Pretenţii. Decizia nr. 713/2015. Tribunalul SATU MARE

Completul compus din:

PREȘEDINTE: T. T.

Judecător: T. B.

Grefier: A. M.

Pe rol se află pronunțarea asupra apelurilor civile declarate de apelantul-reclamant B. R. N., cu domiciliul procesual ales în Satu M., ., . M. și apelantul-pârât INSPECTORATUL PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ „S.” al județului Satu M., cu sediul în Satu M., ., jud. Satu M., împotriva Sentinței civile nr. 1592/27.04.2015 pronunțată de Judecătoria Satu M., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatele-reclamante S. A. și S. H. I.,ambele domiciliate în Satu M., ., .. Satu M., având ca obiect pretenții.

Se constată că judecarea cauzei a avut loc în ședința publică din data de 15.12.2015, când concluziile și susținerilor părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință din acea zi, încheierea fiind parte integrantă din prezenta decizie, amânându-se pronunțarea în cauză la data de azi, 22.12.2015.

TRIBUNALUL,

DELIBERÂND:

Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1592/27.04.2015 pronunțată de Judecătoria Satu M. în dosar nr._, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S. A., S. H. I. și B. R. N. în contradictoriu cu pârâtul I. S. SATU M., având ca obiect pretenții.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 1.710 lei reprezentând contravaloarea garajului reclamantei S. A., a sumei de 1.820 lei reprezentând contravaloarea garajului reclamantului B. R.-N., precum și a sumei de 3.606 lei (echivalentul în lei al sumei de 800 de euro) reprezentând contravaloarea autoturismului marca Opel Corsa, proprietatea reclamantei S. H. I., toate acestea reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a incendiului din data de 13.12.2012.

A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.591,2 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin apelul telefonic de urgență efectuat la data de 13.12.2012 ora 04:08 (filele 96-98), a fost anunțat la serviciul pentru apel unic de urgență incendiul produs la containerul de gunoi situat în Satu M., .-se operatorului de la Inspectoratul pentru Situații de Urgență (denumit în continuare Inspectoratul) – după transferul apelului de la operatorul 112 – că incendiul este de intensitate mare, este localizat în aproprierea unui rând de mașini parcate în garaje chiar lângă container, lipite de acesta, interlocutorul exprimându-și îngrijorarea că s-ar putea produce o explozie, îngrijorare față de care dispecerul l-a asigurat că „nu explodează”.

Deși persoana de la telefon a subliniat că focul arde cu mare intensitate, dispecerul s-a limitat la a-i aduce la cunoștință că, având în vedere că aceste containere aparțin Florisalului, acesta are obligația de a interveni, motiv pentru care s-a angajat să anunțe societatea de salubritate.

Printr-un nou apel efectuat la ora 04:13, după transferul apelului de către operatorul de serviciu la numărul unic de urgență 112, inspectoratul a fost anunțat din nou despre existența incendiului, de această dată interlocutorul menționând în mod expres că au început să ardă două garaje.

Convorbirea a durat de la ora 04:13 până la ora 04:14, interval în care, discuția dintre persoana de la telefon și dispecerul Inspectoratului a vizat încercarea celui dintâi de a-l convinge pe cel de-al doilea că focul a ajuns la garaje, nefiind vorba despre o simplă aprindere a containerelor de gunoi ale Florisalului, în timp ce dispecerul insistă că pompierii nu intervin în cazul incendierii containerelor de gunoi, că au fost anunțați cei de la serviciul de salubritate.

Pe parcursul convorbirii pot fi sesizate câteva momente de derută ale dispecerului, în care acesta încearcă să lămurească anumite aspecte legate de informațiile primite de la interlocutorul său, în legătură cu proprietarii mașinilor în cauză, precum și cu echipajul de poliție care ar fi ajuns între timp la fața locului.

Deși în timpul derulării convorbirii, pe fundalul înregistrării audio poate fi sesizată o bubuitură, asupra căreia i se atrage atenția dispecerului, care confirmă că a auzit-o, acesta insistă în continuare că „pentru containere” pompierii nu intervin.

Abia după ce interlocutorul – în urma producerii bubuiturii – insistă repetând de trei ori afirmația „ard garajele”, dispecerul solicită repetarea adresei locului producerii incendiului confirmând interlocutorului său că anunțul a fost preluat și urmează să demareze procedura de intervenție.

Din acest moment, în intervalul orar 04:14 – 04:17 au mai avut loc opt apeluri telefonice pentru anunțarea incendiului, toate limitate la operatorul de serviciu la numărul unic de urgență 112, cu ocazia celui de-al nouălea apel, la ora 04:21, fiind confirmată de persoana de la telefon sosirea pompierilor, împrejurare confirmată și de următorul apel telefonic, realizat la câteva secunde de cel de-al nouălea (ora 04:21).

Potrivit procesului-verbal de intervenție nr.311/13.12.2012, subunitatea de pompieri detașamentul municipiului Satu M. a intervenit pentru stingerea incendiului produs pe Calea T. nr.9 din municipiul Satu M., constatând că ardeau trei garaje și două autoturisme, consecințele evenimentului constând în arderea materialelor combustibile din componența celor două autoturisme, degradate în proporție de 100% autoturismul Opel Corsa și 75% autoturismul VW Polo, materialul lemnos din componența celor trei garaje, o combină frigorifică și materiale combustibile, cauciucuri, mobilă.

Sub aspectul elementelor constatate în procesul-verbal ca probabile cauze ale incendiului, s-a reținut ca loc al focarului tomberoanele din material plastic, sursa probabilă de aprindere fiind efectul termic, mijlocul care putea produce aprinderea fiind țigara, primul material care s-a aprins fiind hârtia, împrejurarea determinantă fiind fumatul în locuri nepermise sau în loc neprotejat corespunzător iar condițiile care au favorizat dezvoltarea și propagarea evenimentului fiind existența unor tomberoane din plastic în vecinătatea garajelor.

În conformitate cu raportul de intervenție pentru situații de urgență (fila 47) momentul anunțării evenimentului este consemnat ca fiind 13.12.2012 ora 04:14, iar momentul sosirii la locul intervenției este consemnat ca fiind 13.12.2012 ora 04:18.

În ceea ce privește situația garajelor afectate de incendiul produs la data de 13.12.2012 pe . a constatat că potrivit autorizației de construire nr.54/30.05.1985 (fila 32), la adresa situării garajelor incendiate a fost autorizată executarea lucrărilor de construcție parcare acoperită cu 16 boxe constând în structură metalică cu învelitoare din azbociment. Potrivit descrierii garajelor, în cuprinsul expertizei efectuate de expert tehnic judiciar M. A. (fila 148), acestea „s-au construit cu pardoseala de beton, structura metalică (stâlpi metalici încastrați în fundații izolate de beton), acoperiș din grinzi metalice cu zăbrele, închideri laterale (exterioare) de tablă, compartimentări interioare de tablă și plasă sârmă, porți metalice, învelitoare inițial de tablă ondulată sau azbociment ondulat, peste care s-a suprapus (la B.) două rânduri de plăci bituminoase ondulate.”

Pubelele ecologice amplasate lângă garajele în discuție constituie – potrivit adresei nr.697/17.06.2014 (fila 118) – infrastructuri tehnico-edilitare specifice ai căror indicatori tehnico-economici și amplasare au fost aprobate prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Satu M. nr.101/28.04.2011 (fila 120). În conformitate cu aceeași adresă nr.697/17.06.2014 (fila 118), „aceste puncte sunt infrastructuri tehnico-edilitare specifice care, împreună cu mijloacele de colectare și transport al deșeurilor, formează sistemul public de salubrizare al localităților.”

Deși în cuprinsul aceleiași adrese se menționează că aceste puncte gospodărești constituie proprietatea publică de municipiului Satu M., ca urmare a recepționării acestora de către autoritatea publică locală, instanța a constatat că, potrivit procesului-verbal de constatare nr.5094/06.02.2012 (fila 124) s-a realizat recepția lucrărilor de „închidere a punctelor de colectare a deșeurilor menajere” în construcții metalice, prin actul menționat constatându-se realizarea unui număr de 209 puncte gospodărești betonate, închise prin 233 de construcții metalice.

În legătură cu modul de amplasare a unor pubele la punctul gospodăresc nr.644 de pe Calea T. nr.9 . nr._/16.10.2014 a Primăriei Satu M. (fila 163) s-a comunicat instanței că „acestea au fost poziționate pe baza unui proiect întocmit de concesionarul activității de salubrizare”, „toate procedurile de proiectare, avizele, autorizațiile, inclusiv execuția lucrărilor au fost derulate de proprietarul acelor containere (concesionarul activității de salubrizare) în ideea că aceste amplasamente nu sunt construcții definitive.”

Ca urmare a solicitării adresate de instanță Gărzii Naționale de Mediu (numită în continuare Garda de Mediu) pentru obținerea informațiilor privind actele de reglementare care au stat la baza înființării punctului gospodăresc de colectare a deșeurilor menajere, situat în Satu M., Calea T. nr.9, . 664i, instanța a constatat următoarele:

- potrivit adresei nr._/21.10.2014 (fila 167), Primăria Satu M. a comunicat Gărzii de Mediu că potrivit „art.11 alin.2 din Legea nr.50/1991 revizuită și actualizată, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, asemenea amplasamente de containere nu necesită autorizație de construire.”

- potrivit adresei nr.8164/22.10.2014 (fila 171), Agenția pentru protecția mediului Satu M. a comunicat Gărzii de Mediu că „sistemul de salubrizare a municipiului Satu M. este reglementat prin Autorizația de mediu nr.173 din 20.11.2009, revizuită la data de 16.09.2010, revizuită la data de 15.04.2011, revizuită la data de 17.10.2013, punctele de precolectare (punctele de colectare separată a deșeurilor) ale persoanelor fizice și juridice fiind incluse în serviciul de salubrizare, conform Legii serviciului de salubrizare a localităților nr.101/2006 cu modificările și completările ulterioare.

- în fine, prin adresa nr._/31.10.2014 (fila 173), Inspectoratul de Stat în Construcții arată că „în urma verificărilor efectuate de către inspectoratul în construcții s-a constatat că, în baza de date a IJC Satu M. nu figurează această lucrare [lucrarea de autorizare a punctelor gospodărești – n.n.] și nu s-a depus programul de control în faze determinate pentru avizare”, sens în care se solicită Primăriei Satu M. ca, în baza atribuțiilor stabilite de art.27 alin.1 din Legea nr.50/1991 să își exercite controlul la lucrările mai sus menționate, urmând a comunica constatările și eventualele sancțiuni aplicate Inspectoratului Județean de Stat în Construcții. Un astfel de răspuns nu a fost comunicat din partea Primăriei Satu M..

Prin adresa nr.1338/14.11.2014 (fila 177), operatorul de salubritate a comunicat instanței că „acest punct gospodăresc este pe domeniul public al municipiului” fiind „doar o împrejmuire a containerelor de precolectare a deșeurilor, amplasată direct pe sol”, fără a dispune de sursă de curent, gaz sau alte elemente cu risc de incendiu, punând în discuție existența avizelor necesare autorizării garajelor, câtă vreme acestea „erau utilizate și la depozitarea diferitelor obiecte.”

Potrivit art.1349 C.civ. orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.

Conform art.1357 C.civ. cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

În temeiul art.1373 C.civ. comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

Art.1371 C.civ. reglementează că, în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.

Potrivit art.1382 C.civ. cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat.

Conform art.1383 C.civ. între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.

În conformitate cu Ordinul nr.234/18.10.2010 pentru aprobarea Procedurii de determinare a riscului de arson procedura de determinare a riscului de arson, denumită în continuare procedură, cuprinde etapele practice de parcurs pentru determinarea riscului de arson în vederea prevenirii și reducerii riscurilor de producere a acestuia.

Potrivit art.2 procedura se utilizează de evaluatorii de risc de incendiu, conducătorii operatorilor economici/instituțiilor publice, indiferent de domeniul de activitate, precum și de către poliție, serviciile profesioniste/private/voluntare pentru situații de urgență și societățile de asigurări.

Analizând cererea de chemare în judecată prin prisma motivelor invocate, a apărărilor formulate, a probelor administrate, precum și a dispozițiilor legale incidente, instanța a constatat că aceasta este întemeiată în parte, pentru considerentele ce succed.

Răspunderea civilă delictuală presupune îndeplinirea celor patru condiții generale, care decurg din interpretarea art.1349 alin.(2) raportat la 1357 C.civ., existența prejudiciului, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs și vinovăția.

Pentru situația răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, legea impune suplimentar, îndeplinirea condițiilor existenței raportului de prepușenie, precum și săvârșirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcțiilor încredințate de comitent.

Existenței raportului de prepușenie și săvârșirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcțiilor încredințate de comitent.

Existența raportului de prepușenie, precum și săvârșirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcțiilor încredințate de comitent rezultă din însăși calitatea dispecerului de angajat al pârâtului, asumată de pârât în cuprinsul răspunsului la interogatoriu (răspunsul la întrebarea nr.4 – fila 88) și din înregistrarea convorbirilor la numărul unic de urgență 112, dispecerul fiind persoana cu atribuții de preluare și analiză preliminară a situațiilor de urgență, în raport de care adoptă decizia de alertare a unității de intervenție.

În ceea ce privește existența faptei ilicite, instanța a constatat că, potrivit dispozițiilor art.18 din Legea nr.121/1996 privind organizarea și funcționarea corpului pompierilor militari, pârâtul are obligația de a interveni pentru stingerea incendiilor, ori de câte ori este sesizat cu un apel în acest sens. De altfel, prin răspunsul la interogatoriu pârâtul a recunoscut că „nu există situații în care să refuzăm intervenția la stingerea unui incendiu” (3.R – fila 88).

D. urmare, instanța a analizat dacă poziția exprimată de dispecerul inspectoratului pentru situații de urgență cu ocazia convorbirii de la ora 04:08 (fișierele 2012-12-13-_; 2012-12-13-_ și 2012-12-13-_ din înregistrarea audio a apelurilor către serviciul numărului unic de urgență 112) constituie sau nu un refuz, în înțelesul legii.

Instanța a constatat că, în cuprinsul convorbirii telefonice menționate, persoana care a apelat serviciul unic de urgență 112, a menționat dispecerului că incendiul provine de la containerele de gunoi situate în curtea imobilului, a precizat de mai multe ori (minutele 00:20, 00:35, 00:50, 01:20 de pe înregistrarea 2012-12-13__ – fila 68), insistând, că incendiul are o intensitate mare și se află în imediata apropriere a unui rând de mașini, care ar putea să explodeze. Cu toate acestea, dispecerul a manifestat o atitudine de ușurință în analizarea situației expuse, prin exprimarea presupunerii personale că „nu explodează” (minutul 00:26), deși interlocutorul său a insistat că pubelele sunt lipite de garajele în care se află parcate mașini. Deși dispecerul a solicitat informații suplimentare, acestea nu pot fi considerate de instanță ca fiind de natura celor necesare lămuririi situației de fapt, care să permită dispecerului luarea unei decizii corecte, privind alertarea unității de intervenție. Sub acest aspect, întrebările formulate sunt lipsite de relevanță, vizând tipul containerelor, deși interlocutorul insistă pentru a patra oară că focul „arde cu o intensitate” mare – n.n., containerele fiind lipite de garaje (minutul 00:50 din aceeași înregistrare), locul producerii incendiului fiind foarte aproape de unitatea de pompieri solicitată la intervenție.

Decizia luată de dispecerul inspectoratului și comunicată autorului apelului telefonic a fost de a anunța firma de salubritate, întemeindu-se pe împrejurarea că, fiind containerele lor, aceștia au obligația de a stinge incendiul respectiv.

Instanța a constatat că fapta dispecerului I., în calitate de prepus al Inspectoratului pentru situații de urgență, constituie o faptă ilicită în înțelesul legii, câtă vreme instituția nu este îndreptățită să refuze intervenția pentru înlăturarea situațiilor de urgență sesizate, iar pe de altă parte, în calitatea sa de persoană cu atribuții de evaluare a situațiilor de urgență, avea obligația de a analiza sesizarea privind existența incendiului prin prisma tuturor elementelor care să îi permită identificarea și evaluarea riscurilor privind propagarea incendiului, demers pe care nu l-a întreprins, tratând cu ușurință situația sesizată.

Din reacția dispecerului rezultă că singurul criteriu avut în vedere de acesta cu ocazia luării deciziei de a nu sesiza unitatea de intervenție l-a constituit natura focarului incendiului. În concret, acesta a apreciat că, producerea incendiului în punctul de colectare al deșeurilor care aparține operatorului serviciului de salubritate, scutește unitatea de pompieri de îndeplinirea obligației de intervenție pentru stingerea acestuia.

Instanța a înlăturat apărările pârâtului, potrivit cărora dispecerul ar fi acționat potrivit principiului gradualității, câtă vreme obligația de intervenție este una prevăzută de lege, potrivit procedurilor legale serviciile profesioniste pentru situații de urgență având obligația de a identifica și evalua „pericolul de arson” (potrivit art.2 raportat la art.4 din Ordinul nr.234/2010). Prezentarea situației concrete de către prima persoană care a apelat numărul de urgență 112 a relevat o stare de pericol suficient de caracterizată pentru a justifica decizia alertării unității de intervenție, intervenția de stingere a incendiilor la locul de muncă (acceptând că punctele de colectare a deșeurilor ar putea fi asimilate noțiunii de loc de muncă) având ca scop limitarea propagării incendiului și luarea măsurilor de intervenție imediată, fără a înlătura obligația pompierilor de a interveni într-o situație specifică activității desfășurate.

Existența unui protocol între pârât și operatorul serviciului de salubritate, în sensul obligației celui din urmă de a interveni pentru stingerea incendiilor izbucnite la punctele gospodărești de colectare a deșeurilor nu a fost dovedită de pârât și nu constituie o cauză de exonerare a acesteia.

În concluzie, stabilirea existenței sau inexistenței refuzului de intervenție nu vizează durata timpului de intervenție raportat la cel de-al doilea apel (care – fiind de doar 4 minute, se încadrează în durata rezonabilă de intervenție), ci neconsiderarea primului apel ca fiind apelul de alertare a unității de pompieri (în înțelesul noțiunii prezentate în Ordinul nr.1146/IG/28.10.2008 - fila 179)

Din această perspectivă, instanța a conchis că fapta pârâtului – săvârșită prin prepusul său – constituie o faptă ilicită, în înțelesul legii, echivalând cu un refuz de a interveni, câtă vreme intervenția s-a realizat numai după cel de al doilea apel telefonic.

Existența culpei reprezintă o a treia condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale și presupune ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei (în cauză prepusului pârâtului).

Din probele administrate rezultă că dispecerul I. – în calitate de prepus al pârâtului – se află în culpă, câtă vreme a tratat cu vădită ușurință primul apel telefonic, care ar fi permis intervenția operativă și promptă a unității de pompieri în vederea izolării și stingerii incendiului, cu consecința limitării pagubelor produse de acesta.

Așa cum rezultă și din argumentele prezentate din prezentele considerente, dispecerul a ezitat în luarea deciziei de intervenție, atât în cazul primului apel, cât și în cazul celui de al doilea, rezumându-și analiza operativă exclusiv la argumentul potrivit căruia, pubelele de gunoi sunt în administrarea operatorului serviciului de salubritate, fără a da importanță celorlalte argumente prezentate de cei doi interlocutori cu ocazia celor două apeluri telefonice, reacționând corespunzător abia în momentul în care pe fundalul convorbirii s-a auzit „bubuitura” cauzată de explozia produsă ca urmare a extinderii incendiului (minutul 00:52 de pe înregistrarea 2012-12-13__ – fila 68 verso).

Or, în condițiile în care – în cazul răspunderii civile delictuale – atragerea răspunderii se face pentru culpa cea mai ușoară, instanța a conchis că în cauză a fost dovedită și îndeplinirea acestei condiții.

Din probele administrate rezultă că prejudiciul cauzat reclamanților ca urmare a incendiului izbucnit în noapte de 13.12.2013 la punctul gospodăresc din Satu M., Calea T. nr.9 și propagat la garajele din imediata apropiere a pubelelor este unul patrimonial, cert și nereparat.

Reclamanții au făcut dovada că, urmare a acestui incendiu le-au fost distruse cele două garaje, valoarea acestora fiind stabilită prin expertiza întocmită de domnul expert M. A. la suma de 1.710 lei pentru garajul familiei S. și 1.820 lei pentru garajul familiei B. (filele 147-150).

În ceea ce privesc bunurile mobile depozitate în garajele distruse ca urmare a propagării incendiului, prin expertiza de specialitate efectuată de domnul expert B. A.-G., instanța a constatat că acestea au fost evaluate la suma de 3.606 lei (echivalentul a 800 de euro) pentru autoturismul marca Opel, 131 lei pentru bicicleta reclamantei S. A., precum și pentru bunurile reclamantului B. R.-N., 2.326 lei combina frigorifică AEG, 0 lei bicicletă Hauser, 266 lei bicicletă DHS, 86 lei schiuri Salomon, 86 lei schiuri Salomon, 171 lei schiuri Dynastar, 171 lei schiuri Hagan, 162 lei schiuri Kneisl, 113 lei schiuri Elan, 99 lei schiuri Tehno, 45 lei bețe schi, 99 lei ghete role adulți, 122 leiclăpari schi copii, 95 lei raft de lemn, 68 lei cutie scule Keter, 77 lei capace roți VW, 104 lei despărțitor habitaclu VW Golf Combi, 131 lei barcă gonflabilă și vâsle.

Instanța a constatat că martorii audiați în cauză au reținut ca obiecte deținute în garajele reclamanților, „două cadre de biciclete”, „o săniuță, schiuri și clăpari” (declarația martorului S. - fila 184, declarația martorului C. – fila 187 și declarația martorului M. – fila 188), precum și o combină frigorifică nouă (declarația martorului S. – fila 185).

Pentru stabilirea în concret a cuantumului prejudiciului suferit de reclamanți, la care poate fi obligat pârâtul, se impune a analiza și ultima condiție a răspunderii civile delictuale: raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs constituie o operațiune logică complexă care urmărește identificarea tuturor împrejurărilor cu rol de cauze sau condiții care, datorită legăturilor de interdependență și interacțiune dintre ele, se poziționează într-un raport de cauzalitate suficient de caracterizat cu prejudiciul, încât să determine antrenarea răspunderii civile delictuale.

În literatura de specialitate au fost analizate mai multe teorii de privind stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, practica judiciară fiind, în general, favorabilă sistemului unității indivizibile dintre cauză și condiții, enunțat de profesorul M. E., în baza căruia, în stabilirea raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul-cauză nu acționează singur și izolat, fiind influențat de anumite condiții externe care – fără a produce efectul păgubitor – au favorizat producerea acestui efect, înlesnind nașterea procesului cauzal, grăbind și favorizând dezvoltarea lui sau agravându-i ori asigurându-i producerea rezultatelor negative.

Instanța a constatat că fapta dispecerului constă în aceea că a tratat cu ușurință informațiile primite cu ocazia primului apel telefonic (de la ora 04:08), și-a întemeiat decizia de a nu interveni pe singurul argument că focarul incendiului este în pubelele de gunoi care – afirmativ, dar fără o dovadă în acest sens – sunt în atribuțiile de intervenție ale operatorului serviciului de salubritate, fără a analiza restul informațiilor primite cu insistență de la interlocutorului său (că incendiul are o intensitate mare, că pubelele se află lipite de garaje în care sunt parcate mașini și că există riscul de explozie). Cu atât mai mult cu cât, această din urmă afirmație a fost făcută de un profan, trebuia să atragă atenția dispecerului determinându-l să acționeze cu mai multă atenție pentru analizarea situației existente, a factorilor de risc privind propagarea incendiului și privind urmările care s-ar putea produce.

Din această perspectivă și pentru toate aceste motive, instanța a constatat că fapta ilicită a dispecerului constituie un element al complexului cauzal, o condiție care a favorizat dezvoltarea procesului cauzal, agravându-l și asigurându-i rezultatele negative.

Dacă intervenția pompierilor s-ar fi realizat după primul apel telefonic – care s-a încheiat la ora 04:09 (fila 68) – potrivit duratei timpului de intervenție de 4 minute (care rezultă din raportul de intervenție pentru situații de urgență – fila 47), aceștia s-ar fi aflat la locul incendiului în jurul orei 04:13, care este ora celui de al doilea apel telefonic (fila 68), astfel încât, chiar dacă pagubele materiale produse nu ar fi fost integral înlăturate, cu siguranță ele ar fi fost în mod semnificativ reduse. Cu atât mai mult cu cât, potrivit înregistrării 2012-12-13__ explozia autoturismului Opel s-a produs în timpul celei de a doua convorbiri telefonice purtate de dispecerul I. cu o a doua persoană care a apelat serviciul de urgență 112 (minutul 00:52 din înregistrarea cu numărul 2012-12-13__ – fila 68 verso).

Pe baza probelor administrate nu se poate – însă – stabili concret întinderea răspunderii pârâtului, fiind evident că fapta ilicită a cărei existență a fost constatată de instanță potrivit considerentelor nu constituie cauza unică a producerii prejudiciului.

Ea reprezintă numai o condiție exterioară care a contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor care, împreună cu împrejurarea cauzală determinantă (provocarea incendiului), precum și cu alte condiții exterioare, alcătuiesc o unitate indivizibilă în cadrul căreia această faptă a dobândit – prin interacțiune cu cauza și celelalte condiții – caracter cauzal.

În cadrul acestei unități indivizibile, din probele administrate în cauză, instanța a constatat că dețin caracter cauzal și alte elemente care au contribuit la producerea prejudiciului, printre care se numără amplasarea pubelelor de colectare a deșeurilor în lipsa autorizației de construire, nerespectarea de către proprietarii garajelor a autorizației de construire și – bineînțeles – fapta persoanei care a provocat incendiul.

Instanța a reținut că, din probele administrate rezultă că punctul gospodăresc în discuție (sau sistemul de puncte gospodărești din care acesta face parte) nu deține autorizație de construire, susținerile Primăriei Satu M. (din cuprinsul adresei nr._/22.12.2014 – fila 211), din care rezultă că pentru amplasarea pubelelor de gunoi nu este necesară obținerea autorizației de construire, nefiind susținute de restul probelor administrate și nici de dispozițiile legale în materie.

Astfel, potrivit adresei Inspectoratului de Stat în Construcții Satu M. nr.2398 din data de 03.11.2014 (fila 173), „în urma verificărilor efectuate de către inspectoratul în construcții s-a constatat că, în baza de date a IJC Satu M. nu figurează această lucrare [lucrarea de autorizare a punctelor gospodărești – n.n.] și nu s-a depus programul de control în faze determinate pentru avizare”, sens în care se solicită Primăriei Satu M. ca, în baza atribuțiilor stabilite de art.27 alin.1 din Legea nr.50/1991 să își exercite controlul la lucrările mai sus menționate, urmând a comunica constatările și eventualele sancțiuni aplicate, Inspectoratului Județean de Stat în Construcții. Un astfel de răspuns nu a fost comunicat din partea Primăriei Satu M..

Din interpretarea dispozițiilor art.3 alin.(1) lit.c. raportat la art.2 alin.(4) lit.b) cu raportare la excepțiile prevăzute de art.11 din Legea nr.50/1991 rezultă că executarea lucrărilor de amplasare a containerelor de colectare a deșeurilor – care constituie elemente ale infrastructurii tehnico-edilitare ale sistemului public de salubrizare a localității – este supusă autorizării.

Astfel, construcțiile civile, industriale, agricole, cele pentru susținerea instalațiilor și utilajelor tehnologice, pentru infrastructură de orice fel sau de oricare altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizației de construire, precum și a reglementărilor privind proiectarea și executarea construcțiilor, pentru: c) lucrări de construire, reconstruire, modificare, extindere, reparare, modernizare și reabilitare privind căile de comunicație de orice fel, drumurile forestiere, lucrările de artă, rețelele și dotările tehnico-edilitare, branșamente și racorduri la rețele de utilități, lucrările hidrotehnice, amenajările de albii, lucrările de îmbunătățiri funciare, lucrările de instalații de infrastructură, lucrările pentru noi capacități de producere, transport, distribuție a energiei electrice și/sau termice, precum și de reabilitare și retehnologizare a celor existente.

Este evident că obținerea autorizației de construire pentru dotările tehnico-edilitare este obligatorie, fiind expres prevăzute la de lege și nefiind exceptate de la autorizare, potrivit art.11 din aceeași lege.

Mai mult decât atât, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr.101/2006 a serviciului de salubrizare a localităților coroborate cu cele ale Legii nr.51/2006 a serviciilor comunitare de utilități publice (art.44 alin.(5) și (6) din acest ultim act normativ), rezultă că obiectivele de investiții publice specifice infrastructurii tehnico-edilitare aferente serviciilor de utilități publice[…] se realizează cu respectarea prevederilor legale în vigoare privind elaborarea, avizarea și aprobarea documentațiilor de execuție, a prevederilor legale în vigoare privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, precum și a documentațiilor de urbanism și amenajarea teritoriului aprobate conform legii.

Instanța a constatat că, în lipsa acestor autorizații, amplasarea pubelelor în vecinătatea unor construcții – în condițiile în care ambele construcții prezintă potențial de risc de incendiu – constituie un element condițional extern de natura celor menite să favorizeze producerea rezultatului negativ, intrând în conținutul unității cauzale analizate.

Un alt aspect pe care instanța îl are în vedere cu ocazia stabilirii raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs îl constituie nerespectarea de către reclamanți a autorizației de construire a garajelor. În acest sens, instanța a constatat că lucrările autorizate prin autorizația de construire nr.54/30.05.1985 (fila 100) sunt „lucrări de construcție parcare acoperită pe structură metalică cu învelitoare din azbociment”.

Din autorizația de construire nu rezultă autorizarea edificării de garaje (care sunt construcții închise), ci doar a unei parcări acoperite, sub acest aspect autorizația de construire nefiind respectată de reclamanți, care și-au edificat veritabile garaje închise, din care unele erau acoperite cu „plăci bituminoase ondulate” (la B.) (așa cum rezultă din expertiza tehnică efectuată de domnul expert M. A. – fila 148), deși – potrivit autorizației de construire, materialul autorizat pentru învelitoare este azbocimentul.

Este îndeobște cunoscut că bitumul este un material ușor inflamabil, o astfel de împrejurare constituind – la rândul ei – o condiție externă care să favorizeze producerea efectului păgubitor.

Nu în ultimul rând, instanța subliniază că principala cauză care a determinat producerea rezultatului păgubitor o reprezintă aprinderea materialului inflamabil din interiorul pubelelor de colectare a deșeurilor și care constituie cauza principală, determinantă – în cadrul unității cauzale analizate – care a determinat producerea prejudiciului.

Față de aceste argumente, instanța a conchis că la producerea prejudiciului au concurat mai mulți factori, printre care și cei enumerați în rândurile de mai sus. Reținând – însă – dispozițiile art.1382 C.civ., care reglementează caracterul solidar al răspunderii civile delictuale și constatând că pârâtul nu și-a exercitat dreptul de a chema în judecată și alte persoane pe care le-ar putea considera responsabile pentru producerea prejudiciului, a obligat pârâtul la acoperirea prejudiciului cauzat reclamanților prin lipsa de intervenție optimă, în vederea izolării și stingerii incendiului.

La stabilirea prejudiciului datorat de pârât, instanța a ținut însă seama de considerentele prezentate în legătură cu nerespectarea de către reclamanți a autorizației de construire, care le permitea edificarea unei „parcări acoperite”, iar nu a unor garaje, astfel încât nu a acordat acestora contravaloarea bunurilor depozitate în aceste garaje, constatând că – în cazul respectării autorizației de construire, aceste bunuri nu ar fi putut fi depozitate, parcarea acoperită nefiind închisă.

În concluzie, instanța a obligat pârâtul la plata sumei de 1.710 lei reprezentând contravaloarea garajului reclamantelor S., a sumei de 1.820 lei reprezentând contravaloarea garajului reclamantului B., precum și a sumei de 3.606 lei (echivalentul în lei al sumei de 800 de euro) reprezentând contravaloarea autoturismului marca Opel Corsa, proprietatea reclamantei S. H. I..

Instanța a considerat că, din perspectiva aceluiași raționament vizând nerespectarea autorizației de construire a parcării acoperite, nu există niciun impediment logico-juridic pentru obligarea pârâtului la suportarea întregului prejudiciu constând în contravaloarea garajelor și a autovehiculului, câtă vreme acest prejudiciu este unul care decurge direct din ansamblul cauzal în cadrul căruia fapta ilicită a pârâtului ocupă locul unei condiții externe favorizante.

Stabilirea contribuției concrete a faptei ilicite săvârșită de prepusul pârâtului la producerea prejudiciului nu a fost analizată în prezenta cauză, raportat la împrejurarea că o astfel de apărare nu a fost formulată iar în temeiul caracterului solidar al răspunderii civile delictuale, oricare din debitori poate fi tras la răspundere pentru întregul prejudiciu.

În privința bunurilor mobile depozitate în garaje, instanța a constatat că – pe baza probelor administrate în prezenta cauză – este posibilă stabilirea legăturii directe de cauzalitate între nerespectarea de către reclamanți a autorizației de construire și distrugerea bunurilor depozitate în garaje. În cazul în care aceștia ar fi respectat autorizația de construire, edificând o parcare acoperită, aceștia nu ar fi avut posibilitatea depozitării bunurilor care – astfel – nu ar fi fost expuse niciunui risc (inclusiv celui pe care l-au suportat).

Pentru toate aceste motive, instanța a admis în parte cererea reclamanților, potrivit dispozitivului.

În privința cererii pentru acordarea cheltuielilor de judecată instanța a constatat că aceasta este întemeiată, urmând ca – în temeiul art.451 raportat la art.453 C.pr.civ. să oblige pârâtul la plata acestora, potrivit raționamentului ce succede. Raportat la admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, suma stabilită de instanță în sarcina pârâtului reprezentând – procentual – 45% din întregului prejudiciu solicitat, instanța a stabilit în sarcina pârâtului obligația de plată a sumei de 2.591,2 lei cheltuieli de judecată, după cum urmează: suma de 538,2 lei reprezentând 45% din taxa judiciară de timbru de 1196 lei (filele7-9 și 36-37 ), suma de 1.000 lei contravaloarea expertizei efectuate de ing.M. A. (raportat la obligarea pârâtului la plata întregului prejudiciu cauzat prin distrugerea garajelor) (filele 108 și 178), suma de 378 lei parte din contravaloarea expertizei întocmite de ing.B. A.-G., (filele 205 și 264) și suma de 675 lei parte din onorariul avocat (filele 265-266), potrivit soluției de admitere în parte a cererii.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, a declarat apel reclamantul B. R. N., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, respectiv a obligării intimatei la suportarea integrală atât a prejudiciului cauzat, precum și a cheltuielilor de judecată. Solicită cheltuieli de judecată.

În motivarea căii de atac exercitate reclamantul arată că atât prin concluziile orale, cât și prin concluziile scrise, a solicitat primei instanțe să dispună obligarea pârâtei la repararea integrală, în cuantumul stabilit prin expertizele efectuate în cauză, a prejudiciului cauzat, ca urmare a faptelor culpabile ale prepușilor, precum și obligarea acesteia la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată. Prin hotărârea dată, prima instanță a admis doar în parte cererea, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului doar suma de 1.820 lei, reprezentând doar contravaloarea garajului scutind-o de Ia plata prejudiciului constând în contravaloarea bunurilor mobile distruse în urma incendiului, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză de către domnul inginer B. A.-G..

Pornind de la principiul reparării integrale a prejudiciului comis, reclamantul a considerat și consideră că pârâta trebuie să fie obligată a suporta integral prejudiciul produs, iar indiscutabil, o componentă importantă a acestui prejudiciu este și contravaloarea acestor bunuri mobile.

Învederează că soluționarea prezentei cauze, departe de a fi complicată, este mai degrabă interesantă prin particularitățile factuale și probațiunea efectuata.

Ab initio trebuie să se constate că prima instanță a dezlegat în mod corect problema incidenței acestui caz de răspundere civil delictual obiectivă, cel al răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, analizând temeinic și argumentat toate condițiile necesare existenței acestui caz de răspundere civilă.

Critica reclamantului vizează doar analiza făcută cu privire la raportul de cauzalitate, analiză în baza căreia prima instanță a reținut că nerespectarea autorizației de construire se constituie virtual ca și cauză indirectă, parte a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs.

În baza acestui raționament primă instanță nu a acordat contravaloarea bunurilor depozitate în garaj "constatând că, în cazul respectării autorizației de construire, aceste bunuri nu ar fi putut fi depozitate, parcarea acoperită nefiind închisă".

În opinia reclamantului, prima instanță a greșit nu doar în analiza raportului de cauzalitate, ci și în folosirea nelegală și netemeinică a unor prezumții judiciare.

Reținând că, în analiza raportului de cauzalitate, prima instanță s-a folosit de sistemul unității indivizibile dintre cauză și condiții, reclamantul se vede nevoit să analizeze pertinența dezlegării date de instanță conform celor de mai sus.

Analiza raportului de cauzalitate conform acestui sistem, implică analiza coroborată a fenomenului-cauză și a condițiilor externe care într-un fel sau altul "fără a produce efectul păgubitor, au favorizat producerea acestui efect înlesnind nașterea procesului cauzal, grăbind și favorizând dezvoltarea lui..." (M. E.).

Astfel, pornind tocmai de la teoria mai sus arătate și susținută de către profesorul M. E. "respectarea autorizației de construire" nu poate fi o condiție cauzală și implicit nu poate intra în componența raportului de cauzalitate.

Altfel spus, chiar acceptând utopic că reclamantul are vreo vină în ceea ce privește "nerespectarea autorizației de construire" ceea ce nu este cazul, nu se poate accepta că producerea incendiului, propagarea acestuia și implicit producerea prejudiciului ar fi putut fi influențată de existența sau inexistența unei autorizații și/sau de respectarea sau nerespectarea acesteia.

Acceptând sau mergând pe logica primei instanțe s-ar putea înțelege că o intervenție operativă pentru stingerea unui incendiu la o construcție neautorizată ar putea fi refuzată și/sau că un prejudiciu cauzat în urma unui incendiu la o construcție neautorizată, chiar dacă s-ar putea stabili că acesta se datorează intervenției tardive a personalului I., ar trebui suportat în întregime de către cel prejudiciat.

Învederează că nimeni și nimic nu condiționează ca o intervenție operativă să fie desfășurată în funcție de existența sau respectarea unei autorizații de construire, obligația legală a pârâtei fiind aceea de a acționa operativ pentru evitarea producerii unor prejudicii sau pentru limitarea acestora.

Altfel spus, dacă prima instanță a reținut în mod corect că există faptă ilicită, că există vinovăție, că există raport de prepușenie și că fapta ilicită s-a produs în timpul serviciului, odată cu stabilirea unui raport de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului și prejudiciu acesta urmează a fi reparat indiscutabil integral.

Toată analiza de mai sus a fost efectuată acceptând ceea ce prima instanță a dedus, respectiv faptul că reclamantul nu a respectat autorizația de construire a garajului, aspect totalmente nereal, motivat de următoarele:

Este oarecum deranjant, în opinia reclamantului, că prima instanță a înțeles să se folosească de o prezumție dintre cele prevăzute la art.329 Cod proc.civ., reținând, în urma unei deduceri greșite, că reclamantul nu ar fi respectat o autorizație de construire emisă în anul 1985.

Pornind de la premisa că actualmente prezumțiile sunt consacrate în mod expres ca fiind mijloace de probă (art.327-329) se impunea ca administrarea probei cu prezumții simple să fi fost pusă în dezbaterea părților.

Utilizarea raționamentului inductiv sau deductiv reținută ca atare doar în considerentele hotărârii fără o dezbatere contradictorie anterioară, este contrară dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 Cod proc.civ.

De altfel, consideră că judecătorul era obligat să pună în discuția părților din oficiu chestiuni de fapt pe care le considera esențiale întru stabilirea a ceea ce generic numim "adevăr".

Menționează că odată cu comunicarea hotărârii atacate reclamantul a fost pus în situația ingrată de a-i fi opozabilă o prezumție, care nu a fost pusă în discuție, fiindu-i astfel implicit suprimat dreptul de a face dovada contrară și/sau de a reliefa șubrezenia raționamentului pe care prima instanță l-a făcut.

Dacă prima instanță a considerat că această chestiune factuală are o importanță covârșitoare, reclamantul consideră că ar fi trebuit să ridice spre discuție această problemă și nu să-l stigmatizeze, prin considerentele hotărârii, cu o vină pe care nu o avem.

Precizează că în cazul în care se punea în discuție această problemă instanța afla că la momentul construcției acestor garaje în baza autorizației nr. 54/30.05.1985 reclamantul avea 19 ani și era student, că doar în anul 1998 a dobândit proprietatea asupra garajului în discuție, fiind astfel, crede reclamantul, imposibil să fi respectat vreo autorizație de construire la momentul ridicării acestor garaje.

Învederează că nu știe și nu îl privește pe reclamant modul în care au interpretat și au pus în practică această autorizație de construcție proprietarii care au construit efectiv, însă este important de subliniat că la momentul la care reclamantul a dobândit acest garaj absolut toate construcțiile erau identice. De altfel, de la data dobândirii acestui garaj și chiar și în prezent reclamantul plătește la organele fiscale taxe și impozite aferente unui garaj, așa cum rezultă din actele atașate. Astfel, nu se pune problema ca reclamantul să fi edificat vreun garaj cu nerespectarea autorizației de construcție.

De asemenea, arată că prima instanță a încuviințat chiar și audieri de martori iar unul dintre aceștia, domnul S. I., fiind proprietarul unui garaj similar putea să ofere, desigur dacă era întrebat, informații utile atât cu privire la construcția efectivă a acestora, cât și cu privire la o potențială nerespectare a autorizației de către reclamant.

Concluzionând, precizează că, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare, reclamantul a înțeles să cumpere și a dobândit în proprietate un garaj, că de la data dobândirii și până în prezent achită taxe și impozite aferente imobilului-garaj, că a folosit și folosește acest garaj conform destinației normale a acestuia și nu în scopuri nelegale, că nimeni nu îi poate interzice să depoziteze bunuri, dar și că absolut toate construcțiile edificate în baza autorizației menționate sunt identice.

În aceste condiții, este lesne de observat că deducția pe care prima instanță a făcut-o, fără ca măcar să fie interesată de aflarea adevărului, în sensul că reclamantul nu a respectat la momentul edificării construcției autorizația de construire este ilogică și implicit greșită.

Menționează că de fapt aceste garaje nu sunt altceva decât acele "parcări acoperite" care au fost autorizate, la care proprietarii fiecărui garaj le-au atașat câte o poartă tocmai pentru a putea depozita bunuri personale.

Considerându-l, în mod greșit, vinovat pe reclamant de nerespectarea autorizației, prima instanță nu a dispus în sarcina pârâtei repararea în totalitate a prejudiciului, considerând, din nou în baza unei deducții șubrede, că "în cazul respectării autorizației de construire, aceste bunuri nu ar fi putut fi depozitate...".

Solicită să se constate greșeala flagrantă comisă de către prima instanță în ceea ce privește analiza făcută cu privire la raportul de cauzalitate și, implicit, să rețină că lipsa de intervenție optimă în vederea izolării și stingerii incendiului este cauza producerii prejudiciului dar și că în baza principiului reparării integrale a acestuia, pârâta urmează a fi obligată a suporta și contravaloarea bunurilor mobile distruse în incendiu.

În aceste condiții, întrucât nu se va mai pune în discuție admiterea doar în parte a acțiunii, pârâta urmează a fi obligată la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată atât în ceea ce privește judecată în primă instanță, cât și judecata în apel.

În drept, invocă art.466 și urm. Cod proc.civ.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâtul INSPECTORATUL PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ „S.” AL JUDEȚULUI SATU M., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca fiind nefondată.

Critică hotărârea apelată pentru nelegalitate.

Astfel, arată că instanța de fond a comis o gravă eroare de judecată atunci când a apreciat existența unei fapte ilicite în sarcina instituției pârâte, respectiv refuzul de intervenție raportat la neconsiderarea primului apel telefonic ca fiind apel de alertare al unității de pompieri în înțelesul Ordinului nr.1146/2008.

Învederează că, potrivit probatoriului administrat la instanța de fond, rezultă că, la data de 13.12.2012, ora 04:09, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „S." al județului Satu M. a fost alertat cu privire la faptul că s-au aprins câteva euro pubele (containere) pe ..9 și că în apropierea acestora se află parcate câteva mașini. Subofițerul operativ principal de serviciu în dispeceratul I.S.U.„S." Satu M., luând la cunoștință cele relatate de apelant a luat decizia, conform procedurilor interne, de a notifica S.C.Florisal și Poliția Locală despre acest eveniment pentru a se deplasa la fața locului în vederea evaluării situației. La un interval de 5 (cinci) minute față de primul apel telefonic, respectiv la ora 04:14 i s-a adus la cunoștință dispecerului, de către o altă persoană, despre propagarea incendiului de la pubele (containere) la garajele aflate în imediata vecinătate. Dispecerul de serviciu a alertat garda de intervenție din cadrul Detașamentului de Pompieri Satu M., care a ajuns la locul intervenției la ora 04:18 (aspect rezultat din documentele operative încheiate la terminarea intervenției).

Precizează faptul că instituția pârâtă nu a refuzat să intervină, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de fond, ci, potrivit uzanțelor, s-a înștiințat de îndată S.C.Florisal și Poliția Locală, după primul apel telefonic (ora 04:09) din care rezultă că ard doar pubele (containere), iar ca urmare a celui de al doilea apel telefonic (ora 04:14), moment când a fost anunțat incendiul la garaje, echipajul de intervenție a ajuns la fața locului în 4 (patru) minute, respectiv la ora 04:18, fapt rezultat din documentele operative încheiate la finalul intervenției.

Faptul că, dispecerul nu a refuzat să intervină, nu a formulat un refuz către apelantul primului apel telefonic rezultă din însăși înregistrarea convorbirii telefonice depusă la dosarul cauzei.

Subliniază faptul că de la apelul telefonic prin care se aduce la cunoștința I.S.U. „S." Satu M. faptul că ard garaje, respectiv ora 04:14 și până la sosirea echipajului de intervenție, ora 04:18 au trecut exact 4 (patru) minute.

Chiar dacă ar fi să se raporteze la primul apel telefonic, care a fost primit la ora 04:09, pârâtul arată că și în această situație s-ar fi respectat timpii operativi prevăzuți de dispozițiile legale astfel:

- în conformitate cu prevederile art.6 din Anexa la ordinul M.A.I. nr.360/2004 pentru aprobarea Criteriilor de performanță privind structura organizatorică și dotarea serviciilor profesioniste pentru situații de urgență, criterii operaționale necesare a fi îndeplinite de către serviciile profesioniste pentru situații de urgență sunt:

- timpul de alertare 1 - 3 minute, în funcție de anotimp, în timpul zilei sau noaptea (incendiul a avut loc iarna, noaptea);

- timpul de răspuns la obiectivele și localitățile în care sunt dislocate permanent subunitățile: - în localitățile de dislocare - între 5 și 25 minute.

Însumând timpul de alertare care este de 3 minute (datorită faptului că incendiul a avut loc iarna, în timpul nopții) și timpul de răspuns rezultă un timp de ajungere la locul intervenției de 8 - 28 minute, interval în care echipajul de intervenție s-a încadrat chiar la limita inferioară.

În concluzie, apreciază că nu poate fi reținută în sarcina instituției pârâte încălcarea vreunei obligații legale, instituția pârâtă dând dovadă de maximă operativitate, neexistând practic un refuz sau o intervenție tardivă.

- În ceea ce privește existența raportului de cauzalitate, consideră că instanța de fond, în mod greșit, a apreciat ca fiind întrunită această condiție.

Astfel, instanța a reținut faptul că, dacă intervenția pompierilor s-ar fi realizat după primul apel telefonic încheiat la ora 04:09 (fila 68) - potrivit duratei timpului de intervenție de 4 minute (care rezultă din raportul de intervenție pentru situații de urgență - fila 47), aceștia s-ar fi aflat la locul incendiului în jurul orei 04:13, care este ora celui de al doilea apel telefonic (fila 68), astfel încât, chiar dacă pagubele produse nu ar fi fost integral înlăturate, cu siguranță ele ar fi fost în mod semnificativ reduse. În continuare, aceeași instanță a reținut faptul că, potrivit înregistrării 2012-12-13__ explozia autoturismului Opel s-a produs în timpul celei de a doua convorbiri telefonice purtate cu o a doua persoană care a apelat serviciul de urgență 112 (minutul 00:52 din înregistrarea cu numărul 2012-12-I3__ - fila 68 verso).

Întrebarea logică pe care pârâtul o pune este cum era posibilă înlăturarea exploziei autoturismului marca Opel în condițiile în care aceasta s-a realizat concomitent cu cel de al doilea apel telefonic, moment la care instanța a presupus că forțele de intervenție trebuiau să fie la locul incendiului. Timpul de intervenție (de Ia momentul ajungerii echipajelor la fața locului și până la momentul retragerii acestora) nu are bareme, este condiționat de complexitatea intervenției, factorii determinanți, alți factori care concură la complicarea sau simplificarea unei intervenții.

Pe de altă parte, în condițiile în care instanța de fond a constatat că, în cauză amplasarea pubelelor (containerelor) fără autorizație de construcție și în vecinătatea unor construcții care prezintă potențial de risc de incendiu, ca fiind element condițional extern menit să favorizeze producerea incendiului, exclude răspunderea instituției pârâte cu privire la prejudiciul produs.

De altfel, pârâtul arată că însăși instanța de fond a reținut în sarcina reclamanților nerespectarea de către aceștia a autorizației de construire a garajelor, sens în care s-a constatat că, lucrările autorizate prin autorizația de construire nr.54/30.05.1985 (fila 100) sunt lucrări de construcție parcare acoperită pe structură metalică cu învelitoare din azbociment. Din autorizația de construire nu rezultă autorizarea edificării de garaje (care sunt construcții închise), ci doar a unei parcări acoperite, sub acest aspect autorizația de construire nefiind respectată de reclamanți, care și-au edificat veritabile garaje, din care unele erau acoperite cu „plăci bituminoase ondulate" la reclamantul B. (așa cum rezultă din expertiza tehnică efectuată de dl.expert M. Atila -fila 148), deși - potrivit autorizației de construire materialul autorizat pentru învelitoare este azbocimentul.

Este îndeobște cunoscut că bitumul este un material ușor inflamabil, o astfel de împrejurare constituind - la rândul ei o condiție externă care să favorizeze producerea efectului păgubitor, astfel cum a reținut instanța de fond.

Mai mult, pârâtul arată că s-a reține că, principala cauză care a determinat producerea incendiului o reprezintă aprinderea materialului inflamabil din interiorul pubelelor, ulterior acesta propagându-se la garaje tocmai datorită nerespectării autorizației de construcție nr.54/30.05.1985 de către reclamanți.

În concluzie, apreciază că toate aceste cauze înlătură răspunderea instituției pârâte.

În lipsa materialului bituminos din structura garajelor evident că, incendiul nu s-ar fi propagat și evident că nu ar fi existat prejudiciul solicitat.

O altă critică pe care o aduce sentinței civile apelate privește modalitatea în care instanța de fond a determinat prejudiciul cauzat reclamanților astfel:

Primul aspect pe care-l învederează este că, autoturismul Opel a explodat în timpul celui de al doilea apel telefonic, moment până la care instanța de fond a presupus că echipajul trebuia să fie la fața locului cu toate că dispozițiile legale menționate obligă pârâtul la o intervenție operativă în intervalul 8 – 28 minute, ori în aceste condiții este evident că, în măsura reținerii unei fapte ilicite în sarcina instituției pârâte nu ar fi putut înlătura producerea exploziei autoturismului marca Opel și implicit înlăturarea acestui prejudiciu.

Apreciază greșită și valoarea despăgubirilor pentru distrugerea garajelor și obligarea la plata acestora.

În condițiile în care însăși instanța de fond a reținut în sarcina reclamanților nerespectarea autorizației de construcție prin edificare de garaje închise acoperite cu plăci bituminoase ondulate (material ușor inflamabil) față de învelitoare din azbociment (material neinflamabil), apreciază că nu poate fi imputată pârâtului distrugerea garajelor, propagarea incendiului făcându-se exclusiv din cauza materialului inflamabil, faptă imputabilă reclamanților.

De altfel, aceasta a fost și motivarea instanței de fond avută în vedere la respingerea pretențiilor materiale pentru distrugerea bunurilor depozitate în aceste garaje.

Învederează că este contradictorie soluția instanței de fond că, raportat la aceleași considerente (nerespectarea autorizației de către reclamanți) să admită o parte din pretenții, respectiv contravaloarea garajelor și să respingă acordarea despăgubirilor pentru bunurile care au fost depozitate în acele garaje.

Pentru considerentele de mai sus, solicită admiterea apelului astfel cum a fost motivat în fapt și în drept.

În drept, invocă art.466 și urm.Cod proc.civ., art.1349 și 1373 Cod civil, O.G.88/2001, O.U.G.nr.21/2004, H.G. nr.1492/2004, H.G. nr.1490/2004, Ordin nr.226/IG/2008, Ordin nr.360/2004.

Tribunalul, examinând apelul pârâtului, conchide că acesta este neîntemeiat.

Mai întâi, pentru că pârâtului I. „S.” cu adevărat i se poate reproșa fapta ilicită constând în refuzul de a interveni pentru stingerea incendiului în urma apelului telefonic primit la ora 04:08.

În cursul acestei convorbiri telefonice, prepusul pârâtului a aflat de la persoana care a apelat serviciul unic de urgență 112 că incendiul provine de la containerele de gunoi, că incendiul are o intensitate mare, se află în imediata vecinătate a unor garaje, iar autoturismele garate ar putea să explodeze. La minutele 00:20, 00:35, 00:50 și 1:20 persoana care a sesizat I. a insistat asupra amplitudinii incendiului și asupra iminenței propagării lui.

Instanța de apel, asemenea judecătoriei, consideră cp, față de conținutul convorbirii telefonice, I. trebuia să intervină. Decizia prepusului de a nu alerta unitatea de intervenție este, în mod manifest greșită, starea de pericol semnalată fiind îndeajuns caracterizată. În egală măsură, această decizie semnifică încălcarea dispozițiilor art.18 din Lg.nr.121/1996, în conformitate cu care pârâtul are obligația de a interveni pentru stingerea incendiilor ori de câte ori este sesizat în acest sens.

Apoi, caracterul nefondat al apelului pârâtului rezultă din existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs.

Deși, în mod evident, fapta ilicită reținută mai sus nu constituie cauza principală a producerii incendiului și, prin urmare, a prejudiciului, totuși ea este o împrejurare care a influențat amploarea incendiului și, mai ales, gradul de propagare. Dacă I. ar fi intervenit după primul apel telefonic, atunci, neîndoios, pagubele produse, chiar dacă nu puteau fi înlăturate, ar fi fost diminuate. Prin urmare, fapta ilicită imputată pârâtului face parte din ceea ce, inițial, doctrina de specialitate și, mai apoi, jurisprudența, desemnează prin sistemul unității indivizibile dintre cauză și condiții.

În sfârșit, netemeinicia apelului este generată și de ignorarea, în abordarea ultimului motiv de apel, a unor norme din materia răspunderii civile delictuale.

Potrivit art.1382 Cod civil, cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat, iar conform art.1443 Cod civil, obligația este solidară între debitori atunci când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga obligație.

În consecință, în raport cu aceste texte de lege, obiecția pârâtului cum că ar trebui să suporte doar o parte din prejudiciul produs este, în mod manifest, inacceptabilă.

În ceea ce privește apelul reclamantului B. R. N., tribunalul l-a găsit ca fiind întemeiat pentru rațiunile care urmează:

a) Prima instanță, astfel cum rezultă din considerentele sentinței, a reținut, pe baza unor prezumții simple, că reclamantul B. R. N. este culpabil de nerespectarea autorizației de construire a garajului.

În dezacord cu prima instanță, tribunalul consideră că este greșită reținerea acestei împrejurări de ordin factual. Prezumția, conform art.327-329 Cod proc.civ., este un mijloc de probă și, potrivit art.14 alin.6 Cod proc.civ., instanța își poate întemeia hotărârea numai pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Or, proba cu prezumțiile simple utilizată de judecătorie, după cum transpare din hotărârea adoptată, nu a fost propusă de nicio parte și nici instanța nu a pus-o în discuție. Evident, în aceste circumstanțe, prima instanță nu se putea folosi de prezumții și, în absența lor, nu putea trage concluzia că reclamantul a „nerespectat autorizația de construire”.

b) Împrejurarea constatată prin intermediul prezumțiilor – prezumții care, așa cum s-a evidențiat, nu au fost puse, în prealabil, în dezbaterea părților – este contrazisă de probele administrate în apel. Conform contractului de vânzare din data de 11.02.1998 (fila 10 din dosar), reclamantul B. R. N. a dobândit, la data indicată, de la vânzătorii A. C. și A. F., dreptul de proprietate asupra garajului în discuție. Prin urmare, acesta fiind momentul aproprierii bunului de către reclamantul-apelant, este exclus ca el să fi edificat garajul și, astfel, să nesocotească autorizația de construire.

c) Fapta reținută de judecătorie și care a generat respingerea în parte a pretențiilor reclamantului B. R. N. – realizarea unui garaj și nu a unei parcări acoperite – nu se subsumează sistemului unității indivizibile dintre cauză și condiții, fiindcă, neputându-se susține rațional că ar fi produs efectul păgubitor, nu se poate argumenta nici că a favorizat producerea acestui efect înlesnind nașterea procesului cauzal, grăbind și favorizând dezvoltarea lui. Este, prin urmare, un fapt irelevant, străin raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Pentru considerentele expuse, tribunalul, în temeiul art.480 alin.1 și 2 Cod proc.civ., a respins, ca nefondat, apelul pârâtului I. „S.” al județului Satu M., a admis, ca întemeiat, apelul reclamantului B. R. N. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului B. R. N. și suma de 4221 lei reprezentând contravaloarea bunurilor mobile distruse. Totodată, în baza art.451 alin.1, art.452 și 453, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță în sumă totală de 4536 lei, iar în apel a fost obligat să plătească apelantului-reclamant suma de 2167 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul pârâtului I. „S.” al județului Satu M., cu sediul în Satu M., ., jud.Satu M., având cod fiscal_, declarat împotriva Sentinței civile nr.1592/2015, pronunțată de Judecătoria Satu M. în dosar nr._ .

Admite, ca întemeiat, apelul reclamantului B. R. N., CNP_, având domiciliul procesual ales în Satu M., ./8, la av.N. F., înaintat împotriva aceleași sentințe.

Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că:

Obligă pârâtul să plătească reclamantului B. R. N. și suma de 4221 lei reprezentând contravaloarea bunurilor mobile distruse.

Obligă pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță în sumă totală de 4536 lei.

Menține în rest dispozițiile sentinței.

Obligă intimatul-pârât să plătească apelantului-reclamant 2167 lei cheltuieli de judecată în apel.

Definitivă.

Pronunțată azi, 22.12.2015, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Red.T.B./22.01.2016

Tehnored_BER /22.01.2016

Ex.6

- ..cu: I. S. Satu M., B. R. N., S. A., S. H. I.

Jud.fond: A. S.