Pretenţii. Sentința nr. 2283/2014. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2283/2014 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 13-10-2014 în dosarul nr. 2283/2014
ROMÂNIA
T. P.
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2283
Ședința publică din data de 13.10.2014
Instanța constituită din:
Președinte: Ș. O. C.
Grefier: D. A.
M. Public a fost reprezentat prin procuror R. C.
din cadrul Parchetului de pe lângă T. P..
Pe rol fiind soluționarea acțiunii civile având ca obiect ”pretenții” formulată de reclamanții Z. V. cu domiciliul în Ploiești, ., județul P. si Z. O. cu domiciliul în București, .-88, . în contradictoriu cu pârâtul M. F. P. B. cu sediul în București, ., sector 5.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din 24 septembrie 2014 și au fost consemnate în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta sentință când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 29 septembrie 2014, ulterior la data de 06 octombrie 2014 și la data de 13.10.2014 când a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului P. la data de 21.04.2008 sub nr._, reclamanții Z. V. și Z. O. au chemat în judecată M. Finanțelor P. București, solicitând să fie obligat statul român la plata sumei de 3.000.000 euro, ce reprezintă salariul plus despăgubirile morale pentru perioada cât autorul acestora, B. V., în prezent decedat, a fost condamnat pe criterii politice, la 20 de ani muncă silnică și a executat închisoare în perioada august 1958-august 1964.
În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că tatăl acestora, B. V., a fost condamnat prin sentința penală nr. 140/1959 a Tribunalului M. București la 20 de ani închisoare pentru fapte prevăzute și pedepsite de art. 209 Cod penal anterior, iar recursul a fost respins prin decizia nr. 718/1959 a Tribunalului M. Regiunea a II-a Militară, în consecință, fiind depus cu mandatul nr. 257/1959 la Penitenciarul Formațiunea 0622 de unde a fost pus în libertate fiind grațiat prin decretul nr. 411/1964.
S-a mai susținut că, în anul 1968, Procurorul general al Tribunalului Suprem a promovat recursul în supraveghere, iar prin decizia nr. 127/1968, a fost casată sentința de condamnare cât și decizia de respingere a recursului, dispunându-se rejudecarea cauzei de către T. M. Teritorial București. În rejudecare s-a dispus achitarea autorului reclamanților pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. 1 Cod penal anterior, în baza art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 lit. a C.proc.pen. pe considerentul că faptele imputate nu au fost dovedite.
Reclamanții au mai susținut faptul că sentința penală nr. 14/1969 prin care s-a stabilit că tatăl acestora a fost condamnat printr-o eroare judiciară nu a reparat daunele psihice morale și sociale la care a fost supus.
Pârâtul a formulat întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune.
Prin sentința civilă nr. 217/26.01.2009 T. P.a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată prin întâmpinare și a respins acțiunea, ca fiind prescrisă, hotărâre menținută de Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 84/17.04.2009.
Prin decizia nr. 9733/30.11.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei nr. 84/17.04.2009, a casat ambele hotărâri pronunțate în cauză și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constatat că Legea 221/2009 a intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei, fiind de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfășurare, fiind expresia voinței Statului Român de a repara o anumită categorie de erori săvârșite în perioada regimului comunist, cauza urmând a fi rejudecată prin prisma dispozițiilor Legii 221/2009.
Acțiunea a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului P., în rejudecare, la data de 15.07.2010.
La data de 15.04.2011 reclamanții și-au precizat acțiunea, solicitând a se constata caracterul politic al condamnării suferite de autorul acestora, B. V., prin sentința penală nr.140/1959 a Tribunalului M. București, precum și obligarea pârâtei la plata daunelor solicitate atât prin prisma dispozițiilor Legii 221/2009, cât și ale art. 998-999 C. civ.
La data de 10.06.2011, reclamanții și-au modificat acțiunea, în sensul solicitării ca pârâtul să fie obligat la plata contravalorii bunurilor confiscate prin procesele-verbale de percheziție încheiate la data de 12.08.1958, respectiv 24.11.1958.
În motivarea cererii de modificare a acțiunii principale, reclamanții au indicat faptul că prin procesul-verbal de percheziție din data de 12.08.1958, au fost confiscate autorului acestora o armă de vânătoare Scom Eribar, precum și accesorii pentru folosința acesteia, respectiv 39 de cartușe, centură de piele, cartușier, tub aluminiu pentru cartușe, dopuri de pâslă pentru cartușe vânătoare, o cutie tablă alice.
De asemenea, au menționat că prin procesul-verbal încheiat la data de 24.11.1958 au fost confiscate autorului reclamanților obiectele de îmbrăcăminte menționate și care nu au mai fost restituite acestuia.
La data de 20.03.2012, reclamanții și-au precizat acțiunea, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării suferite de autorul acestora, dispusă prin sentința penală nr.140/1959, pronunțată de T. M. București, prin care acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 20 de ani închisoare – muncă silnică și degradare civică pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale.
De asemenea, au solicitat și plata drepturilor bănești cuvenite acestuia, calculate conform mențiunilor carnetului de muncă al acestuia, precum și a contravalorii pensiei militare aferente perioadei august 1958-iunie 1967.
Totodată, reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la plata contravalorii bunurilor confiscate prin procesele-verbale de percheziție încheiate la data de 12.08.1958, respectiv 24.11.1958, precum și acordarea daunelor morale, în modalitatea în care acestea au fost indicate prin cererea introductivă, având drept temei juridic disp. art. 998-999 C. civ..
Prin sentința civilă nr. 933/27.03.2013 T. P.a respins acțiunea, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut că, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea221/2009, „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06.03._89, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06.03.1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06.03.1945”.
Prin sentința penală nr. 140/1959 a Tribunalului M. București, autorul reclamanților, numitul B. V., a fost condamnat la o pedeapsă de 20 de ani închisoare pentru fapte prevăzute și pedepsite de art. 209 Cod penal anterior (crimă de uneltire împotriva ordinii publice).
Recursul a fost respins prin decizia nr. 718/18.03.1959 a Tribunalului M., Regiunea a II-a militară, autorul reclamanților fiind depus cu mandatul nr.257/1959 emis de T. M. București la Penitenciarul Formațiunea 0622 Aiud, de unde a fost pus în libertate fiind grațiat prin Decretul nr. 411/1964.
În anul 1968, Procurorul General al Tribunalului Suprem a promovat recursul în supraveghere, iar prin decizia nr. 127/05.11.1968 a fost casată sentința de condamnare, cât și decizia de respingere a recursului de la acea dată, dispunându-se rejudecarea cauzei de către T. M. București.
Cauza a fost rejudecată, iar prin sentința nr. 14/16.02.1969 T. M. București a dispus achitarea autorului reclamanților pentru săvârșirea infracțiunii sus-menționate, pe motiv că faptele imputate acestuia nu au fost dovedite și nu există probe spre a se stabili vinovăția lui.
Având în vedere această împrejurare, potrivit căreia autorul reclamanților a fost achitat în final, capătul principal de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării suferite de autorul reclamanților nu se mai încadrează în prevederile Legii 221/2009. Chiar dacă s-ar admite că autorul reclamanților a fost condamnat nu se impune oricum în mod automat, constatarea caracterului politic, ci doar dacă se încadrează în prevederile art. 1 din Legea 221/2009 alin. 1-4.
Instanța a mai reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3 milioane de euro, din care în parte reprezintă daune morale.
Referitor la repararea acestui prejudiciu, s-a apreciat că, prin natura lor, daunele morale nu sunt susceptibile de un calcul precis, nici sistemul nostru legislativ și nici chiar normele comunitare neprevăzând un mod concret care să le repare pe deplin, fie ele constând în dureri fizice sau psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă ar putea aduce victimei unele alinări sau satisfacții în această materie, iar principiul reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.
În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani, de natură a-i permite să-și aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa.
S-a mai arătat că acesta a fost și raționamentul legiuitorului la adoptarea Legii221/2009, care în forma sa inițială prevedea în cuprinsul art. 5 alin.1 lit. a teza I posibilitatea persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, a soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederea legală menționată anterior a fost, însă, declarată ca fiind neconstituțională prin decizia nr. 1358 pronunțată de Curtea Constituțională la data de 21.10.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761/15.11.2010.
În cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
S-a mai apreciat, totodată, că „nu poate exista decât o obligație «morală» a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă”, menționându-se, de asemenea, că de altfel, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor”.
Totodată, s-a mai reținut ca instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda, precum și că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative și că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege apreciate a fi neconstituționale au același scop ca și indemnizația prevăzută de art.4 din Decretul-lege118/1990 și nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile, prin urmare acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 contravine art. 1 alin. 3 și 5 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Conform prevederilor art. 31 alin. 3 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [... ], nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
În speță, s-a constatat că, la momentul pronunțării prezentei hotărâri, s-a împlinit termenul de 45 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, fără ca în acest interval Parlamentul să fi pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că respectivele dispoziții și-au încetat efectele juridice.
Prin urmare, în baza acestor considerente, a respins cererea privind acordarea daunelor morale, formulată de reclamanți, ca inadmisibilă.
În ceea ce privește indicarea, pe lângă a prevederilor Legii 221/2009, a temeiului de drept, respectiv a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., s-au reținut, în primul rând, considerentele deciziei de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia s-a dispus rejudecarea cauzei prin prisma dispozițiilor Legii 221/2009, iar în al doilea rând faptul că, ulterior trimiterii spre rejudecare a cauzei prin prisma acestor dispoziții legale, reclamanții și-au precizat acțiunea, indicând și un al doilea temei de drept pentru acordarea daunelor morale, respectiv prevederile art. 998-999 C civ.
Totodată, tribunalul a apreciat că modificarea, pe parcursul soluționării cauzei, a temeiului juridic invocat inițial în acțiune, determinată de soluțiile pronunțate de Curtea Constituțională în sensul menționat anterior, și solicitarea de analizare a acțiunii în baza noilor temeiuri de drept, este inadmisibilă, deoarece dreptul subiectiv civil afirmat, pentru a se bucura de protecția juridică a acțiunii, trebuie să fie exercitat în limitele sale externe și interne, condiție neîndeplinită în această situație din moment ce se urmărește deturnarea dreptului recunoscut prin dispozițiile Legii221/2009 de la scopul în vederea căruia a fost consacrat.
T. a mai reținut că prin ultima precizare a acțiunii, cea din data de 20.03.2013, reclamanții au solicitat acordarea drepturilor bănești cuvenite autorului acestora, calculate conform mențiunilor carnetului de muncă (sumă ce se încadrează în cuantumul de 3.000.000 euro solicitat inițial prin cererea introductivă), a contravalorii pensiei militare aferentă perioadei august 1958-iunie 1967 și a contravalorii bunurilor confiscate prin cele două procese-verbale de percheziție din 12.08.1958 și 24.11.1958.
A apreciat instanța de fond că din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 și ale Legii 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al Legii de reparație 10/2001, modificată și completată prin Legea 247/2005, poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate anterior, la prevederile Legii 10/2001 și ale Legii 247/2005.
Or, în domeniul de reglementare al Legii 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobilele prin destinație) (vezi art. 6 alin. 1 și 2 din legea 10/2001).
În consecință, s-a constatat că, în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii 10/2001, însă în cauză este vorba de bunuri mobile confiscate de regimul comunist care nu intră, dată fiind natura lor, în sfera de reglementare a acestei legi. Mai mult decât atât, Legea 221/2009 nu prevede posibilitatea acordării drepturilor bănești solicitate de către reclamanți.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții Z. V. și Z. O. care au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ, susținând că hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală în raport de dispozițiile art. 1 din Legea 221/2009, deoarece autorul lor a fost condamnat politic printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și a executat 10 ani de muncă silnică.
Referitor la precizarea la acțiunea introductivă, prin care s-a solicitat obligarea Statului Român, prin M. Finanțelor P., la plata contravalorii bunurilor confiscate prin procesul-verbal încheiat la data de 24.11.1958, respectiv pentru arma de vânătoare Scam Eribar, centura din piele și cartușier, 39 cartușe calibru 12, recurenții arată că în mod eronat instanța a respins cererea ca inadmisibilă, apreciind că bunurile confiscate nu se circumscriu condițiilor impuse de Legea 10/2001, respectiv Legea 247/2005.
Învederează recurenții că Legea 221/2009 constituie temei legal pentru restituirea prin echivalent, atât a bunurilor imobile preluate în urma aplicării masurilor abuzive prevăzute de acest act normativ, cât și a bunurilor mobile, întrucât legiuitorul se referă în cuprinsul art. 5 alin. 1 lit. b la „bunuri confiscate”, fără a face vreo distincție între cele mobile și cele imobile.
Apreciază recurenții că Legea 221/2009 este singurul act normativ apărut după anul 1989 care reglementează restituirea bunurilor mobile confiscate, spre deosebire de bunurile imobile preluate abuziv de către stat și care au beneficiat de reglementari repetate prin Legea 18/1990 și Legea 10/2001. Confiscarea este o sancțiune aplicată în cazul unor infracțiuni grave împotriva avutului obștesc sau securității statului, constând în trecerea în patrimoniul statului a bunurilor condamnatului, instituție total diferită de cea a preluării bunurilor unor anumite categorii sociale ca efect al naționalizării.
În ceea ce privește precizarea la acțiunea introductivă, față de data introducerii cererii, 21.04.2008, a temeiului de drept invocat inițial, art. 504 alin. 1 și 3 C.proc.pen. și a principului neretroactivității legii civile, recurenții consideră că în mod greșit instanța a apreciat că este inadmisibilă cererea de obligare a Statului Român prin M. Finanțelor P. la plata drepturilor bănești cuvenite autorului lor, precum și la contravaloarea pensiei militare aferentă perioadei august 1958-iunie 1967, astfel cum acestea au fost calculate prin expertiza în specialitatea topografie Duminica P. și evaluate la suma de 59.308 lei.
Obiectul acestui capăt de cerere în reprezentă drepturile bănești pe care autorul lor ar fi trebuit să le primească în funcția de sef secție secretariat, conform mențiunilor din cartea de munca, dacă nu ar fi fost arestat abuziv, cu sporurile aferente beneficiarilor Ordinului Steaua României în grad de cavaler cu care acesta a fost decorat, precum și pensia militară de care a fost privat ca urmare a sentinței penale indicate, de la momentul arestării și până la data decesului său.
În opinia recurenților, instanța de fond în mod greșit a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind acordarea drepturilor bănești cuvenite autorului lor, deoarece este evident că pretențiile întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. și daunele morale nu au aceeași natură juridică, fiind reglementate distinct și, ca urmare, nu pot fi asimilate.
Prin decizia civilă nr. 2594/02.10.2013 Curtea de Apel Ploiești a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la T. P..
Pentru a pronunța această decizie, instanța de control judiciar a reținut că prin cererea formulată inițial de reclamanți și înregistrată pe rolul Tribunalului P. la data de 21 aprilie 2008 s-a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru perioada cât tatăl acestora a fost condamnat pe criterii politice la 20 de ani de muncă silnică și a executat închisoare între august 1958 - august 1964, fără a preciza temeiul de drept al cererii lor.
Față de precizarea ulterioară a temeiului prevăzut de art. 504 C.proc.pen., prima instanță a respins ca prescrisă cererea .
Pe parcursul judecării apelului, la data de 2 iunie 2009, Parlamentul României a adoptat Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin care legiuitorul a înțeles să definească ce se înțelege prin „ condamnare cu caracter politic” și a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen, de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterul politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate de lege ( art.1 alin.4, art.4), și văzând obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că această lege este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamanților, inclusiv sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune.
Acest act normativ, care a intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei, este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în decurs de desfășurare, fiind expresia voinței statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârșite în perioada regimului comunist, Înalta Curte a stabilit ca îndrumare obligatorie pentru instanța de trimitere să analizeze cauza prin prisma dispozițiilor Legii 221/2009.
Dispozițiile acestei legi au fost invocate drept temei al precizărilor de acțiune formulate de către reclamanți în rejudecare la data de 15.04.2011, 10.06.2011 și 20.03.2012 pe lângă prevederile art. 998-999 C. civ., temeiuri avut în vedere de prima instanță cu ocazia soluționării cauzei.
Față de cele arătate Curtea nu a luat în seamă precizările făcute de către recurenți în recurs privind incidența în cauză și aplicarea dispozițiilor art. 504 alin. 1 și 3 C.proc.pen., care constituie, față de cererea precizată cu care a fost investită instanța de fond după casarea spre rejudecare, o modificare a temeiului de drept, ce nu poate fi invocată direct în recurs.
S-a constatat că în rejudecare, prin sentința civilă nr. 933 pronunțată la data de 27 martie 2013, T. P. a respins ca inadmisibilă cererea formulată și precizată de către reclamanți, apreciind că nu sunt admisibile în cauză dispozițiile speciale ale Legii 221/2009.
Din cuprinsul practicalei sentinței recurate, s-a constatat însă că instanța a pus în discuție concluziile raportului de expertiză, după care a acordat cuvântul pe fondul cauzei fără a pune în discuția părților considerentele de inadmisibilitate pe care și-a întemeiat ulterior soluția de respingere a cererii.
Curtea a considerat, față de cele arătate, că instanța de fond a apreciat greșit asupra incidenței dispozițiilor speciale ale Legii 221/2009 în cauză și a soluționat cauza pe inadmisibilitate, fără a pune în discuția părților aceste aspecte, conduită de natură a afecta principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității.
Din modul de reglementare a dispozițiilor cuprinse în art. 129 C.proc.civ., rezultă că judecătorii fiind obligați să respecte contradictorialitatea și dreptul la apărare al părților, ca principii ale procesului civil, sunt datori să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau întâmpinare.
Cum în speță inadmisibilitatea cererii nu a fost pusă în discuția părților, Curtea a apreciat că în mod eronat prima instanță, a soluționat cauza în acest mod pronunțând o sentință lipsită de predictibilitate, care pune în evidență încălcarea de către aceasta cu ocazia judecății a contradictorialității și dreptului la apărare al părții.
Analizând pe de altă parte situația autorului reclamanților B. V., Curtea a reținut că acesta a fost condamnat prin sentința penală nr. 140/1959 a Tribunalului M. București la 20 de ani închisoare pentru fapte prevăzute și pedepsite de art. 209 din Codul penal anterior, iar recursul a fost respins prin decizia nr.718/1959 a Tribunalului M. Regiunea a II-a Militară.
Din faptul că a fost depus cu mandatul nr.257/1959 la Penitenciarul Formațiunea 0622 de unde a fost pus în libertate ca urmare a grațierii, prin Decretul nr. 411/1964, a rezultat că acesta a efectuat efectiv pedeapsa de peste 5 ani de închisoare, care nu a fost înlăturată prin casarea potrivit deciziei nr. 127/1968, ca urmare a admiterii recursului în supraveghere, a celor două hotărâri și prin achitarea sa în rejudecarea cauzei.
S-a apreciat astfel că s-a dispus pentru autorul reclamanților, în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, o condamnare printr-o hotărâre care pe o perioadă de aproape 9 ani a fost definitivă, atrăgând executarea unei părți din pedeapsă. Totodată condamnarea a vizat una dintre faptele prevăzute de art. 2 lit. a din lege care constituie de drept condamnare cu caracter politic.
Apreciind că prin sentința pronunțată prima instanță a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil, și că a făcut o greșită interpretarea a dispozițiilor legale incidente în cauză și că prin modul de soluționare, practic prima instanță nu a soluționat pe fond cauza, în temeiul art. 312 C.proc.civ., Curtea a admis recursul și a casat sentința recurată cu trimitere spre rejudecare la prima instanță.
Cauza a fost reînregistrată din nou pe rolul Tribunalului P. la data de 08.11.2013, sub nr._ .
În rejudecare, s-a administrat proba cu expertiza în specialitatea contabilitate, raportul de expertiză fiind întocmit de expert N. C..
În ședința publică din data de 24.09.2014 instanța a respins obiecțiunile la raportul de expertiză întocmit de expert N. C. formulate de reclamanți, apreciind că experta a făcut dovada convocării părților, iar faptul că în final, la momentul inițial al cererii reclamanții nu au luat legătura cu experta nu se datorează culpei expertei, la dosar fiind depuse, la filele 20-201, dovezile de încercare de convocare a părților la efectuarea expertizei. Cu privire la cea de-a doua obiecțiune, tribunalul a constatat că experta a avut în vedere obiectivele raportului astfel cum au fost stabilite prin încheierea de ședință din data de 26.03.2014.
Examinând actele si lucrările dosarului, tribunalul constată următoarele:
Analizând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. 1 C.proc.civ., excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu în al doilea ciclu procesual, tribunalul urmează a o respinge, având în vedere că reclamanții au dreptul de a se adresa instanței de judecată pentru recunoașterea caracterului politic al condamnării primite de autorul lor în perioada comunistă, iar în ceea ce privește despăgubirile solicitate, instanța se poate pronunța pe temeinicia cererii în pretenții prin raportare la temeiurile de drept invocate de aceștia, nefiind vorba despre o inadmisibilitate ab initio a cererii în pretenții formulate de reclamanți.
Pe fondul cauzei, se reține că reclamanții Z. V. și Z. O. sunt fii numitului B. V., iar prin sentința nr. 140/14.02.1959 pronunțată de T. M. București, s-a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa de 20 de ani muncă silnică (închisoare) și 8 ani deportare civică, conform art. 209 pct. 1 Cod penal, în vigoare la acea dată, pentru crima de uneltire împotriva ordinii publice.
S-a reținut în sarcina sa faptul că în anul 1954 a trecut la inițierea unei organizații contrarevoluționare, care avea drept scop răsturnarea prin violență a regimului democrat popular din Republica Populară Română, a întocmit un program pentru această organizație, care a fost arătat altui inculpat, și a încercat să recruteze o anumită persoană pentru organizația respectivă.
Recursul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia nr. 718/1959 pronunțată de T. M., Regiunea a II-a Militară.
T. mai reține că începând cu data de 09.08.1958 acesta a fost închis, iar în baza Decretului nr. 411/194 a fost grațiat și pus în libertate.
Se mai constată că în anul 1968 Procurorul General al Fostului Tribunal Suprem a admis recursul în supraveghere, iar prin decizia nr. 127/1965 a fost casată sentința de condamnare nr. 140/14.02.1959, dar și decizia de respingere a recursului nr. 718/1959, s-a dispus rejudecarea cauzei, iar prin sentința nr. 14/1969 T. M. teritorial București a dispus achitarea autorului reclamanților, B. V., în baza art. 11 pct. 2 lit. a, combinat cu art. 10 lit. a C.proc.pen., pe motiv că faptele reținute în sarcina inculpatului nu au fost dovedite.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusa printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva pronunțata in perioada 06.03._89, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06.03.1945, sau după aceasta data si care au avut drept scop împotrivirea fata de regimul totalitar instaurat la data de 06.03.1945.
Caracterul politic al condamnărilor prevăzut la alin. 3 se constata de instanța judecătorească in condițiile prevăzute la art. 4 si potrivit dispozițiilor art. 2 din lege, toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept.
În cauza de față, chiar dacă printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în urma promovării unei căi de atac extraordinare a fost anulată sentința inițială de condamnare pentru infracțiuni de ordin politic, tribunalul constată că respectiva sentință de condamnare a autorului reclamanților la închisoare și-a produs efectele.
Astfel, în perioada 1958-1964 numitul B. V., autorul reclamanților, a fost închis în închisorile comuniste, după ce a fost acuzat și condamnat de instanțele judecătorești din perioada comunistă pentru crima de uneltire împotriva ordinii publice.
Din această perspectivă, nu poate fi primită susținerea pârâtului M. Finanțelor P., în sensul că, atâta timp cât sentința de condamnare e a fost anulată, primul capăt de cerere al acțiunii reclamanților, de constatare a caracterului politic al condamnării autorului reclamanților, a rămas fără obiect.
De altfel, și Curtea de Apel Ploiești, prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, nr. 2594/02.11.2013, a arătat, printre altele, faptul că autorul reclamanților a efectuat o perioada de cel puțin 5 ani în închisorile comuniste, iar acest lucru efect principal al sentinței de condamnare a sa nu a putut fi înlăturat prin hotărârea judecătorească ulterioară, din anul 1965.
Prin urmare, atâta timp cât sentința de condamnare a autorului reclamanților a condus la efectuarea de către acesta a unei părți semnificative din pedeapsa inițială de 20 de ani de închisoare, respectiv a unei perioade de circa 5-6 ani, luând în considerare infracțiunea pentru care numitul B. V. a fost condamnat (crima de uneltire împotriva ordinii publice), cât și acuzele concrete ce i s-au adus (inițierea unei organizații contrarevoluționare, care avea drept scop răsturnarea prin violență a regimului democrat popular din Republica Populară Română), tribunalul constată că, în mod indubitabil, hotărârea judecătorească de condamnare a autorului reclamanților, respectiv sentința nr. 140/14.02.1959 pronunțată de T. M. București are un pronunțat caracter politic.
Prin urmare, tribunalul urmează sa admită primul capăt al acțiunii formulate de reclamanți si să constate, în baza prevederilor art. 1 si 4 alin. 1 din Legea 221/2009 caracterul politic dispuse prin sentința penală nr. 140/14.02.1959 pronunțată de T. M. București față de autorul reclamanților, numitul B. V..
T. mai constată că reclamanții, prin cererea introductivă de instanță, au mai solicitat, pe lângă primul capăt de cerere analizat mai sus (constatarea caracterului politici al hotărârii de condamnare a autorului lor), și o . cereri în pretenții, solicitând obligarea pârâtului M. Finanțelor P. la plata unor sume de bani, reprezentând:
- contravaloarea bunurilor confiscate prin autorului lor prin procesul verbal încheiat la data de 24.11.1958;
- contravaloarea diferenței dintre venitul net încasat de autorul reclamanților în perioada de după eliberare și venitul net pe care acesta ar fi trebuit să îl încaseze în funcția de șef secție secretariat, în lipsa hotărârii de condamnare, precum și contravaloarea pensiei militare pentru perioada în care autorul lor a fost închis, respectiv perioada 1958-1967;
- daune morale.
Mai întâi, tribunalul constată că, în privința acestor pretenții, Înalta Curte, prin Decizia civilă nr. 9733/30.11.2009 pronunțată în această cauză, a arătat în considerentele deciziei de casare că, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, constată că Legea 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamanților, inclusiv sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune.
Prin urmare, aceste cereri în pretenții vor fi analizate de către tribunal, cu ocazia rejudecării, prin raportare la dispozițiile Legii 221/2009, conform art. 315 alin. 1 C.proc.civ., potrivit cărora hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate … sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Aceste aspecte au fost reliefate și de Curtea de Apel Ploiești, cu ocazia soluționării în recurs a cauzei, în al doilea ciclu procesual, când a observat că, pe lângă prevederile Legii 221/2009, reclamanții au mai invocat și prevederile art. 998-999 C. civ.
Referitor la cererea de despăgubiri materiale, întemeiată pe prevederile Legii 221/2009, constând în contravaloarea unor bunuri mobile confiscate, precum în diferența dintre venitul încasata și cel la care ar fi avut dreptul în lipsa condamnării politice, tribunalul observă că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu includ în sfera lor de aplicare și bunurile mobile.
Astfel, potrivit textului de lege sus-menționat, persoanele prevăzute de lege pot solicita „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Chiar dacă textul de lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, aria sa de aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri sau, eventual, bunuri mobile devenite imobile prin destinație (cazul bunurilor enumerate în art. 6 din Legea 10/2001, de exemplu). De asemenea, se pot solicita doar bunuri care, totodată, fac și obiectul legilor speciale de reparație menționate în text și pentru care încă nu s-au obținut măsuri reparatorii.
Aceasta deoarece, în cuprinsul dispoziției enunțate, se arată că pot fi solicitate daune materiale constând în echivalentul bunurilor confiscate „…dacă bunurile respective nu i-au fost restituite…în temeiul Legii 10/2001 sau al Legii 247/2005”.
Într-o interpretare gramaticală, termenul „respective” se referă la „obiectul despre care este vorba”, care se raportează la fiecare bun în particular și, cum această individualizare vizează cele două legi de reparație, Legea 10/2001 și Legea 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată trebuie să nu fi obținut deja o reparație, obiectul pretențiilor materiale formulate în temeiul Legii 221/2009 nu pot fi decât imobile prin natura lor sau prin destinație.
Or, cum pretențiile reclamanților vizează bunuri mobile, astfel cum au fost enumerate mai sus, cererea lor privind daunele materiale nu se subsumează sferei de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la cererea reclamanților, privind obligarea pârâtului Statul Român la plata daunelor morale, tribunalul o va respinge ca neîntemeiată având in vedere ca prin decizia Curții Constituționale nr. 1354/20.10.2010 publicata in MO nr. 761/15.11.2010, a fost admisa excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 si art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr.221/2009, constatând-se ca acestea sunt neconstituționale.
De asemenea, prin decizia Curții Constituționale nr. 1354/20.10.2010 a fost admisa excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/ 2009 constatându-se ca acestea sunt neconstituționale.
Aceste dispoziții constatate ca fiind neconstituționale, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, prevedeau acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare in cuantumul arătat la alin.1 lit. a.
Așadar, având în vedere că în prezent dispozițiile legale, respectiv Legea 221/2009, nu mai prevăd posibilitatea persoanelor îndreptățite de a solicita și de a obține despăgubiri pentru pretinsul prejudiciu moral cauza prin condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada 1945-1990, tribunalul va respinge cererea reclamanților de acordare de daune morale pentru prejudiciul suferit, ca fiind neîntemeiată
În sfârșit, în ce privește cererea precizatoare a reclamanților, prin care solicită acordarea acestor despăgubiri materiale și prin raportare la prevederile art. 998-999 C. civ., tribunalul apreciază că în cauză nu sunt întrunite, cumulativ, cele 4 elemente (condiții) cerute de lege pentru a antrena răspundere civilă delictuală a pârâtului Statului Român, prin M. Finanțelor P., respectiv: faptă ilicită, producerea unei pagube, legătură între fapta ilicită și paguba pretinsă, precum și săvârșirea cu vinovăție în sens civil a faptei ilicite.
În consecință, în raport de toate aceste considerente, în baza dispozițiilor Legii 221/2009, tribunalul va admite în parte acțiunea formulată de reclamanți, în sensul că va constatat caracterul politic al condamnării autorului reclamanților, B. V., prin sentința penală nr. 140/14.02.1959 a Tribunalului M. București, respingând în rest acțiunea, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu.
Admite in parte acțiunea formulată de reclamanții Z. V., cu domiciliul în Ploiești, ., jud. P., și Z. O., cu domiciliul ales situat în Ploiești, ., ., ., în contradictoriu cu pârâtul M. F. P. BUCUREȘTI, cu sediul în București, ., sector 5.
Constata caracterul politic al condamnării autorului reclamanților, B. V., prin sentința penală nr. 140/14.02.1959 a Tribunalului M. București.
Respinge în rest acțiunea, ca neîntemeiată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.10.2014.
P., GREFIER,
Ș. O.-C. D. A.
Red. O.C.Ș.
5 ex/09.03.15
Operator de date cu caracter personal nr. 5595.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 798/2014.... | Fond funciar. Decizia nr. 851/2014. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
