22.10.2012, în cadrul știrilor difuzate pe postul de televiziune România TV, pârâta S.C. R. C. S.R.L. a prezentat cazul unei fetite în vârstă de 13 ani, elevă a Școlii nr.75 Leonardo da Vinci din Sectorul 3 - București care, în seara zilei de 21.10.2012, a căzut din tren în timp ce se întorcea din excursia organizată de școala în care învăța.
Martorul T. C. E. audiată la solicitarea pârâtei, având profesia de jurnalist – reporter în cadrul postului de televiziune România TV (RTV) (f.136 – dos. fond) a arătat că, în data de 22.10.2012, în calitate de reporter, s-a deplasat la Școala Leonardo da Vinci din București pentru a realiza un reportaj cu privire la decesul unei eleve, în fața scolii aflându-se cca. 10 persoane – copii și părinți care, fiind abordate de martoră, unele dintre acestea au menționat că doresc să dea declarații în fața camerei de luat vederi, alte persoane spunând, în mod expres, că nu vor să fie filmate, cu precizarea că reclamanta Țurțulea V. – I. se afla printre acele persoane și, întrebată fiind dacă vrea să dea declarații, a fost de acord, ocazie cu care a relatat faptul că auzise că la un alt liceu, același profesor care a realizat excursia, a avut probleme cu o elevă.
Martora a mai relatat că declarația reclamantei nu a fost transmisă în direct, ci înregistrată și difuzată ulterior, în aceeași zi și, deși, aceasta nu a solicitat să-i fie blurată fața, chipul său nu a putut fi identificat pe înregistrare, fața fiindu-i blurată, cu precizarea că scopul reportajului a fost acela de a identifica neregulile care au condus la producerea tragediei, nefiind solicitat nici înainte de luarea interviului și nici în momentul difuzării pe post a acestuia acordul părinților, întrucât, reporterul a considerat că este o știre de interes public, iar reclamanta nu era vizată, direct, prin acordarea interviului în cauză.
La rândul său, martora Cănea A. audiată la cererea reclamantei (f.132 – dos. fond) a menționat faptul că, după luarea interviului, aceasta a fost stresată, plângea tot timpul, fiindu-i greu să meargă la scoală, deoarece era arătată cu degetul de către colegii săi care i se adresau cu apelativul „proastă”, simțindu-se vinovată de suferința profesorului care risca să își piardă locul de muncă.
În continuare, martora a relatat că, tot de la reclamantă, cunoaște faptul că acesteia îi era greu să meargă la scoală, să socializeze, fiind arătată cu degetul de colegii mai mari chiar și în parc, iar la înmormântarea colegei, a fost dată de-o parte, nimeni nu se apropia de ea și nu i se vorbea, sora reclamantei fiind certată de profesori în legătură cu faptul că reclamanta a acordat interviul incriminat.
Analizând transcrierea interviului luat reclamantei Țurțulea V. - I. de reporterii postului de televiziune România TV în data de 22.10.2012 (f.138 – dos. fond) se constată că acesta a debutat cu o descriere a elevei decedate ca fiind o colegă drăguță, care vorbea cu toată lumea, continuând cu întrebări privind modalitatea în care s-a asigurat supravegherea elevilor de către cadrele didactice care îi însoțeau, ocazie cu care reclamanta a arătat că profesorii trebuiau să manifeste mai multă grijă, „să fie mai păsători”, iar la întrebarea reporterului privind eventualitatea producerii unor astfel de incidente în școala frecventată de reclamantă, aceasta a răspuns că „la noi în scoală, nu, dar am auzit că s-a mai întâmplat un incident la un liceu, tot cu domnul de istorie. Am înțeles că tot așa a murit o fată, gen s-a împătat și a murit sau așa ceva… tot într-o excursie cu Dl. T.”.
Este adevărat că, potrivit art.7 alin.1 din Decizia nr.220 din 24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, „Minorul, părinții sau reprezentantul legal trebuie să fie informați cu privire la drepturile lor înainte de filmare sau de înregistrare”, alin.2 al aceluiași articol stipulând că
„Participarea minorului în vârstă de până la 14 ani la programe audiovizuale, altele decât evenimentele culturale și competițiile sportive, este posibilă numai cu acceptul acestuia, precum și cu consimțământul scris al părinților sau, după caz, al reprezentantului legal”.
Însă, aceste prevederi legale trebuie interpretate și analizate coroborat cu dispozițiile art.31 alin.1 din aceeași decizie care, redând definiția informațiilor de interes public justificat, menționează că „În sensul prezentului cod, sunt considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente care influențează societatea sau o comunitate, în special cu privire la: a) prevenirea sau probarea săvârșirii unei fapte cu incidență penală; b) protejarea sănătății sau siguranței publice; c) semnalarea unor afirmații înșelătoare sau a unor cazuri de incompetență care afectează publicul”, dar și cu alin.3 al art.32 care prevede că „dreptul la propria imagine nu trebuie să împiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat”.
Pe cale de consecință, este evident că materialul video în cauză, difuzat de postul de televiziune România TV este unul de maxim interes public, reprezentând un demers jurnalistic plasat, fără îndoială, în contextul unui interes public general: modalitatea defectuoasă în ceea ce privește organizarea și desfășurarea unei excursii școlare la care participau elevi având o vârstă fragedă, motiv pentru care era necesară luarea unor măsuri adecvate și eficiente de supraveghere a copiilor.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile care prezintă un interes public, cu precizarea că, acestui drept îi corespunde o „obligație” a jurnaliștilor de a răspândi informații și idei, îndeplinindu-și astfel rolul de „câine de pază al democrației”.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat și faptul că, interviul în cauză nu a avut ca punct de interes declarația persoanei intervievate, ci neregulile constatate în ceea ce privește organizarea respectivei excursii școlare, context în care este evident că nu a fost afectat dreptul reclamantei la propria imagine, subiectul dezbătut în cadrul materialului video fiind unul de interes public justificat, împrejurare în care este înlăturat caracterul ilicit al pretinsei fapte săvârșită de pârâta S.C. R. C. S.R.L. prin difuzarea interviului acordat de reclamantă.
De altfel, se constată că, în realitate, se urmărește o posibilă mușamalizare a incidentului petrecut cu ocazia desfășurării excursiei școlare din data de 21.10.2012, în condițiile în care, la interogatoriul administrat din oficiu (f.149 – dos. fond, întrebarea nr.1), însăși reclamanta a afirmat că, înainte de înmormântarea colegei decedate, mama sa a fost chemată la scoală de directoarea unității de învățământ respective, cerându-i-se să dea o declarație în sensul că reclamanta și sora sa nu vor mai da declarații la televiziune și, astfel, vor putea participa la înmormântare.
Este contrar moralei și normelor deontologiei profesionale ca un cadru didactic, mai ales cu funcție de conducere, să încerce împiedicarea aducerii la cunoștința publicului a unor informații și date cu privire la o întâmplare cu consecințe dramatice, pentru a se putea evita, pe viitor, producerea unor astfel de evenimente nefaste, dar și să se condiționeze participarea unui copil la înmormântarea unei colege de refuzul acordării altor interviuri sau a unor declarații.
Neexistând fapta ilicită, ceea ce înseamnă că nu este îndeplinită o condiție esențială a angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei S.C. R. C. S.R.L., sentința apelată apare ca vădit netemeinică, cu precizarea că, instanța de fond a interpretat necorespunzător textele normative aplicabile în speță, neraportând dispozițiile incidente în cazul răspunderii civile delictuale la specificitatea materiei - libertatea de exprimare prin presă, de vreme ce, în prezenta cauză, se statuează principiul libertății de exprimare și, din această perspectivă, trebuie analizată întinderea până la care această libertate poate ajunge.
Referitor la pretinsa vinovăție a pârâtei, instanța de fond își susține soluția pronunțată în cauza dedusă judecății prin aceea că, anterior luării interviului, nu a fost obținut consimțământul părinților reclamantei, însă trebuie precizat faptul că „presa joacă un rol esențial într-o societate democratică. Deși nu trebuie să depășească, între alte limite, și pe aceea a protecției reputației altora, este de datoria presei să transmită informații și idei cu privire la toate chestiunile de interes public.
Obligației presei de a transmite astfel de informații și idei se adaugă dreptul publicului de a le primi. Dacă nu ar fi așa, presa nu ar putea să-și îndeplinească rolul său vital de „câine de pază public”.
Referirea la obligația presei de a nu depăși, între altele, limita cerută de protecția „reputației altora”, aceasta nu trebuie nicidecum înțeleasă în sensul că, ori de câte ori, reputația unei persoane este lezată, presa ar fi depășit limitele permise, cu precizarea că, în speță, reputația sau imaginea reclamantei nu au fost afectate, fiind imperios necesară aflarea adevărului în probleme de interes public justificat.
Astfel, cum s-a mai arătat, informațiile cuprinse în materialul video difuzat de postul de televiziune România TV sunt de interes public justificat, exercițiul dreptului la libera exprimare fiind protejat nu în favoarea jurnalistului, ci a comunității, a publicului larg – adevăratul beneficiar al exercițiului acestui drept, cu precizarea că, potrivit art.53 alin.2 din Constituția României „restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”.
Pentru a conchide, instanța de fond trebuia ca, la pronunțarea sentinței atacate, să țină seama de întreg ansamblul circumstanțial și să acorde atenție sporită contextului în care a fost difuzat interviul, precum și de scopul urmărit prin aducerea acestuia la cunoștința publicului larg, scop care a fost, fără putință de tăgadă, unul legitim, astfel încât, se poate susține că ne aflăm în prezența unui demers mediatic pe deplin justificat și legitim, ceea ce înseamnă că nu se poate reține, sub nicio formă, vinovăția jurnalistului și, implicit, a postului de televiziune România TV în săvârșirea unei pretinse fapte ilicite.
Referitor la pretinsul prejudiciu creat reclamantei, astfel cum acesta a fost definit în doctrină ca fiind rezultatul, efectul negativ (material sau moral) suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană, în speță, cum a motivat instanța de fond - „efectul difuzării interviului a fost ostracizarea reclamantei în cadrul școlii de către elevi și chiar unii profesori”, stres emoțional, fiind ținta aversiunii colegilor care o acuzau de o posibilă îndepărtare a profesorului de istorie din cadrul colectivului școlii, teama reclamantei de a veni la școală ori de a părăsi clasa pentru a merge la ora de sport, faptul că mama sa a fost obligată de către directorul unității de învățământ să dea declarație prin care se obliga, pentru fiicele sale, ca acestea să nu mai facă declarații presei - condiție pentru care reclamanta să poată participa la înmormântarea colegei sale, marginalizarea reclamantei, etc., nu pot constitui elemente care să conducă la conturarea unui eventual prejudiciu și nu pot fi consecința acordării interviului, în contextul în care, informațiile furnizate de reclamantă cu ocazia acelui interviu nu erau de natură să atragă aversiunea colegilor săi, ci erau informații de interes public general cu privire la care societatea trebuia informată.
Astfel cum s-a arătat în precedent, în realitate, se urmărește o posibilă mușamalizare a incidentului petrecut cu ocazia desfășurării excursiei școlare din data de 21.10.2012, în condițiile în care există temerea înlăturării profesorului de istorie din cadrul colectivului școlii, cu precizarea că nu este permisă, din partea corpului didactic, adoptarea unui comportament ostil față de elevi, indiferent de acțiunile întreprinse de aceștia, în speță, scopul urmărit fiind unul pe deplin legitim, respectiv aducerea la cunoștința publicului a neregulilor constatate în ceea ce privește organizarea și desfășurarea excursiei școlare din data de 21.10.2012, un alt comportament putând fi caracterizat ca fiind o atitudine lipsită de etică și deontologie profesională.
Pe de altă parte, atât timp cât materialul difuzat se încadrează în limitele libertății de exprimare prevăzute de art.10 din CEDO și difuzarea acestuia este justificată de interesul public prevăzut de art.31 lit. a) din Decizia nr.220/2011, sancționarea pârâtei, prin plata unor daune morale, reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului fundamental al libertății de exprimare, nefiind o măsură proporțională cu scopul legitim urmărit, context în care se reține inexistența prejudiciului invocat de reclamantă, o soluție contrară fiind de natură a conduce la o îmbogățire fără just temei.
Referitor la legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită și presupusul prejudiciu – elemente ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie nedovedite în cauza dedusă judecății, este evident că, în speță, nu există o astfel de legătură, context în care, nefiind probate, cumulativ, condițiile care se cer a fi întrunite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, soluția care se impunea era aceea de respingere în totalitate a acțiunii, câtă vreme, așa cum s-a mai arătat, s-a reținut caracterul de interes public al informațiilor furnizate de reclamanta Țurțulea V. – I. prin intermediul materialului video în litigiu.
Pentru considerentele anterior expuse, tribunalul urmează să admită apelul și, în baza art.480 alin.2 C.pr.civ., va schimba în tot sentința apelată în sensul respingerii în totalitate a acțiunii precizate, ca neîntemeiată.
Potrivit art.452 C.pr.civ. „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”.
În speță, tribunalul va respinge ca nedovedită cererea apelantei - pârâte S.C. R. C. S.R.L. privind obligarea intimatei - reclamante Țurțulea V. - I. la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că nu au fost depuse documente justificative în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta - pârâtă S.C. R. C. S.R.L., cu sediul în Ploiești, . A, jud. Prahova împotriva sentinței civile nr._/10.12.2013 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimata - reclamantă ȚURȚULEA V. - I. - prin reprezentat legal Țurțulea A., domiciliată în București, ., ., ., Sector 2 și, în consecință:
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că respinge în tot acțiunea precizată, ca neîntemeiată.
Respinge cererea apelantei – pârâte privind obligarea intimatei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.12.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
N. C. A. G. H.
GREFIER,
M. Ș.
Operator de date cu caracter personal nr.5595
Red./tehnored. A.G.H.
4 ex. – 08.10.2014
d.f.nr._ - Judecătoria Ploiești
j.f. V. L.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 1584/2014.... | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 150/2014. Tribunalul... → |
|---|
