Pretenţii. Decizia nr. 2711/2015. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2711/2015 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 16-09-2015 în dosarul nr. 2711/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2711
Ședința publică din data de 16.09.2015
Președinte: P. – A. A.
Judecător: Ș. O.-C.
Grefier: S. L.-F.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de apelanta-reclamantă S. M. FIELDS (fostă D.), CNP_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet de Avocat R. C., cu sediul în municipiul Câmpina, ., nr.80, ., ., împotriva sentinței civile nr. 786/26.02.2015 pronunțate de Judecătoria Câmpina, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S. C.-B., CNP_, domiciliată în B., ., ., ..
Cerere de apel timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 1432 lei, conform chitanței . nr._/11.05.2015, ce a fost anulată și atașată la dosarul cauzei.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul apelantei-reclamante, avocat R. C. și intimata-pârâtă, personal și asistată de avocat ales N. B. M..
Procedura de citare a părților legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, prin Serviciul Registratură, la data de 25.06.2015, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, iar la data de 13.07.2015, apelanta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, după care:
Tribunalul, verificându-și competența, constată că este competent general, material și teritorial să soluționeze cauza, conform disp. art. 482, art. 131 și art. 95 pct. 2 NCPC.
Apărătorul apelantei-reclamante și apărătorul intimatei-pârâte, având cuvântul pe rând, arată că nu mai au cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată apelul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Apărătorul apelantei-reclamante, având cuvântul în dezbateri, solicită ca în baza art. 480 alin. 2 NCPC să se dispună admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, ca fiind nelegală și netemeinică, iar pe fondul cauzei să se admită cererea de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 20.000 euro, cât și la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond și în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat. În motivare arată că instanța a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății și a aplicat greșit legea, reținând: „convenția încheiată la data de 09._, consemnată în cuprinsul înscrisului olograf intitulat declarație, are valoarea unui contract unilateral, prin care pârâta s-a obligat să restituie reclamantei suma de 20.000 euro în termen de 5 ani”.
Precizează că acest contract unilateral este de fapt o convenție bilaterală, rezultatul unei negocieri între două părți contractante, prin care debitorul obligației și-a luat angajamentul să facă o plată în termen de 5 ani de la data încheierii convenției, iar creditorul a acceptat plata, înscrisul original fiind înmânat și aflându-se în posesia creditorului. În fapt, mama reclamantei a plecat în SUA, iar pârâta a înscris cu mâna sa o declarație, pentru a constitui o garanție suplimentară. În opinia sa, se poate aprecia că această diferență nu reprezintă un împrumut și nici o sumă de bani ce poate fi catalogată drept o plată ilicită, așa cum a considerat instanța de fond, ci o datorie pe care intimata-pârâtă s-a obligat să o plătească într-un anumit termen.
În ceea ce privește prejudiciul înregistrat de apelanta-reclamantă, acesta constă în suma de bani datorată, în condițiile în care a primit numai jumătate din contravaloarea apartamentului, creanța fiind certă, lichidă și exigibilă și constând în obligația intimatei de a achita o sumă de bani.
Apreciază că instanța de fond a aplicat greșit legea, încălcând dispozițiile art. 397 NCPC, deoarece a acordat altceva decât s-a cerut, reținând la pagina 5 din sentință că: „sub acest aspect, instanța constată că obiectul prezentului litigiu, suma de 20.000 euro, reprezintă în fapt parte din prețul real al apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1546/12.08.2008 la BNP F. V. D., convenit de către părți și nedeclarat integral la data încheierii convenției în fața notarului, cu încălcarea prevederilor Legii 656/2002 și Legii 571/2003”.
Așadar, instanța a făcut o aplicare greșită a legii, deoarece a constatat că suma de 20.000 euro reprezintă o parte din prețul real al apartamentului. Prin dispozițiile art.2 coroborat cu art. 29 din Legea 656/2002 republicată, pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism se stabilesc sumele de bani ilicite ca fiind cele provenite din infracțiuni. În Legea 571/2003 privind Codul fiscal nu există o prevedere expresă care să sancționeze faptul că părțile unui contract nu au trecut în contract prețul real, încălcarea unor norme de natură fiscală neavând consecințe asupra valabilității actului juridic, deoarece se nu ține de condițiile de fond sau de formă ale acestuia. Consecințele, până Ia adoptarea OG 12/1998 (în prezent abrogată), care sancționează cu nulitatea atât actul public, cât și actul secret, în ipoteza declarării unui preț mai mic în contractul autentic, erau tot de ordin fiscal, părțile urmând a fi obligate la plata taxelor potrivit prețului real și la plata unor majorări.
Față de aceste considerente, considerând că instanța a făcut o apreciere subiectivă a normelor de drept, reținând că suma datorată este ilicită, în condițiile în care s-a dovedit buna-credință a apelantei care a locuit împreună cu intimata, cumpărătoarea obligându-se să-i achite diferența de preț în termen de 5 ani, solicită admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 20.000 euro, cât și la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat în apel și la fond. Depune concluzii scrise la dosar.
Apărătorul intimatei-pârâte, având cuvântul în dezbateri, solicită instanței să dispună respingerea apelului, apreciind că instanța de fond a analizat în mod corespunzător probele administrate, soluția dispusă fiind legală și temeinică. Astfel, în cauză, s-a susținut că la data de 09.05.2009 a existat o convenție între părți, iar intimata a dat o declarație unilaterală, dar, în condițiile în care, prin actul de vânzare-cumpărare părțile au convenit o sumă de vânzare în cuantum de 8.000 euro, iar a doua zi a fost achitată suma de 12.000 euro, este greșit să se susțină la acest moment că prețul real a fost de 40.000 euro. Face trimitere la literatura de specialitate, arătând că actul principal îmbracă forma autentică, astfel că se impune ca și declarația intimatei să îmbrace forma autentică, potrivit principiului accesorium sequitur principale. În condițiile în care a existat doar o declarație unilaterală de care, ulterior, intimata s-a dezis total, consideră că nu există o creanță certă, lichidă și exigibilă. În fapt, apelanta este nestatornică în susțineri, în petitul cererii sale introductive solicitând suma de 20.000 de euro, ca și cum între aceasta și intimată ar fi existat un contract de împrumut, ceea ce nu a fost dovedit, aspect recunoscut de reclamantă în răspunsurile la interogatoriu, ulterior susținându-se că suma de 20.000 euro a reprezentat jumătate din prețul apartamentului. În situația în care prețul era neserios, apelanta avea calea unei acțiuni în acest sens, dar nu poate invoca propria turpitudine. Între apelantă și intimată nu există niciun raport obligațional pentru a se achita suma de 20.000 euro, iar declarația intimatei este nulă întrucât nu îmbracă forma prevăzută de lege, urmând a fi avut în vedere principiul quod nullum est nullum producit. Față de cele arătate, solicită respingerea apelului, ca nefondat.
Apărătorul apelantei-reclamante, având cuvântul, în replică, arată că s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a declarației, dar instanța a respins această excepție, reținând că „excepția nulității declarației olografe datată 09.05.2009 invocată de către pârâtă este neîntemeiată, neexistând obligația încheierii în forma autentică a convenției de plată a prețului, numai actul juridic prin care se înstrăinează/dobândește o locuință fiind necesar a fi încheiat ad validitatem, între înscrisul olograf în litigiu și contractul de vânzare cumpărare neexistând un raport de accesorialitate”. Mai arată că intimata-pârâtă este cea care a redactat declarația, aceasta neavând cunoștințe juridice, astfel că a menționat „să restitui suma de”.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra apelului civile de față, constată:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Câmpina sub nr._, reclamanta Fields (fostă D.) S. M. a solicitat obligarea pârâtei S. C. B. să-i restituie suma de 20.000 euro, scadentă la data de 09.05.2009, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, a arătat că la data de 09 mai 2009, printr-un înscris intitulat „Declarație”, a convenit cu pârâta să-i restituie suma de 20.000 euro in termen de 5 (cinci) ani.
Reclamanta a învederat ca declarația a fost scrisa de mâna și semnata personal de către parata și a fost data in prezenta martorilor A. E. si A. M. A..
În drept, a invocat art. 1270, 1488, 1495, 1515, 1518 și 1522 NCC.
În susținerea cererii, a atașat, în copie, declarația datata 09.05.2009 (f. 8).
Prin întâmpinarea formulata la data de 22.07.2014, pârâta S. C. B. a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că dispozițiile legale invocate de reclamanta prin acțiune nu sunt incidente in cauza întrucât declarația a fost data sub imperiul vechiului cod civil.
În fapt, a arătat ca la data de 31.03.2008, în urma partajului de bunuri comune încheiat cu fostul soț a rămas fără locuință, motiv pentru care a acceptat propunerea reclamantei și a mamei acesteia de a cumpăra apartamentul nr. 16 situat in B., Fdt. Liliacului nr. 13, ., . sufragerie, dormitor, bucătărie, baie si hol in suprafața de 34,27 mp, in schimbul prețului de 8.000 euro, pe care vânzătoarea a declarat că l-a primit integral.
Contractul de vânzare cumpărare a fost autentificat de BNP F.-V. D. din B. sub nr. 1546/12.08.2008, reclamanta fiind reprezentata la vânzare de mama sa.
Pârâta a precizat că ulterior încheierii actului i-a mai dat reclamantei prin mandatara suma de 12.000 de euro, în total aceasta primind suma de 20.000 de euro, iar mandatara reclamantei A. O. a continuat sa locuiască împreuna cu ea si fiul sau in aceeași locuința încă o perioada lunga de timp.
După încheierea actului, pârâta a învederat că, atât reclamanta, cât și mama acesteia, au făcut presiuni continue asupra sa pentru a le mai achita suplimentar, in contul apartamentului, suma de 20.000 de euro. Pârâta a precizat ca le-a spus acestora că ar putea sa le mai dea niște bani, cu condiția sa vândă terenul care-i fusese atribuit prin actul de partaj voluntar, astfel încât nu există o obligație de restituire a vreunei sume de bani, reclamanta neînmânându-i niciodată vreo suma de bani.
Pârâta a mai arătat ca la data de 14.11.2013 reclamanta i-a comunicat ca nu are intenția sa o dea in judecată pentru diferența de preț a apartamentului cumpărat, stabilită ulterior încheierii actului, trimițându-i următorul mesaj: „Nu am intenția sa te dau in judecată si sper sa rezolvam aceasta situație. Eu nu am să scriu nicio procura in care să promit plata in cinci ani. Am să încerc să adun 7.000 de euro. Când o să am aceasta suma am să și-o dau, tu ii faci acte de vânzare-cumpărare lui mama și numai atunci renunț la cei 20.000 de euro si promisiune de plată a restului de 7.000 de euro in cinci ani”.
De asemenea, pârâta a mai precizat și că reclamanta a arătat explicit că suma de 20.000 de euro reprezintă, de fapt, prețul apartamentului cumpărat de la aceasta. „Când am promis ca îți fac acte de vânzare-cumpărare cu numai jumătate de plata eu m-am ținut de cuvânt. Acum este rândul tău sa te ții de cuvânt."
La data de 29.06.2013, pârâta a învederat că i-a comunicat reclamantei că este de acord sa-i revând apartamentul, având in vedere criza economică care a condus la scăderea considerabila a prețului imobilelor, și la data de 09.12.2013 i-a propus reclamantei să îi mai dea 8000 euro, aceasta suma fiind îndestulătoare.
La data de 24.12.2013, reclamanta i-a solicitat pârâtei să-i dea mamei sale suma de 10.000 euro, urmând ca între parți să înceteze orice obligație, arătând ca lăsase câteva obiecte electronice de uz gospodăresc in apartament (cuptor cu microunde, mixer, aspirator, mașina de călcat) care impuneau achitarea sumei de 2.000 de euro suplimentar, iar la data de 15.01.2014 reclamanta a arătat în mod explicit ca este de acord sa primească suma de 8.000 de euro, cu condiția sa i se restituie mamei sale bunurile.
Pârâta a mai arătat ca la aceeași data a fost de acord să-i dea 8.000 de euro, urmând sa facă demersuri pentru obținerea unui credit, cerând in schimb ca reclamanta sa dea o declarație ca renunța la suma de 20.000 de euro, pe care parata se obliga sa o achite prin declarația din 9 mai 2009.
În data de 26.01.2014, parata a învederat ca reclamanta și-a reconsiderat poziția si a menționat că valoarea apartamentului cumpărat este de 40.000 de euro.
Pârâta a precizat ca între ea si reclamanta nu a existat niciodată vreun contract de împrumut, suma de 20.000 de euro pe care s-a obligat sa o restituie având ca fundament renegocierea prețului apartamentului cumpărat prin act autentic, cu condiția sa vândă terenul. Aceasta a arătat ca nu se poate vorbi de un preț deghizat prin declarația data de ea, la presiunea mandatarei reclamantei la data de 9 mai 2009, ci doar de o renegociere a contractului, care insa imbrica forma abuzului de drept.
În dovedirea cererii a atașat, contractul de vânzare-cumpărare autentificat nr. 1546/12.08.2008, act de partaj voluntar, corespondenta e-mail si declarație datata 21.10.2013 (f. 24-42).
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a precizat ca în Legea pentru punerea in aplicare a Noului cod civil nu se precizează expres ca art. 1270, art.1488, art.1495, art.1515, art. 1518 NCC nu se aplica obligațiilor încheiate înainte de . Noului Cod Civil.
Referitor la susținerile paratei privitoare la vânzarea apartamentului, prețul negociat și acceptat de părțile contractante, cât s-a plătit sau ce mai era de plată, care a fost prețul trecut in contract, reclamanta a precizat că nu pot forma obiectul prezentei cauze.
Reclamanta a arătat ca pârâta datorează o suma de bani, reprezentând 1/2 din prețul unui apartament al cărei proprietar a devenit fără a achita prețul in integralitatea sa, și a învederat că nu a existat un contract de împrumut.
Reclamanta a precizat că prețul apartamentului a fost stabilit de părți la 40.000 euro, din care a primit numai suma de 20.000 euro, iar prin Declarația din 09.05.2009 pârâta s-a obligat sa plătească diferența de 20.000 euro, in timp de 5 ani de la încheierea acesteia.
La data de 15.10.2014, pârâta a invocat excepția nulității absolute a declarației întrucât nu îmbrăcă forma ad validitatem, excepție ce a fost unita cu fondul.
În cauza au fost administrate probele cu înscrisuri, interogatoriul părților (f. 91, 102-107) si testimoniala cu martorii L. M. L., A. M. A., C. L. E. și C. G. (f.95-98).
Prin Sentința civilă nr. 786/26.02.2015 Judecătoria Câmpina a respins excepția nulității absolute invocata de pârâta, ca neîntemeiată, și a respins acțiunea ca neîntemeiată, obligând reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.500 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1546/12.08.2008 de BNP F. - V. D., reclamanta, prin mandatar A. O., a vândut pârâtei apartamentul nr. 16 situat in B., Fdt. Liliacului nr. 13, ., . prețului de 8.000 euro, pe care vânzătoarea a declarat ca l-a primit în întregime de la parata (f. 24-25).
În realitate, din coroborarea poziției exprimate de părți prin întâmpinare și răspunsul la întâmpinare, corespondenta prin email purtată intre acestea (f. 27-41) si declarațiile martorilor audiați, instanța de fond a reținut ca prețul stabilit de către părți pentru vânzarea imobilului a fost de 40.000 euro, pârâta achitând reclamantei, la data încheierii contractului, pe lângă cei 8.000 euro menționați în cuprinsul acestuia, încă 12.000 euro.
Cu privire la diferența de 20.000 euro rămasa neachitata, pârâta a scris și semnat înscrisul sub semnătura privata intitulat „declarație”, datat 09.05.2009, prin care se obliga ca in termen de 5 ani să restituie aceasta suma reclamantei (f. 8).
În acest sens, instanța de fond a constatat că prin mesajul din 27 ianuarie (f. 29), pârâta recunoaște că oferta pentru apartament a fost de 40.000 euro, pe care ea a spus ca nu îi are, urmând a plăti 20.000 euro și restul când va vinde un teren, iar prin mesajul din 19 februarie (f. 28), răspunsul la întâmpinare (f. 48) și la interogatoriu (f. 102) reclamanta a precizat în mod expres că prețul apartamentului a fost stabilit de părți la 40.000 euro.
Instanța de fond nu a putut reține poziția pârâtei, referitoare la renegocierea prețului inițial de 8.000 euro al contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, ulterior încheierii acestuia in formă autentică, având în vedere că actul juridic nu a fost încheiat sub nicio condiție, iar părțile au încheiat un contract cu executare uno icto.
Prin urmare, excepția nulității declarației olografe datată 09.05.2009 invocată de către pârâta a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, neexistând obligația încheierii in forma autentica a convenției de plata a prețului, numai actul juridic prin care se înstrăinează/dobândește o locuința fiind necesar a fi încheiat ad validitatem, între înscrisul olograf in litigiu și contractul de vânzare cumpărare neexistând un raport de accesorialitate.
Față de dispozițiile art. 102 din Legea 71/2011, conform cărora contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa, prima instanță a apreciat că în cauza sunt incidente dispozițiile Vechiului Cod civil, inclusiv privind forța obligatorie a contractelor, obligația de a da, data plătii, drepturile creditorului și răspunderea debitorului.
În speță, instanța de fond a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 942 și urm. C.civ., și nu dispozițiile art. 1522 NC privind punerea în întârziere, prin raportare la art. 114 din Legea 71/2011.
Astfel, convenția încheiată la data de 09.05.2009, consemnată în cuprinsul înscrisului olograf intitulat declarație, are valoarea unui contract unilateral, prin care pârâta s-a obligat să restituie reclamantei suma de 20.000 euro în termen de 5 ani.
Pentru a fi însă valabilă și a produce efecte între părți, orice convenție trebuie să respecte cerințele imperative prevăzute de art. 848 C:civ., referitoare la capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obliga, obiectul determinat si cauza licita.
În ceea ce privește cauza, art. 966 și urm. C.civ. prevăd ineficacitatea obligației fondată pe o cauză nelicită, respectiv când este prohibită de legi, contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.
Sub acest aspect, instanța de fond a constatat că obiectul prezentului litigiu, suma de 20.000 euro, reprezintă, în fapt, parte din prețul real al apartamentului ce a făcut obiectul contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1546/12.08.2008 de BNP F. - V. D., convenit de către părți și nedeclarat integral la data încheierii convenției in fata notarului, cu încălcarea prevederilor Legii 656/2002 si Legii 571/2003.
În consecință, instanța de fond a reținut că reclamanta nu are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a unei obligații stipulate în favoarea și cu acordul său contrară legii, în vederea eludării dispozițiilor legale privind combaterea spălării banilor si plata impozitului aferent transferului de proprietate, respectiv taxelor notariale, motiv pentru care a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Față de dispozițiile art. 453 NCPC, prima instanță a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S. Mariuca Fields (fosta D.), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând în baza art. 480 alin. 2 NCPC, să se admită apelul și să se schimbe în tot hotărârea apelată, iar pe fondul cauzei să se admită cererea de chemare în judecată cu obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 20.000 euro, cât și la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat.
În motivarea cereri de apel, reclamanta a învederat că înțelege să critice sentința susmenționată, întrucât instanța a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecații, a aplicat greșit legea, iar pe aceste temeiuri reclamanta a fost prejudiciată în drepturile sale legitime.
În continuare, reclamanta a susținut că reclamanta, la acest moment, a primit numai jumătate din contravaloarea apartamentului, cealaltă jumătate reprezentând prejudiciul înregistrat la acest moment.
De asemenea, s-a menționat că instanța a făcut o apreciere subiectiva a probelor, întrucât a apreciat că înscrisul sub semnătura privată nu poate fi interpretat în mod de sine-stătător, ci numai in legătura directă cu contractul de vânzare-cumpărare, dar fără vreun efect asupra acestuia din urmă.
Reclamanta a mai arătat că simulația prețului nu a fost invocată în prezenta cauză. Astfel, au fost încălcate prevederile art. 6 NCPC, privind dreptul la un proces echitabil, cât și prevederile art. 22 NCPC, privind rolul activ pe care trebuia sa-l dovedească instanța.
În acest sens, reclamanta a precizat că cererea de chemare în judecată, așa cum a fost formulată, are caracterul unei acțiuni în pretenții, bazată pe un înscris doveditor sub semnătura privată, prin care pârâta Ș. C.-B. s-a obligat să restituie (să plătească) suma de 20.000 euro, în termen de 5 ani de la data încheierii acesteia, respectiv data de 09 mai 2009.
Or, această datorie de 20.000 euro reprezintă un titlu de creanță care îndeplinește toate condițiile legale, respectiv:
1. Este o creanță este certă, lichidă și exigibilă;
2. Creanța reprezintă o obligație de plata a unei sume de bani de către pârâtă, acceptată de reclamantă;
3. Înscrisul semnat de către pârâta, este acceptat de părți.
În continuare, reclamanta a susținut că instanța a reținut în mod corect două aspecte (pag. 4): unul cu privire la caracterul juridic al convenției dintre părți: „Astfel, convenția încheiata la data de 09.05.2009 consemnată în cuprinsul înscrisului olograf intitulat declarație, are valoarea unui contract unilateral, prin care pârâta s-a obligat să restituie reclamantei suma de 20.000 euro în termen de 5 ani", celălalt cu privire la excepția nulității absolute a declarației, invocată de pârâtă prin Precizările la întâmpinare, la termenul din 16.10.2014: „Prin urmare, excepția nulității declarației olografe datată 09.05.2009 invocată de către pârâtă este neîntemeiată, neexistând obligația încheierii în formă autentică a convenției de plată a prețului, numai actul juridic prin care se înstrăinează/ dobândește o locuința fiind necesar a fi încheiat ad validitatem, între înscrisul olograf în litigiu și contractul de vânzare-cumpărare neexistând un raport de accesorialitate ".
În continuare, reclamanta arătat că acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1522 alin. 1 NCC, privind punerea în întârziere a debitorului, cât și prevederile art. 102-103 din Legea pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil - la Capitolul VII, și implicit a prevederilor art. 969 din Vechiul Cod civil.
În aceste condiții, reclamanta a apreciat că instanța trebuia să se pronunțe asupra admisibilității cererii de chemare în judecata, strict în baza art. 397 NCPC (Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecații. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel), și, cu toate acestea, instanța a încălcat dispozițiile art. 397 NCPC, deoarece a acordat altceva decât s-a cerut.
Astfel, reclamantă a susținut că la pag. 5 din sentință, instanța a reținut: „sub acest aspect, instanța constată că obiectul prezentului litigiu, suma de 20.000 euro, reprezintă în fapt parte din prețul real al apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1546/12.08.2008 la BNP F. V. D., convenit de către părți și nedeclarat integral la data încheierii convenției in fata notarului, cu încălcarea prevederilor Legii 656/2002 si Legii 571/2003”.
Reclamanta consideră că în mod subiectiv prima instanță apreciază că sunt aplicabile dispozițiilor consemnate în cuprinsul înscrisului olograf intitulat declarație, dispozițiile Legii 656/2002 și Legii 571/2003.
În acest caz, se precizat că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii deoarece, acest lucru nu s-a cerut, dar nici nu este prevăzut de lege: în ceea ce privește un prim aspect, potrivit prevederilor art. 2 coroborat cu art. 29 din Legea 656/2002, republicată în 2012, pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism: art. 2 „În sensul prezentei legi: a) prin spălarea banilor se înțelege infracțiunea prevăzuta la art. 29; art. 29 (1) Constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani: a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând ca provin din săvârșirea de infracțiuni, in scopul ascunderi sau al disimulări originii ilicite a acestor bunuri sau in scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile sa se sustragă de la urmărire, judecata sau executarea pedepsei; b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând ca bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni; c) dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând ca acestea provin din săvârșirea de infracțiuni. (2) Tentativa se pedepsește. (3) Dacă fapta a fost săvârșita de o persoana juridica, pe lângă pedeapsa amenzii, instanța aplică, după caz, una sau mai multe dintre pedepsele complementare prevăzute la art. 53 ind. 1 alin. (3) lit. a) - c) din Codul penal. (4) Cunoașterea, intenția sau scopul, ca elemente ale faptelor prevăzute la alin. (1), pot fi deduse din circumstanțele faptice obiective”.
În acest sens, reclamanta a susținut că în toate cazurile menționate la art. 29 alin. 1 lit. a, b și c se face vorbire de „bunuri ce provin din săvârșirea de infracțiuni". Or, în speță, este vorba de o datorie a pârâtei către reclamantă, iar banii pe care trebuie să-i plătească pârâta, nu sunt rezultați din săvârșirea unei infracțiuni.
Așa după cum au declarat părțile, pârâta urma să vândă un teren și banii obținuți sau o parte din aceștia trebuia să-i remită reclamantei în limita sumei de 20.000 euro, bani reprezentând cea de a doua parte din prețul apartamentului.
În ceea ce privește un al doilea aspect, reclamanta a susținut că în Legea 571/2003 privind Codul fiscal nu există o prevedere expresă care să sancționeze faptul că părțile unui contract nu au trecut în acesta prețul real. Încălcarea unor norme de natură fiscală nu are consecințe asupra valabilității actului juridic, deoarece nu ține de condițiile de fond sau de formă ale acestuia și totuși consecințe juridice pe care și le asumă părțile prin declararea unui preț mai mic decât cel real ar fi următoarele:
Astfel, cu referire la plata impozitelor, în legislația fiscală există noțiunea de creștere de capital, cea ce reprezintă diferența dintre prețul de vânzare și acel preț evaluat la cadastru sau prețul de procurare declarat de părți.
În cazul în care va exista creștere de capital pe perioada fiscală declarată, se disting doua situații.
În prima situație, părțile, indicând în contract un preț mai mic chiar și decât cel cadastral, vor putea fi sesizate de inspectoratul fiscal, care este în drept să aplice metodele indirecte de estimare a venitului impozabil al persoanelor fizice, cu riscul ca pe lângă plata impozitului calculat, vânzătorul să fie obligat să achite și penalități fiscale.
De asemenea, o a doua situație ar fi când părțile vor indica drept preț de vânzare a imobilului valoarea cadastrală. În acest caz, metoda indirectă nu este aplicabilă, dar există riscul ca în cazul în care cumpărătorul va vrea să vândă ulterior imobilul procurat, la același preț la care a fost primit, iar noul cumpărător va dori ca în contractul de vânzare cumpărare să indice suma achitată de fapt pentru imobil și nu valoarea cadastrală, fără să întocmească vreo recipisă, vânzătorul, în final va suporta o sarcină fiscală excesiv de mare. (exemplu de calcul privind impozitul pe venit).
La fel, procurarea unui bun imobil și indicarea în contractul de vânzare-cumpărare a unei sume simbolice sau chiar și cea cadastrală, care în multe cazuri este mai mică decât valoarea reală a imobilului la care părțile au convenit, poate crea și unele inconveniente juridice în cazul unor procese de judecată.
Se cunosc situații când contractul de vânzare-cumpărare a imobilului este contestat, ca de exemplu în cazul unor vicii ascunse (părți ale imobilul construite neautorizat), iar soluționând cazul, instanța va dispune ca vânzătorul să fie obligat să restituie integral prețul primit conform contractului semnat.
Cu referire la plățile notariale, deși legea prevede că în cazul cumpărării unui teren sau unui alt bun imobil, cheltuielile de întocmire, autentificare notarială și de înscriere a contractului de vânzare-cumpărare în registrul bunurilor imobile, precum și cheltuielile de preluare a documentelor necesare, sunt puse în sarcina cumpărătorului, părțile sunt libere să deroge de la această regulă, urmând ca ambele să suporte cheltuieli în proporția convenită. Deși inițial, pe termen scurt, declararea prețului real impune o sarcină financiară mai mare părților, pe termen lung, ultimele au doar de câștigat.
În fiecare caz trebuie să fie vorba de un contract de vânzare a bunului imobil perfect, în care este determinat nu numai obiectul, dar și prețul, care așa cum afirmă literatura de specialitate trebuie să fie sincer, adică să fie cel real stabilit de părți.
În ceea ce privește un al treilea aspect, reclamanta a susținut că, până Ia adoptarea OG 12/1998 (in prezent abrogata), consecințele care sancționau cu nulitatea atât actul public, cât și actul secret, în ipoteza declarării unui preț mai mic în contractul autentic, erau tot de ordin fiscal (părțile urmând a fi obligate la plata taxelor potrivit prețului real si la plata unor majorări) sau penal (răspunderea pentru infracțiunea de fals in declarații).
Totuși, trebuie reținut că la acest moment nu există un denunț formulat împotriva pârtilor din prezenta cauza, pentru săvârșirea infracțiunii de fals in declarații.
Față de aceste considerente, dar și față de împrejurarea că pârâta, printr-o eventuala cerere reconvențională, nu a solicitat sa se constate nulitatea convenției ca fiind întemeiată pe o cauza nelicita, reclamanta a apreciat că instanța trebuia să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată strict în baza art. 397 NCPC pe ceea ce a solicitat reclamanta și nu să acorde altceva decât s-a cerut.
Astfel, în mod greșit instanța a reținut (p. 4) „în ceea ce privește cauza, art. 966 și urm. C.civ. prevăd ineficacitatea obligației fondată pe o cauză nelicită, respectiv când este prohibita de legi, contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”. „În consecință, instanța reține că reclamanta nu are dreptul la îndeplinirea integrală, exacta și la timp a unei obligații stipulate in favoarea și cu acordul sau contrara legii, în vederea eludării dispozițiilor legale privind combaterea spălării banilor si plata impozitului aferent transferului de proprietate, respectiv taxele notariale, motiv pentru care va respinge acțiunea ca neîntemeiata".
Pentru toate aceste motive de fapt și de drept, reclamanta a solicitat ca prin decizia ce se va pronunța, în baza art. 480 alin. 2 NCPC, să se admită apelul și să se schimbe în tot hotărârea apelată, iar pe fondul cauzei să se admită cererea de chemare în judecată cu obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 20.000 euro, cât și la plata cheltuielilor de judecata reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat.
În dovedirea cererii, apelanta – reclamantă a precizat că înțelege să se folosească de proba cu înscrisurile existente la dosarul cauzei.
Apelul a fost înregistrate pe rolul Tribunalului Prahova la data de 29.05.2015 sub același număr de dosar, respectiv nr._ .
Pârâta Ș. C.-B. a formulat la data de 25.06.2015 întâmpinare și, în baza probelor deja administrate la instanța de fond, a solicitat să se respingă apelul formulat ca nefondat, menținându-se Sentința civilă nr. 786/2015 pronunțată de Judecătoria Câmpina la data de 26.02.2015 ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, în ceea ce privește primul motiv de apel, pârâta a susținut că această critică vizează două aspecte potrivit celor menționate de către partea potrivnica: pe de o parte susținerea că instanța de fond a interpretat greșit actul judecații fără a preciza în mod concret în ce sens și totodată a aplicat greșit legea, fără a arata modalitatea în care s-a derulat acest lucru și fără a indica textile delege greșit aplicate pricinii deduse judecații. Or, aceste susțineri nu sunt însă argumentate corespunzătoare, urmând a fi înlăturate ca nefondate, întrucât sunt susțineri goale de conținut.
Astfel, din punctul de vedere al apelantei, înscrisul prezentat ca fiind izvor al obligației de plata, declarația sa, trebuia interpretată de sine stătător nu în legătură directă cu contractul de vânzare cumpărare al apartamentului, ceea ce este o opinie total greșită din punctul său de vedere. De altfel, susținere reclamantei, așa cum a arătat în alineatul precedent, este total eronată și urmează a fi înlăturată, întrucât intre înscrisul sub semnătura privată și contractul de vânzare-cumpărare încheiat între cele doua părți exista o legătura intrinsecă, așa cum a reținut de fapt instanța de fond.
În pricina dedusă judecații, înscrisul de care se prelevează apelanta în susținerea cererii de chemare în judecata nu va putea niciodată analizat în mod individual,7e 2 ci împreună cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 1546/12.08.2008 încheiat de părți, întrucât suma ce se dorește a fi plătită de către apelantă, reprezintă un preț suplimentar al apartamentului achitat in anul 2008, conform contractului de vânzare-cumpărare depus la dosarul cauzei.
Pârâtă a mai precizat că apelanta Fields este nestatornică în susțineri, astfel inițial în petitul cererii sale introductive solicită suma de 20.000 de euro ca și cum între aceasta și intimata S. C. B. ar fi existat un contract de împrumut, ceea ce nu a fost dovedit, fapt recunoscut ulterior de reclamanta în răspunsurile sale la interogatoriu.
Or, analizând răspunsurile apelantei la interogatoriul formulat de pârâta la fond, astfel cum a arătat în alineatul precedent, dar și din corespondența purtată între părți pe suport informatic, necontestată de apelantă, a rezultat fără dubiu că intimata-pârâtă nu datorează nicio sumă de bani reclamantei, înscrisul sub semnătură privată fiind încheiat la circa un an de zile de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
De altfel, intimata a susținut că, în condițiile în care suma prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare ca preț al contractului fusese achitată mandatarei, iar a doua zi aceasta primise suplimentar și suma de 12.000 de euro, nu se poate susține că pârâta mai datora ceva.
Ulterior, urmare a presiunilor, a început o nouă renegociere a prețului de către reclamanta, care se considera nemulțumită de prețul primit, deși ea și mandatara ei sunt cele care au insistat ca aceasta să cumpere apartamentul care era de vânzare si la momentul respectiv nu-l cumpăra nimeni, astfel că este clar că prețul achitat era just, deoarece notarul public a verificat grilele notariale și nu a făcut nicio obiecție cu privire la prețul achitat de pârâtă reclamantei la facerea actului.
Faptul că instanța de judecată nu a admis cererea apelantei nu echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, aceasta susținere făcuta de reclamanta este gratuita și lipsita de conținut negăsindu-și suport in materialul probatoriu administrat.
Totodată, în pofida susținerilor apelantei, instanța de judecata la fond a dat dovada de rol activ în prezenta cauza, a încuviințat probele propuse de parți, a audiat patru martori a făcut tot ceea ce legea din punct de vedere procedural îi permitea sa facă spre a afla adevărul.
Instanța de judecata a respins cererea ca fiind nedovedită, fapt care nu-i dă dreptul apelantei-reclamante să facă susțineri goale de conținut și defăimătoare la adresa judecătorului fondului. Se susține de către apelantă că acțiunea ei a fost formulată ca o acțiune în pretenții care se bazează pe un înscris doveditor sub semnătura privată care îndeplinește toate condițiile legale, ceea ce nu este adevărat, creanța pretinsă de apelanta-reclamanta nu era certă, lichidă și exigibilă.
Astfel că instanța de fond a apreciat în mod just ca înscrisul sub semnătura privată din 09.05.2009 are caracterul unui contract unilateral, întrucât a fost scris doar de pârâta și nu are la baza nicio obligație, conținutul raportului juridic obligațional fiind alcătuit din dreptul de creanța care aparține creditorului si obligația corelativa acestui drept, care incumbă debitorului
Mai mult, raportul de obligație poate fi, din punct de vedere al conținutului, simplu, atunci când o parte are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligații, sau complex, atunci când ambele subiecte au atât drepturi cât si obligații.
De altfel, în ceea ce privește conținutul raporturilor juridice de obligații, acesta este determinat prin voința pârtilor, atunci când izvorul obligației este contractul civil, respectiv legea, în cazul în care izvorul obligației este fapta juridica ilicita cauzatoare de prejudicii, iar faptul că intimata-pârâtă s-a obligat unilateral sa îi dea niște banii, fără ca să existe un raport obligațional efectiv, nu poate fi temeiul prezentei cereri așa cum încearcă să acrediteze, astfel că apreciază că cererea nu este justa și nu are niciun fundament legal pe care să se bazeze.
În fapt, așa cum a arătat la instanța de fond, intimata-pârâtă a semnat acest înscris ca urmare a presiunilor făcute de către mandatara reclamantei, care a locuit în casa pârâtei circa un an de zile după vânzarea apartamentului, dar și datorită unui divorț traumatizant care a cauzat pârâtei o îndelungă stare depresivă, împrejurare de care a profitat reclamanta.
Totodată, în speța dedusă judecații, nu se poate susține că este vorba de preț simulat, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca să pună în discuție simulația actului secret care s-a încheiat la un an diferență, ulterior actului public și care așa cum a fost definit de judecătorul fondului reprezintă doar un contract unilateral, pe care pârâta l-a contestat ulterior arătând în ce condiții a semnat apelanta a pretinde că instanța a acordat altceva decât a solicitat reclamanta.
De asemenea, intimata – pârâtă a susținut că instanța a acordat exact ceea ce s-a cerut, s-a solicitat o suma de bani însă pretențiile reclamantei nu au fost dovedite a fi juste și întemeiate, iar susținerea este subiectivă și părtinitoare. De asemenea, instanța s-a pronunțat asupra cererii apelantei, constatând că creanța nu este certă, lichidă și exigibila, situație în care singura soluție era să respingă acțiunea reclamantei.
În plus, instanța s-a pronunțat și asupra admisibilității cererii de chemare in judecata, deși apelanta arata exact contrariul în cererea sa de apel și consideră că prețul apartamentului a fost achitat integral încă din anul 2008, iar înscrisul denumit declarație al intimatei nu are eficiență juridică, întrucât pârâta își asuma o obligație de a achita o suma de bani pentru ceva inexistent, fără a exista un raport obligațional între părți.
Chiar dacă instanța de judecată susține că nu există un raport de accesorialitate, așa cum pârâta a arătat la fond, renegocierea prețului contractului nu se putea realiza între parți decât prin act adițional la contractual de vânzare-cumpărare, care trebuia să îmbrace forma autentică.
Astfel, la data de 31.03.2008, prin actul de partaj voluntar întocmit cu fostul său soț, Meserus V. D.-C., legalizat și autentificat sub nr. 576/2008 de BNP F. V. – D., i-a revenit terenul în suprafața de 2.823 mp categoria fâneață, situată în orașul B., . (fost Pct. G.), iar fostului soț i-a revenit apartamentul nr. 32 situat în orașul B., Fdt. Liliacului nr. 15, ..
Or, rămasă fără locuință, pentru a putea locui cu fiul său, pârâta a căutat o soluție pentru a-i putea asigura acestuia condițiile necesare pentru a locui civilizat, situație în care a căutata să își procure de urgență o locuință.
În atare condiții, cunoscute de reclamantă și de mama reclamantei A. V. O., pârâta a fost contactată de acestea și i s-a propus să cumpere . în orașul B. Fdt. Liliacului 13, ., .. cadastral 66/17; A: 16, intabulat in CF nr.21 /VII si CF nr. 21/VIII a localității B. compus din sufragerie, dormitor, bucătărie, baie și hol în suprafață de 34,27, balcon în suprafața de 2,60, teren în suprafața de 10,28 mp indiviz.
În acest sens, părțile au stabilit că prețul vânzării să fie 8.000 euro pe care vânzătoarea a declarat ca l-a primit în întregime, atât anterior actului, cât și la momentul întocmirii contractului de vânzare-cumpărare. Contractul de vânzare cumpărare a fost legalizat și autentificat de BNP F.-V. D. din B. sub nr. 1546/12.08.2008, reclamanta fiind reprezentata la vânzare de mama sa, care a avut o procura întocmită de reclamanta în acest sens, iar ulterior încheierii actului i-a mai dat reclamantei prin mandatara suma de 12.000 de euro, în total aceasta a primit de la subsemnata suma de 20.000 de euro.
Mandatara reclamantei, A. V. O., a continuat să locuiască cu ea și fiul său în aceeași locuința încă o perioadă lungă de timp, o parte din bunurile mobile ale acesteia fiind depozitate in apartamentul cumpărat de ea și, după încheierea actului, atât reclamanta cât și mama acesteia au făcut presiuni continue asupra sa pentru a le mai achita suplimentar în contul apartamentului suma de 20.000 de euro.
Astfel, așa cum arată și partea potrivnică, suma de 20.000 de euro nu a primit-o cu titlu de împrumut, așa cum s-a încercat inițial să se acrediteze de către reclamant, pentru a fi obligata sa o restitui. În lipsa acestui împrumut, fapt recunoscut expres de către reclamanta prin apărător in cererea sa denumita răspuns, pârâta a considerat că aceasta obligație de restituire nu există, iar declarația de care se prevalează reclamanta în susținerea cererii sale a fost semnată de pârâtă sub imperiul presiunilor psihice exercitate de mama reclamantei pe care aceasta a găzduit-o în apartamentul cumpărat o lunga perioada de timp.
De asemenea, martorii care au semnat acel înscris nu au asistat la înmânarea vreunei sume, la renegocierea contractului de vânzare cumpărare, astfel încât acest fapt nu are nicio relevanță (nici la vreo discuție între părțile contractante care să aibă ca obiect), iar în situația în care reclamanta aprecia ca prețul este neserios, avea la îndemâna o acțiune, se putea adresa instanței de judecată în termen de 6 luni de la încheierea actului și putea solicita modificarea prețului.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că prin noțiunea de preț serios prevăzută de art. 1303 C.civ. (art. 1660 alin. 2 NCC) se înțelege prețul care constituie o cauză suficientă a obligației luate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării.
Prețul serios presupune existența unei proporții între cuantumul prețului stabilit de părți și valoarea reală a lucrului vândut, și chiar dacă nu necesită o echivalență între preț și valoarea lucrului, este exclusă existența unei disproporții care nu este susceptibilă de justificare firească.
Înalta Curte a concluzionat că dacă prețul stabilit este inferior valorii propriu-zise a obiectului vândut nu înseamnă că prețul este neserios, la stabilirea prețului putând fî avute în vedere și alte criterii, această chestiune fiind o problemă de fapt lăsată la aprecierea instanțelor de fond.
În continuare, reclamanta pretinde că suma solicitată ar reprezenta 1/2 din prețul apartamentului vândut de aceasta în urma cu 6 ani, iar pentru ca suma de bani solicitată cu titlu de preț al apartamentului vândut sa fie reală, ar fi fost necesar ca părțile să renegocieze prețul imediat după încheierea actului printr-un act adițional la contractul de vânzare cumpărare, ceea ce însă nu s-a făcut.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți este guvernat de dispozițiile Codului civil din 1865, în vigoare la momentul tranzacționării, precum și de legile care reglementau la momentul încheierii actului tranzacțiile imobiliare, fiind exagerată poziția apelantei care face susțineri care nu au legătura cu aceasta cauză, iar în final se va observa că pârâta (analizând toate probele din dosar) nu a săvârșit nicio infracțiune.
În ceea ce privește evocarea unor prevederi din codul fiscal, pârâta a susținut că nu sunt nici acestea incidente în prezenta cauză, apelanta mai face o sumara dizertație în genere si asupra impozitelor si modului de calcul al acestora in diferite ipoteze, însă aceste aserțiuni nu au nici o legătura cu aceasta cauza.
De asemenea, intimata a precizat că apelanta nu a reușit sa facă dovada până în prezent că intimata S. C. B. nu a achitat prețul apartamentului vândut, prin situația creată și premeditată cu ingeniozitate de către apelantă se tinde și se solicita să se convingă instanța de judecata că intimata-pârâtă să mai achite încă o dată prețul apartamentului, fapt care este de neconceput.
În fapt, contractul de vânzare s-a încheiat in anul 2008, având toate clauzele negociate în fata notarului public, acceptate de către reclamanta prin mandatar, prețul fiind stabilit de asemenea prin contract.
În aceste condiții, a renegocia contractul în cauză după trecerea 6 ani de la încheierea sa și a pretinde o suma suplimentara de la intimata este o situație care urmează a fi cenzurată de către instanța, urmează să analizați si răspunsurile la interogatoriul administrat de pârâta intimatei - reclamante care sunt elocvente pentru a observa că suma ce o solicita aceasta de la pârâtă este variată de la 7.000 euro la 14.000 euro, ajungând la 20.000 de euro (răspunsuri 13 și 14,16 din interogatoriu) și, ca suma nu reprezintă împrumut rezulta din răspunsul la pct.8 interogatoriu.
De altfel, intimata – pârâtă a apreciat că declarația pe care a dat-o în cursul anului 2009 nu îndeplinește condițiile prevăzute de art.948 cod civil (vechiul cod civil) neavând nicio eficienta juridică.
Pentru toate aceste considerente, intimata – pârâtă a solicitat să se respingă apelul ca nefondat
La data de 13.07.2015, reclamantă S. Mariuca Fields a formulat un răspuns la întâmpinarea susmenționată, reiterând, în esență, susținerile din cererea de apel.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de apel formulate de reclamantă, dar și a dispozițiilor legale incidente, tribunalul apreciază că aceste motive sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
În fapt, se reține că la data de 12.08.2008 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1546 de BNP F. V. D., prin care numita A. O. (mama reclamantei) și reclamanta însăși, prin mandatar A. O., au vândut pârâtei apartamentul nr. 16 situat în or. B., Fdt. Liliacului, nr. 13, ..
Prețul vânzării a fost stabilit de părți la suma de 8.000 euro, în respectivul contract menționându-se că „eu, vânzătoarea, declar că l-am primit în întregime de la cumpărătoare, anterior și astăzi data semnării și autentificării prezentului contract”:
De asemenea, se mai reține, din susținerile reclamantei, coroborate cu afirmațiile pârâtei, ulterior acestei date pârâta i-a mai dat reclamantei, prin mandatar, suma de 12.000 euro, în contul aceleiași vânzări.
Tribunalul mai observă că prin cererea introductivă de instanță, reclamanta S. (fostă D.) M. Fields a chemat în judecată pe pârâta Ș. C.-B., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 euro.
Deși în petitul acțiunii reclamanta a folosit termenul de „restituire” a sumei respective, prin răspunsul la întâmpinare depus la prima instanță la data de 18.08.2014 (filele 47-48) reclamanta a motivat cererea în pretenții, arătând că respectiva sumă de bani reprezintă „1/2 din prețul unui apartament al cărei proprietar a devenit (pârâta, n.n.), fără a achita prețul în integralitatea sa”.
De asemenea, prin răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriul ce i-a fost luat (fila 105 dosar fond) reclamanta afirmă că „Suma nu reprezintă un împrumut. Suma de 20.000 euro reprezintă diferența de preț a apartamentului, așa cum a fost oferită de d-na C. Ș. în 2008 la vânzarea apartamentului”.
Prin concluziile orale cu ocazia dezbaterilor în fond la prima instanță, reclamanta a reiterat această motivare, arătând că suma de 20.000 euro ar reprezenta diferența prețului unui apartament, pe care pârâta s-a obligat să îl restituie.
În sfârșit, prin apelul declarat, reclamanta a arătat că „nu a susținut că ar fi fost vorba despre un împrumut” (fila 32 dosar apel).
În susținerea acestor pretenții, reclamanta a depus la dosar, în copie, un înscris sub semnătură privată intitulat „Declarație”, prin care pârâta declară pe propria răspundere că „se obligă ca în termen de cinci ani să restituie suma de 20.000 euro reclamantei”.
Acest înscris este datat 09.05.2009 (deci ulterior contractului de vânzare-cumpărare) și, pe lângă semnătura pârâtei, mai conține semnăturile a doi martori, respectiv A. E. și A. M. A..
În conformitate cu dispozițiile art. 9 NCPC, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității.
După cum s-a arătat în mod constant și în literatura de specialitate, acest principiu are în vedere dreptul părților de a dispune de soarta procesului, după cum urmează: 1) prin sesizarea instanței de judecată; 2) prin stabilirea cadrului procesual, atât în privința părților, cât și în privința obiectului; 3) prin dreptul reclamantului de a renunța la acțiune sau la dreptul subiectiv pretins; 4) prin dreptul pârâtului de a achiesa la pretențiile formulate de către reclamant; 5) prin dreptul părților de a încheia o tranzacție, 6) prin dreptul părților de a exercita calea de atac; 7) prin dreptul părților de a achiesa la hotărârea pronunțată.
În lumina acestui principiu, instanța va statua în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată, pronunțându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, dar în același timp doar asupra a ceea ce s-a cerut.
Fără îndoială, acest principiu comportă unele limitări, însă ele nu fac obiectul prezentei cauze.
Prin urmare, rezultă în mod indubitabil că prezenta cerere în pretenții formulată de reclamantă este motivată, în esență, pe faptul că pârâta-cumpărătoare nu a achitat întregul preț al vânzării, suma de 20.000 euro solicitată prin acțiune, reprezentând rest preț, neachitat de către pârâtă.
Așa cum s-a arătat mai sus, convenția prin care părțile au înțeles să vândă, respectiv să cumpere, în speță contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1546/12.08.2008, conține înțelegerea expresă și publică a părților, în sensul că prețul vânzării a fost stabilit (negociat) la suma de 8.000 euro. Contractul nu conține alte clauze care să prevadă faptul că prețul vânzării ar fi altul, și nici că pârâta ar mai datora vreo urmă de bani în contul dobândirii acelui apartament.
Fiind vorba despre un act juridic încheiat în anul 2008, în mod evident sunt aplicabile dispozițiile din Vechiul Cod civil, așa cum de altfel în mod corect a arătat și prima instanță.
Plecând de la susținerile reclamantei, în sensul că prețul real al vânzării ar fi fost în sumă de 40.000 euro, rezultă, în mod evident, că reclamanta dorește a înlătura cele consemnate în înscrisul autentic, ce a consemnat înțelegerea intervenită între părți.
Or, înscrisul autentic se bucură de o prezumție de autenticitate și validitate, potrivit art. 1.173 C.civ., până la proba contrară.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile 1.191 alin. 2 C.civ., nu se poate dovedi în contra celor inserate într-un înscris, dacă obiectul înscrisului respectiv are o valoare mai mare de 250 lei (cum este cazul contractului de vânzare-cumpărare din prezenta cauză).
Pe de altă parte, cei doi martori propuși de reclamantă au declarat faptul că nu au fost prezenți la negocierile dintre părți cu privire la prețul vânzării, astfel că acele aspecte relatate de aceștia au fost din comunicările făcute de părți lor.
Prin urmare, în lumina celor arătate mai sus, chiar dacă pentru alte considerente decât cele expuse de prima instanță în sentința apelată, tribunalul constată că acțiunea în pretenții formulată de reclamantă este neîntemeiată.
Prețul vânzării a fost în mod expres stipulat în contractul de vânzare-cumpărare la suma de 8.000 euro, nu există nicio clauză suplimentară în contract, legată de această temă, nu există niciun act adițional, autentificat, la acest contract, prin care părțile să fi convenit plata unui alt preț.
Nu pot fi primite criticile reclamantei, din apelul declarat, în sensul că prima instanță s-ar fi pronunțat pe altceva decât s-a cerut, deoarece, se observă că în mod corect judecătoria a constatat, în considerentele sentinței apelate, că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă suma de 20.000 euro, reprezentând parte din prețul apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
În schimb, trimiterile făcute de prima instanță la dispozițiile Legii 656/2002 și Legii 571/2003 nu își găsesc aplicabilitate în cauză, deoarece cauza de față nu se referă la o situație de spălare de bani, iar pe de altă parte, Legea 571/2003 nu mai conține o prevedere expresă prin care să fie sancționat cu nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare în care părțile treceau un preț mult mai mic decât cel convenit, așa cum prevedea art. 6 alin. 1 din OG 12/1998, conform căruia este nulă vânzarea prin care părțile se înțeleg, printr-un act secret, să se plătească un preț mai mare decât cel care se declară în actul autentic, act normativ abrogat prin Legea 343/2006.
Pe de altă parte, în cauză nu s-a invocat de către reclamantă o posibilă simulație a contractului de vânzare-cumpărare, sub aspectul prețului vânzării, dar, chiar și în această situație, este binecunoscut faptul că simulația este operațiunea juridică unitară care creează o aparență neconformă cu realitatea prin încheierea concomitentă a două acte juridice: unul public și unul mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial, de altul secret și adevărat care conține în sine acordul, implicit sau explicit, al părților de a simula.
Așadar, un element definitoriu pentru existența unei simulații cu privire la una din clauzele unui contract îl reprezintă faptul că al doilea act juridic, secret, dar adevărat, să fi fost încheiat anterior sau, cel mult, concomitent cu actul public.
Or, în cauza de față, respectiva declarație ar fi fost întocmită de pârâtă abia la data de 09.05.2009, deci ulterior datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1546/12.08.2008.
De asemenea, nici martorii audiați la prima instanță nu au declarat că au asistat personal la o eventuală înțelegere între părți (prealabilă ori concomitentă încheierii vânzării-cumpărării), ocazie cu care acestea să fi stabilit un alt preț al vânzării, respectiv 40.000 euro, în loc de 8.000 euro, cât s-a menționat în contract.
Prin urmare, tribunalul apreciază că în mod corect prima instanță a respins acțiunea în pretenții formulată de reclamantă, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 euro, reprezentând rest plată, chiar dacă pentru considerentele arătate în prezenta decizie.
În consecință, în raport de toate aceste considerente, în baza art. 480 NCPC, tribunalul va respinge apelul declarat de reclamanta S. M. Fields (fostă D.), împotriva sentinței civile nr. 786/26.02.2015 pronunțate de Judecătoria Câmpina, ca fiind nefondat.
De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 451-453 NCPC, tribunalul va obliga apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 2500 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanta-reclamantă S. M. FIELDS (fostă D.), CNP_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la CABINET DE AVOCAT „R. C.”, cu sediul în municipiul Câmpina, ., nr. 80, ., ., împotriva sentinței civile nr. 786/26.02.2015 pronunțate de Judecătoria Câmpina, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S. C.-B., CNP_, domiciliată în B., ., ., ., jud. Prahova, ca fiind nefondat.
Obligă apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată în apel.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.09.2015.
Președinte, Judecător,
P.-A. A. Ș. O.-C.
Grefier,
S. L.-F.
Red. O.C.Ș./tehnored. A.Ș.P.
4 ex./04.01.16
d. f._ - Judecătoria Câmpina
j. f. D. I.
Operator de date cu caracter personal nr. 5595
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 1400/2015.... | Fond funciar. Decizia nr. 2671/2015. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
