Reziliere contract. Decizia nr. 1565/2014. Tribunalul SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1565/2014 pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 04-11-2014 în dosarul nr. 2677/314/2014
Dosar nr._ - revizuire -
ROMÂNIA
TRIBUNALUL S.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA NR. 1565
Ședința publică din data de 4 noiembrie 2014
Președinte- T. M.
Judecător- D. D.
Judecător- M. C.
Grefier - P. T.
Pe rol, judecarea recursului formulat de revizuentul B. C., domiciliat în mun.S., ..18, jud.S., împotriva sentinței civile nr.2555 din 6 iunie 2014 a Judecătoriei S. (dosar nr._ ), intimat fiind M. S. – prin primar.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns revizuentul B. C. asistat de avocat U. R., lipsă fiind intimatul M. S. – prin primar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, instanța constatînd recursul în stare de judecată, a trecut la dezbateri.
Avocat U. R. pentru revizuentul recurent, a depus la dosar copia somației nr._ din 24 octombrie 2014 emisă de M. S. – Direcția Patrimoniu – Biroul Evidență și Administrarea Imobilelor de Locuit, a cerut admiterea recursului și admiterea cererii de revizuire așa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
Declarînd dezbaterile închise, după deliberare,
TRIBUNALUL
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea adresată Judecătoriei S. la data de 13 martie 2014, revizuentul B. C. a formulat cerere de revizuire, în contradictoriu cu intimatul M. S. prin primar I. L., solicitând să se stabilească că este dat motivul de revizuire din art. 509 al. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, adică revizuirea este împotriva sentinței civile nr. 2890 din 23.04.2013 (dosar nr._ ) a Judecătoriei S., rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 2150 din 08.10.2013 a Tribunalului S., admiterea revizuirii, anularea sentinței privitoare la evacuarea sa și respingerea evacuării din locuință.
În motivare, revizuentul a arătat că motivul de revizuire este acela că la pronunțarea sentinței arătate mai sus, obiectul cauzei judecate, nu mai exista. Contractul de închiriere nr. 1816/2009 nu mai era valabil, dispunerea de către instanță a evacuării sale din locuința închiriată nemaiputând fi făcută. Această evacuare nu putea fi făcută și deoarece Primăria S. nu a fost și nu este proprietara locuinței, nu poate cere evacuarea sa din aceasta.
În dovedire, revizuentul a depus la dosar, în copie, sentința civilă nr. 2890 pronunțată la data de 23.04.2013 de Judecătoria S. în dosar nr._ (filele 3-4).
La solicitarea instanței, s-a atașat dosarul nr._ al Judecătoriei S..
Prin Încheierea de ședință pronunțată la data de 06.05.2014, s-a admis cererea de ajutor public judiciar, formulată de petentul B. C., fiind încuviințată acordarea ajutorului public judiciar petentului, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 lei stabilită în dosarul nr._ al Judecătoriei S..
Prin sentința civilă nr.2555 din 6 iunie 2014 Judecătoria S. a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Cu titlu prealabil instanța a reținut că prin sentința civilă nr.2890 din 24.04.2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârât, ca nefondată, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, ca nefondată și s-a admis acțiunea având ca obiect „reziliere contract” formulată de reclamantul M. S. - prin primar I. L. în contradictoriu cu pârâtul B. C., domiciliat în mun. S., .. 18, jud. S..
S-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 1816/19.05.2009 încheiat între părți.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 1296 lei reprezentând chirie restantă și suma de 1296 lei reprezentând majorări de întârziere aferente perioadei aprilie 2010 – iunie 2012.
S-a dispus evacuarea pârâtului din imobilul ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 1816/19.05.2009.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din considerentele sentinței civile 2227/04.05.2010, precum și din susținerile pârâtului B. C. făcute în dosarul_ rezultă că încă din 23.03.1987 reclamanta municipiul S. a încheiat contracte de locațiune pentru spațiul în cauză cu B. M., (mama pârâtului), ulterior, pârâtul încheind contracte de locațiune cu reclamanta în nume propriu, ultimul dintre acestea fiind Contractul închiriere nr. 1816/19.05.2009 depus la filele 4-9 dosar.
Ca situație de fapt a reținut instanța că în anul 1987 pentru imobilul în cauză contractul de închiriere a fost încheiat de către EGCL S. cu mama pârâtului, iar ulterior, după reorganizarea societăților ce au preluat fondul locativ de stat, respectiv R.A.U.C.L. S. și A.C.E.T. S., activitatea de administrare a fondului locativ fost preluată de către reclamantă.
Conform sentinței civile nr.2227/04.05.2010 a Judecătoriei S., irevocabilă prin Decizia 1572/16.11.2010 a Tribunalului S. (dosar_ ), reclamanta nu este proprietara imobilului în cauză, acțiunea acesteia privind constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului identic cu .. 910 a . și a parcelei 469/8 formulată în contradictoriu cu numiții Dorothea Spurny, E. Breitenfeld și I. Brustnan fiind respinsă, cu motivarea că municipiul S. nu a făcut dovada trecerii în proprietatea statului a imobilului, iar contractele de închiriere, precum și lista de inventariere a bunului în proprietatea privată a statului nu constituie, prin ele însele, dovadă a dreptului de proprietate, în condițiile în care în c.f. 1980 a . c.f. 80 proprietari ai imobilelor figurează pârâții Dorothea Spurny, E. Breitenfeld și I. Brustnan.
De asemenea, prin sentința 5989/20.12.2011 a Judecătoriei S. (dosar nr._ ), irevocabilă prin respingerea recursului s-a respins acțiunea reclamantului-intervenient B. C., în contradictoriu cu Dorothea Spurny, E. Breitenfeld și I. Brustnan și municipiul S. având ca obiect constatarea dobândiri de către prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra imobilului, cu motivarea că posesia reclamanților și a părinților acestuia asupra imobilului a fost aceea a unor detentori precari, în baza unor contracte succesive de închiriere, și nu s-a făcut dovada intervertirii detenției precare în posesie utilă.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, precum și excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de pârât, acestea au fost respinse ca nefondate, în condițiile în care în baza contractului de închiriere nr. 1816/19.05.2009 reclamanta are calitatea de locator, iar pârâtul are calitatea de locatar, acțiunea este una în răspundere contractuală și nu există temei legal pentru a interzice accesul la justiție al locatarului în valorificarea drepturilor izvorând din contract.
În ceea ce privește apărarea pârâtului, invocată pe cale de excepție, referitoare la nulitatea absolută a Contractului de închiriere nr. 1816/19.05.2009 încheiat între părți, motivat de aceea a lipsei calității de proprietar al imobilului, pentru locator, conform precizărilor făcute la termenul din 02.04.2013 și consemnate în practicaua prezentei, instanța de fond a reținut următoarele:
Cauzele prevăzute de lege ca atrăgând nulitatea absolută a unui act juridic sunt următoarele: încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor, lipsa totală a consimțământului, nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, lipsa cauzei ori cauza ilicită sau imorală, nerespectarea formei cerută "ad validitatem", încălcarea ordinii publice, frauda legii. Acestea trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic.
Pârâtul susține, că lipsa titlului de proprietate al locatorului, reprezintă o cauză de nulitate absolută a Contractului de închiriere nr. 1816/19.05.2009, și în consecință susține respingerea acțiunii.
Analizându-se cauzele care atrag nulitatea absolută a unui act juridic civil, mai sus arătate, se constată că lipsa titlului de proprietate al locatorului nu este o astfel de cauză.
Conform art. 1411 cod civil 1864 locațiunea este un contract prin care o persoană, numită locator pune la dispoziția altei persoane, numită locatar folosința temporară asupra unui bun, în schimbul unei sume de bani numită chirie.
În principiu, locațiunea este un act de administrare, astfel că nu se cere imperativ ca locatorul să fie proprietarul bunului închiriat.
Necontestat de părți este situația de fapt a preluării de către reclamant, de la fosta E.G.C.L., prin intermediul R.A.U.C.L. și A.C.E.T. S. a imobilelor ce a constituit fondul locativ de stat, între care și imobilul în cauză, reclamanta acționând ca un administrator al acesteia, din anul 1987 și până în prezent, inițial mama pârâtului, actual, pârâtul însuși semnând, în calitate de locatari contracte de închiriere cu reclamanta, în calitate de locator.
Potrivit art. 129 alin. 6.pr.civ.:" în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii dedus judecății".
Raportat la cauza de nulitate invocată, respectiv lipsa calității de proprietar a spațiului închiriat, instanța, pentru argumentele mai sus prezentate, a constatat că aceasta nu este dată, astfel că excepția nulității actului, invocată ca apărare de pârât nu va fi primită.
În perioada 19.05.2009 (data încheierii contractului 1816/2009) – martie 2010 pârâtul a achitat chiria lunară de 48 lei, ulterior refuzând a face plata, conform evidenței depuse la dosar, acumulându-se astfel un debit pentru perioada 04.2010 – 06.2012 de 1296 lei, și majorări de întârziere, în limita acestui debit de 1296 lei (fila 29 dosar).
Pentru nerespectarea clauzei contractuale referitoare la plata chiriei, sancțiunea prevăzută este rezilierea contractului și evacuarea chiriașului.
În consecință, instanța în temeiul contractului dintre părți a dispus rezilierea Contractului de închiriere nr. 1816/19.05.2009, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1296 lei reprezentând chirie restantă și suma de 1296 lei reprezentând majorări de întârziere aferente perioadei aprilie 2010 – iunie 2012 și a dispus evacuarea pârâtului din imobilul ce a făcut obiectul Contractului de închiriere nr. 1816/19.05.2009.
Împotriva acestei sentințe a promovat recurs pârâtul B. C. criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare recurentul a reiterat susținerile privind nulitatea contractului de închiriere determinată de lipsa capacității civile a reclamantei de a încheia contractul, câtă vreme nu era proprietara imobilelor, de lipsa consimțământului recurentului la încheierea contractului, câtă vreme s-a aflat în eroare cu privire la proprietar, de lipsa obiectului, de cauza ilicită și imorală, cât timp scopul pentru care a fost încheiat contractul a fost ca reclamanta să dispună de aceste imobile pentru a obține venituri necuvenite și de încheierea contractului cu frauda legii, având în vedere că reclamantul știa că nu este proprietara imobilului.
A mai arătat recurentul că apreciind asupra valabilității contractului, instanța a închis practic calea unei acțiuni separate pentru constatarea nulității contractului și, arătând că locațiunea ar fi un act de administrare care nu impune calitatea de proprietar al imobilelor închiriate, instanța a deviat de la principiile de bază ale dreptului, potrivit cărora poți dispune de un bun numai dacă ești proprietar sau îl administrezi în mod legal.
La termenul de judecată din 08.10.2013 recurentul, prin apărător, a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de închiriere, acțiune înregistrată pe rolul Judecătoriei S. la data de 20.06.2013.
Prin decizia civilă nr.2150 din data de 08.10.2013 pronunțată de Tribunalul S. - Secția Civilă în dosar nr._, s-a respins cererea de suspendare ca nefondată și s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. C., domiciliat în S., .. 18, județul S. împotriva sentinței civile nr. 2090 din 23.04.2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosar nr._, intimat fiind reclamantul M. S., prin primar.
Cheltuielile pentru care recurentul a beneficiat de ajutor public judiciar în sumă de 376,5 lei au rămas în sarcina statului
Pentru a decide astfel, tribunalul, examinând cererea de suspendare, a constatat că acțiunea în constatarea nulității contractului de închiriere nu constituie o chestiune prejudicială, aceasta întrucât prezenta acțiune vizează plata chiriei pentru perioada anterioară iar în măsura constatării nulității contractului, părțile urmează a fi repuse în situația anterioară.
Așa fiind, tribunalul, a respins cererea de suspendare ca nefondată.
Pe fondul cauzei, examinând motivele invocate, tribunalul a constatat recursul nefondat.
Astfel, în condițiile în care contractul de închiriere nu a fost desființat, în mod corect prima instanță a apreciat că pârâtul este obligat să respecte clauzele contractuale, refuzul pârâtului de a achita chirie pe motiv că reclamanta nu este proprietara imobilului fiind nejustificat.
În consecință, constatând legală hotărârea primei instanțe, tribunalul, în baza art. 312 Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat.
Sub aspectul cererii de revizuire, instanța a reținut că petentul a invocat drept temei al acesteia dispozițiile art.322 pct.3 c.p.c. 1865.
Potrivit art.322 pct.3 c.p.c. 1865 revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă obiectul pricinii nu se mai află în ființă.
Revizuirea fiind o cale de atac extraordinară, de retractare, se poate exercita numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.
Așa cum s-a arătat, dispozițiile legale care reglementează această cale extraordinară de atac au un câmp limitat de aplicație, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui veritabil „recurs la recurs”.
De altfel, și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se reține în mod constant faptul că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului autorității lucrului judecat, conform căruia nici o parte nu este îndreptățita să solicite o revizuire a unei hotărâri definitive și irevocabile, obligatorii, și, mai ales, nu în scopul de a obține o rejudecare și o noua analiza a cauzei. Puterea de control a instanțelor ierarhic superioare trebuie exercitată pentru a corecta erorile justiției, iar nu pentru a se efectua o noua analiza a cauzei. Calea de atac nu trebuie să constituie un apel deghizat, iar posibilitatea de a exista două opinii diferite asupra obiectului cauzei nu constituie un temei pentru reexaminare. O excepție de la aceasta regula se admite numai atunci când este justificata de circumstanțe riguroase și de substanța (cauza Ryabikh c. Rusiei). Cu toate acestea, principiul securității juridice nu este unul absolut. Curtea însăși a recomandat uneori redeschiderea unor procese, ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie, atunci când procedurile derulate în fata instanțelor naționale nu au respectat cerințele articolului 6 din Convenție(cauza L. c. Romaniei). În orice caz, puterea de a iniția și de a admite o cale extraordinară de atac trebuie exercitată de către autorități în așa fel încât să asigure, în cel mai înalt grad posibil, un echilibru just între interesele implicate în cauză.
Astfel, pronunțându-se in cauza M. vs. România, cererea nr._/03, la 29 iulie 2008, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca o cale extraordinara de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului, nu poate fi admisă, în absența unui “defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu. Faptul că instanța care soluționează contestația și instanța a cărei hotărâre este contestata au două puncte de vedere diferite este un caz tipic în care nu se justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.
Ca și în alte cauze anterioare, Curtea a apreciat, în considerarea prezumției de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură aceste hotărâri, și a securității raporturilor juridice, că în absenta unor circumstanțe excepționale – situații numite Curte „defecte fundamentale” ale hotărârii (neîndeplinirea procedurii de citare, cauza Tishkevich c. Rusiei; neparticiparea la proces a terțului ale cărui drepturi sunt afectate, cauza Protsenko c. Rusiei) – acest lucru nu justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ce a intrat în puterea lucrului judecat, prin intermediul unei cereri de revizuire exercitată chiar de un particular care fusese parte la procedură.
În cauza de față, din analiza cererii de revizuire instanța a constatat că revizuientul a indicat în mod concret motivul de revizuire prevăzut de art.322 pct.3 c.p.c.1865 susținând, în esență, că acel contractul de închiriere nr.1816/2009 nu mai era valabil, iar dispunerea de către instanță a evacuării sale din locuința închiriată nemaiputând fi făcută. Această evacuare nu putea fi făcută și deoarece Primăria S. nu a fost și nu este proprietara locuinței, nu poate cere evacuarea sa din aceasta.
În cauza de față, instanța a reținut că motivul de revizuire reglementat de dispozițiile art.322 pct.3 c.p.c. are în vedere exclusiv situația în care obiectul pricinii a dispărut fizic fiind vizate de acest motiv de revizuire hotărârile judecătorești cu o condamnare unică, prin care partea care a pierdut procesul a fost obligată să execute o obligație de a preda un bun individual determinat iar acel obiect a fost distrus fizic
Or, în cauza de față acest cerințe legale nu sunt îndeplinite.
Pe de altă parte, după cum rezultă din considerentele anterior arătate, instanța a reținut că apărările petentului vizând faptul că acel contractul de închiriere nr.1816/2009 nu mai era valabil, iar dispunerea de către instanță a evacuării sale din locuința închiriată nemaiputând fi făcută, precum și faptul că această evacuare nu putea fi făcută și deoarece Primăria S. nu a fost și nu este proprietara locuinței și nu poate cere evacuarea sa din aceasta au fost invocate și în fața instanțelor (de primă instanță și recurs) care au soluționat dosarul nr._ care au cercetat pe fond litigiul, această apărare fiind respinsă.
Prin urmare, instanța a reținut că motivele invocate de revizuient constituie în fapt apărări de fond. Or, așa cum s-a arătat anterior, dispozițiile legale care reglementează această cale extraordinară de atac au un câmp limitat de aplicație, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui veritabil „recurs la recurs”.
Revizientul a formulat recurs criticînd sentința pentru nelegalitate, cu motivarea că sînt incidente prevederile art.322 pct.3 Cod procedură civilă, întrucît la data evacuării sale, contractul de închiriere nr.1816/2009 nu mai era valabil, iar M. S. nu a fost și nu este proprietarul imobilului pentru a putea cere evacuarea sa.
Examinând actele și lucrările dosarului, tribunalul constată recursul nefondat.
Așa cum a reținut și prima instanță, dispozițiile art.322 Cod procedură civilă sînt de strictă interpretare, iar punctul 3 al acestui articol vizează situația în care debitorul a fost obligat să predea creditorului un bun cert și determinat care a pierit după pronunțarea hotărîrii.
Ori, în speță, chestiunile invocate de revizuient privind nevalabilitatea contractului de închiriere sau lipsa calității de proprietar a intimatului, nu se circumscriu situației sus-menționate.
În consecință, constatînd legală hotărîrea primei instanțe, tribunalul în baza art.312 raportat la art.328 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
Conform art.19 din O.U.G. nr.51/2008 ajutorul public în sumă de 50 lei pentru care recurentul a beneficiat de scutire rămîne în sarcina statului.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE :
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul B. C., domiciliat în mun.S., ..18, jud.S., împotriva sentinței civile nr.2555 din 6 iunie 2014 a Judecătoriei S. (dosar nr._ ), intimat fiind M. S. – prin primar.
Ajutorul public în sumă de 50 lei pentru care recurentul a beneficiat de scutire rămîne în sarcina statului.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 4 noiembrie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
T. M. D. D. M. C. P. T.
Red. T.M.
Jud.fond – N. M.
Tehnored.P.T. – Ex.2 – 19 ianuarie 2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 2134/2014. Tribunalul SUCEAVA | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 624/2014. Tribunalul SUCEAVA → |
|---|
