Pretenţii. Decizia nr. 612/2014. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 612/2014 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 24-04-2014 în dosarul nr. 3352/281/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA - SECTIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 612
Ședința publică din data de 24 Aprilie 2014
PREȘEDINTE - N. C.
JUDECĂTORI - C.-A. M.
- G. M.
GREFIER - M. - D. B.
Pe rol fiind soluționarea recursurilor civile, având ca obiect „pretenții”, declarate de recurenta-reclamantă G. M., domiciliată în București, .. 8, .. 2, . și în Ploiești, .. 8, ., jud. Prahova și recurentul - pârât S. G. prin procurator S. D., domiciliat în com. Lipănești, ., județ Prahova, împotriva sentinței civile nr._/04.06.2013 pronunțată de Judecătoria Ploiești.
Cereri de recurs scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta – reclamantă G. M. personal și recurentul-pârât reprezentat de avocat C. D. P..
Procedura de citare este îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, prin serviciul registratură, s-a atașat dosarul de fond nr._/197/2009 al Judecătoriei Miercurea C., recurenta– reclamantă a depus la dosar o notă de ședință și un set de înscrisuri, precum și că recurentul – pârât a depus la dosar întâmpinare, după care,
Părțile, având cuvântul, pe rând, arată că nu au de formulat alte cereri în cauză.
Apărătorul recurentului-pârât depune la dosar împuternicire avocațială și, având cuvântul, arată că înțelege să renunțe la excepția autorității de lucru judecat invocată de acesta.
Părțile, având cuvântul, pe rând, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat, solicitând acordarea cuvântului în dezbaterea recursului.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, tribunalul, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta – reclamantă G. M., având cuvântul, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat de aceasta, casarea hotărârii instanței de fond cu trimitere spre rejudecare, iar pe fond, admiterea acțiunii, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în dosar nr._, devenit, ulterior strămutării, nr._/197/2009, la care se adaugă plata cheltuielilor de judecată făcute în prezenta cauză. Arată că prima instanță, în mod nelegal, a respins ca nedovedită cererea de obligare a pârâtului S. G. la suma de 1540,18 lei, cheltuieli de transport efectuate de aceasta și de mandatarul său, 4 ani, cât a durat judecata la prima instanță în cauza civilă nr._, devenit, ulterior strămutării, nr._/197/2009, cauza având ca obiect „acțiune în grănițuire” promovată de reclamantul S. G. împotriva sa și, respinsă ca neîntemeiată de instanța de judecată. Precizează că bonurile transport depuse la dosarul prezentei cauze, cu ocazia judecării fondului, la fond, coroborate cu încheierile de ședință în dosarul nr._ devenit ulterior nr._/197/2009, dovedesc faptul că aceasta și apărătorul său s-au deplasat de la București, apoi de la C. la termenele de judecată din 21.10.2008, 19.11.2008, 07.01.2009, 03.11.2009 la Judecătoria Ploiești, la termenele de judecată din 07.12.2009, 08.01.2010, 26.02.2010, 07.05.2010, 25.06.2010, 29.03.2011, 07.06.2011, 04.10.2011 și 13.03.2012 la Judecătoria B., la termenul din 26.04.2012 la Judecătoria Miercurea-C.. Arată că dacă instanța de fond a constatat că bonurile de benzină sunt insuficiente și dacă ar fi considerat că bonurile de combustibil depuse de aceasta, coroborate cu încheierile de ședință, nu erau suficiente pentru acordarea cheltuielilor de judecată, ar fi trebuit să-i pună în vedere această insuficiență și să-i solicite să mai depună și copie după certificatul de înmatriculare al autoturismului și după permisele de conducere, acte pe care, de altfel, le-a depus la dosar. Susține că, în mod nelegal, instanța de fond a respins cererea sa de recuperare a sumei de 86 lei, reprezentând cheltuieli de xerocopiere, acte din dosarul_/197/2009. Arată că bonul fiscal în valoare de 86 lei, depus la dosarul primei instanțe, menționează chiar în cuprinsul său că, suma de 86 lei reprezintă cheltuieli de multiplicare, precum și faptul că este emis de o societate cu punct de lucru „garson” la 15 noiembrie. Arată că nelegal a respins prima instanță și solicitarea sa de soluționare a problemei celor 1682 lei, sumă pe care a fost obligată să o plătească expertului, cu toate că s-a opus mereu la efectuarea expertizei topo, pe motiv că mai fusese făcută o expertiză cu foarte puțin timp în urmă, iar instanța de judecată a reținut contrar realității. Susține că instanța a reținut că expertul topo și-a primit întreaga sumă încuviințată ca onorariu pentru efectuarea expertizei și că pârâtul S. G., reclamantul din „acțiunea în grănițuire” ce a făcut obiectul cauzei_/197/2009, a achitat integral onorariul expertului topo, însă în realitate S. G. a achitat doar suma de 1682 lei. Arată că, privind raportul de expertiză topo la dosarul nr._/197/2009, judecătoarea de la Judecătoria B. a admis și cererea de suplimentare a onorariului expertului topo cu suma de 3364 lei, obligând pe reclamantul S. G. la suma de 1682 lei și pe aceasta la 1682 lei către expertul topo, prin viza aplicată pe raportul de expertiză topo din 08.11.2011, dispoziție menținută la termenele de judecată din 29.11.2011, 13.12.2011 și 14.02.2012. Precizează reclamanta că, având în vedere că pârâtului S. G. i-a fost respinsă acțiunea în grănițuire promovată împotriva sa, nu există, de altfel, nici nu s-a indicat vreun temei legal, pentru ca aceasta să fie obligată la plata onorariului de expert în cuantum de 1682 lei, astfel încât, solicită obligarea pârâtului S. G. la plata acestei sume către reclamantă pentru ca să o plătească mai departe expertului topo sau obligarea pârâtului S. la plata acestei sume în numele reclamantei direct în contul expertului topo. Susține că nu a plătit această sumă pe motiv că nu trebuie să o plătească, iar cine a solicitat expertiza în timpul judecății, trebuie să și-o plătească și să se regleze la finalul judecății și, cu atât mai mult, dacă pârâtului i-a fost respinsă acțiunea, trebuie să-și achite ori, aceasta a rămas prin încheierea de judecată, obligată la plata acestei sume și, atunci, ori îi dă banii și îi plătește expertului topo ori îi plătește pârâtul în numele acesteia direct expertului topo. Menționează că nelegal instanța de judecată a respins și pretenția sa de obligare a pârâtului S. G. la plata către reclamantă a sumei de 5851 lei, sumă pe care a trebuit să o plătească cu titlu de despăgubiri la mandatarul său, care, pentru a pregăti și a asigura asistența sa juridică în cauza_, devenit ulterior nr._/197/2009, a asistat în zilele de concediu de odihnă și a apelat la concediul fără plată, pierzând renumerația de la locul de muncă, fiind vorba de 9 zile de concediu de odihnă și 20 de zile de concediu fără plată, zile indicate în cererea de recurs, în acest sens, solicitând acordarea de despăgubiri. Arată că pierzând din concediul de odihnă și concediul fără plată, mandatarul său a înregistrat un prejudiciu evident, și avea dreptul, în baza art. 1549 C.civ. actual art. 2026 C.civ., la despăgubiri pentru pierderea pricinuită pentru exercitarea mandatului, pierdere pe care reclamanta a pricinuit-o, urmând să recupereze suma cu titlu de despăgubiri de la pârâtul S. G. prin intermediul prezentei acțiuni. Susține că este dificil a se acorda cheltuieli de judecată, în condițiile în care, prima instanță a reținut și împrejurări necorespunzătoare realității, precizând în considerente că la termenele din 07.01.2009, 07.06.2011, 04.10.2011 apărătorul său nu ar fi fost în instanță alături de reclamantă, ceea ce este un lucru infirmat de încheierile de ședință de la termenele respective.
Cu privire la recursul declarat de recurentul – pârât S. G., solicită respingerea acestuia ca nefondat, arătând că solicită doar cheltuieli de judecată, neformulând nici întâmpinare, nu a formulat nici cerere reconvențională, și nu a cerut decât cheltuieli de judecată, iar la Judecătoria Miercurea-C., când i-a fost respinsă pârâtului acțiunea în grănițuire, a rămas ca reclamanta să solicite, pe cale separată, cheltuieli de judecată, ceea ce și solicită.
Apărătorul recurentului-pârât, având cuvântul, arată că a formulat și depus la dosar întâmpinare prin care a susținut motivele de respingere a recursului declarat de recurenta – reclamantă, precizând că reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată efectuate la instanța de fond, iar titlul lor este „cheltuieli de judecată”, însă sunt două categorii de cheltuieli solicitate și, atunci ele trebuie analizate, așa cum a făcut și instanța de fond, având în vedere temeiul acestor cheltuieli. Susține că sunt cheltuieli propriu-zise ale reclamantei și, cheltuieli legate de așa-zisul mandat pe care l-a avut persoana reprezentată de fiul reclamantei, iar art. 1534 C.civ. - stipulează că - dacă în cazul mandatului nu se arată că el este cu titlu oneros, atunci el este, întotdeauna, cu titlu gratuit. Arată că nu este vorba despre un mandat de reprezentare juridică, ci este, de fapt, o cerere scrisă de mână de către reclamantă, prin care a solicitat ca să fie asistată în fața instanței de către fiul său pentru că are studii juridice, iar aceste dispoziții legale, le regăsim, în sensul că, persoana care face parte din proces poate fi reprezentată, dacă are o rudă până la gradul II, dacă persoana respectivă are cunoștințe juridice. Precizează că este o cerere, nu este un mandat cu titlu oneros sau nicio procură dată sau un alt tip de mandat de reprezentare, ci este o cerere făcută de către reclamantă, iar instanța, practic nu s-a pronunțat cu privire la această cerere, dacă o admite sau nu și, dacă nu este prevăzut cu privire la caracterul material oneros atunci este absolut gratuit. Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă, arată că aceasta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 100 milioane lei vechi, cerere pe care instanța urmează să o aibă în vedere. În ceea ce privește cheltuielile de deplasare în cuantum de 1540 lei, arată că pentru aceste cheltuieli nu s-a făcut dovada asupra acestor cheltuieli, deși s-au depus niște bonuri de benzină de la diferite stații de benzină, la diferite termene, însă aceste bonuri nu sunt însoțite niciodată de munca solicitată de respectivii și nu s-a făcut o precizare cu privire la aceste cheltuieli. Arătă că la instanța de fond s-au mai solicitat cheltuieli de judecată, respectiv în apel și recurs de către ambele părți, numai că și sub acest aspect aceste cheltuieli trebuiau dovedite, în sensul că au fost termene de judecată la care nu s-a prezentat nimeni, au fost termene în care s-a prezentat numai reclamantul, s-a prezentat numai reprezentantul, respectiv mandatarul. Susține că aceste termene sunt diferite, dar ar trebui să facă dovada că bonurile luate de la benzinărie sunt din București și nu sunt din B., bonuri care reprezintă totuși cheltuieli din ziua respectivă, față de împrejurarea că la dosarul cauzei s-a arătat că mai există un dosar în care recurenta ar mai avea un proces la B. și Miercurea-C. cu o altă cauză, dar care era tot la aceeași instanță. A precizat că instanța de fond a reținut că nu s-a făcut și nu se poate face dovada cu niște bonuri cu diferite valori pe o perioadă, fără să reușești să dovedești, într-adevăr, modalitatea în care te-ai deplasat, cum te-ai deplasat, cu câte persoane te-ai deplasat la termenele respective. Cu privire la aceea chitanță de 86 lei, arată că instanța de fond a considerat-o că este o chitanță, ce nu este dovedită. Cu privire la plata celor de 1682 lei, reprezentând onorariu de expert, arată că este o sumă pretinsă din cei 100 milioane vechi, sumă ce nu a fost achitată, ea fiind cuprinsă într-o încheiere dată, iar expertiza s-a efectuat și nimeni nu a fost obligat față de instanță sau față de expert, motiv pentru care nu se mai insistă, întrucât cererea este considerată ca nejustificată. Referitor la ultimele pretenții ale reclamantei și anume mandatul de asistență, arată că care are un caracter gratuit, solicitând a fi verificat, existând la fila 50 dosar fond, care este o cerere de mână, legală, numai că are un caracter gratuit. Precizează că se solicită suma de 1581 lei, reprezentând despăgubiri printr-o chitanță făcută de respectivele părți, reprezentând munca depusă, pregătirea - ori se cunoaște că, de regulă, aceste despăgubiri trebuiau să aibă caracter de litigiu, caracter reconvențional, motiv pentru care și sub acest aspect suma aceasta este total considerată ca nedovedită și niciodată nu poate fi dovedită cu un act încheiat între parte și mandatar. Referitor la ultima sumă de bani, arată că este cea legată de suma de 4977 lei reprezentând zile în care mandatarul și-a luat zile de concediu din concediul său, având și zile fără plată și, sub aspectul zilelor considerate luate din concediul legal, instanța a motivat că acestea nu pot fi plătite, nu pot fi considerate ca un prejudiciu, zilele de concediu, fiind un serviciu bugetar, acestea sunt plătite. Învederează că s-a constatat că a fost un singur termen de judecată acordat în aceste zile și, în considerarea instanței de fond, nu au niciun fel de motivare față de acordarea asistenței și, asistența în prezenta cauză, este gratuită, instanța fiind pertinentă - motiv pentru care consideră că recursul este neîntemeiat. În consecință, solicită respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.
Cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât, solicită admiterea acestuia, astfel cum a fost formulat, arătând că dispoziția instanței, în ceea ce privește suma de 673 lei reprezentând zile de concediu fără plată, acordate acestuia ca zile fără plată, nu a fost legală, pentru că cererea nu era cu asistență propriu-zisă și, opțiunea de reprezentare juridică trebuie asumată, această sumă nefiind justificată. Arată că nu există niciun fel de alte dovezi cu privire la această sumă care a fost acordată și, chiar partea a apreciat că această sumă este nejustificată. Referitor la cheltuielile de cazare ale reclamantei, arată că instanța de fond a admis cererea, această soluție fiind contestată de către pârât. De asemenea, solicită cheltuieli de judecată, conform chitanței pe care o depune la dosarul cauzei.
În replică, recurenta-reclamantă G. M., având cuvântul, arată că prin bonurile de benzină se justifică deplasarea în localități coroborate cu încheierile de ședință și, totodată, depune la dosar note scrise.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
P. acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 12.02.2013 sub număr de dosar_, reclamanta G. M. a solicitat instanței de judecată în contradictoriu cu pârâtul S. G. ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat acesta din urmă la plata sumei de 10.000 reprezentând cheltuieli de judecată făcute în cauza civilă cu nr._/197/2009 în care acțiunea în grănițuire introdusă de către pârâtul S. G. împotriva sa a fost respinsă, cu cheltuieli de judecată.
În dovedire, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul pârâtului.
Pe parcursul judecării cauzei reclamanta a depus la dosarul cauzei o precizare la acțiunea introductivă de instanță de unde rezultă că solicită suma de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv cheltuieli de transport în sumă de 1540,18 lei cheltuieli de xerocopiere acte 86 lei, cheltuieli cu obținere plan cadastral de la Primăria Lipănești 30 lei, cheltuieli cu cazarea pentru termenul d e judecată din data de 26.04.2013 la Judecătoria Miercurea C.. De asemenea, a mai învederat reclamanta instanței de judecată că solicită și suma de 1682 lei reprezentând onorariu expert întrucât a fost obligată către expertul topo prin dispoziția instanței menționată în viza aplicată pe raportul de expertiză la 08.11.2011, dispoziție menținută la termenele de judecată din data de 29.11.2011, 13.12.2011, 14.02.2012. A mai arătat că solicită și suma de 5851 lei pe care a trebuit să o achite cu titlu de despăgubiri către fiul ei, mandatar în cauza respectivă, care și-a luat concediu legal de odihnă și concediu fără plată.
Însusținerea acțiunii, au fost depuse la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: bonuri fiscale benzină, factura nr. 426 din 26.04.2012, bon fiscal în valoare de 86 lei, chitanță taxă copie plan parcelar, chitanță mandatar adeverințele de venit ale mandatarului G. C. A. și cererile de concediu fără plată și concediu de odihnă formulate de către acesta.
Legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca fiind neîntemeiată, având în vedere că aceasta suprapune dosare de pretenții cu cereri de strămutare în situația în care pe fond, apel, recurs au fost respinse pretențiile ambelor părți. A arătat pârâtul prin „cererea de respingere” formulată la dosarul cauzei pe care instanța, în temeiul rolului activ, a recalificat-o ca fiind întâmpinare că în cursul anului 2008 a formulat la Judecătoria Ploiești o cerere având ca obiect grănițuire, respectiv dosarul nr._ . A arătat că, după două termene de judecată care s-au judecat la Judecătoria Ploiești, s-a formulat o cerere de strămutare, dosarul fiind strămutat la Judecătoria B.. Ulterior, dosarul a fost strămutat la Judecătoria Miercurea-C..
În prezenta cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, încuviințată la solicitarea ambelor părți, dispunând totodată atașarea dosarului nr._/2009 și dispunând emiterea de adrese în acest sens către Judecătoria Miercurea C. și către Tribunalul Harghita pentru înaintarea dosarului menționat.
Instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt, astfel cum aceasta rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și din dosarele anexate:
Pe rolul Judecătoriei Ploiești a fost înregistrată la data de 22.07.2008 sub nr. de dosar_ acțiunea formulată de către reclamantul S. G. în contradictoriu cu pârâta G. M., având ca obiect grănițuire. P. Încheierea din Camera de Consiliu din 03.11.2009 a Judecătoriei Ploiești, față de admiterea cererii de strămutare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a înaintat cauza spre soluționare Judecătoriei B. - dosarul fiind înregistrat pe rolul respectivei judecătorii sub nr._/197/2009. Ulterior, prin Încheierea din 13.02.2012 Judecătoria B., față de nota comunicată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus din nou strămutarea judecării cauzei, s-a înaintat dosarul Judecătoriei Miercurea C..
P. Sentința Civilă nr. 1606/2012 Judecătoria Miercurea C. a respins acțiunea formulată de către reclamantul S. G. având ca obiect grănițuire, a respins solicitarea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata despăgubirilor în valoare de 3000 lei, a respins solicitarea pârâtei privind aplicarea unei amenzi judiciare reclamantului în temeiul art. 108 indice 1 alin. (1) pct. 1 lit. a C.proc.civ și a luat act că pârâta G. M., reclamantă în cauza de față, și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Instanța a mai reținut că sentința civilă pronunțată de către Judecătoria Miercurea-C. a fost atacată atât cu apel cât și cu recurs de către ambele părți. În ceea ce privește soluția pronunțată în apel, prin decizia civilă din 30.10.2012 pronunțată de Tribunalul Harghita s-a respins apelul declarat de către pârâtul S. G. împotriva sentinței civile nr. 1606 din data de 03.05.2012 pronunțată de către Judecătoria Miercurea C. în dosarul cu nr._/197/2009, respingându-se și apelul declarat de apelanta G. M. împotriva aceleiași sentințe. De asemenea, prin decizia civilă 379R din 07.03.2013 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-M. s-au respins ca nefondate recursurile declarate de către reclamantul S. G. și pârâta G. M. împotriva deciziei civile nr.111 din 30.10.2012 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul cu nr._/197/2009.
În ce privește prezenta cauză, instanța de fond s-a raportat la prevederile legale incidente referitoare la cheltuielile de judecată – respectiv la disp. art. 274 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
P. sentința civilă nr._/04.06.2013 Judecătoria Ploiești a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta G. M. în contradictoriu cu pârâtul S. G., obligând pe pârâtul S. G. la plata către reclamantă a sumei de 803 lei cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate în dosarul cu nr._ înregistrat inițial pe rolul Judecătoriei Ploiești devenit ulterior după strămutarea la Judecătoria B. și respectiv Miercurea-C. dosar nr._/197/2009 și a admis în parte cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în prezentul dosar, obligându-l la plata sumei de 57,09 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că cererea reclamantei este întemeiată în parte, motivând că „a cădea în pretenții” înseamnă a pierde procesul și pentru ca o parte să fie considerată că a pierdut un proces trebuie fie ca aceasta să fi învestit instanța cu o cerere pe care instanța să o fi respins, fie să fie obligată la o anumită prestație, ca efect al admiterii cererii celeilalte părți obligației de restituire a cheltuielilor de judecată constând în culpa procesuală – prima instanță având în vedere faptul că acțiunea de fond introductivă a fost respinsă, astfel că, potrivit considerațiilor expuse reclamantul S. G. (pârât în prezenta cauză având ca obiect pretenții) a căzut în pretenții.
Instanța de fond a mai avut în vedere faptul că atât apelurile cât și recursurile formulate de către ambele părți au fost respinse, inclusiv sub aspectul cheltuielilor de judecată solicitate. Cu toate acestea, reclamanta din prezenta cauză a învederat instanței de judecată că solicită cheltuieli de judecată din dosarul de fond, instanța de fond, respectiv Judecătoria Miercurea C. reținând în Sentința Civilă nr. 1606/2012 că pârâta (reclamantă în cauza de față) și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
În ceea ce privește modalitățile de solicitare a cheltuielilor de judecată, instanța de fond a reținut, cu titlu preliminar, că dreptul la restituirea cheltuielilor de judecată este întotdeauna „afectat de condiția câștigării litigiului” în care au fost avansate, motiv pentru care și dreptul la acțiune este afectat de aceeași condiție - astfel, cheltuielile de judecată putând fi solicitate pe cale separată, printr-o acțiune distinctă (cum este cazul acțiunii de față), pe cale accesorie, în chiar procesul care le-a ocazionat, ori pe cale incidentală.
În speță, s-a reținut că atâta timp cât pârâta G. M., reclamantă în prezentul dosar, nu a solicitat în fond cheltuielile de judecată, iar în faza procesuală a apelului și a recursului a solicitat doar cheltuieli de judecată aferente căilor de atac, instanța de fond a constatat că pârâta este îndreptățită la plata cheltuielilor de judecată – reținând de asemenea că, fiind expresia principiului disponibilității, cheltuielile de judecată nu se acordă din oficiu, ci numai la cerere, astfel cum prevede de altfel și art. 274 alin. (1) C.proc.civ. – și se acordă numai în măsura în care au fost dovedite, fiind necesar a se depune acte doveditoare pentru a se proba existența și întinderea acestora.
Instanța de fond a mai reținut în considerentele sentinței atacate, că CEDO a statuat, în cauza B. c. României că nu se poate acorda o sumă de bani cu titlu de cheltuieli de judecată ce are ca obiect orele pe care însuși reclamantul (de profesie avocat) le-a petrecut lucrând pentru cauza sa, având în vedere că acest timp nu reprezintă costuri monetare suportate efectiv de acesta – reținând și că în jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a arătat că, pentru ca aceasta să acorde onorariile achitate cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții nu este necesar ca aceste sume să fie efectiv plătite. Dacă pentru cheltuielile aferente procedurii din fața Curții soluția este firească în contextul în care, pentru acordarea cheltuielilor de judecată s-ar impune ca partea care câștigă să facă o nouă sesizare la CEDO, o asemenea posibilitate nu există însă în dreptul intern, unde este posibilă formularea unei acțiuni distincte pentru recuperarea cheltuielilor de judecată.
Dovada propriu-zisă a cheltuielilor de judecată se va putea face cu înscrisuri, cu martori sau prezumții. În ceea ce privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată, instanța de fond a reținut că, potrivit jurisprudenței constante a CEDO, cheltuielile de judecată nu pot fi acordate decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora - caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată presupunând că, „în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existența litigiului sau/și reputația celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate”, să fie previzibile, în sensul de a fi cunoscute de cel împotriva căruia se fac, pentru ca acesta să aibă dreptul de a le contesta și combate.
Pornind de la înscrisurile anexate la dosarul cauzei, instanța de fond a verificat dacă toate cheltuielile solicitate de către reclamantă au fost dovedite, reținând, în primul rând că, reclamanta a solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată plata sumei de 1540,18 lei reprezentând cheltuieli de transport – anexând în acest sens la dosar o . bonuri fiscale, cu precizarea exactă a datei eliberării și a valorii acestora – și reținând de asemenea că dosarul aflat succesiv pe rolul Judecătoriei Ploiești, Judecătoriei B. și Judecătoriei Miercurea-C. a avut 16 termene de judecată, de asemenea expres menționate.
Referitor la bonurile fiscale depuse la dosarul cauzei, instanța de fond a reținut că nu se pot acorda cheltuieli de judecată decât în măsura în care acestea sunt dovedite, simpla depunere a unor bonuri fiscale - în lipsa unor documente justificative suplimentare legate de transportul realizat, precum copie carnet de conducere, certificat de înmatriculare a autovehiculului, carte de identitate a autovehiculului - nefăcând dovada efectuării cheltuielilor la care face referire reclamanta.
Astfel, instanța de fond a reținut că nu se poate verifica pe baza unor bonuri fiscale depuse la dosarul cauzei dacă transportul a fost efectiv efectuat cu un autovehicul la termenele menționate, proprietarul acestuia sau calitatea de conducător al autovehiculului, cu atât mai mult cu cât la unele dintre aceste termene menționate reclamanta G. M. nu s-a prezentat, la altele s-a prezentat doar reclamanta G. M. (pârâtă în dosarul în legătură cu care se solicită cheltuielile de judecată), iar la altele s-au prezentat atât reclamanta G. M., cât și mandatarul acesteia G. C. A..
Față de considerentele expuse mai sus, având în vedere și că reclamanta este cea care trebuie să își dovedească pretențiile, instanța de fond a apreciat că nu s-a făcut dovada efectuării cheltuielilor de transport în valoare de 1540,18 lei astfel cum a învederat reclamanta.
În ceea ce privește solicitarea reclamantei de a reține cu titlu de cheltuieli de judecată cheltuielile cu xerocopiere acte în valoare de 86 lei instanța de fond a reținut că nici aceasta nu a fost dovedită, dat fiind faptul că s-a depus la dosarul cauzei doar un bon fiscal al unui punct de lucru din B., fără a se anexa o factură, fără a detalia ce reprezintă suma înscrisă pe bonul fiscal și fără a preciza ce acte au fost xerocopiate - instanța de fond reținând că nu se poate stabili o legătură între cheltuielile efectuate de către reclamantă în procesul respectiv legate de xerocopiere acte dosar și bonul fiscal depus la dosarul cauzei, în lipsa unei facturi anexate bonului menționat – apreciind în consecință că suma menționată nu se poate acorda cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu referire la suma de 30 lei reprezentând cheltuieli legate de obținerea planului cadastral de la Primăria Lipănești, instanța de fond a reținut că aceasta reprezintă o cheltuială dovedită de către reclamantă, care îndeplinește condițiile menționate referitoare la cheltuielile de judecată – la dosar depunându-se chitanța din data de 30.10.2009 în valoare de 30 lei reprezentând taxă copie plan parcelar, plan depus în dosarul_/197/2009, astfel că reclamanta este îndreptățită la contravaloarea sumei de 30 lei.
De asemenea, instanța de fond a mai reținut și că reclamanta a solicitat și obligarea pârâtului la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând cazare - cerere apreciată ca fiind întemeiată, față de faptul că s-a făcut dovada achitării acestor cheltuieli prin factura nr. 426/26.04.2012 și constatându-se că la data de 26.04.2012 a fost un termen de judecată în dosarul respectiv la care reclamanta a fost prezentă.
Pe de altă parte, instanța de fond a apreciat că solicitarea reclamantei privind plata sumei de 1682 lei reprezentând contravaloare onorariu expert este neîntemeiată, raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reținând că în dosarul având ca obiect grănițuire în legătură cu care se solicită plata cheltuielilor de judecată s-a administrat proba cu expertiza - Judecătoria B. încuviințând pentru numitul S. G. proba cu expertiză și punând în sarcina ambelor părți onorariul de expert. Cu toate acestea, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a achitat nicio taxă reprezentând onorariu expert, întrucât aceasta a fost achitată de către reclamantul S. G., pârât în cauza de față - situație recunoscută de altfel de reclamantă - și care nu justifică susținerea acesteia că a rămas obligată către expert, de vreme ce expertul nu s-a întors împotriva acesteia pentru plata onorariului la care fusese obligată (și având în vedere și faptul că onorariul expertului a fost achitat în întregime de către pârâtul S. G., astfel că, expertul și-a primit în întregime întreaga sumă de bani pentru raportul de expertiză întocmit în cauză).
Cu privire la solicitarea reclamantei privind plata cu titlu de cheltuieli de judecată a sumei de 5851 lei pe care a trebuit să o achite cu titlu de despăgubiri fiului ei, G. C. A., care i-a asigurat asistența juridică în cauza având ca obiect grănițuire, fiind nevoit să își sacrifice zile din concediu legal de odihnă și să apeleze la zile de concediu fără plată, pierzând remunerația la locul de muncă, cu invocarea și a art. 1549 C.civ., instanța de fond a luat act că s-a depus la dosarul cauzei o chitanță scrisă de tipar prin care mandatarul reclamantei (pârâtă în dosarul având ca obiect grănițuire) a precizat că a primit în temeiul dispozițiilor art. 1549 C.civ de la aceasta suma de 5851 cu titlu de despăgubiri pentru pierderea remunerației cuvenită la locul de muncă și pierderea zilelor din concediul legal de odihnă pentru perioadele necesare pregătirii și exercitării apărării în cauza_ înregistrat pe rolul Judecătoriei Ploiești devenit ulterior după strămutare dosar_/197/2009.
Instanța de fond a reținut însă că nu se poate acorda această sumă fără înscrisuri în dovedire, doar pe baza declarației mandatarului G. C. A., ci, verificând în concret actele doveditoare de la dosarul cauzei, a reținut că mandatarul G. C. A. a formulat cerere de concediu fără plată pentru o perioadă de 20 de zile în perioada 06.10._08, o cerere de concediu fără plată pentru rezolvarea unor situații personale în perioada 23.04._12, o cerere pentru acordare a două zile din concediul legal de odihnă în zilele de 06.01.2010 și respectiv 08.01.2010, o cerere pentru acordarea a două zile din concediul legal de odihnă aferent anului 2010 în zilele de 26.02.2010 și 01.03.2010, o cerere pentru acordarea concediului legal de odihnă la data de 04.10.2011 și respectiv, o cerere pentru acordarea a două zile de concediu din concediul de odihnă aferent anului 2012 în zilele de13.03.2012 și 15.03.2012, înscrisuri depuse la dosarul cauzei.
Pe de altă parte, instanța de fond a avut în vedere termenele de judecată din dosarul_ înregistrat pe rolul Judecătoriei Ploiești devenit ulterior după strămutare dosar_/197/2009, pentru a verifica dacă la termenele de judecată din zilele de concediu mandatarul a fost sau nu prezent în instanță – reținând, în primul rând, că nu se poate acorda cu titlu de cheltuieli de judecată remunerația de care a fost lipsit mandatarul pentru zilele solicitate cu titlu de concediu legal de odihnă, întrucât concediul de odihnă este un concediu plătit, neputându-se realiza o îmbogățire fără justă cauză a mandatarului, care a primit remunerația pentru zilele respective.
În ceea ce privește cererea de acordare a indemnizației aferente concediului fără plată, instanța de fond a reținut că dosarul_ înregistrat pe rolul Judecătoriei Ploiești devenit ulterior după strămutare dosar_/197/2009 a avut termene de judecată la data de 29.10.2008, termen la care a fost prezentă doar reclamanta G. M. (pârâtă în cauza de față) personal, iar nu prin mandatar, la data de 19.11.2008, termen la care a fost prezentă doar reclamanta G. M. personal, iar nu prin mandatar, 07.01.2009, termen care a fost prezentă doar reclamanta G. M. (pârâtă în cauza de față) personal, iar nu prin mandatar, 03.11.2009, termen la care a fost prezentă doar reclamanta G. M. personal, iar nu prin mandatar, 08.01.2010, termen la care a fost prezentă reclamanta din cauză de față personal și asistată de mandatar, la data de 26.02.2010 termen de judecată la care a fost prezentă reclamanta G. M. personal și asistată de mandatar G. C. Alexdandru, la data de 07.05.2010 termen la care a fost prezentă doar reclamanta G. M. (pârâtă în cauza de față) personal iar nu prin mandatar, la data de 25.06.2010 termen de judecată la care a fost prezentă reclamanta G. M. personal și asistată de mandatar G. C. Alexdandru, la data de 25.10.2010 și 18.01.2011, termene la care reclamanta din cauza de față a lipsit, la data de 29.03.2011, 07.06.2011, 04.10.2011, 29.11.2011, 13.12.2011 termene la care reclamanta a fost prezentă prin mandatar, la data de 14.02.2012 termen la care ambele părți au fost lipsă, la data de 13.03.2012 termen la care a fost prezentă reclamanta G. M. personal și la data de 26.04.2012 termen la care a fost prezent la judecarea cauzei mandatarul reclamantei, G. C. A..
Astfel, verificând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanța de fond a reținut că cererile de concediu fără plată au fost luate în zilele de 06.10._08, 23.04._12 – apreciind în consecință că nu se justifică acordarea unor cheltuieli de judecată care să cuprindă remunerația de care a fost lipsit mandatarul reclamantei în perioada menționată dat fiind faptul că singurul termen de judecată din dosarul_ care se afla la acea dată pe rolul Judecătoriei Ploiești a fost la data de 29.10.2008 termen la care nu s-a prezentat mandatarul. Constatând deci că nu se poate stabili o legătură între perioada solicitată cu titlu de concediu fără plată și termenele de judecată din dosarul având ca obiect grănițuire la care a fost efectiv prezent mandatarul, instanța de fond a apreciat ă cererea cu privire la rambursarea cheltuielilor din aceste zile nu este întemeiată.
Cu referire la cererea de acordare a concediului fără plată în zilele de 23.04._12 instanța de fond a reținut că termenul de judecată la care mandatarul a fost efectiv prezent a fost la data de 26.04.2012. Cu toate acestea, având în vedere distanța efectivă dintre Ploiești și Miercurea C., a apreciat că este întemeiată rambursarea remunerației de care a fost lipsit mandatarul în zilele de 25.04.2012 și respectiv 26.04.2012.
Totodată, verificând adeverința de salariu depusă la dosarul cauzei, instanța de fond a reținut că în acele două zile mandatarul a fost lipsit de suma de 673 lei, sumă pe care a inclus-o în suma totală.
În consecință deci, față de considerentele expuse, instanța de fond a admis în parte cererea reclamantei G. M. și a obligat pe pârâtul S. G. la plata sumei de 803 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul_ înregistrat pe rolul Judecătoriei Ploiești devenit ulterior după strămutare dosar_/197/2009, din care suma de 100 lei reprezintă cazare 26.04.2012 Miercurea C., suma de 30 lei xeroxocopie plan parcelar și suma de 673 lei reprezentând remunerație mandatar G. C. A. pentru zilele de concediu fără plată.
În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, instanța de fond, față de faptul că pretențiile reclamantei au fost admise în parte și ținând cont de principiul accesorium sequitur principale, a admis proporțional și cerere – respectiv, dat fiind faptul că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului S. G. la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar instanța l-a obligat pe pârât la plata sumei de 803 lei - față de cheltuielile de judecată în valoare de 711 lei taxă judiciară de timbru și 3 lei timbru judiciar – prima instanță a admis în parte cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, obligându-l la plata sumei de 57,09 lei.
Împotriva sentinței instanței de fondau declaratrecurs reclamanta G. M. și pârâtul S. G. prin procurator S. D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă G. M. a arătat că, în mod nelegal si neîntemeiat, prima instanța a respins ca nedovedita cererea de obligare a paratului S. G., (reclamantul din cauza civila nr._, devenita ulterior nr._/197/2009) la plata cheltuielilor de transport in suma de 1540,18 lei, cheltuieli efectuate de recurentă și mandatarul său in cei peste 4 ani cat a durat judecata in prima instanța a respectivei acțiuni in grănițuire promovata de reclamantul S. G. împotriva sa si respinsa ca neîntemeiata de instanța de judecata.
A susținut recurenta-reclamantă G. M. că, nesocotind principiul contradictorialității, principiul rolului activ, dar si practica judiciara, prima instanța a reținut ca bonurile de combustibil coroborate cu prezenta sa si uneori si a mandatarului său la termenele de judecata, nu dovedesc efectuarea cheltuielilor de transport intre domiciliile/reședințele acestora si sediile instanțelor care au judecat cauza civila nr._, devenita ulterior nr._/197/2009, în prima instanța, fiind necesare documente justificative suplimentare precum copie după carnetul de conducere, certificatul de înmatriculare a autoturismului si cartea de identitate a autoturismului.
A menționat recurenta-reclamantă G. M. că potrivit practicii judiciare, cheltuielile de transport se dovedesc cu bonurile de combustibil nefiind nevoie de depunerea de copii după carnetul de conducere, certificatul de înmatriculare a autoturismului sau cartea de identitate a autoturismului, anexând în acest sens câteva hotărâri judecătorești pronunțate de diverse instanțe – susținând totodată că prima instanță nu a pus în discuția contradictorie a părților necesitatea suplimentarii probatoriului cu aceste înscrisuri, deși era obligată să o facă si numai daca nu se conforma, sa respingă cererea ca nedovedita - precizând de asemenea că pretenția de a depune suplimentar fata de bonurile de combustibil si copie după carnetul de conducere, certificatul de înmatriculare a autoturismului si cartea de identitate a autoturismului contravine oricărei practici judiciare fiind si absurda.
A arătat recurenta-reclamantă G. M. ca suma de suma de 1540,18 lei solicitata pentru cheltuielile de transport efectuate de aceasta si/sau apărătorul meu in cei peste 4 ani cat a durat judecata in prima instanța a acțiunii in grănițuire este, oricum, inferioara acestor cheltuieli impuse de asigurarea deplasărilor sale de la București (localitatea de domiciliu) la Ploiești, B. si Miercurea C. (sediile instanțelor ce au judecat cauza in fond) si pentru a asigura deplasarea mandatarului său de la domiciliul/reședința sa (București, C.) la sediile instanțelor menționate.
A precizat recurenta-reclamantă G. M. că bonurile de transport depuse de aceasta la dosarul cauzei, coroborate cu încheierile de ședința dovedesc faptul că: a fost prezenta la termenele de judecata din 29.10.2008, 19.11.2008, 07.01.2009, 03.11.2009 la Judecătoria Ploiești, la termenele de judecata din 07.12.2009, 08.01.2010, 26.02.2010, 07.05.2010, 25.06.2010, 29.03.2011, 07.06.2011, 04.10.2011 si 13.03.2012 la Judecătoria B. si la termenul din 26.04.2012 la Judecătoria Miercurea C. (pentru acesta a se vedea si factura fiscala cazare luata in considerare si de instanța de fond), mandatarul său fiind prezent, asigurându-i asistenta juridica, la termenul de judecata din 07.01.2009 la Judecătoria Ploiești, la termenele de judecata din 08.01.2010, 26.02.2010, 25.06.2010, 07.06.2011, 04.10.2011 la Judecătoria B. si 26.04.2012 la Judecătoria Miercurea C., efectuând deplasarea de la domiciliu/reședința (Bucuresti/C.) la sediile instanțelor menționate.
A susținut recurenta-reclamantă G. M. că, aplicând principiul reflectat constant in jurisprudența CEDO, recunoscut, dar efectiv ignorat de prima instanța, potrivit căruia cheltuielile de judecata trebuie sa aibă caracter necesar si rezonabil este evident ca suma de 1540,18 lei pretinsa de aceasta cu titlu de cheltuieli de transport efectuate de aceasta si mandatarul său in cei peste 4 ani cat a durat judecata in prima instanța a acțiunii in grănițuire nu este deloc o suma disproporționata ci reprezintă o cheltuiala necesara si proporționala.
A mai arătat recurenta-reclamantă G. M. că, tot în mod nelegal si neîntemeiat a respins prima instanța pretenția sa de recuperare a sumei de 86 lei reprezentând cheltuieli de xerocopiere acte din dosarul nr._/197/2009 pe motiv ca bonul fiscal depus de aceasta pentru aceste cheltuieli nu este suficient, întrucât acesta nu detaliază ce reprezintă suma si nu precizează actele xerocopiate - apreciind că motivarea instanței este străina de realitatea faptica pentru ca bonul fiscal menționează in chiar cuprinsul său ca suma de 86 lei reprezintă cheltuieli de multiplicare, precum si faptul ca este emis de o societate cu punct de lucru în B., . chiar sediul Judecătoriei B..
A mai arătat recurenta-reclamantă G. M. că prima instanța nu a indicat niciun text de lege care sa-i permită să lipsească de valoare probatorie bonul fiscal in cuprinsul căruia se arata societatea emitenta, punctul de lucru si sediul societății emitente, suma plătită, serviciul prestat (multiplicare), pe motiv ca s-ar impune prezentarea unei facturi fiscale - susținând și că este absurdă si pretenția instanței ca, in cuprinsul bonului fiscal sa se menționeze paginile xerocopiate, aceasta idee fiind incompatibila cu posibilitățile tehnice ale mașinii de marcat, pretenția instanței de fond fiind cu atât mai inexplicabila cu cat la Judecătoria Ploiești, pentru efectuarea de copii xerox pentru actele din dosarele aflate pe rol se pretind sume de bani, însă nu se eliberează nici bon fiscal si nici factura fiscala.
A învederat recurenta-reclamantă G. M. că, tot in mod nelegal si neîntemeiat a respins prima instanța si solicitarea sa de soluționare a problemei celor 1682 lei, suma pe care, deși s-a opus mereu la efectuarea expertizei topo si deși prin sentința rămasa definitiva s-a respins acțiunea in grănițuire intentata de S. G. ca vădit neîntemeiata, a fost obligata către expertul topo prin dispoziție menționata in viza aplicata pe raportul de expertiza la 08.11.2011, dispoziție menținută la termenele de judecata din 29.11.2011, 13.12.2011 și 14.02.2012.
Recurenta-reclamantă G. M. a mai arătat că instanța de fond a reținut, contrar realității ca expertul topo si-a primit integral întreaga suma încuviințata ca onorariu pentru efectuarea expertizei întrucât intimatul S. G. a achitat integral onorariul expertului topo, însă, în realitate S. G. a plătit doar suma de 1682 lei.
A susținut recurenta-reclamantă G. M. că, primind raportul de expertiza topo la dosarul nr._/197/2009, judecătoarea de la Judecătoria B. a admis si cererea de suplimentare a onorariul expertului topo cu suma de 3364 lei, obligând pe reclamantul S. la 1682 lei iar pe recurenta-reclamantă tot la 1682 lei către expert prin viza aplicata pe raportul de expertiza la 08.11.2011, dispoziție menținută la termenele de judecata din 29.11.2011, 13.12.2011, 14.02.2012.
A precizat recurenta-reclamantă G. M. că, având in vedere că încheierile menționate au valoare de titlu executoriu dar si împrejurarea ca intimatului S. G. i-a fost respinsa acțiunea in grănițuire promovata împotriva sa, nu exista niciun temei legal pentru ca aceasta să rămână obligata față de expert la plata sumei de 1682 lei – precizând totodată că, fiind ținuta fără titlu legal la plata sumei de 1682 lei către expert topo G., solicită obligarea paratului S. G. la plata respectivei sume către aceasta sau la plata acestei sume in numele său in contul expertului topo G..
A învederat recurenta-reclamantă G. M. că, tot in mod nelegal a cenzurat prima instanța si pretenția sa de obligare a paratului S. G. la plata către aceasta a sumei de 5851 lei, suma pe care reclamanta a trebuit sa o plătească cu titlu de despăgubiri, mandatarului său, care pentru a pregăti si asigura asistenta sa juridica in cauza nr._, devenita ulterior nr._/197/2009, si-a sacrificat zile din concediul legal de odihna si a apelat la concediu fără plata, pierzând remunerația cuvenita la locul de munca.
Astfel, recurenta-reclamantă a menționat că in mod nelegal i s-a respins solicitarea de a-și recupera suma de 874 lei plătită cu titlu de despăgubiri mandatarului său pentru zilele de concediu de odihna sacrificate de acesta pentru pregătirea si exercitarea apărării sale, apreciind ca acordarea acestora ar produce o îmbogățire fără justa cauza si legând acordarea despăgubirii de prezența doar la termenele de judecata - însă pentru a-și pregăti apărarea si pentru a o asista in fața instanței de judecata mandatarul său, care era obligat sa o apere in virtutea obligației impuse de codul familiei si de art. 10 din legea 303/2004, a fost nevoit sa-și ia si zile din concediu de odihna. Or, zilele de concediu de odihna sunt un drept, un avantaj sau un beneficiu pe care salariatul îl are pentru sine (odihna, diverse probleme sau hobby-uri, relaxare), astfel încât folosirea lor in alte scopuri implica o pierdere care trebuie suportata, în final, de cel culpabil de situația in legătura cu care au fost consumate acele zile și pierdute drepturile aferente.
A arătat recurenta-reclamantă G. M. că, dovedind ca mandatarul său, apelând la concediu de odihna, a fost prezent, asigurându-i asistenta juridica, la termenele de judecata din 08.01.2010, 26.02.2010, 25.06._11. 04.10.2011 la Judecătoria B., luându-și si alte zile concediu odihna pentru a-i pregăti apărarea si pentru deplasările efective la 06.01.2010 si 01.03.2010 si 13.03.2012 si 15.03.2012 - este evident prejudiciul înregistrat de acesta, prejudiciu care trebuie suportat de cel care l-a determinat prin introducerea acțiunii in grănițuire in mod neîntemeiat, adică de S. G. reclamantul din acțiunea in grănițuire ce a făcut obiectul cauzei nr._/197/2009. parat in prezenta cauza.
A precizat recurenta-reclamantă G. M. că mandatarul său, înregistrând acest prejudiciu avea dreptul, in baza art. 1549 cod civil (actual art. 2026 cod civil) la despăgubiri pentru pierderea suferita in executarea mandatului, pierdere pe care aceasta a acoperit-o, urmând sa recupereze suma plătită cu titlu de despăgubire de la S. G. prin intermediul prezentei acțiuni, astfel, fiind vorba despre o pierdere de necontestat – arătând totodată că orice alta soluție e contrara dispozițiilor legale dar si principiului echității, întrucât aceasta si fiul (mandatarul său) au fost târâți pe drumuri de familia de intimatul S. in mod total neîntemeiat prin intermediul acțiunii in grănițuire, fiindu-le restrânsă libertatea si drepturile civile (concediu de odihna si drepturile salariale in cazul fiului său) timp de 4 ani, pentru ca, la sfârșitul procesului acțiunea sa fie respinsa ca neîntemeiata prin sentința civila nr. 1606/03 mai 2012 a Judecătoriei Miercurea C., reținându-se ca proprietățile acestora sunt delimitate de semne exterioare vizibile, primii aproximativ 9 metrii liniari, fiind din panouri din lemn corect amplasate in teren in urma executării silite a deciziei definitive nr. 410/03.06.2008 a Curții de Apel C., iar restul din gard viu si trunchiuri de salcâm cu rădăcini in pământ corect poziționate in teren.
Recurenta-reclamantă a menționat și că suma de 874 lei plătită cu titlu de despăgubiri mandatarului său pentru zilele de concediu de odihna sacrificate de acesta pentru pregătirea si exercitarea apărării sale este chiar modica in raport cu împrejurarea ca acesta si-a pierdut aproximativ 9 zile din concediul de odihna (08.01.2010, 26.02.2010, 25.06.2010, 07.06.2011, 04.10.2011, 06.01.2010, 01.03.2010, 13.03.2012 si 15.03.2012), fiind deci compatibila cu principiul afirmat constant de Curtea EDO potrivit căruia acordarea cheltuielilor de judecata trebuie sa fie proporționala cu natura si complexitatea activității prestate si reputația celui care a acordat aceasta asistenta.
Recurenta-reclamantă G. M. a învederat de asemenea că, tot nelegal si neîntemeiat a cenzurat prima instanța si solicitarea sa de obligare a paratului S. G. să-i plătească suma de 4977 lei reprezentând despăgubiri pe care aceasta le-a plătit mandatarului său in baza art. 1549 cod civil (actual art. 2026 cod civil) pentru zilele de concediu fără plata (20 in intervalul 06.10._08 si 4 in intervalul 23.04._12), zile sacrificate de acesta pentru a-și pregăti si exercita efectiv apărarea.
De asemenea, a mai arătat recurenta-reclamantă G. M. că prima instanța a tras concluzia că exercitarea dreptului la apărare presupune doar simpla prezenta in fata instanței de judecata - or, exercitarea dreptului la apărare implică și procurarea documentelor si înscrisurilor depuse in probațiune, redactarea întâmpinării, conceperea si redactarea numeroaselor memorii depuse la dosarul cauzei, conceperea si susținerea celor 2 cereri de strămutare, ambele admise (de la Judecătoria Ploiești la Judecătoria B. si de la aceasta la Judecătoria Miercurea C.), deplasările pentru obținerea înscrisurilor in probațiune (ex: decizia definitiva nr. 410/03.06.2008 a Curții de Apel C. si actele acestui dosar – expertize, procese verbale.. au fost obținute prin deplasarea mandatarului său de la București la Judecătoria B. in intervalul 06.10._08 când a fost concepută si redactata si întâmpinarea).
A susținut recurenta-reclamantă G. M. că, având in vedere aceste aspecte, precum si faptul ca nu are cunoștințe juridice, iar la dosarul cauzei, pe parcursul celor 4 ani cat a durat judecata in fond a acțiunii in grănițuire au fost depuse nu mai puțin de 12 memorii, nu se poate aprecia ca suma de 3631 lei aferenta celor 20 zile de concediu fara plata efectuate de mandatarul său intre 6-31 octombrie 2008 nu-si găsește reflectarea in activitatea de pregătire si exercitare a apărării in cauza civila nr._, devenit ulterior, după strămutare, nr._/197/2009, aceasta și în condițiile in care specialitatea mandatarului său era drept penal, astfel încât a fost nevoit sa studieze dreptul material si procesual civil relevant spetei, practica judiciara aferenta, inclusiv practica CEDO folosita in actele depuse in scris de mine la dosarul cauzei.
A precizat recurenta-reclamantă G. M. că prima instanța a restrâns in mod nelegal si despăgubirile plătite de reclamantă mandatarului său pentru cele 4 zile concediu fără plată necesare pregătirii, exercitării si efectuării deplasării la Judecătoria Miercurea C. pentru concluziile pe fond de la termenul din data de 26.04.2012. apreciind ca doua zile erau suficiente, trebuind observat că, așa cum rezulta si din cererea aprobata de concediu fără plata pentru intervalul 23-26 aprilie 2012 si din bilețelul de salariu, mandatarul său era judecător la Curtea de Apel C., secția penala, iar pentru a face deplasarea la C. la Miercurea C. si întoarcerea in condiții de siguranța (dus-întors 1200 Km), pentru a concepe, redacta concluzii scrise si pentru a le sintetiza si expune oral la termenul de judecata din 26.04.2012 erau justificate 4 zile, 2 zile fiind insuficiente, ele consumându-se doar cu drumul și, prin urmare trebuie acordata suma de 1346 lei pentru cele 4 zile concediu fără plata 23-26 aprilie 2012, doua zile consumându-se cu transportul, una cu conceperea redactarea concluziilor scrise, iar alta zi fiind necesara prezentării la termenul de judecata si susținerea concluziilor in sinteza.
A arătat recurenta-reclamantă G. M. că era dificil să fie acordate in mod corect cheltuielile de judecata in condițiile in care prima instanța a reținut si împrejurări necorespunzătoare realității notând, la punctul 42 din considerente ca, la termenele din 07.01.2009, 07.06.2011 si 04.10.2011 fiul său n-ar fi fost prezent in instanța alături de mine, iar la termenele de judecata din 07.12.2009, 29.03.2011, 07.06.2011, 04.10.2011 si 26.04.2012 aceasta nu ar fi fost prezenta la judecata, însă cele reținute de instanța de fond sunt infirmate de cuprinsul încheierilor de ședința de la termenele de judecata precum si de chitanța de cazare pentru termenul din 26.04.2012 pe care chiar instanța de fond a luat-o in considerare ca fiind achitata de mine cu . număr de C.I., fiind depusa la dosarul cauzei.
A mai învederat recurenta-reclamantă G. M. că, caracterul nelegal al hotărârii recurate rezulta si din nelegala stabilire a cheltuielilor de judecata acordate acesteia in prezenta cauza de către instanța de fond, astfel, prima instanța a acordat in prezenta cauza cheltuieli de judecata in suma de 57,09 lei (timbru judiciar si taxa judiciara de timbru) or, în condițiile in care a socotit pretențiile sale întemeiate pentru suma de 803 lei, instanța era obligata să-i acorde cheltuielile de judecata in suma legala minima aceea de 76.74 lei (75,24 RON taxa judiciara de timbru si 1.50 RON timbru judiciar) și, aceasta pentru ca simpla introducere . taxele judiciare de timbru a sumei de 803 lei, pentru care instanța a considerat pretențiile sale ca întemeiate, ar fi dus la un rezultat de 76,74 lei cu titlu de cheltuieli de judecata obligatoriu a fi acordate (75.24 RON taxa judiciara de timbru si 1,50 RON timbru judiciar).
A solicitat recurenta-reclamantă G. M. admiterea recursului, casarea sentinței civile nr._/04.06.2013 pronunțata de Judecătoria Ploiești in dosarul nr._, si, in rejudecare, admiterea acțiunii sale astfel cum a fost formulata, in sensul obligării paratului S. G. la plata sumei de_ lei cu titlu de cheltuieli de judecata in dosarul nr._, devenit ulterior, după strămutare, nr._/197/2009, la care se adaugă plata cheltuielilor de judecata făcute in prezenta cauza (711 lei taxa judiciara de timbru si 3 lei timbru judiciar pentru soluționarea acțiunii in prima instanța + taxa judiciara de timbru si timbru judiciar pentru soluționarea prezentului recurs)
În drept, recurenta-reclamantă G. M. a invocat disp. art. 299 C.p.c., art. 3041 C.p.c., art. 312 C.p.c.
În motivarea recursului declarat, recurentul-pârât S. G. a arătat că prin acțiunea formulată reclamanta G. M., cu rea credința a solicitat suma de 10 000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata privind soluționarea dosarului nr._ al Judecătoriei Ploiești, devenit ulterior prin strămutare dosar nr. 245l9/197//2009, instanța înlăturând pretențiile mai mult decât exagerate ale reclamantei și a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată solicitate pe cale separată, astfel: suma de 100 lei ca titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând cazare la data de 26.04.20l2 conform facturii nr.426; suma de 673 lei, reprezentând remunerație mandatar G. C. A., pentru zilele de concediu fără plată, respectiv 2 zile privind termenul din 26.04.20l2, respectiv pentru zilele de 25 și 26.04.20l2, aceste cheltuieli fiind nelegal reținute și acordate reclamantei.
A susținut recurentul-pârât S. G.că, referitor la plata sumei de 100 lei, în considerentele sentinței, se reține că reclamanta a fost prezentă la data de 26.04.2013, la proces și nu mandatarul acesteia, iar cu privire la suma de 673 lei reprezentând zile concediu fără plată pentru mandatarul G. C. A., acestea nu sunt cheltuieli legate de soluționarea cauzei, pentru că era opțiunea mandatarului să o reprezinte pe reclamantă în procesul ce a format obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei Ploiești ulterior strămutat.
A precizat recurentul-pârât S. G.că, nu este un prejudiciu adus direct lui G. M. în procesul respectiv, nu sunt cheltuieli legate de asistență juridică dovedită cu chitanță, cum ar fi reprezentarea legală printr-un avocat și, G. C. A. mandatarul reclamantei G. M. este fiul acesteia, este judecător și modalitatea în care au înțeles să formuleze prezenta acțiune prin care au solicitat cheltuieli de 10.000 lei într-o acțiune de grănițuire, solicitând chiar și plata onorariului de expert pe care, însă nu l-au achitat, denotă reaua credință a acestora, fiind vorba de o conivență între reclamantă și mandatar, mamă și fiu.
A învederat recurentul-pârât S. G.că, concediul fără plată pentru zilele de 25.04.2012 și respectiv 26.04.20l2 nu pot face parte din cheltuielile de judecată, întrucât pârâtul nu s-a judecat cu mandatarul lui G. M., ci s-a judecată cu G. M., iar cheltuielile respective nu pot face parte din cheltuielile făcute de aceasta în legătură cu procesul.
A solicitat recurentul-pârât S. G.a se constata că obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată mai sus-arătate este netemeinică și nelegală, precum că nici suma de 30 lei xerocopie plan parcelar, nu este legală și credibilă, întrucât o xerocopie nu poate costa 30 lei și, pe cale de consecință, a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată.
Primindu-se dosarul pe rolul Tribunalului Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr._ la data de 27.09.2013.
La data de 24.04.2014 recurentul-pârât S. G. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă G. M., prin care a solicitat respingerea acestui recurs ca fiind nefondat sub toate aspectele, arătând că prin acțiunea principală, sub pretextul obținerii unor cheltuieli de judecată numai la instanța de fond pe cale separată, recurenta-reclamantă G. M. a solicitat suma de 100 milioane lei, sumă total neserioasă, ireală, cerere formulată cu rea-credință, în condițiile în care cheltuielile solicitate în apel și în recurs în aceiași cauză i-au fost respinse.
A arătatrecurentul-pârât S. G. că recurenta reclamantă pretinde cheltuielile mai sus-arătate, pretinzând că ar fi fost făcute cu procuratorul pe care l-a avut, fiul acesteia G. Giprian-A., de profesie jurist, iar mandatul în temeiul căruia, din când în când a fost reprezentată, deci nu la toate termenele de judecată, a fost reglementat ca un mandat cu titlu gratuit – susținând totodată că pretențiile formulate vizează cheltuieli asemenea unui avocat angajat unde însă trebuie dovedite în mod concret sumele achitate.
Cu privire la motivele de recurs formulate, recurentul-pârât S. G.a solicitat respingerea acestora, arătând că, în mod corect instanța a respins pretenția reclamantei de a i se achita cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 1540 lei reprezentând cheltuieli de transport și, în acest sens, recurenta a depus bonuri de benzină, dar fără să evidențieze și alte acte care să justifice transportul la termenele când aceasta a fost prezenta, ea sau mandatarul său.
A învederat recurentul-pârât S. G. că sunt depuse bonuri fiscale cum ar fi cel din 7.XII.2009 în valoare de 150 lei, care nu corespund nici unui termen de judecată, iar acțiunea reclamantei de recuperare a cheltuielilor de judecată a fost promovată la data de 12.02.2013, în condițiile în care solicită cheltuieli începând din luna ianuarie 2009 și până în luna aprilie 2012, dar niciun moment, aceasta nu a arătat modalitatea în care realizează transportul, daca are mașină personala, dacă are permis sau nu, cu ce mijloace de transport se deplasează și, în acest context, instanța de fond a considerat că a depune bonuri de benzină începând cu ianuarie 2009 pe care să le solicită printr-o acțiune pe care o promovează în anul 2013, presupune o justificare a acestor bonuri, pentru că oricine poate sa depună bonuri de benzină și să spună că le-a folosit pe o distanță pe care însă nu o poate dovedi.
A mai arătat recurentul-pârât S. G. că, nefăcându-se dovada concretă în contextul arătat mai sus, pretențiile reclamantei, 1540 lei, dintr-un total de 10 000 lei, au fost respinse.
A susținut recurentul-pârât S. G.că pretenția recurentei cu privire la respingerea cheltuielilor de judecată privind cheltuieli cu xerox-ul printr-un simplu bon la o singură dată în valoare de 86 lei de la un punct de lucru din B., fără însă a anexa o factură sau a detalia ce reprezintă suma înscrisă în bonul fiscal, nu putea fi considerată, decât nedovedită, întrucât cheltuieli de 86 lei reprezintă un număr foarte mare de copii ce nu puteau fi realizate o singură dată, într-un singur punct, pentru o cauză ce a durat și s-a întins pe o perioadă îndelungată, iar suma de 30 lei reprezentând taxă copiere plan parcelar, depus în dosarul nr._/197/2009 a fost considerată ca fiind o dovadă acoperitoare, deși este vorba de un înscris minimal care nu presupunea o asemenea cheltuială.
A precizat recurentul-pârât S. G. că o culme a relei credințe a recurentei, a reprezentat-o solicitarea de a i se plăti suma de 1682 lei reprezentând onorariu expert, sumă pe care aceasta nu a plătit-o niciodată, nu a fost achitată, pentru că expertiza față de refuzul acesteia de a achita partea de onorariu fixată de instanță, a fost achitată în totalitate de pârât și, în mod nelegal, recurenta pretinde plata cu titlu de despăgubiri de 5851 lei pentru mandatarul acesteia, pentru a pregăti și asigura asistența juridică, pentru sacrificiul mai multor zile de concediu legal de odihnă.
A menționat recurentul-pârât S. G.că mandatul a fost cu titlu gratuit, iar despăgubirile reprezintă acoperirea unui prejudiciu care nu au fost nici dovedite și nici nu puteau fi dovedite, pentru că mandatarul poate sa reprezinte partea în temeiul convenției de mandat și, mandatarul se angajează necondiționat, motiv pentru care nu poate să pretindă că, dacă și-ar lua zile din concediu de odihnă, acestea ar trebui achitate, pentru că pârâtul nu s-a judecat cu mandatarul recurentei-reclamante, ci cu reclamanta. Mandatul a fost liber consimțit, gratuit, fiind un raport între mamă și fiu, acesta fiind mandatarul reclamantei.
A arătat recurentul-pârât S. G.că atâta timp, cât pretinsul concediu luat este un concediu plătit, chitanța depusă în sensul ca a plătit fiului său cu titlu de despăgubiri suma de 5851 lei este împotriva mandatului cu titlu gratuit încheiat de către părți. Este evident concernul fraudulos între recurentă și fiul acesteia în calitate de mandatar pentru a obține niște sume de bani total nelegale și nejustificate.
A învederat recurentul-pârât S. G. că instanța a respins și cererea reclamantei de a plăti suma de 4977 lei, reprezentând despăgubiri pentru zilele de concediu fără plată, în temeiul art.1549 cod civil și, sub acest aspect instanța a constatat că cererea este neîntemeiată.
A susținut recurentul-pârât S. G. că instanța a verificat zilele concediului fără plată, acestea au fost 4 (patru) un singur termen regăsindu-se într-o zi când s-a solicitat concediu fără plată, astfel că, cererile fiind considerate nedovedite, instanța a acordat pentru 2 zile o despăgubire pe care pârâtul o consideră totuși neîntemeiată, față de motivarea pe care instanța a avut-o cu privire la cheltuieli justificative, rezonabile, pertinente și nu făcute cu rea credință.
În drept, recurentul-pârât S. G.a invocat disp. art. 115 C.pr.civ.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Tribunalul examinând cauza în raport de sentința recurată, situația de fapt reținută, de probele administrate în cauză, de criticile formulate și ținând seama de dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Referitor la recursul declarat de recurenta-reclamantă G. M., aceasta a criticat sentința instanței de fond sub un prim aspect vizând respingerea ca nedovedită a cererii sale de obligare a pârâtului S. G. la plata cheltuielilor de transport în sumă de 1540,18 lei efectuate de recurentă și mandatarul său în cei peste 4 ani cât a durat judecata litigiului dintre părți – invocând nesocotirea principiului contradictorialității, rolului activ și practicii judiciare.
Sub aceste aspect tribunalul constată că prima instanță a avut în vedere și a analizat probatoriul cu înscrisuri administrat de recurenta reclamantă în susținerea acestui capăt de cerere, respectiv bonurile fiscale depuse de aceasta la dosar, având în vedere datele emiterii și valorile acestor bunuri, cât și coroborarea lor cu termenele acordate în dosarul aflat succesiv pe rolul mai multor instanțe.
Astfel, instanța de fond a încuviințat probatoriile solicitate de părți în dovedirea susținerilor și cererilor formulate, probatorii care au fost administrate conform prevederilor art.167 cod pr. civilă - recurenta reclamantă depunând în consecință la dosar înscrisurile pe care le-a apreciat necesare în susținerea pretențiilor sale, iar instanța apreciind probatoriile astfel administrate, în raport de care a pronunțat sentința recurată.
Nu se poate deci aprecia că aceasta nu ar fi respectat principiul contradictorialității nepunând în discuție necesitatea administrării unor probatorii suplimentare în dovedirea capătului de cerere menționat, în condițiile în care rolul activ al instanței nu poate duce la o eventuală antepronunțare a acesteia prin aprecieri făcute înainte de încheierea dezbaterilor cu privire la forța probantă și coroborarea probatoriilor administrate.
În consecință, faptul că instanța de fond, cu ocazia pronunțării asupra capetelor de cerere formulate în cauză a apreciat că bonurile fiscale depuse de reclamantă la dosar nu fac dovada deplină a cheltuielilor de transport solicitate, în lipsa unor documente justificative, suplimentare cu privire la modalitatea de transport și la mijlocul efectiv de transport, nu poate fi apreciat ca un motiv de nelegalitate și netemeinicie a sentinței pronunțate de natură să atragă casarea sentinței și rejudecarea cauzei.
Un alt motiv de recurs formulat de recurenta reclamantă vizează neacordarea sumei de 86 lei reprezentând cheltuieli de xerocopiere acte, prin lipsirea de valoare probatorie a bonului fiscal depus în acest sens la dosar.
Și sub aspect însă, se constată că prima instanță nu a lipsit practic de valoare probatorie înscrisul menționat, ci doar l-a apreciat ca fiind insuficient pentru a face dovada deplină a pretenției formulate în sensul arătat, apreciind că simplul bon, neînsoțit de o factură fiscală, nu conține suficiente date pentru a dovedi ce reprezintă suma înscrisă pe acesta și nici dacă actele xerocopiate au avut legătură cu dosarul respectiv - considerentele prezentate la motivul de recurs anterior fiind de asemenea valabile și în cazul de față.
O a treia critică formulată de recurenta - reclamantă G. M. privește respingerea de către instanța de fond, a solicitării sale de obligare a pârâtului la plata sumei de 1.682 lei, reprezentând contravaloarea onorariu expert.
Sub acest aspect, tribunalul constată de asemenea că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a situației de fapt în raport de înscrisurile de la dosar și de dispozițiile legale aplicabile în cauză, constatând că pretenția reclamantei în sensul arătat este neîntemeiată în condițiile în care, deși i s-a pus în vedere pe parcursul soluționării litigiului în raport de care solicită cheltuielile de judecată, acesta nu a plătit suma respectivă cu titlu de onorariu expert, astfel că nu se justifică solicitarea acesteia de obligare a pârâtului la plata sumei de 1682 lei, numai în eventualitatea că, în viitor aceasta ar putea fi obligată să o achite.
Astfel, atâta timp cât expertul nu s-a întors împotriva recurentei pentru plata părții de onorariu la care fusese obligată cu cca. 3 ani în urmă, aceasta nu poate pretinde obligarea pârâtului la plata unei sume pe care ea însăși nu a achitat-o.
O a patra critică adusă sentinței instanței de fond se referă la cenzurarea cererii recurentei de obligare a pârâtului la plata sumei de 5.851 lei, reprezentând despăgubiri acordate mandatarului recurentei – reclamante care, se arată, pentru a-i pregăti si acorda asistența juridică și-a sacrificat zile din concediul legal de odihnă și a apelat la concediu fără plată, pierzând remunerația cuvenită la locul de muncă.
În soluționarea acestui capăt de cerere, tribunalul constată că instanța de fond a făcut o analiză temeinică și detaliată a înscrisurilor depuse în dovedirea susținerilor făcute privind efectuarea concediului de odihnă și fără plată, în raport de termenele acordate în cauză., reținând sub un prim aspect faptul că pentru zilele solicitate cu titlu de concediu legal de odihnă mandatarul recurentei a primit remunerația aferenta, acesta fiind un concediu plătit, astfel încât acordarea unei despăgubiri suplimentare pentru acele zile ar constitui o îmbogățire fără justă cauză.
În ce privește acordarea despăgubirilor pentru zilele de concediu fără plată, instanța de fond a admis în parte această cerere, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 673 lei reprezentând remunerația mandatarului G. C. A. pentru zilele de concediu fără plată din datele de 25 și 26 aprilie 2012, când mandatarul a fost efectiv prezent în instanță, luându-se în considerare și ziua anterioară necesară deplasării până la Judecătoria Miercurea C., unde a avut la acel moment desfășurarea procesului.
Pe de altă parte instanța de fond, verificând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în raport de termenele acordate, a constatat că restul sumei pretinse pentru celelalte perioade solicitate nu se justifică, iar în lipsa unui contract efectiv de asistență juridică în care, prin negocierea părților, se putea stabili un onorariu aferent pregătirii și susținerii apărării, precum și asistenței ori reprezentării recurentei reclamante - în cazul de față al pregătirii apărării efectuate pro bono de fiul recurentei, este practic imposibil de cuantificat timpul, efortul și contravaloarea bănească a demersurilor privind documentarea, procurarea documentelor, conceperea și redactarea diferitelor cereri și memorii în prezenta cauză – nefiind suficientă simpla declarație a mandatarului G. C. A. cuprinsă în chitanța depusă la dosar, în sensul că acesta ar fi primit suma solicitată.
În ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul, prin sentința instanței de fond, în favoarea recurentei-reclamante – acestea au fost acordate, în temeiul disp. art. 274 c.pr.civ., proporțional cu măsura în care cererea de chemare în judecată a fost admisă, potrivit prezentate în finalul considerentelor sentinței civile nr._/4.06.2013.
În ce privește recursul declarat de recurentul-pârât S. G., acesta a criticat sentința instanței de fond sub aspectul obligării sale la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 100 lei reprezentând cazare la data de 26.04.2012 conform facturii anexate - arătând că reclamanta a fost prezentă la data respectivă la proces și nu mandatarul acesteia; - a sumei de 673 lei reprezentând remunerație mandatar pentru zilele de concediu fără plată – arătând că reprezentarea reclamantei în proces era opțiunea mandatarului, iar suma respectivă nu reprezintă un prejudiciu direct adus reclamantei-recurente, nu sunt cheltuieli legate de o asistență juridică dovedită cu chitanță, fiind vorba de o conivență între recurentă și mandatar ; – precum și a sumei de 30 lei reprezentând xerocopie plan parcelar, întrucât o xerocopie nu poate costa atât.
Cu privire la suma de 100 lei reprezentând cazare la data de 26.04.2012, tribunalul constată că prima instanță a reținut în mod corect temeinicia acestei pretenții, care a fost dovedită cu factura fiscala nr. 426/26.04.2013, reprezentând taxa hotelieră în cuantum de 100 lei – factură emisă de ..R.L. din Miercurea C., pe numele recurentei-reclamante G. M. – reținându-se că data respectivă coincide cu data unuia din termenele acordate în cauză la Judecătoria Miercurea C., iar factura este emisă pe numele recurentei G. M., care domiciliază în București, justificând deci astfel deplasarea și cazarea în localitatea arătată, dată fiind distanța față de localitatea de domiciliu.
Astfel, susținerea recurentului-pârât că “recurenta a fost prezentă la termenul din 26.04.2013 și nu mandatarul acesteia”, este confirmată de emiterea facturii fiscale arătate pe numele acesteia, confirmând deci temeinicia solicitării acesteia și totodată, caracterul nefondat al motivului de recurs formulat de pârât în sensul arătat.
Referitor la suma de 673 lei reprezentând remunerație mandatar pentru zilele de concediu fără plată, tribunalul constată că instanța de fond a reținut în mod corect că se justifică rambursarea acestei remunerații de care a fost lipsit mandatarul recurentei-reclamante în data de 26.04.2012, când s-a prezentat la termenul de judecată acordat, dar și în ziua anterioară de 25.04.2012, având în vedere distanța dintre Ploiești și Miercurea C., care justifica durata efectivă a deplasării și ocuparea în acest sens a celor două zile menționate.
În sfârșit, referitor la suma de 30 lei reprezentând c/val. xerocopie plan parcelar - și aceasta este dovedită și a fost corect reținută de prima instanță, potrivit chitanței pentru creanțele bugetelor locale emisă de . de 30.10.2009, cuprinzând mențiunea expresă privind denumirea creanței - “ taxa copie plan parcelar” și suma - 30 lei, având aplicată ștampila comunei lipănești, jud. Prahova.
Având deci în vedere considerentele arătate, Tribunalul constată că motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă și de recurentul-pârât în cauză sunt nefondate, astfel că, în baza art. 312 alin.1 cu aplicarea art. 304 ind.1 Cod pr. civilă, va respinge ambele recursuri declarate de aceștia împotriva sentinței civile nr._/ 04.06.2013 pronunțată de Judecătoria Ploiești, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă G. M., domiciliată în București, .. 8, .. 2, . și în Ploiești, .. 8, ., jud. Prahova și recurentul - pârât S. G. prin procurator S. D., domiciliat în ., județ Prahova, împotriva sentinței civile nr._/04.06.2013 pronunțată de Judecătoria Ploiești, ca nefondate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24 aprilie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
C. N. G. M. C.-A. M.
GREFIER,
M.-D. B.
Operator de date cu caracter personal 5595
Red. C.A.M. /Tehnored. M.D.B.
2 ex./3.10.2014
Df._ Jud. Ploiești
Jf. V. G.
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 2125/2014. Tribunalul PRAHOVA | Fond funciar. Decizia nr. 636/2014. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
