Acţiune în constatare. Decizia nr. 1175/2015. Tribunalul SUCEAVA

Tribunalul SUCEAVA - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 1175/2015 pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 25-09-2015 în dosarul nr. 1175/2015

Dosar nr._ acțiune în constatare

ROMÂNIA

TRIBUNALUL SUCEAVA

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 1175/2015

Ședința publică de la 25 Septembrie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE L. A.

Judecător C. L.

Grefier L. A.

Pe rol judecarea apelului declarat de către apelanta-reclamantă F. A. domiciliată în C. M., ..26 B, ., CP_, jud Suceava împotriva sentinței civile nr.400/10.03.2015 pronunțată de Judecătoria C. M. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul pârât M. C. M. P. P..

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă consilier juridic P. P. pentru intimat (delegație la fila 49 dosar fond), lipsă fiind părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care instanța constată că s-a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 50 de lei pe care o anulează apreciind apelul legal timbrat.

În temeiul art. 131 Noul Cod de procedură civilă, instanța își verifică din oficiu competența și constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății având în vedere dispozițiile art. 95 alin.1 pct. 2 din Noul Cod de procedură civilă.

Față de dispozițiile art. 208 Cod de procedură civilă și art.470 Cod procedură civilă, instanța dispune decăderea părților din dreptul de a mai propune probe și invoca excepții în afara celor de ordine publică dat fiind faptul că nici prin cererea de apel și nici prin întâmpinare acestea nu au înțeles să solicite administrarea vreunui probatoriu în dovedirea susținerilor formulate.

În temeiul art.482 raportat la art.244 alin.1 Noul Cod de procedură civilă, nemaifiind alte cereri, instanța constată cercetarea procesului încheiată și, în baza art.392 Noul Cod de procedură civilă deschide dezbaterile acordând cuvântul asupra fondului cauzei.

Reprezentantul intimatului solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile apelate arătând că în mod corect prima instanță a respins acțiunea în conformitate cu dispozițiile art.969 cod civil anterior. În contractul de concesiune a fost menționată clauza, caracterul de încetare a concesiunii. Mai mult practica judiciară este de respingere a acestui gen de acțiuni.

Instanța declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra apelului de față, reține următoarele:

P. acțiunea civilă înregistrată la această instanță la 25 septembrie 2014 reclamanta F. A. a chemat în judecată M. C. M. prin primar, solicitând ca instanța să constate inexistența dreptului pârâtului de a o obliga să-i predea acesteia garajul construit de reclamantă pe terenul concesionat de la pârâtă, gratuit și liber de sarcini.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este moștenitoarea lui F. P. care a adjudecat la o licitație organizată de pârât o suprafață de 15 mp teren situat pe Calea Bucovinei nr. 26 B în M. C. M., pentru care a încheiat cu pârâtul contractul de concesiune nr. 1150/7 aprilie 1993 valabil pe o perioadă de 10 ani și a cărui durată a fost prelungită cu încă jumătate din durata inițială, respectiv cu încă 5 ani conform actului adițional nr. 4938/21.04.2004 până la data de 07.08.2008 după care pârâtul a refuzat să mai prelungească contractul de concesiune.

A mai arătat, reclamanta, că pe terenul concesionat și în baza certificatului de urbanism și autorizație de construcție nr. 55 din 06.09.1993 emise de Primăria Municipiului C. M., a edificat un garaj, construcție cu privire la care pârâtul a emis somație prin care i-a pus în vedere să o predea împreună cu terenul concesionat în temeiul HG 1228/1990 privind aprobarea metodologiei concesionării, închirierii și locației gestiunii.

A mai arăta, reclamanta, în motivare, că pârâtul face trimitere la dispozițiile art. 298 din OUG 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, lucrări publice și concesiune de servicii care abrogă Legea 219/1998, însă în opinia reclamantei prevederea legală menționată se referă doar la lucrări publice, nu și la contracte de concesiune din domeniul privat al unei unități administrativ teritoriale.

A mai menționat reclamanta că, din punctul său de vedere, reglementările legale de care se prevalează pârâtul au reminiscențe comuniste care ignoră prevederea constituțională privind proprietatea privată a cetățenilor și că nu poate fi deposedată fără despăgubiri de construcțiile pe care le-a edificat pe cheltuiala ei cu respectarea legii și a pârâtei, făcând referire la art. 44 din Constituția din 1991.

Reclamanta s-a prevalat în motivare și de Convenția CEDO privind apărarea drepturilor omului și de protocolul adițional la convenție, art. 1 privind protecția proprietății.

S-a anexat la acțiune în copie contractul de concesiune nr. 1150/ 7 aprilie 1993 încheiat între Consiliul local C. M. în calitate de concedent și F. P. în calitate de concesionar cu privire la 15 mp teren pe o durată de 10 ani, prețul concesiunii fiind stabilit la 17.700 lei anual și unde potrivit art. 10.a.1. „la termenul de încetare a concesiunii, concesionarul are obligația de a preda bunul ce a făcut obiectul contractului concesiunii și cele ce au rezultat în urma eventualelor investiții făcute de el, gratuit și libere de orice sarcini”.

S-a anexat de asemenea actul adițional nr. 4938/21 aprilie 2004 privind prelungirea concesiunii până la 7 aprilie 2008 și modificarea prețului concesiunii, autorizația de construcție nr. 55/1993 pentru edificarea unui garaj din zidărie cu planșeul de beton, certificat de deces pentru titularul F. P. decedat în anul 1998, certificat de naștere pentru reclamanta F. A., fiica lui F. P..

La 12 noiembrie 2014 M. C. M. prin primar, a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei și o cerere reconvențională prin care a solicitat:

- obligarea reclamantei la predarea garajului și a terenului ocupat de acesta în suprafață de 15 mp de la locația Calea Bucovinei nr. 26 B, gratuit și libere de orice sarcini;

În motivarea cererii reconvenționale pârâtul a arătat că terenul a fost concesionat reclamantei în temeiul HCL 5/28 ianuarie 1993, caietului de sarcini și a procesului verbal de licitație din 1 martie 1993 în vederea edificării unui garaj încheindu-se contractul nr. 1150/1993 prelungit prin act adițional 4938/2004 încheiat cu F. A. ca moștenitoare a lui F. P., durata concesiunii încetând la 7 aprilie 2008.

S-a invocat în motivarea cererii reconvenționale punctul 10.a.1. din contract conform căruia la încetarea concesiunii, concesionarului îi revine atât obligația de a preda terenul obiect al contractului de concesiune, cât și cele ce au rezultat în urma investițiilor făcute de el (în speță garajul din litigiu) gratuit și libere de orice sarcini.

De asemenea, în aceeași motivare se face trimitere și la dispozițiile punctului 8.1.1. din anexa 2 caiet de sarcini la HG 1228/1990 pentru aprobarea metodologiei concesionării, care stipulează aceeași obligație de predare a celor ce au rezultat în urma investițiilor făcute pe terenul obiect al concesiunii, dispoziții în baza cărora pretinde pârâta ca reclamanta să-și execute obligațiile contractuale asumate prin semnarea contractului și stabilite potrivit actelor normative în vigoare la momentul încheierii acestuia.

S-a atașat la cererea reconvențională copie după Hotărârea nr. 5/1995 a Consiliului Local C. M. prin care se stabilește concesionarea unui nr. de 19 loturi teren pentru amplasarea de garaje în procedura licitației, proces verbal datat 1 martie 1993 prin care se stabilește data licitației 22 februarie 1993 și metodologia desfășurării acestuia.

P. răspuns la întâmpinare și la cererea reconvențională, reclamanta a menționat că pârâtul are pretenții inadmisibile fiindcă pornește de la un temei de drept eronat, punct de vedere fondat pe aprecierea reclamantei conform căruia HG 1228/1990 nu poate reglementa un contract de concesiune între o unitate administrativ teritorială și o persoană fizică, această reglementare privind raporturile între unități economice de stat și organizare a acestora ca regii autonome și nu la bunurile ale unităților administrativ teritoriale și ale persoanelor fizice.

S-a reiterat în răspuns art. 44 din Constituția României privind garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate privată în temeiul căruia este inadmisibilă deposedarea sa de un bun care îi aparține în proprietate și fără despăgubire.

Pârâtul a invocat ca practică judiciară Sentința civilă 780/2003 a Judecătoriei C. M. prin care s-a admis acțiunea Municipiului C. M. prin primar, în contradictoriu cu pârâta . constatându-se că mun. C. a dobândit dreptul de proprietate asupra unei construcții edificate de pârâtă pe teren concesionată de la aceasta.

P. sentința civilă nr.400/10.03.2015 a Judecătoriei C. M., prima instanță a respins acțiunea civilă având ca obiect „acțiune în constatare”, formulată de reclamanta F. A., cu CNP –_, din mun. C. M., Calea Bucovinei nr. 26 B, ., jud. Suceava, în contradictoriu cu pârâtul M. C. M. – prin P., ca nefondată.

A admis cererea reconvențională formulată de pârâtul M. C. M. – prin P., și în consecință:

A obligat pe reclamanta F. A. să predea pârâtului, construcția garaj și terenul ocupat de acesta în suprafață de 15 mp situată în .. 26B din mun. C-lung M., libere de sarcini și în mod gratuit.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Autorul reclamantei a încheiat cu pârâtul contractul de concesiune cu nr. 1150/17 aprilie 1993 pe o perioadă de 10 ani prelungit prin actul adițional 4938/2004 pentru încă 5 ani, așa încât durata concesiunii a expirat la 7 aprilie 2008.

În cuprinsul contractului de concesiune la capitolul VI privind încetarea concesiunii pct. 10.a.1. se consemnează: „la termenul de încetare a concesiunii, concesionarul are obligația de a preda bunul ce a făcut obiectul concesiunii și cele ce au rezultat în urma eventualelor investiții făcute de el, gratuit și libere de orice sarcini.

Contractul este semnat de părți, respectiv de reprezentantul Municipiului C. M. în calitate de concedent și tatăl reclamantei în calitate de concesionar.

P. semnarea contractului acesta devine legea părților în integralitatea lui, nici una dintre părți neavând posibilitatea legală de a accepta ca valabile și legale doar unele din clauzele contractuale, iar cele care nu le consideră avantajoase să le ignore și să le considere cu reminiscențe comuniste, în contextul în care clauzele contractuale și contractul în integralitatea lui a avut la bază norme legale în vigoare la momentul încheierii acestuia.

Este adevărat că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că prin Constituția României se garantează dreptul de proprietate, dar această garanție nu are menirea de a înlătura clauzele contractuale asumate în cunoștință de cauză prin contract de către părți și care se referă la regimul concesiunii, la o normă legală specială și la bunurile rezultat al investiției făcute pe teren de către concesionar.

Predarea bunurilor rezultate din investițiile pe teren gratuit și libere de orice sarcini nu înseamnă o nerespectare a regimului proprietății private, ci executarea unei clauze din contract asumată la semnarea acestuia și fondată pe reglementările speciale privind contractul de concesiune.

Terenul a fost concesionat în condițiile HG 1228/1990, iar contractul a fost încheiat cu acordul autorului reclamantei, preluat de aceasta în aceleași condiții.

Potrivit art. 1 din Legea 69/1991 privind administrația publică locală, terenurile aparținând domeniului privat al unităților administrativ teritoriale destinate construirii pot fi concesionate, iar concesionarea se face cu respectarea prevederilor legale în baza unui contract prin care concedentul transmite pe o perioadă determinată exploatarea unui bun, în speță a unui teren, unei alte persoane numită concesionar care acționează pe riscul și răspunderea sa.

P. contractul de concesiune se efectuează o divizare a noțiunii de bunuri în derularea concesiunii făcându-se distincție între bunurile de retur în categoria cărora se înscrie garajul din litigiu și care revin de plin drept gratuit și libere de orice sarcini concedentului la expirarea contractului de concesiune.

Există potrivit normelor ce reglementează concesiunea și bunurile de preluare, însă pentru ca garajul în litigiu să fi putut fi inclus în această categorie de bunuri, ar fi fost necesar ca părțile de comun acord să fie convenit asupra acestui aspect la momentul încheierii contractului sau eventual pe parcursul derulării acestuia și în această situație s-ar fi putut pune în discuție o compensație egală cu valoarea contabilă actualizată a acestor bunuri, situație care nu există în prezenta speță.

Mai există o categorie de bunuri la care face referire legislația privind concesiunea, acestea fiind bunurile proprii ale concesionarului, dar în această categorie intră bunurile care au aparținut concesionarului la momentul încheierii contractului și care au fost folosite de acesta pe durata concesiunii și cu privire la care de asemenea părțile pot stabili regimul lor juridic.

În speță garajul din litigiu constituie ceea ce legea numește „bunuri de retur” și care potrivit clauzei contractului, dar și reglementărilor legale ce au stat la bata stabilirii acestei clauze, este rezultatul investiției făcute de concesionar pe terenul obiect al concesiunii și se impun a fi predate concedentului în mod gratuit și libere de sarcini la încetarea contractului.

Pentru ca instanța să constate alt regim juridic al acestei construcții ar fi fost necesar ca la încheierea contractului părțile contractante să fi stabilit acest regim juridic diferit de cel mai sus menționat.

Până la apariția Legii 219/1998 nu a existat un alt act normativ care să reglementeze concesiunile, motiv pentru care, concesiunile au fost realizate în baza Hotărârii nr. 1228/1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii și locației gestiunii care, contrar susținerilor reclamantei prevedeau la art. 2 că - Concesionarea și subconcesionarea de activități economice, servicii publice, unități de producție ale unor regii autonome și de terenuri proprietate de stat se desfășoară sub controlul guvernului, iar închirierea de bunuri proprietatea statului se efectuează, în condițiile legii, pe bază de licitație, cu aprobarea guvernului sau a organului administrației locale de stat, după caz.

Totodată, în acest act normativ, este prevăzut și un model pentru caietul de sarcini, unde la pct. 8.1 se precizează că la termenul prevăzut în contractul de încetare a concesiunii, concesionarul are obligația de a preda toate bunurile ce au făcut obiectul concesiunii și cele ce au rezultat în urma investițiilor făcute de el, gratuit și libere de orice sarcini.

Prima instanță a menționat că aceste prevederi au fost preluate într-o formă asemănătoare, în art. 29 din Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor, care la al.1, 2, prevede că la expirarea termenului de concesiune concesionarul este obligat să restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină, bunul concesionat, inclusiv investițiile realizate, în conformitate cu prevederile contractului de concesiune și că în contractul de concesiune trebuie precizate, în mod distinct, categoriile de bunuri ce vor fi utilizate de concesionar în derularea concesiunii, respectiv: a) bunurile de retur care revin de plin drept, gratuit și libere de orice sarcini concedentului, la expirarea contractului de concesiune. Sunt bunuri de retur bunurile care au făcut obiectul concesiunii, precum și cele care au rezultat în urma investițiilor impuse prin caietul de sarcini, prevederi care apar în contractul de concesiune încheiat cu reclamantul.

Conform art. 298 din OUG 34/2006 (act normativ care a abrogat Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor) contractele în curs de executare și procedurile de atribuire în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se definitivează pe baza prevederilor legale în vigoare la data inițierii acestora.

Față de prevederile contractuale analizate mai sus și raportat la dispozițiile art. 969 alin.1 din vechiul Cod civil, sub imperiul cărora a luat naștere raportul juridic dintre părți, potrivit cărora contractele legal încheiate au putere de lege între părțile contractante, prima instanță a respins ca nefondată acțiunea, întrucât reclamanta prin contractul încheiat cu pârâtul, și-a asumat obligația ca la expirarea termenului din contractul de concesiune, să predea atât terenul ce a făcut obiectul contractului, cât și investițiile făcute, (în cauză fiind vorba de garaj și magazii) gratuit și liber de orice sarcini, prin urmare, dreptul acesteia de a solicita predarea, rezultă din contractul încheiat între părți.

În același context legal sus arătat a apreciat că este fondată și cererea reconvențională formulată de pârât care a fost admisă și în consecință s-a dispus obligarea reclamantei F. A. să predea către pârât o construcție garaj și terenul ocupat de acesta în suprafață de 15 mp situată în Calea Bucovinei nr. 26B din mun. C-lung M., gratuit și libere de sarcini.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta F. A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivare a arătat că a formulat o acțiune în constatare prin care a solicitat instanței să constate inexistența dreptului pârâtului să-i preia, în mod gratuit, un bun proprietatea sa privată. S-a referit la garajul și magazia construite de ea, din bani proprii, pe cheltuiala sa, pe terenul concesionat de la pârât. Contractele de concesiune au fost nelegal încheiate, pe baza H.G. nr. 1228/1990 referitoare la aprobarea metodologiei concesionării, închirierii și locației gestiunii în baza Legii nr. 15/1990 care se referă la transformarea unităților socialiste în societăți cu capital integral de stat. Chiar dacă executivul și legislativul municipiului C. M. se consideră și azi o "unitate socialistă" (cu mentalitatea membrilor adecvată), municipiul C. M. este o unitate administrativ-teritorială căreia nu i se aplică prevederile Legii nr. 15/1990 și nici cele ale H.G. nr. 1228/1990.

De asemenea, ea este o persoană fizică și nu un activ al unei societăți socialiste economice și nu îi sunt aplicabile normele privind concesionarea unor asemenea componente a fostelor unități socialiste.

De aceea, nu este obligată să predea proprietatea sa privată "gratuit și liberă de sarcini" unei unități administrativ-teritoriale (municipiul C. M.).

Admițând că aberația legislativă invocată de intimată ar fi fost legală la data încheierii contractelor de concesiune, acestea sunt anacronice în raport cu legislația actuală. Se referă la legislația europeană și legea fundamentală a statului - Constituția României.

Astfel, după aderarea României la Uniunea Europeană, Constituția României a fost adaptată dreptului comunitar. Art. 20 din Constituția României stipulează că: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."

România a ratificat Convenția Europeana a Drepturilor Omului 20 iunie 1994 și s-a obligat să respecte reglementările europene înaintea dreptului intern.

In aceste condiții, actele normative care contravin normelor dreptului european au fost abrogate implicit, chiar dacă nu au fost expres abrogate prin legile interne ale României.

Art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană prevede și reglementează protecția proprietății private.

România, ca stat membru a Uniunii Europene, a adoptat Constituția sa la dreptul european și, ca urmare, prevede în art. 44 alin. (2): "Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular."

În alin. (3) din același articol se stipulează: "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire."

De asemenea, în art. 136 alin. (5) din Constituția României se precizează: "Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice".

Terenul concesionat de pârât este proprietatea acestuia, dar construcțiile edificate de ea sunt proprietatea sa privată, iar obligarea ei la predarea acestora, în mod gratuit, pârâtului, constituie o încălcare destul de gravă a drepturilor omului, a Convenției Europene și a Constituției României.

Nu contestă dreptul pârâtului de a o obliga să-i restituie terenul concesionat.

Nu contestă dreptul pârâtului de a o obliga să demoleze construcțiile. Nu contestă dreptul pârâtului de a-i reține construcțiile aflate pe terenul acestuia contra unei drepte și prealabile despăgubiri. Contestă, însă, dreptul pârâtului de a-i rechiziționa bunurile proprietatea sa privată (fără a fi, deocamdată, stare de război) și fără a exista o cauză de utilitate publică, fără nicio despăgubire, așa cum i-a învățat partidul (P.C.R.) pe niște funcționari publici încremeniți în sistem încă de pe vremea "epocii de aur".

A menționat apelanta că nu a edificat construcțiile decât cu acordul pârâtului,

cu certificat de urbanism și autorizație de construire, că nu a construit ceea ce a vrut ea, ci numai ceea ce i s-a impus, fiindcă este evidentă tendința de îmbogățire fără justă cauză urmărită de la bun început de pârât. De asemenea, a plătit impozit pe construcții, pe teren și redevențe pentru concesionare.

În prezent se urmărește spolierea infracțională a bunurilor proprietatea sa privată (și a multor cetățeni aflați în situația ei). Astfel, primăria locală dorește ca după preluarea bunurilor să organizeze o licitație publică (cu câștigător probabil prestabilit în persoana unui consilier local) iar, după adjudecare, acesta să le închirieze tot lor. Numai că adjudecătorul va plăti prețul licitației, iar banii încasați de la ei nu se vor mai face venit la bugetul local, ci vor intra în buzunarele câștigătorului licitației și vor fi împărțiți de funcționarii care au pus la cale jaful.

Din păcate, instanța de judecată i-a respins acțiunea în constatare ignorând prevederile Convenției Europene privind Drepturile Omului, prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, ale Constituției României (art. 20 alin. (1) și (2), art. 44 și art. 136 precum și ale Codului civil (art. 581).

Față de cele de mai sus, a solicitat admiterea apelul, anularea sentinței atacate și să i se admită cererea, așa cum a formulat-o.

În drept, a arătat că apelul se bazează pe prevederile art. 466 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Intimatul pârât M. C. M. a formulat întâmpinare ( filele 14-16) prin care a solicitat respingerea apelului.

În apărare acesta a arătat că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea în constatare formulată (respectiv solicitarea de a se constata inexistența dreptului municipiului C. M. de a obliga reclamanta să predea construcția garaj, situată pe terenul a cărui concesiune a încetat, în mod gratuit și liberă de orice sarcini) și a admis cererea lor reconvențională obligând apelanta să predea municipiului C. M. construcția garaj și terenul ocupat de acesta, în suprafață de 15 mp, situate în Calea Bucovinei nr. 26B din C. M..

Instanța de fond a reținut în mod legal faptul că, în conformitate cu art. 969 alin. 1 din Codul civil anterior, sub imperiul cărora a luat naștere raportul juridic dintre părți, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. P. urmare fiind vorba de contracte bilaterale voința părților guvernează raporturile juridice dintre acestea. Terenul în suprafață de 15 mp, situat în Calea Bucovinei nr. 26B din municipiul C. M., a fost concesionat defunctului F. P., în temeiul Hotărârii Consiliului Local nr. 05/28.01.1993, caietului de sarcini și a procesului-verbal de licitație din 01.03.1993, în vederea edificării unei construcții garaj, încheindu-se în acest sens contractul nr. 1150/07.04.1993.

Durata concesiunii, stabilită la art. 1 alin. 3 din H.C.L. nr. 05/28.01.1993 a fost de 10 ani, fiind prelungită cu jumătate din perioada inițială, respectiv 5 ani, fiind încheiat actul adițional nr. 4938/21.04.2004 cu F. A. (moștenitoarea lui F. P.).

Concesiunea pentru terenul în suprafață de 15 mp a încetat la data de 07 aprilie 2008.

In conformitate cu punctul 10.a.l din contractul nr. 1150/07.04.1993, la termenul de încetare a concesiunii, concesionarul are obligația de a preda bunul ce a făcut obiectul contractului de concesiune (terenul de 15 mp) și cele ce au rezultat în urma investițiilor făcute de el (construcția garaj), gratuit și libere de orice sarcini.

Prevederile contractuale menționate mai sus fac aplicația dispozițiilor pct. 8.1.1 din anexa nr. 2 Caietul de sarcini la Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990 pentru aprobarea metodologiei concesionarii, închirierii și locației gestiunii (act normativ în temeiul căruia a fost atribuit terenul în concesiune), care stipulează că: „la termenul prevăzut în contract, de încetare a concesiunii, concesionarul are obligația de a preda toate bunurile ce au făcut obiectul concesiunii și cele ce au rezultat în urma investițiilor făcute de el, gratuit și libere de orice sarcini".

Aceste aspecte rezultă și din pct. 5.1.1 al Caietului de sarcini, în temeiul căruia s-a desfășurat licitația publică, aprobată prin H.C.L. nr. 05/28.01.1993.

Conform art. 40 alin.(l) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (act normativ care abrogă H.G. nr. 1228/_): „contractele de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi își păstrează valabilitatea".

Până la apariția Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, actul normativ care reglementa regimul concesiunilor a fost Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990 pentru aprobarea metodologiei concesionarii, închirierii și locației gestiunii, care contrar susținerilor apelantei (că s-ar aplica „unităților socialiste" etc), se aplică și autorităților locale. Astfel, conform art. 2 din acest act normativ: „Concesionarea și subconcesionarea de activități economice, servicii publice, unități de producție ale unor regii autonome și de terenuri proprietate de stat se desfășoară sub controlul guvernului, iar închirierea de bunuri proprietatea statului se efectuează, în condițiile legii, pe bază de licitație publică, cu aprobarea guvernului sau a organului administrație locale de stat, după caz".

Aceste prevederi au fost preluate într-o formă asemănătoare la art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor care prevede că la expirarea termenului de concesiune concesionarul este obligat să restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină, bunul concesionat, inclusiv investițiile realizate, în conformitate cu prevederile contractului de concesiune și că în contractul de concesiune trebuie precizate, în mod distinct, categoriile de bunuri ce vor fi utilizate de concesionar în derularea concesiunii, respectiv bunurile de retur care revin de plin drept, gratuit și libere de orice sarcini concedentului, la expirarea contractului de concesiune. Sunt bunuri de retur bunurile care au făcut obiectul concesiunii, precum și cele care au rezultat în urma investițiilor impuse prin caietul de sarcini.

Art. 20 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (2) și (3), art. 136 alin. (5) din Constituția României și art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, la care se referă apelanta, reprezintă dispoziții generale cu privire la drepturile și libertățile cetățenilor, ocrotirea dreptului de proprietate privată și exproprierile pentru cauză de utilitate publică și nu au legătură cu prezenta cauză. De asemenea, art. 581 din Codul civil la care se face referire nu are legătură cu acest dosar.

A mai menționat, intimatul, că alte 15 cauze similare au fost respinse de toate completele Judecătoriei C. M., fiind admise cererile reconvenționale cu privire la predarea terenurilor și construcțiilor respectiv (dosarele nr._ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ _ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ _ ,_ ,_ ).

Reprezentantul apelantei, în lipsă de temeiuri juridice, prezintă tot felul de argumente și scenarii fanteziste (rechiziție, spoliere infracțională a bunurilor etc), care nu au nicio legătură cu realitatea.

Având în vedere cele menționate, a solicitat respingerea apelul formulat, ca neîntemeiat și menținerea sentinței civile nr. 400/10.03.2015 a Judecătoriei C. M., ca legală și temeinică.

În drept, și-a întemeiat apărările pe dispozițiile art. 471 alin. (5) din Codul de procedură civilă.

Examinând sentința prin motivele de apel invocate și în raport de ansamblul probelor ce s-au administrat în dosar Tribunalul va confirma soluția atacată apreciind că aceasta își găsește suport în probatoriul administrat a cărui judicioasă analiză a condus la stabilirea unei situații de fapt și la pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

Contrar susținerilor din apel, Tribunalul constată că judecătorul instanței de prim grad a realizat o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale aplicabile cauzei, respectiv a dispozițiilor art.969 Cod civil și a principiului forței obligatorii a actului juridic civil.

Astfel cum rezultă din actele și piesele dosarului, reclamanta-apelantă este fiica numitului F. P. ( în prezent decedat) iar între acesta din urmă și Consiliul Local al Orașului C. M. s-a încheiat la data de 07.04.1993 contractul de concesiune cu nr.1150 pe o perioadă de 10 ani prelungit ulterior prin Actul adițional cu nr.4938 din 21.04.2004 pentru o perioadă de încă 5 ani, concesiune ce în prezent este expirată din data de 07.04.2008.

Examinând conținutul acestui act de concesiune, se constată că autorului reclamantei apelante i-a fost concesionată o suprafață de 15 mp teren situat în M. C. M., ..26 B, teren pe care s-a edificat un garaj conform obiectivului de investiții prevăzut la art.2 din contract.

Se constată apoi, că în cuprinsul contractului de concesiune la capitolul VI privind încetarea concesiunii pct. 10.a.1. s-a consemnat că: „la termenul de încetare a concesiunii, concesionarul are obligația de a preda bunul ce a făcut obiectul concesiunii și cele ce au rezultat în urma eventualelor investiții făcute de el, gratuit și libere de orice sarcini.

S-a mai constatat de asemenea că actul este semnat de părți, respectiv de reprezentantul Municipiului C. M. în calitate de concedent și de tatăl reclamantei în calitate de concesionar.

Necontestat că prin semnarea contractului acesta devine legea părților în integralitatea lui, nici una dintre părți neavând posibilitatea legală de a accepta ca valabile și legale doar unele din clauzele contractuale, iar cele care nu le consideră avantajoase să le ignore și să le considere cu reminiscențe comuniste, în contextul în care clauzele contractuale și contractul în integralitatea lui a avut la bază norme legale în vigoare la momentul încheierii acestuia.

Tribunalul reține că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că prin Constituția României se garantează dreptul de proprietate, dar această garanție nu are menirea de a înlătura clauzele contractuale asumate în cunoștință de cauză prin contract de către părți și care se referă la regimul concesiunii, la o normă legală specială și la bunurile rezultat al investiției făcute pe teren de către concesionar.

Contrar susținerilor din apel, instanța constată că predarea bunurilor rezultate din investițiile pe teren gratuit și libere de orice sarcini nu înseamnă o nerespectare a regimului proprietății private, ci executarea unei clauze din contract asumată la semnarea acestuia și fondată pe reglementările speciale privind contractul de concesiune.

Astfel cum în mod just a reținut și instanța de fond, terenul din litigiu a fost concesionat în condițiile HG 1228/1990, iar contractul a fost încheiat cu acordul autorului reclamantei și preluat de aceasta în aceleași condiții.

În speță garajul din litigiu constituie ceea ce legea numește „bunuri de retur”; potrivit clauzei contractului, dar și reglementărilor legale ce au stat la bata stabilirii acestei clauze, el este rezultatul investiției făcute de concesionar pe terenul obiect al concesiunii însă, e evident că se impune a fi predat concedentului în mod gratuit și liber de sarcini la încetarea contractului.

Pentru ca instanța să poată constata un alt regim juridic al acestei construcții ar fi fost necesar ca la încheierea contractului părțile contractante să fi stabilit acest regim juridic diferit de cel mai sus menționat.

Întemeiat a reținut, prin urmare, judecătorul instanței de prim grad că, până la apariția Legii 219/1998, nu a existat un alt act normativ care să reglementeze concesiunile, motiv pentru care, concesiunile au fost realizate în baza Hotărârii nr. 1228/1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii și locației gestiunii care, contrar susținerilor reclamantei prevedeau la art. 2 că - Concesionarea și subconcesionarea de activități economice, servicii publice, unități de producție ale unor regii autonome și de terenuri proprietate de stat se desfășoară sub controlul guvernului, iar închirierea de bunuri proprietatea statului se efectuează, în condițiile legii, pe bază de licitație, cu aprobarea guvernului sau a organului administrației locale de stat, după caz.

Este a se observa că aceste prevederi au fost preluate într-o formă asemănătoare, în art. 29 din Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor, care la al.1, 2, prevede că la expirarea termenului de concesiune concesionarul este obligat să restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină, bunul concesionat, inclusiv investițiile realizate, în conformitate cu prevederile contractului de concesiune și că în contractul de concesiune trebuie precizate, în mod distinct, categoriile de bunuri ce vor fi utilizate de concesionar în derularea concesiunii, respectiv: a) bunurile de retur care revin de plin drept, gratuit și libere de orice sarcini concedentului, la expirarea contractului de concesiune. Sunt bunuri de retur bunurile care au făcut obiectul concesiunii, precum și cele care au rezultat în urma investițiilor impuse prin caietul de sarcini, prevederi care apar în contractul de concesiune încheiat cu reclamantul.

Este a se reține apoi că, potrivit art. 298 din OUG 34/2006 (act normativ care a abrogat Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor) contractele în curs de executare și procedurile de atribuire în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se definitivează pe baza prevederilor legale în vigoare la data inițierii acestora.

În considerarea tuturor celor arătate, față de prevederile contractuale analizate mai sus și raportat la dispozițiile art. 969 alin.1 din vechiul Cod civil, sub imperiul cărora a luat naștere raportul juridic dintre părți, potrivit cărora contractele legal încheiate au putere de lege între părțile contractante, se apreciază că, întemeiat prima instanță a respins ca nefondată acțiunea, câtă vreme autorul reclamantei prin contractul încheiat cu pârâtul, și-a asumat obligația ca la expirarea termenului din contractul de concesiune, să predea atât terenul ce a făcut obiectul contractului, cât și investițiile făcute, (în cauză fiind vorba de garaj și magazii) gratuit și liber de orice sarcini.Rezultă prin urmare, că dreptul pârâtei de a solicita predarea, rezultă din chiar contractul încheiat între părți, aspect reținut, de altfel, și de instanța de fond.

A susținut apelanta că legislația avută în vedere la încheierea contractului de concesiune este anevoioasă în raport cu legislația actuală, respectiv cu legislația europeană și cu legea fundamentală a statului, respectiv cu Constituția României.

Aceste susțineri sunt nejustificat formulate și prin urmare, vor fi înlăturate de instanța de apel.

Contrar motivațiilor apelantei, Tribunalul reține că în speță nu-și găsesc incidența dispozițiile art.1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană și nici prevederile art.20, art.44 și art.136 din Constituția României sau ale art.581 Cod civil.

Este real că prevederile invocate din Constituția României și ale Protocolului adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului apără dreptul de proprietate al persoanei însă, în cauză, în mod corect prima instanță a avut în vedere prevederile art.969 Cod civil vechi privind raporturile contractuale care au putere de lege între părți, dreptul de proprietate fiind transferat cu acordul reclamantului la data încheierii contractului de concesionare; mai mult autorul reclamantei a acceptat clauzele contractuale și a acționat în deplină cunoștință de cauză, edificându-și garajul pe terenul concesionat și acceptând ca la expirarea contractului de concesiune, să-l predea în mod gratuit, proprietarului terenului.

Necontestat că în materia contractului, legiuitorul a stabilit ca regulă, aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic, atât în privința condițiilor de validitate (și, pe cale de consecință, a nulității), cât și pentru alte aspecte precum: cauzele de ineficacitate; regulile de interpretare a actului; efectele actului juridic (inclusiv cele produse după . unei noi legi) ori încetarea contractului.

In speța între autorul reclamantei și pârât s-a încheiat la data de 07.04.1993 contractul de concesiune cu nr.l150 pe o perioada de 10 ani, iar la expirarea perioadei în baza Legii nr.219/1998 prin Actul adițional cu nr.493 8/2004 contractul a fost prelungit cu încă 5 ani, până la data de 07.08.2008.

Potrivit prevederilor art.l alin.2 din Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor, concesionarea (ca activitate) se face în baza unui "contract prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun, a unei activități sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevențe".

Sediul materiei acestui contract îl constituie, în principal și ca drept comun, Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, act normativ care a abrogat expres prevederile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, precum și prevederile art. 1-17, art. 25 și anexele nr. 1-5 din H.G. nr. 1228/1990 pentru aprobarea metodologiei concesionării, închirierii și locației gestiunii (act normativ, în prezent abrogat în totalitate). In aplicarea acestei legi au fost emise Normele metodologice-cadru de aplicare a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, aprobate prin H.G. nr. 216/1999.

În calitate de concesionar, potrivit art. 5 alin. 2) din Legea nr. 219/1998, va putea sta orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, care a fost declarată câștigătoare a licitației, organizate în condițiile legii și a normelor de aplicare a acesteia, sau aceea care în urma negocierilor directe purtate cu reprezentanții autorități concedente, a fost desemnată ca partener contractual.

În legătură cu bunurile ce vor fi utilizate de concesionar în derularea concesiunii, art. 29 alin. 2 din Legea nr. 219/1998 stabilește următoarele:

Bunurile de retur sunt acele bunuri care au făcut obiectul concesiunii, precum și cele care au rezultat în urma investițiilor impuse prin caietul de sarcini. Bunurile de retur revin de plin drept, gratuit și libere de orice sarcini concedentului, la expirarea contractului de concesiune. Bunurile de acest gen se pot divide în două categorii: bunurile de retur propriu-zise (care au fost predate spre exploatare concesionarului la începerea concesiunii) și bunurile de retur de investiție care sunt rezultatul investițiilor concesionarului, fiind afectate realizării serviciului public pe parcursul executării contractului de concesiune"31.

Apoi, la încetarea contractului de concesiune, ca urmare a expirării termenului convenit, concesionarul este obligat să predea concedentului bunurile de retur, propriu-zise și de investiție, în mod gratuit și libere de orice sarcini.

În considerarea prevederilor suscitate, contractul din litigiu a fost încheiat, însușit și semnat de autorul apelantei ,respectiv de defunctul F. P. ,iar reclamantei în calitate de moștenitoare a concesionarului îi incumbă obligația predării bunului de retur, respectiv a garajului edificat pe terenul ce a făcut obiectul concesiunii, în condițiile legii și a clauzelor contractuale stipulate în contract.

P. urmare ,fată de cele arătate apelanta nu poate invoca,în apărare, încălcarea dreptului de proprietate privată, a dispozițiilor constituționale sau a celor reglementate de art 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană.

Dispozițiile legale susmenționate nu-si găsesc aplicabilitate în speță, nici prin prisma principiului forței obligatorii a actului juridic.

Astfel, potrivit art. 969 alin. 1 Cod civil, Convențiile legal făcute au putere de lege între părți. După cum s-a subliniat în literatura juridică de specialitate, acest text formulează așa-numitul principiu al forței (puterii) obligatorii a actului juridic exprimat în vechiul adagiu latin: pacta sunt servanda, adică pactul (convenția) trebuie respectat.

Art. 969 Cod civil exprimă principiul forței obligatorii a actului juridic prin ideea că actul juridic încheiat potrivit legii se impune celui sau celor care l-au făcut întocmai cum se impune legea.

Cu alte cuvinte, actul juridic leagă pe autorul sau autorii lui prin obligația acestora de a se supune clauzelor actului la fel cum sunt ținuți să respecte normele juridice.

Susținerile apelantei că a edificat construcția garaj cu acordul pârâtului, cu certificat de urbanism și autorizație de construcție, nu constituie temei de admitere a pretențiilor sale și de respingere a cererii reconvenționale câtă vreme în contractul de concesiune încheiat între părți în anul 1993 sub nr.1150 s-a prevăzut la art.2 că predarea terenului situat în C. M., ..26 B s-a efectuat în vederea realizării obiectivului de investiții prevăzut în planul urbanistic zonal, iar la art.8.1.1 s-a stipulat că « la termenul prevăzut în contract, de încetare a concesiunii, concesionarul are obligația de a preda toate bunurile ce au făcut obiectul concesiunii și cele ce au rezultat în vremea investițiilor făcute de el, gratuit și libere de sarcini ».

Lipsite de relevanță, față de clauzele contractului încheieat și semnat de autorul apelantei sunt și motivațiile aceleeași apelante, potrivit cărora, ar fi plătit impozit pe construcții, pe teren și redevențe pentru concesiune.

Cum criticile potrivit cu care, în prezent s-ar urmări spolierea infracțională a reclamantei și a mai multor cetățeni aflați în situația sa, de bunurile sale proprietate privată, ( primăria urmărind după preluarea bunurilor și organizarea unei licitații publice, să le închirieze tot reclamantei) exced prezentului cadru procesual găsind că motivațiile reclamantei-apelante sunt nejustificat formulate și că soluția primei instanțe este legală și temeinică, în baza dispozițiilor art.480 C. Tribunalul va respinge apelul ca nefondat.

Date fiind și prevederile art.453 C.,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul declarat de către apelanta-reclamantă F. A. domiciliată în C. M., ..26 B, ., CP_, jud Suceava împotriva sentinței civile nr.400/10.03.2015 pronunțată de Judecătoria C. M. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul pârât M. C. M. P. P.-C. M., CP_, jud Suceava, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 25 Septembrie 2015

Președinte, Judecător, Grefier,

L. A. C. L. L. A.

Red C.L

Jud.fond M. M.

Tehnored.L.A. /4 ex./04.11.2015

← Fond funciar. Decizia nr. 1164/2015. Tribunalul SUCEAVA		Uzucapiune. Decizia nr. 1176/2015. Tribunalul SUCEAVA →

Acţiune în constatare. Decizia nr. 1175/2015. Tribunalul SUCEAVA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Decizia nr. 1175/2015. Tribunalul SUCEAVA