Acţiune în constatare. Decizia nr. 167/2013. Tribunalul SĂLAJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 167/2013 pronunțată de Tribunalul SĂLAJ la data de 19-11-2013 în dosarul nr. 1676/337/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL S.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator date nr. 2516
DECIZIA CIVILĂ Nr. 167/2013
Ședința publică din data de 19 Noiembrie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: K. M., președinte tribunal
JUDECĂTOR: D. G., președinte secție civilă
H. A., grefier
S-a luat în examinare apelul declarat de apelanta S.C. V. R. S.A. cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2, București și S.C. V. R. S.A. – Sucursala Z., cu sediul în Z., P-ța I. M., nr. 3-5, județul S., ambele prin S.C.A. Nemeti și Asociații cu sediul procesual ales la sediul societății de avocatură în Cluj-N., ., ., împotriva Sentinței civile nr. 1683 din 03 iunie 2013 pronunțată de Judecătoria Z., în dosarul nr._, având ca obiect - acțiune în constatare - .
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul S.C. V. R. S.A. – Nemeti D. și reprezentanta intimaților – avocat G. M. cu împuternicire avocațială la dosar fila 20, lipsă fiind intimații H. S. și H. R..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că, procedura de citare este legal îndeplinită, apelul este motivat, s-a comunicat cererea de apel cu intimații, aceștia depun întâmpinare în termen legal, s-a comunicat întâmpinarea cu apelanta, iar aceasta nu a depus răspuns la întâmpinare.
Constatând că nu mai sunt cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul apelantei solicită admiterea apelului și schimbarea hotărârii pronunțate de prima instanță în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții H. S. și H. R.. Soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală, prin sentința dată instanța de fond a admis cererea formulată de reclamanți și a dispus Anularea Actului Adițional și emiterea unui nou scadențar din care să fie înlăturat comisionul de administrare. V. a fost de bună credință și a redus procentul dobânzii anuale de la valoarea de 8,54 % pe an raportat la soldul creditului la 7,68 % pe an. Solicită admiterea apelului și schimbarea hotărârii instanței de fond.
Reprezentanta intimaților – avocat G. M. depune în ședință o copie xerox după o adresă înregistrată la V. R. S.A. Sucursala Z., înregistrată sub nr. 1198 din 13 septembrie 2010 pentru a ușura munca și din care reiese că din acest moment nu mai au nici un fundament legal. Comisionul bancar l-au redenumit. Solicită să se constate nulitatea absolută a Actului adițional, să se constate ca fiind nelegală perceperea de către apelantă a comisionului de administrare și să se emită un nou plan de rambursare fără comision de administrare.
Apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, instanța consideră că dosarul se află în stare de judecată și reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Prin Sentința civilă nr. 1683 din 03 iunie 2013 a Judecătoriei Z., a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților invocată de pârâtă, ca nefondată.
S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții H. S. și H. R. cu domiciliul procesual ales la avocat M. G., din Z., ..7, ., parter, . în contradictoriu cu pârâta . cu sediul în București, șoseaua P. nr.42, . 10 sector 2.
S-a constatat nulitatea absolută a Actului adițional f.n la Convenția de credit nr._/05.12.2007 comunicat reclamanților prin adresa nr.1198/13.09.2010.
S-a dispus restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare în baza Actului adițional la cursul leu/euro de la data plății precum și dobânda legală ce se va calcula asupra fiecărei sume de bani plătite pârâtei cu titlu de comision de administrare, de la data plății de către intervenienți a fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către pârâtă a fiecărei sume de bani în parte.
A fost obligată pârâta la emiterea unui nou plan de rambursare în favoarea reclamanților, fără comisionul de administrare.
S-a respins cererea reclamanților de a constata ca nelegală perceperea de către pârâtă a comisionului de administrare prevăzut la punctul 5.1 lit. a din Actul adițional f.n la Convenția de credit nr._/05.12.2007.
A fost obligată pârâta S.C. V. S.A. la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată, în favoarea reclamanților.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut legitimitatea procesuală activă a reclamanților conform art. 14 din legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare. Iar acțiunea reclamanților a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 Cod civil, art.4 și 14 din Legea nr.193/2000 respectiv art.78 din Legea nr.296/2004, art.2 din OG nr.21/1992.
Cu privire la fondul cauzei s-a reținut cu titlu preliminar, că, în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 Cod civil, întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis faptul că art. 969 Cod civil, nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 Cod civil, executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele. Tocmai de aceea, motivele invocate sub acest aspect de către bancă (sub pretextul libertății contractuale ) nu pot fi primite.
De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a și produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, argumentele băncii, în sensul că consumatorii au acceptat în integralitate conținutul convențiilor de credit și le-au executat ca atare nu poate fi primit.
De altfel, in acest sens s-a și pronunțat instanța de judecată prin Sentința civila nr. 2202/22 mai 2012 rămasă irevocabilă prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale art.3 lit. a, art.3 lit. d, art.4 lit. a și art.5 lit. a.
Instanța va analiza, în continuare, dacă Actul adițional fără număr la Convenția de credit nr._/05.12.2007 propus spre semnare în data de 13.09.2010 și refuzat de reclamanți prin adresa nr.1198/13.09.2010 este sau nu, nul absolut .
După . OUG nr.50/2010, la data de 13.09.2010 pârâta a propus spre semnare reclamanților, Actul adițional prin care s-au adus modificări la convenția de credit nr._ cu privire la pct.3-Dobanda, pct.4-Penalizari pct.5-Comisioane/Alte costuri, aferente contului curent, pct.6-Rambursari și plăți, pct.9-Notificari, pct.11-Alte mențiuni.
Prin contestația formulată de reclamanți și înregistrată sub nr.1198/13.09.2010 de către pârâtă, reclamanții au arătat în mod expres că refuză semnarea actului adițional în forma comunicată acestora.
Prin adoptarea OUG nr. 50/9.06.2010 legiuitorul a urmărit să pună la dispoziția consumatorului noi masuri de protecție în relația cu băncile stabilind în sarcina acestora o . obligații. Prin art. 95 actul normativ suscitat s-au stabilit următoarele: “Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația, ca în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe (alin.1). Modificarea contractelor aflate în curs de derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la . prezentei ordonanțe de urgenta (alin.2). Creditorul trebuie să facă dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale (alin.3). Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgenta. Introducerea în actele adiționale a oricăror alte prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept (alin.4). Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin.2 este considerată acceptare tacită (alin.5). Tocmai datorita faptului că prin OUG nr.50/2010 legiuitorul a stabilit în sarcina băncilor obligația de a transpune în contractul de credit acele obligații care conțin prevederi mai favorabile consumatorului decât prevederile din contractele existente, s-a prevăzut la alin.5 al art.95 – aplicabil în ipoteza în care consumatorul nu răspunde propunerii de modificare a contractului în favoarea sa – că nesemnarea actului adițional este considerată acceptare tacită. D. tăcerea valorează acceptare, astfel încât în situația în care consumatorul își exprimă refuzul de a semna actul adițional nu se poate considera că actul adițional propus de banca își produce efectele.
Cum în prezenta speță reclamanții au comunicat refuzul lor de acceptare a actului adițional nu se poate considera că actul adițional propus de pârâtă și-a produs efectele.
Pe de alta parte, Legea nr.288/28.12.2010 pentru aprobarea OUG nr.50/2010 a modificat art.95 stabilind ca “prevederile ordonanței de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței de urgenta” cu anumite excepții care nu prezintă relevanță în cauză. Totodată, art. II din Legea nr.288/2010 a stabilit: “Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile OUG nr.50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți (alin.1).
Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi își produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifica cealaltă parte în sens contrar în termen de 60 de zile de la . prezentei legi” (alin.2).
Dacă Legea nr. 288/2010 prevede, că actele adiționale considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a acesteia legea nu își produc efectele daca consumatorul își manifestă dezacordul în termen de 60 de zile cu atât mai mult nu se poate considera că o propunere de modificare a contractului își va produce efectele deși consumatorul și-a exprimat refuzul neechivoc anterior intrării în vigoare a Legii nr.288/2010.
Pe de alta parte, pentru ca un act adițional să poată fi considerat acceptat tacit este necesar ca acesta să cuprindă doar modificările impuse prin legislație, nu orice modificări aduse de bănci prin actele adiționale. În speță modificările aduse de pârâtă prin actul adițional, nefiind prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, nu pot fi considerate acceptate tacit de reclamant.
Prin adoptarea OUG nr. 50/9.06.2010 legiuitorul a urmărit să pună la dispoziția consumatorului noi măsuri de protecție în relația cu băncile stabilind în sarcina acestora o . obligații, și nu invers.
Deși OUG nr.50/2010 nu permite redenumirea unor comisioane, instanța constată că pârâta a redenumit comisionul de risc în comision de administrare.
Susținerea pârâtei potrivit căreia comisionul de administrare reglementat de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 poate fi perceput de către aceasta întrucât reprezintă o componentă a prețului creditului, fiind inclus în D. este neîntemeiată.
Potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. Insa, din definiția dată comisionului de administrare în cadrul actului adițional rezultă că în realitate este vorba despre un comision de risc, definiți clară data de art.36 alin.3 din OUG nr.50/2010 fiind diferită de cea din actul adițional. In OUG nr.50/2010 se arata ca „comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. In cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului” iar în actul adițional se precizează că se aplică la soldul creditului și vizează administrarea riscului de credit.
Prin urmare, distincția între noțiunea de comision de risc și comision de administrare exista si este evidenta.
In baza considerentelor mai sus exprimate, instanța a constatat ca fiind nul absolut Actul adițional f.n la Convenția de credit nr._/05.12.2007 comunicat reclamanților prin adresa nr.1198/13.09.2010, întrucât contravine bunelor moravuri si ordinii de drept, precum și dispozițiilor art.969 cod civil și OUG nr.50/2010.
Constatând nulitatea absoluta a întregului act adițional, a rezultat că niciuna dintre clauze nu își mai produce efectele, inclusiv pct.5.1 lit. a din Actul adițional f.n, cu privire la comisionul de administrare.
Ca efect al nulității, instanța a dispus repunerea reclamanților și a pârâtei în situația anterioară emiterii Actului adițional f.n și în consecința, ținând seama și de sentința civila nr.2202/22 mai 2012 va obligă pârâta să restituie reclamanților, în integralitate, sumele de bani încasate de către pârâtă cu titlu de comision de administrare, de la data perceperii acestuia și până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și să emită un nou plan de rambursare fără comision de administrare.
Cu titlu de despăgubiri, în temeiul art. 13 alin.1 teza finală din Legea 193/2000 (OG nr.13/2011), ca echivalent al lipsei de folosință a sumelor achitate cu titlu de comision de risc, pârâta va fi obligată să plătească reclamanților dobânda legală calculată potrivit art.3, alin.1 din O.G. 9/2000, cu modificările și completările ulterioare, asupra fiecărei sume de bani plătite pârâtei cu titlu de comision de administrare.
In ceea ce privește solicitarea reclamanților de constatare ca fiind nelegală perceperea de către pârâtă a comisionului de administrare prevăzut la art.5.1 lit. a din Actul adițional, instanța a respins ca fiind rămasă fără obiect raportat la faptul că instanța a constatat nulitatea absoluta a întregului Act adițional.
Împotriva acestei sentințe pârâta S.C. V. R. S.A. și sucursala Z. a acesteia au formulat apel solicitând admiterea acestuia cu consecința schimbării hotărârii pronunțate de prima instanță în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții H. S. și H. R., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului se arată că:
A ) Instanța de fond greșit a reținut că principiul „pacta sunt servanda” nu este unul absolut astfel încât statul poate interveni în orice convenție asumată de părțile semnatare ale acesteia dacă consideră că aceasta intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe.
Raportat la alegațiile instanței de fond, reiterate mai sus, suntem nevoiți să arătăm că libertatea contractuală alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă noțiuni și principii fundamentale în dreptul modern.
Consacrat prin dispozițiile art. 1270 (art. 969 Cod civil vechi) din Codul civil, principiul „pacta sunt servanda” își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.
Instanța a omis să analizeze situația concretă prin prisma faptului că la momentul încheierii convenției de credit reclamanții s-au adresat pârâtei. Astfel interesul de a obține anumite sume de bani aparținea în mod exclusiv reclamanților, sume de bani pe care societatea noastră le-a pus acestora la dispoziție și de care s-au folosit până în prezent, la niște costuri care și la momentul acordării erau printre cele mai scăzute de pe piață, referindu-ne la D. care include comisioanele negociate.
B ) Actul adițional a fost încheiat de Bancă cu bună-credință, urmându-se un scop legitim prin mijloace legitime.
Pentru a fi în prezența clauzei abuzive aceasta trebuie să fie contrară bunei credințe, iar reclamanta nu a probat în nici un fel reaua-credință a băncii.
C ) În ce privește anularea Actului adițional la convenția de credit, care nu a fost semnat de reclamanți.
Instanța prin hotărârea de fond a interpretat în mod total greșit, aplicând parțial dispozițiile art. II alin. 2 din Legea nr. 288/2010, susținând că în măsura în care consumatorii au notificat instituția bancară că nu doresc să semneze actul adițional acesta nu este în măsură să își producă efectele.
Actul adițional deși nu a fost semnat de reclamanți, el își va produce efectele în conformitate cu termenii în care a fost formulat întrucât reclamanții nu au formulat notificări, în termenul indicat de lege (data intrării în vigoare a prezentei legi – 28.12.2010 – ultima zi a termenului de 60 de zile prevăzut – 28.02.2011 – prin care să arate că nu sunt de acord cu conținutul actelor adiționale.
Reclamanții au formulat notificare însă nu în termenul prevăzut de lege și ca atare aceasta nu își produce efectul declarat de legiuitor.
Câtă vreme OUG nr. 50/2010 prevede în mod expres la art. 36 că Banca poate percepe un comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, includerea acestui comision în contract nu poate fi considerată abuzivă. Acolo unde legiuitorul a exclus în mod expres caracterul abuziv al unui astfel de comision, instanța nu poate interveni.
Prin întâmpinarea lor reclamanții H. S. și H. R. au solicitat respingerea apelului și menținerea hotărârii primei instanțe arătând că legislația aplicabilă este art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 79 din Legea nr. 296/2004, art.2 pct. 6 și O.G. nr. 21/1992.
Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția consumatorilor nr. 92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu – adică exact situația contractelor reclamanților. Prin urmare, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant și imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei.
Reclamanții arată că înțeleg să se prevaleze de prevederile art. 969 Cod civil, respectiv faptul că doar convențiile legal încheiate au putere de lege între părți și pe cale de consecință un act adițional pe care ar refuza să-l semneze și cu privire la care nu avea cum să opereze acordul tacit, nu poate să creeze nici un fel de obligații în sarcina lor, nefiindu-le opozabil.
În materia contractelor de consum, legiuitorul național și cel european a urmărit, în anumite ipostaze, atenuarea principiului „pacta sunt servanda” dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține acesta cuprinde clauze abuzive.
Mai mult, nu trebuie omis faptul că art.969 Cod civil, nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art.970 alin. 1 Cod civil, executarea cu bună credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului.
În condițiile refuzului reclamanților de a semna, actul adițional nu le este opozabil iar datorită conținutului său abuziv, este și nul absolut. În lipsa unei clauze care să le fie opozabilă, perceperea comisionului de administrare de către bancă este nelegală, reprezentând un abuz, o îmbogățire fără justă cauză, ce trebuie „sancționată” de către instanța de judecată.
În ceea ce privește restituirea sumelor încasate pe nedrept de către bancă cu titlu de comision de administrare, principiul „restitutio in integrum” impune ca tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic inexistent, sau lovit de nulitate să fie restituit.
Apelul este nefondat pentru următoarele:
A ) Prima instanță a analizat în mod corect aplicarea principiului „pacta sunt servanda” față de principiul forței obligatorii a contractelor raportat la contractele care conțin clauze abuzive.
Dispozițiile Legii nr.193/2000 transpun prevederile Directivei Consiliului European nr.93/13/CEE din 9â05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatori, legiuitorul european și cel național dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula, în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție a instanței nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractului consacrat în art.969 alin.1 Cod civil așa cum susține pârâta, întrucât libertatea contractuală nu este una absolută sau discreționară de a contracta.
Un contract are putere de lege între părțile contractante pentru că este prezumat a fi dominat de buna credință și utilitate pentru ambele părți, forța juridică deplină fiind recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu ordinea publică și bunele moravuri.
Într-adevăr, potrivit art.5 Cod civil nu se poate deroga prin convenție sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.
De aceea, conform dispozițiilor art.1 alin.1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianți și consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”, dându-se în acest fel posibilitatea atât părților dar și instanței de a verifica și constata legalitatea fiecărei clauze.
Asigurarea respectării acestui principiu o asigură prevederile alineatului 3 din acest articol, potrivit cărora „se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însuși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
B ) Recurenta susține că nu sunt îndeplinite prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv că, clauza abuzivă trebuie să fie stipulată contrar cerințelor bunei-credințe, iar reclamanții nu au probat în nici un fel reaua-credință a băncii, buna credință fiind prezumată.
Această apărare nu poate fi admisă în condițiile în care reaua-credință a băncii rezultă tocmai din faptul că au impus clauza abuzivă prin prevederea sub denumirea de comision de administrare a unui comision de risc, modificând în mod arbitrar, sub această denumire folosită, cuantumul dobânzii (prețul folosinței banilor, contra prestația datorată de consumatori), afectând astfel interesele legitime ale consumatorilor, întrucât nu se poate ști cu precizie prețul produsului cumpărat acest preț nefiind predictibil.
Reaua-credință a băncii care impune astfel de clauze rezultă și din faptul că aceasta a dorit să convingă consumatorii să încheie actul adițional prin redenumirea comisionului de risc – anulată prin Sentința civilă nr.2202/2012 a Judecătoriei Z. – în comision de administrare credit.
C ) În ceea ce privește critica apelantei că reclamanții nu au formulat notificări în termenul indicat de lege prin care se arate că nu sunt de acord cu conținutul actului adițional, instanța de apel reține că „actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Refuzul reclamanților nu se circumscrie acestui termen de 60 de zile, întrucât este anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010 – 28.12.2010, respectiv din 13.09.2010.
Apărarea apelantei că în virtutea prevederilor exprese ale art. 36 a inclus comisionul în contract și ca atare nu poate fi considerat abuziv, nu poate fi admis, legea prevăzând într-adevăr posibilitatea prevederii în contract a comisionului de administrare credit sau a comisionului de administrare cont curent însă nu în forma în care acest comision nu modifică fondul structurii comisionului inserat în contractul de credit anterior și anulat de instanța de judecată prin sentința irevocabilă.
Nici unul din motivele de apel nefiind astfel întemeiat, acesta urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE L E G I I,
DECIDE :
Respinge ca nefondat apelul declarat de S.C. V. R. S.A. BUCUREȘTI, împotriva Sentinței civile nr. 1683 din 03 iunie 2013 a judecătoriei Z..
Obligă apelanta la 1.000 lei cheltuieli de judecată în apel către intimații H. S. și R..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 19 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
K. M. D. G. H. A.
Red. K.M. / 18.12.2013
Dact. H.A. / 08.01.2014 / 6 ex.
Jud fond: C. R. C.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 105/2013.... | Plângere contravenţională. Decizia nr. 116/2013. Tribunalul SĂLAJ → |
|---|
