Pretenţii. Decizia nr. 33/2014. Tribunalul SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 33/2014 pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 10-01-2014 în dosarul nr. 33/2014
Dosar nr._ hotărâre care să țină loc de act autentic
ROMÂNIA
TRIBUNALUL S.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA NR.33
Ședința publică din data de 10 ianuarie 2014
Completul compus din:
Președinte: V. E. L.
Judecător: S. A.
Judecător: C. L.
Grefier: N. A.
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamantul M. S. împotriva sentinței civile nr. 4220/22 iulie 2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, intimat fiind pârâtul D. V. I..
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă av. N. L. pentru intimat, lipsă fiind reprezentantul reclamantei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că la dosar s-a depus, prin serviciul registratură, întâmpinare din partea intimatului în dublu exemplar.
Av. N. L. depune la dosar împuternicirea avocațială și o . decizii ca practică judiciară.
Întrebată fiind, av. N. L. arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind formulate alte cereri și invocate alte excepții, instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Av. N. L. solicită respingerea recursului ca nefondat pentru motivele arătate pe larg în întâmpinarea depusă la dosar, cu cheltuieli de judecată depunând în acest sens chitanța nr. 231 în sumă de 500 lei reprezentând onorariu avocat.
Declarând dezbaterile închise, instanța rămâne în pronunțare.
După deliberare,
TRIBUNALUL
Asupra cauzei de față reține următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 14 noiembrie 2012, sub nr. de dosar_, reclamantul M. S. prin primar I. L., l-a chemat în judecată pe pârâtul D. V. I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 65.592 lei cu titlul de diferență de preț și la încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, care să cuprindă prețul final al apartamentului situat în blocul nr. 22 de pe b-ul 1 Decembrie .> În motivare, reclamantul a arătat că Contractul de vânzare – cumpărare preliminar nr. 40/III/1992 a fost încheiat între R.A.U.J.C.L. S. și D. V. I.. P. respectivul contract preliminar R.A.U.J.C.L. S. se obliga să vândă, iar pârâtul să cumpere un apartament care urma să fie edificat, în condițiile prevăzute în convenție. În fapt și în drept nu este vorba de încheierea unui act translativ de proprietate, ci de un act preliminar intervenit între părți, cum o arată chiar și denumirea înscrisului, fiind mai degrabă un antecontract, o promisiune de vânzare/cumpărare.
A mai arătat reclamantul că după ce R.A.U.J.C.L. S. a trecut prin mai multe forme de organizare, în anul 1998 prin Hotărârea Consiliului Local nr. 64/1998 municipalitatea a preluat activitatea de administrare a fondului locativ de stat. Ca urmare a needificării apartamentelor contractate în anul 1992, a intervenit un litigiu între Asociația nr. 20, 21, 22 (formată din persoanele care avut încheiate contracte preliminare pentru blocurile 20, 21, 22) și M. S. ca administrator al fondului locativ. P. Decizia nr. 1620/2005, Curtea de Apel S. a stabilit un termen pentru finalizare și predare a apartamentelor către beneficiari de 10 luni de la data pronunțării (19.10.2005).
Reclamantul a arătat că pentru a duce la îndeplinire dispozitivul hotărârii judecătorești și pentru realizarea ansamblului de blocuri (20,21,22) cu 77 de apartamente din care 43 contractate și a cărei execuție a fost abandonată peste 15 ani, au fost parcurse trei faze distincte și anume o expertizare tehnică a stadiului fizic existent, o etapă de proiectare și o alta de execuție. P. Hotărârea Consiliului Local nr. 313/16.12.2009 s-a aprobat vânzarea a 12 apartamente din blocul de locuințe nr. 22 din Ansamblul de locuințe Obcini 1B. De asemenea, prin respectivul act administrativ de autoritate s-a aprobat raportul de expertiză tehnică și evaluare a blocului de locuințe nr. 22, fiind aprobate și diferențele de preț ce urmau a fi achitate de către contractanți. După stabilirea diferenței de achitat a înștiințat și somat pârâtul asupra diferenței de achitat și l-a invitat la sediul Primăriei municipiului S. pentru a plăti această diferență și pentru perfectarea contractului de vânzare/cumpărare. În acest sens, reclamantul a amintit adresele înregistrate cu nr. 2001/15.01.2010,_/16.11.2010, 9287/07.03.2011, 1400/16.01.2012,_/29.08.2012 cărora pârâtul nu le-a dat curs. Așadar pârâtul nu s-au prezentat la Primăria municipiului S. pentru a achita diferența de preț și pentru a se proceda la încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică. Pârâtul a achitat la încheierea contractului preliminar suma de 974.303 lei și a consimțit că eventualele diferențe valorice vor fi reglementate pe bază de act adițional. Este de notorietate faptul că din anul 1992 și până în prezent prețurile la materiale, cât și tarifele de transport au cunoscut o importantă evoluție.
Finalizarea apartamentului contractat s-a făcut din fonduri publice alocate de la bugetul local al municipiului S. (din impozite și taxe locale), iar aceste sume trebuie recuperate. Dobândirea apartamentului fără plata diferențelor valorice așa cum s-a prevăzut în contract, ar constitui și o evidentă îmbogățire fără justă cauză.
A mai menționat reclamantul faptul că 23 de persoane care s-au aflat în situația în care aveau încheiate o . contracte preliminare, la fel ca și pârâtul au înțeles să achite diferențele valorice aprobate prin Hotărârea Consiliului Local și să încheie contractul de vânzare cumpărare în formă autentică. Întrucât se vinde și o cotă din dreptul de proprietate asupra terenului situat sub imobilul în care se află apartamentul reclamanților este necesară forma autentică a contractului de vânzare – cumpărare. De asemenea, potrivit Legii nr. 7/1996 pentru a fi înscris în cartea funciară un drept de proprietate asupra unui imobil (teren și construcție) este necesar să existe un act translativ de proprietate încheiat în formă autentică. Contractul preliminar nr. 215/1992 nu este un act translativ de proprietate și nici nu este un act autentic.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe disp. art. 112 C.p.c., art. 1073 Cod civil.
În dovedire, reclamantul a depus la dosar în copie, contractul de vânzare/cumpărare preliminar nr. 350/1992, Decizia nr. 1620/2005 a Curții de Apel S., Hotărârea Consiliului Local nr. 313/2009, extras din raportul de consultanță imobiliară și evaluare, adresa înregistrată cu nr. 2001/15.01.2010, adresa înregistrată cu nr._/02.03.2011, adresa înregistrată cu nr. 9287/07.03.2011, adresa înregistrată cu nr. 1400/16.01.2012, adresa înregistrată cu nr._/29.08.2012, confirmările de primire a adreselor menționate și Decizia nr. 231/R/2007 a Curții de Apel București (f. 7-29).
Legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, pârâtul a arătat că între părți a intervenit un contract de antrepriză construcții și de vânzare cumpărare și nu un „contract preliminar” cum susține reclamanta. Astfel, potrivit contractului nr. 40/III/1992, fosta RAUJCL S. a vândut pârâtului apartamentul nr. 14 din S., ., . 2 camere cu o suprafață utilă de 56,3 m.p. și cota indiviză de 2,8% din terenul în folosință comună. Totodată, s-a concesionat pe durata existenței construcției, terenul aferent locuinței, în suprafață de 8,62 m.p. Prețul locuinței conform p/v nr. 40/III din 1992 este de 974.303 lei achitați în întregime cu chitanțele menționate în respectivul contract. P. același contract, RAUJCL S. s-a obligat să construiască apartamentul ce a făcut obiectul vânzării, termenul în care trebuia construită locuința și de predare a acesteia fiind la 30 iulie 1993.
Pârâtul a mai arătat că în contract se menționează că eventualele modificări sau diferențe valorice intervenite în cadrul contractului între părți, vor fi reglementate pe bază de act adițional.
A arătat pârâtul că nu datorează diferențele de preț stabilite de reclamantă, care sunt datorate scumpirii materialelor pe perioada ulterioară termenului la care reclamanta ar fi trebuit să îi predea apartamentul, cu precizarea că antreprenorul nu poate să pretindă aceste diferențe rezultate din propria culpă, constând în neîndeplinirea la termen a lucrărilor contractate. Contractul dintre părți este un contract de antrepriză construcții în care părțile au stabilit un preț forfetar în cadrul căruia antreprenorul nu poate stabili și pretinde diferențe de preț sub motivul scumpirii materialelor sau a manoperei.
Pârâtul a mai solicitat judecarea cauzei, în lipsă.
La termenul din data de 05.04.2013, reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare și o . înscrisuri în copie, respectiv extras din Raportul de Evaluare, Contractul încheiat între M. S. și P. F. și M., Contractul încheiat între M. S. și C. D., Contractul încheiat între M. S. și I. A., Contractul încheiat între M. S. și H. V., Contractul încheiat între M. S. și Berariul F. T., Contractul încheiat între M. S. și Păduraiu M. și D., Contractul încheiat între M. S. și Arcalean D. și Încheierea pronunțată în dosarul nr._/314/2011 (f. 43-65).
La solicitarea instanței, reclamanta a depus la dosar raportul de consultanță imobiliară și evaluare în întregime (f. 71-102).
Instanța a administrat la solicitarea părților proba cu înscrisuri, respectiv cele depuse la dosar.
P. sentința civilă nr. 4220/22.07.2013 prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect ,,hotărâre care să țină loc de act autentic”, formulată de reclamantul M. S. prin P., în contradictoriu cu pârâtul D. V. I. și a obligat reclamantul la plata în favoarea pârâților a sumei de 500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că între RAUJCL S., în calitate de vânzător și pârâtul D. V. I. în calitate de cumpărător s-a încheiat, contractul de vânzare-cumpărare preliminar nr. 40/III/1992 având ca obiect o locuință situată în mun. S., .. 22, ., .. (f.7).
Potrivit clauzelor contractuale prețul vânzării a fost de_ lei (rol), iar unitatea contractanta s-a obligat să predea beneficiarului la data recepției locuința contractată, condiționat de clauzele contractuale.
P. prezenta acțiune s-a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de_ lei cu titlu de diferență de preț și la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, care să cuprindă prețul final al apartamentului.
În drept, potrivit art. 969 C.civ. convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, iar potrivit art. 1073 C.civ creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar în cazul contrar are dreptul la dezdăunare.
Reclamantul a susținut, referitor la contractul de vânzare-cumpărare preliminar nr. 40/III/1992, că este un antecontract din cuprinsul căruia rezultă în mod evident că are ca obiect executarea unei lucrări, iar în fapt și în drept nu este vorba de încheierea unui act translativ de proprietate. În schimb, pârâta a afirmat că, în speță, contractul este unul de antrepriză.
Față de apărările formulate de părți, instanța a considerat că se impune, în primul rând, determinarea naturii juridice a convenției intervenite între acestea.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost definit drept contractul (sinalagmatic, oneros, comutativ, consensual, translativ de proprietate) prin care una dintre părți –vânzătorul - strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părți –cumpărătorul - care se obligă în schimb a plăti vânzătorului prețul bunului vândut (art. 1294 C.civ.)
În doctrină s-a statuat că promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare-cumpărare este acel contract prin care una din părți (promitent) se obligă că va vinde, iar cealaltă parte (beneficiar) se obligă că va cumpăra un anumit bun la un preț determinat, contract care va fi perfectat în viitor. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este un antecontract, ambele părți putând cere încheierea convenției de vânzare. Ea nu are caracter translativ de proprietate, ci dă naștere numai obligației de a se transmite proprietatea bunului în viitor. Pentru încheierea valabilă a acestui contract nu se cer formalități speciale, fiind suficient simplul acord de voință al părților, chiar dacă pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare legea prevede o anumită formă.
Contractul de antrepriză este convenția prin care o parte numită antreprenor se obligă să execute pe riscul său și în mod independent o anumită lucrare pentru cealaltă parte, numită client în schimbul unui preț. (art. 1413 C.civ.)
Așadar, în raport de cele expuse mai sus, instanța constată că între părți a intervenit un veritabil contract de vânzare-cumpărare, iar nu doar un antecontract sau un contract de antrepriză.
Astfel, potrivit prevederilor convenției, RAUJCL S. ”vinde”, iar pârâtul D. V. I. ”cumpără” o locuință în suprafață de 56,3 mp.cu prețul de_ lei (rol).
Fără a fi ținută de limbajul utilizat de părți pentru a defini raportul juridic intervenit între ele, instanța apreciază că intenția acestora a fost, fără urmă de îndoială, de a înstrăina și, respectiv, de a dobândi proprietatea asupra imobilului individualizat în contract. Părțile au stabilit atât obiectul contractului - prețul și bunul - cât și obligațiile corelative ce le incumbă - de a preda bunul și respectiv de a plăti prețul.
Mai mult, așa cum reiese chiar din cuprinsul contractului, pârâtul D. V. I. a achitat, integral prețul stabilit (f. 7).
Potrivit art. 2 și art. 3 din contract prețul este orientativ și se modifică în funcție de modificările prețurilor la materiale, tarife de transport, indexări salarii și alți coeficienți de actualizare a devizelor. Cumpărătorul se obligă a achita diferențele valorice în plus pe parcursul execuției, reglementate pe bază de act adițional, neplata acestora conducând la decalarea termenului de punere în funcțiune.
Existența clauzelor sus menționate nu este de natură a conduce la o altă concluzie. Aceste clauze evidențiază, cel mult, natura specială a contractului intervenit respectiv cea de vânzare-cumpărare a unui bun viitor. Prețul bunului a fost convenit de părți și consemnat în contract, cocontractanții admițând că la predarea acestuia, în viitor, pot apărea eventuale diferențe. Aceasta nu înseamnă că, în speță, putem vorbi de preț forfetar sau de deviz și, pe cale de consecință, de un contract de antrepriză.
Prețul, ca element esențial al contractului de vânzare-cumpărare, poate fi unul determinat sau determinabil. Or, este evident, față de clauzele contractuale, că părțile au convenit asupra unui preț determinabil indicând un cuantum fix care va putea, eventual, fi completat cu o diferență, indicând și criteriile în funcție de care se va individualiza, în viitor, aceasta.
Mai mult, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare care au preturi legale obligatorii (cum este cel în cauză încheiat în baza Decretului - Lege Nr. 61/1990 privitor la înstrăinarea unor locuințe construite din fondurile statului), deși se admite modificarea prețului, pe parcursul derulării contractului, ca urmare a unei modificări legislative, practica judiciară a statuat că vânzătorul nu poate refuza predarea bunului, solicitând o diferență de preț, pe motiv că acesta din urmă s-a majorat ulterior achitării de către cumpărător a prețului prevăzut în contract.
Nu trebuie omisă, în analizarea pretențiilor reclamantului, intenția legiuitorului de a acorda, anumitor categorii de persoane anumite facilități la cumpărarea unei locuințe, cum ar fi stabilirea unui preț inferior pieții. În măsura în care instanța ar obliga, pe cei care au cumpărat, în baza unor asemenea acte normative, să plătească, o diferență din prețul actualizat al imobilului determinat în raport de valorile existente pe piața imobiliară din prezent, s-ar ajunge la lipsirea de eficiență practică a dispozițiilor legale sus amintite și la încălcarea spiritului acestora.
Opinia instanței referitor la natura juridică a convenției intervenite între părți a fost întărită și de mențiunile Deciziei nr. 1620/2005 a Curții de Apel S. prin care s-a admis acțiunea promovată de Asociația nr. 20, 21, 22 (formată din persoanele care au avut încheiate contracte preliminare pentru blocurile 20, 21, 22) și s-a obligat M. S. să predea apartamentele către beneficiari stabilindu-se un termen pentru finalizarea lucrărilor de 10 luni de la data pronunțării – 19.10.2005 (f. 8-12).
În considerentele hotărârii amintite, s-a reținut (cu putere de lucru judecat) că prețul locuinței a fost achitat integral de cumpărători (printre care și pârâtul), iar M. S. nu a făcut dovada stabilirii unor diferențe de preț prin acte adiționale, în sarcina membrilor asociației.
Or, în măsura în care se considera că între părți a intervenit doar o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, instanța nu ar fi obligat M. la predarea apartamentelor, căci vânzătorul nu a vândut, iar cumpărătorul nu a cumpărat, neexistând în sarcina părților obligațiile corelative specifice contractului de vânzare-cumpărare (plata prețului și predarea bunului). Așa cum s-a evidențiat mai sus, din antecontract se naște doar o obligație de a face care incumbă cocontractanților și anume de a perfecta, pe viitor, convenția translativă de proprietate.
Dacă promitentul-vânzător nu-și respectă obligația stabilită, beneficiarul-cumpărător nu poate cere predarea bunului, întrucât nu a devenit proprietar. Nerespectarea din culpă a obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare dă dreptul celeilalte părți de a solicita rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare (art. 1020 din Codul civil) și, eventual, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat (daune-interese) în baza art. 1075 din același cod. Nu poate fi exclusă nici posibilitatea ca, dacă lucrul se mai găsește în patrimoniul vânzătorului și nu există alte impedimente legale, instanța sesizată să oblige promitentul, sub sancțiunea de daune cominatorii, la încheierea contractului și să pronunțe, în baza art. 1073-1077 din Codul civil, o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, această hotărâre urmând să aibă caracter constitutiv de drepturi la data rămânerii definitive și irevocabile.
De precizat că nu se poate concluziona, din considerentele Deciziei nr. 1620/2005 a Curții de Apel S., că între părți a intervenit un contract de antrepriză prin prisma faptului că instanța a obligat municipiul să finalizeze locuințele vândute. Curtea de Apel S. a obligat municipiul S. să predea apartamentele, această operație presupunând, implicit, ca aceste bunuri să existe sens în care a stabilit un termen pentru desăvârșirea (finalizarea) lor. Modul în care municipiul înțelegea să se achite de această obligație era în întregime la latitudinea acestuia din urmă. De altfel, municipiul a procedat la încheierea cu S.C. Civica G. S.A a unui contract de prestări servicii - execuție lucrări nr._/31.08.2007 având ca obiect executarea lucrărilor la blocul nr. 20, execuția constând în reluarea lucrărilor de la stadiul fizic existent și finalizarea imobilului.
Instanța a învederat că din încheierea contractului de vânzare-cumpărare rezultă o obligație de a da ce presupune două operațiuni de ”predare” una în sens juridic - de transmitere a dreptului de proprietate și una în sens material – de remitere a bunului înstrăinat. Spre deosebire, în cazul contractului de antrepriză antreprenorul își asumă, în primul rând (și de cele mai multe ori intuitu personae) o obligație de a face - de a realiza lucrarea și apoi una de a da –respectiv de a transmite proprietatea asupra acesteia. P. urmare, trebuie subliniat că această obligație de a face - de a construi imobilul - este de esența contractului de antrepriză și reliefează scopul părților la încheierea convenției.
Din acest punct de vedere, instanța a constatat că nicăieri în cuprinsul contractului vânzătorul RAUJCL S. nu se obligă să construiască pentru cumpărătorul D. V. I. imobilul pe care îl înstrăinează, asumându-și față de aceasta, obligațiile specifice antreprenorului.
Nu în ultimul rând, instanța a subliniat că actul juridic intervenit între părți a fost încheiat sub imperiul Decretului - Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație. Acest text normativ statua, în art. 3, că locuințele prevăzute la art. 1 se vând cetățenilor români cu domiciliul în țară, cu achitarea integrală a prețului la încheierea contractului de vânzare - cumpărare sau prin acordarea unui împrumut de către Casa de Economii și Consemnațiuni, fără restricții privind deținerea în proprietate a unei a doua locuințe. O dată cu locuința se transmite cumpărătorului acesteia și dreptul de folosință asupra terenului aferent, pe durata existenței construcției.
Așadar, și din prisma legislației incidente, contractul perfectat apare ca fiind tot un contract veritabil de vânzare-cumpărare.
În ceea ce privește pretențiile reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de_ lei cu titlu de diferență de preț și la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, care să cuprindă prețul final al apartamentului, instanța a considerat că sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente.
P. Hotărârea Consiliului Local nr. 313/16.12.2009 s-a aprobat vânzarea a 12 apartamente din blocul de locuințe nr. 22 din Ansamblul de locuințe Obcini 1 B și de asemenea, s-a aprobat raportul de consultanță imobiliară și evaluare a blocului de locuințe nr. 22, ce cuprindea și diferențele de preț ce urmau a fi achitate de către contractanți.
Art. 1294 C.civ statuează că vânzarea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui, iar art. 1313, C.civ. prevede că vânzătorul are două obligații principale, a preda lucrul și a răspunde de dânsul.
Așadar, în virtutea contractului de vânzare-cumpărare intervenit, cumpărătorul este obligat să achite prețul, iar vânzătorul este obligat să predea bunul vândut.
În cazul în care această obligație nu este îndeplinită, cumpărătorul poate fie să invoce excepția de neexecutare a contractului, fie să ceară rezoluțiunea cu daune interese, fie să ceară executarea în natură a obligației (sau daune interese în măsură în care aceasta nu mai este posibilă).
În speță, obligația de predare a devenit scadentă la data de 30 iulie 1993, iar cumpărătorul a optat pentru obținerea executării în natură a obligației ce îi revenea vânzătorului ceea ce s-a și întâmplat prin Decizia nr. 1620/2005 a Curții de Apel S. în cadrul căreia s-a stipulat un nou termen de predare 10 luni de la data pronunțării hotărârii - 19.10.2005.
În ceea ce privește blocul nr. 22 lucrările au fost terminate cu mult ulterior datei de predare.
De precizat că în materie contractuală creditorul are obligația să dovedească existența obligației, iar apoi, odată dovedită existența acesteia, îi revine debitorului obligația de a dovedi executarea obligației corespunzătoare. Operează, astfel, în sarcina debitorului o prezumție de vinovăție (de neexecutare culpabilă a propriilor obligații), iar dacă acesta nu dovedește îndeplinirea obligației, se prezumă ca nerespectarea acesteia provine din vina debitorului, care va fi obligat la plata de despăgubiri către creditor (art. 1082C.civ.).
Din înscrisurile de la dosarul cauzei instanța a reținut că reclamantul, deși avea sarcina probei, nu a făcut dovada îndeplinirii, la termen, a obligației de predare a bunului.
Or, vânzătorul nu poate pretinde, modificarea clauzei contractuale referitoare la preț în condițiile în care culpa pentru nerespectarea atât a termenului contractual, cât și a celui judecătoresc de predare a apartamentului îi aparține.
Împrejurarea că, pe parcursul timpului, au intervenit schimbări în ceea ce privește vânzătorul nu este de natură a afecta drepturile și obligațiile cumpărătorului, din moment ce acestuia nu i se poate imputa nimic din punct de vedere contractual, iar reclamantul M. S. a preluat atât activul, cât și pasivul RAUJCL S. fără rezerve. Instanța a reținut că în anul 1998, după ce RAUJCL S. a trecut prin mai multe forme de organizare, prin Hotărârea Consiliului Local nr. 64/1998 municipalitatea a preluat activitatea de administrare a fondului locativ de stat.
Ca atare, sancțiunea pentru neîndeplinirea, la timp, a obligației contractuale de predare a apartamentului constă în suportarea de către vânzător a riscului contractului și anume efectele inflației dezvoltate în perioada 1993-2010 (data de când trebuia predat imobilul și data când s-a realizat efectiv apartamentul) asupra prețului.
De altfel, în cazul neachitării ,,diferențelor valorice” la care face referire contractul nu s-ar putea vorbi despre o îmbogățire fără justă cauză a pârâtului (așa cum încearcă să acrediteze reclamantul) deoarece cumpărătorul a fost lipsit, timp de 16 de ani, atât de folosința banilor investiți cât și de folosința imobilului achiziționat. Dimpotrivă, cumpărătorul ar putea pretinde de la vânzător, despăgubiri pentru neîndeplinirea la timp a obligației ce îi revenea.
Cât despre necesitatea întocmirii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, instanța a subliniat că argumentele reclamantului nu pot fi avute în vedere. Contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect construcții încheiat în anul 1993 este unul consensual și, ca atare, este perfect valabil, nefiind dată ad validitatem cerința formei autentice. Cu alte cuvinte, vânzarea a fost perfectată de îndată ce părțile s-au învoit asupra bunului și prețului, convenția fiind încheiată prin simplul acord de voință al părților, fără îndeplinirea vreunei formalități.
Nici în ceea ce privește terenul aferent locuinței nu se pot reține afirmațiile reclamantului dat fiind că terenul a fost concesionat (iar nu vândut), potrivit dispozițiilor contractuale, pe durata existenței construcției.
În concluzie, reclamantul nu poate pretinde de la pârâți obligarea acestora la plata unei diferențe de preț disproporționate în raport cu prețul stipulat în contractul intervenit între părți, în contextul în care tocmai existența și întinderea acestei diferențe este rezultatul comportamentului contractual necorespunzător al vânzătorului, acest lucru nefiind admisibil în virtutea principiului nemo propriam turpitudinem allegans - nimeni nu își poate invoca propria culpă).
Pe cale de consecință, instanța, a respins acțiunea formulată de reclamantul M. S. prin primar în contradictoriu cu pârâtul D. V. I., ca neîntemeiată.
În temeiul art. 274 cod procedură civilă, instanța a obligat reclamantul la plata sumei de 500 de lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul M. S. în data de 3 octombrie 2013.
În motivare a arătat că prima instanță a interpretat greșit natura juridică a contractului intervenit intre RAUJCL S. și pârât.
A arătat că interpretarea contractelor presupune determinarea și calificarea conținutului acesteia, a clauzelor sale în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor părților. Dacă voința părților este clar exprimată, nu se pune problema interpretării, care este necesară doar în situația în care există discrepanță între voința reală și voința declarată a părților, când clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii ori când contractul este incomplet.
A arătat că interpretarea clauzelor trebuie să aibă în vedere voința reală a părților semnatare ale contractului, în acord cu dispozițiile art. 977 Cod civil.
A arătat că, în prezenta cauză, instanța judecătorească care a soluționat fondul a ținut să ofere o interpretare a clauzelor contractuale apreciind că în speță ar fi vorba despre un contract de vânzare cumpărare de bunuri viitoare.
A arătat că această abordare este greșită, părțile înțelegând să încheie un contract de vânzare/cumpărare preliminar.
A precizat că contractul de vânzare cumpărare PRELIMINAR NR. 4G/III/1992 încheiat între RAJUCL S. și pârât este un antecontract din cuprinsul căruia rezultă în mod evident că are ca obiect executarea unei lucrări.
A arătat că nu este vorba de încheierea unui translativ de proprietate, ci de un act preliminar intervenit între părți, cum o arată chiar și denumirea înscrisului, fiind un veritabil antecontract.
A precizat că contractului preliminar de vânzare/cumpărare nu îi sunt aplicabile prevederile Decretului Lege nr. 61/1990.
A arătat că instanța judecătorească trebuia să observe că Decretul-Lege nr. 61/1990 nu are aplicabilitate în speța de față. Din cuprinsul actului normativ cât și din legislația conexă adoptată pentru aplicarea Decretului Lege nr.61/1990, respectiv H.G.R. nr. 608/1990, HGR nr. 88/1991 rezultă fără echivoc că acesta se referă la locuințele construite din fondul statului. Ori, contractul încheiat între fosta RAUJCL S. și pârât nu se referea la vinderea unui apartament din fondul statului, ci la vânzarea unui apartament care urma să fie edificat.
A arătat că în mod surprinzător instanța reține că: „nu trebuie omisă în analizarea pretențiilor reclamantei intenția legiuitorului de a acorda anumitor categorii de persoane anumite facilități la cumpărarea unei locuințe, cum ar fi stabilirea unui preț inferior celui de pe piața imobiliară. In măsura m care instanța ar obliga pe cei care au cumpărat, în baza unor asemene acte normative să plătească o diferență din prețul actualizat al imobilului determinat în raport de valorile existente pe piața imobiliară în prezent, s-ar ajunge la lipsirea de eficiență practică a dispozițiilor legale sus amintite și la încălcarea spiritului acestora" (pag.7).
A arătat că astfel de susțineri sunt în mod evident străine de natura pricinii, legislația la care se face trimitere se referă la persoanele care după evenimentele din 1989 aveau posibilitatea să dobândească în proprietate imobilele deținute, imobile care aveau destinația de locuință si care erau construite din fondul statului.
A arătat că în mod eronat a reținut instanța judecătorească ca M. S. nu a
făcut dovada îndeplinirii la termen a obligației de predare a bunului.
A arătat că la data de 19.10.2011 a fost încheiat procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor care atestă încheierea lucrărilor de construire la blocul nr. 22.
Apreciază că a desfășurat toate procedurile legale pentru execuția și finalizarea blocurilor 20,21,22, fapt care în mod obiectiv nu se putea încadra în termenul de 10 luni.
A arătat că se retine în motivarea Sentinței nr. 4000/2013 o culpă a municipalității care nu îi aparține, astfel se menționează că: „vânzătorul nu poate pretinde modificarea clauzei contractuale referitoare la preț (solicitând în fapt achitarea încă a cel puțin a jumătate din valoarea imobilului) în condițiile în care culpa în nerespectarea atât a termenului contractual cât și a celui judecătoresc de predare a apartamentului îi aparține" .
A arătat că nu au pretins nicio modificare a vreunei clauze contractuale, ci au solicitat conform contractului diferența de preț la care cumpărătorul s-a obligat prin semnarea contractului. Pe de altă parte nerespectarea termenului contractual de finalizare a apartamentului nu se poate imputa Municipiului S. care a preluat administrarea fondului locativ în anul 1998, anterior obligației de finalizare aparținând R.A.U.J.C.L. S.. În același context s-a reținut că nu este data situația îmbogățirii fără justă cauză a pârâtului, deoarece cumpărătorul a fost lipsit timp de 16 ani folosința banilor investiți, acesta putând pretinde despăgubiri. Chiar dacă s-ar putea vorbi de o nepredare în termen, consideră că acesta situație nu îl poate văduvi pe vânzător de posibilitatea contractuală de a obține diferența de preț.
A mai arătat că instanța judecătorească nu a analizat apărările municipiului S. cu privire la sumele alocate pentru finalizarea apartamentului contractat.
A precizat că instanța judecătorească nu a analizat înscrisurile depuse de către M. S., înscrisuri din care rezultă implicațiile financiare care au condus la finalizarea apartamentului contractat.
A arătat că în mod nejustificat s-a reținut în cuprinsul motivării că prețul ar fi disproporționat în raport cu prețul stipulat în contract, dar nici pârâtul, nici instanța judecătorească nu au contestat raportul de evaluare depus.
A arătat că din toate aceste înscrisuri rezultă că pentru edificarea apartamentelor care compun blocul 22, din Ansamblul Obcine 1B, unde este situat apartamentul contractat de pârât, municipalitatea a prevăzut sume în buget pentru finalizarea acestora, sume care au fost plătite de la bugetul local si care urmează a fi recuperate. În acest context, consideră că cererea de obligare la plată a diferenței rezultate pentru edificarea apartamentului este pe deplin justificată.
În privința capătului de cerere privind obligarea pârâtului la încheierea contractului în formă autentică a precizat că acesta s-a obligat ca eventualele diferențe valorice să fie achitate pe bază de act adițional.
A arătat că, după finalizarea lucrărilor la blocul nr. 22 a invitat pârâtul în repetate rânduri la sediul Primăriei municipiului S. pentru a perfecta contractul de vânzare cumpărare în formă autentică astfel cu prevede legislația în materie. În sprijinul faptului că actul încheiat în anul 1992 nu este un act translativ de proprietate îl constituie și refuzul O.C.P.I S. de a intabula în registrele de carte funciară la solicitarea pârâtului "dreptul de proprietate" asupra apartamentului nr. 8 din blocul nr. 22.
Pentru toate cele arătate a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței criticate, admiterea acțiunii formulate și obligarea pârâtului la plata sumei de 65.592 lei cu titlul de diferență de preț și la încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică care să cuprindă prețul final al apartamentului.
Pârâtul D. V. I. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.
A arătat, în ceea ce privește natura juridică a contractului dedus judecății, calificarea acesteia a fost impusă de faptul că, raportându-se la termenii folosiți în cuprinsul convenției, părțile au invocat interpretări diferite ale acordului lor de voință, reclamantul susținând că acest acord de voință are natura juridică a unui antecontract de vânzare cumpărare, iar el, pârâtul susținând că este vorba de un contract de antrepriză. Potrivit art. 977 cod civil anterior, interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, iar potrivit art. 982 din același cod toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.
A arătat că, raportat la regulile de interpretare sus menționate, în mod corect a concluzionat instanța de fond că acordul de voință al părților are natura juridică a unui contract de vânzare cumpărare având ca obiect un bun viitor, respectiv un apartament pe care antecesoarea reclamantului, respectiv fosta RAJUCL S. urma să îl construiască și să îl predea beneficiarului. Această calificare este justificată de clauzele potrivit cărora antecesoarea reclamantului "vinde", iar pârâtul "cumpără" o locuință expres individualizată, de folosirea sintagmei "locuința ce se vinde", precum și de folosirea termenului de "cumpărător", care se regăsește în mai multe clauze ale convenției. Folosirea, în preambulul contractului în discuție, a termenului "preliminar" nu poate constitui un argument pentru calificarea actului juridic în discuție ca fiind de natura unui antecontract de vânzare cumpărare din moment ce clauzele contractuale nu fac referire la vreun drept de creanță în favoarea beneficiarului și nu stabilesc în sarcina vreuneia din părți obligații referitoare la îndeplinirea formalităților necesare pentru transferul în viitor al dreptului de proprietate asupra imobilului contractat.
A arătat că, în mod similar, inexistența unor clauze în raport de care antecesoarea reclamantului să fie ținută a executa lucrarea de construire a locuinței contractate pentru pârât înlătură posibilitatea calificării convenției părților ca fiind un contract de antrepriză.
A arătat că, în ceea ce privește decizia nr. 1620/2005 a Curții de Apel S., prin care recurentul a fost obligat să construiască locuința contractată, această decizie nu infirmă ci, confirmă calificarea juridică reținută de instanța de fond. Din considerentele deciziei sus menționate, coroborate cu cele ale deciziei nr. 229/2005 a Curții de Apel S., care a fost modificată doar în sensul stabilirii unui termen limită de finalizare și predare a apartamentelor, rezultă fără echivoc că actele juridice încheiate de membrii Asociației de proprietari nr. 20-22 și antecesoarea reclamantului au natura unor contracte de vânzare cumpărare, sens în care s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că membrii Asociației au cumpărat apartamentele în discuție, achitând prețul convenit și că obligația corelativă asumată de vânzătoare a constat în finalizarea și predarea locuințelor la termenele stabilite.
A arătat, referitor la dispozițiile Decretului lege nr. 61/1990, statuările instanței de fond privind incidența acestui act normativ nu sunt străine cauzei, așa cum fără temei pretinde recurentul.
A arătat că nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia prima instanță ar fi reținut în mod eronat că recurentul nu a făcut dovada îndeplinirii în termen a obligației de predare a locuinței contractante. Astfel, în ceea ce privește termenul de predare a apartamentului, potrivit clauzei stipulate la art. 1 lit. b din contract antecesoarea reclamantului s-a obligat să îi predea locuința contractată la data de 30 iulie 1993, condiționat de încadrarea execuției în graficele de eșalonare conform Ordonanței nr. 19/1994 și de asigurarea fondurilor de către toți contractanții. Pe de altă parte, prin decizia nr. 1620/2005 a Curții de Apel S. a fost stabilit un termen fix de finalizare și predare a apartamentelor către beneficiarii membri ai Asociației de Proprietari nr. 20-22, respectiv data de 19 octombrie 2005. P. urmare, dacă termenul convențional de predare a locuinței a fost supus unor condiții, termenul judiciar stabilit prin decizia sus menționată a Curții de Apel S. are caracter imperativ iar probatoriul administrat la instanța de fond relevă în mod neîndoielnic faptul că acest din urmă termen nu a fost respectat, aspect confirmat și de susținerile recurentului potrivit cărora, în îndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina sa, contractul de execuție a apartamentelor a fost încheiat la data de 15 august 2007 iar lucrările au fost finalizate și recepționate la data de 21 mai 2010.
A arătat că nu pot fi reținute susținerile recurentului în sensul că ar fi existat o imposibilitate obiectivă de finalizare a lucrărilor în termenul de 10 luni stabilit prin decizia nr. 1620/2005 a Curții de Apel S. motivat de faptul că a fost necesară parcurgerea tuturor etapelor administrative reglementate de legislația aplicabilă în materia achizițiilor publice. Asemenea apărări puteau fi valorificate în litigiul care a avut ca obiect cererea Asociației de Proprietari nr. 20-22 de finalizare și predare a apartamentelor ori, așa cum rezultă din motivarea deciziei nr. 1620/2005, în cauza respectivă recurentul nu a contestat termenul de 10 luni propus de reclamantă pentru îndeplinirea obligațiilor ce îi incumbă, nu a invocat imposibilitatea finalizării lucrărilor și nici nu indicat un alt termen estimativ în acest sens, ci s-a limitat doar să conteste existența obligației de construire în sarcina sa. Raportat la aceste statuări, recurentul nu își poate invoca propria culpă de a nu fi invocat și dovedit în dosarul soluționat prin decizia sus menționată imposibilitatea de finalizare a lucrărilor în termenul propus de reclamanta din acea cauză, așa încât împrejurările invocate prin memoriul de recurs nu sunt de natură a infirma concluzia instanței de fond privind neîndeplinirea la termen a obligației de predare a locuinței contractate.
A arătat că, sub aspectul culpei contractuale sunt de asemenea lipsite de relevanță susținerile recurentului în sensul că a preluat administrarea fondului locativ în anul 1998 și că anterior acestei date obligația de finalizare a locuinței contractate aparținea fostei RAUCL S.. Așa cum s-a reținut prin Decizia nr. 1620/2005, în temeiul Protocolului de predare primire din 17 august 1998 activitățile de administrare a fondului locativ de stat, de vânzare a locuințelor și de investiții pentru fondul locativ au fost predate municipalității, care a preluat astfel toate obligațiile asumate de antecesoarea RAJUCL S. față de cocontractanți, inclusiv obligația de predare a locuințelor contractate la termenele convenite. În plus, obligația de finalizare și predare a locuințelor până la data de 19 octombrie 2005 a fost stabilită în sarcina recurentului, iar nu în sarcina antecesoarei sale, așa încât susținerile referitoare la momentul preluării activităților privind spațiile locative nu au nici o relevanță în cauză.
A precizat că, în ceea ce privește împrejurarea că pentru finalizarea locuinței în discuție a fost necesară alocarea unor fonduri de la bugetul local, această împrejurare nu justifică prin ea însăși angajarea răspunderii sale contractuale pentru plata diferenței de preț, răspundere care nu poate fi stabilită decât prin prisma clauzelor contractuale.
A arătat că, deși recurentul pretinde că pârâtul-intimat nu și-ar fi îndeplinit obligația de a achita diferențele de preț ivite pe parcursul execuției, așa cum s-a stipulat în contract, această susținere este infirmată de statuările cu putere de lucru judecat din decizia nr. 1620/2005 a Curții de Apel S.. Potrivit considerentelor deciziei sus menționate, excepția de neexecutare a contractului, invocată în acea cauză de apelant a fost înlăturată ca neîntemeiată cu motivarea că prețurile stabilite la momentul contractării au fost achitate integral iar recurentul nu a făcut dovada stabilirii unor diferențe de preț prin acte adiționale însușite de cocontractanți. Cum statuările sus menționate se bucură de prezumția autorității lucrului judecat, consacrată de art. 1200 pct. 4 cod civil anterior, prezumție care are caracter absolut față de părțile litigante, nu se poate reține culpa pârâtului-intimat pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract și nu poate fi angajată răspunderea contractuală a acestuia pentru plata unor diferențe de preț stabilite de apelant în mod unilateral, dar neînsușite prin act adițional de cealaltă parte. Pe de altă parte, din probele administrate în cauză nu rezultă în nici un mod că diferențele de preț solicitate s-ar datora modificării prețurilor și tarifelor pe durata termenului stabilit de părți pentru predarea locuinței, iar nu întârzierii nejustificate în execuție, de peste 14 ani, întârziere care este imputabilă exclusiv recurentului.
A arătat că în mod corect a concluzionat instanța de fond că riscul majorării costului de execuție pe durata întârzierii nejustificate a obligației de finalizare și predare a locuinței trebuie suportat de vânzător ca sancțiune a culpei sale contractuale.
A arătat că în ceea ce privește pretenția privind obligarea pârâtului la încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, aceasta nu se justifica a fi admisă deoarece, pe de o parte, transferul dreptului de proprietate a operat doar în privința locuinței contractate, terenul aferent fiind doar concesionat beneficiarului iar, pe de altă parte, acest transfer s-a realizat în mod valabil prin simplul acord de voință al părților, fără a fi condiționat de încheierea actului de vânzare cumpărare în formă autentică. Împrejurarea că OCPI S. refuză înscrierea dreptului de proprietate al cumpărătorului în cartea funciară în temeiul contractului în discuție nu este de natură să schimbe natura juridică a acestui contract și nici să impună, în absența vreunei dispoziții legale în acest sens, încheierea unui act autentic, refuzul înscrierii putând fi cenzurat prin promovarea căilor de atac reglementate de dispozițiile Legii nr. 7/1996.
Analizând recursul declarat în cauză prin prisma motivelor de recurs invocate, a actelor și a lucrărilor dosarului și a considerentelor hotărârii atacate, tribunalul reține următoarele:
P. contractul de vânzare-cumpărare preliminar nr. 40/III/1992 încheiat între RAUJCL S. și pârâtul-intimat D. V. la data de 6 august 1992, pârâtul-intimat a cumpărat locuința situată în municipiul S., ..22, ., . preț de_ lei, prețul fiind achitat în totalitate de cumpărător conform chitanțelor nr._ din data de 6 august 1992 și nr._ din data de 6 august 1992, după cum rezultă din pct. 2 din contract.
Conform prevederilor contractului, unitatea contractantă se obliga să invite pe beneficiar, ca membru al comisiei de recepție, să participe la recepția preliminară și să predea beneficiarului, la data de 30 iulie 1993, locuința contractată.
Potrivit pct. 3 din contract, eventualele modificări intervenite în cadrul contractului între părți urmau a fi reglementate pe bază de act adițional iar drepturile și obligațiile părților din acest contract se completează cu drepturile și obligațiile ce decurg din Decretul-lege nr. 61/1990 și H.G. nr. 562/1991 iar la rubrica ,,Mențiuni” din contract se arată că eventualele diferențe valorice la data recepției preliminare vor fi reglementate pe bază de act adițional.
Având în vedere prevederile Hotărârilor Consiliului Local al Municipiului S. nr. 112 din data de 25 august 1997 și nr. 45 din data de 11 iunie 1998 privind reorganizarea Regiei Autonome de Utilități Comunale și Locative S. prin care activitatea de administrare a fondului locativ a fost preluată de Consiliul Local al municipiului S., ca succesor în drepturi și obligații în ceea ce privește administrarea spațiului locativ, respectiv M. S., prin procesul verbal din data de 6 august 1998 și cel din data de 17 august 1998 s-a procedat la predarea unui număr de 733 spații de locuit și 1268 spații de locuit proprietate de stat, a administrării fondului locativ, de vânzări locuințe și investiții în fond locativ către M. S., primăria asumându-și obligația de a prelua contractele de vânzare-cumpărare pentru locuințe în momentul în care va avea spațiul de arhivare a lor(f.110 și 111 ds. fond).
P. Decizia nr. 229 din data de 25 februarie 2005 a Curții de Apel S., așa cum a fost modificată prin Decizia nr. 1620 din data de 19 octombrie 2005 a Curții de Apel S.( dosar nr. 2658/2005) s-a admis în parte acțiunea având ca obiect obligație de a face formulată de reclamantele Asociația de Proprietari nr. 20,21, 22 din . S. și s-a dispus obligarea Primăriei municipiului S. să își îndeplinească obligația de construire a locuințelor din blocurile nr. 20, 21 și 22, situate în municipiul S., ., asumată de fosta RAUCL S. prin mai multe contracte de vânzare-cumpărare, între care și contractul nr. 40/III/1992 încheiat de fosta RAUCL S. cu pârâtul-intimat D. V. I. și s-a stabilit ca termen de finalizare și de predare a apartamentelor către beneficiari, de 10 luni de la pronunțarea acestei decizii, 19 octombrie 2005(f. 8-ds. fond).
În argumentarea soluției sale, Curtea de Apel S. a reținut că prin protocolul de predare primire încheiat la data de 17 august 1998, Primăria municipiului S. a primit, în temeiul HCL nr. 112/1997 și nr. 45/1998, activitatea de administrare a spațiilor locative de stat, precum și activitățile de vânzări de locuințe și investiții pentru fondul locativ de stat de la S.C. ACET S.A. S., unitate înființată prin reorganizarea fostei RAUCL S.. Aceste activități urmează a fi desfășurate în cadrul Primăriei S. ca serviciu public, din conținutul protocolului aflat la dosarul nr. 3625/2004, rezultând că au fost preluate și obligațiile asumate față de membrii asociației reclamante în calitate de cocontractanți. A mai reținut instanța de recurs că susținerile pârâtului privind neachitarea integrală a sumelor datorate cu titlu de preț al apartamentelor ce fac obiectul contractelor încheiate cu RAUCL nu au fost dovedite în cauză și că din copiile contractelor depuse la dosar, rezultă că prețurile stabilite la momentul contractării au fost achitate integral iar pârâtul nu a făcut dovada stabilirii unor diferențe de preț prin acte adiționale, în sarcina membrilor asociației reclamante. În aceste condiții, instanța a constatat că pârâtului îi revine obligația de a executa lucrările de finalizare a locuințelor, în cauză nefiind incidentă excepția de neexecutare a obligației, invocată de către pârât(f. 8-ds. fond).
După cum rezultă din procesul verbal de recepție finală nr._ din data de 19 octombrie 2011 încheiat între M. S. și reprezentantul constructorului S.C. INSCOMP S.A. S., construcțiile au fost finalizate de abia în data de 20 octombrie 2011 iar prin adresele nr. 2001 din data de 15 ianuarie 2010,_ din data de 16 noiembrie 2010, 9287 din data de 7 martie 2011, 140 din data de 16 ianuarie 2012 și_ din data de 29 august 2012, reclamantul-recurent l-a somat pe pârâtul-intimat să achite suma de_ lei cu titlu de diferență de preț și să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.
În ceea ce privește primul motiv de recurs referitor la calificarea juridică a contractului nr. 40/III/1992 încheiat la data de 6 august 1992 de pârâtul-intimat D. V. I. și fosta RAUCL S., tribunalul reține că acesta are natura juridică a unui contract de vânzare-cumpărare, calificarea juridică dată de prima instanță fiind una corectă.
Astfel, după cum rezultă din dispozițiile art. 1294 Cod civil, vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una din părți-vânzătorul-strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părți-cumpărătorul-care se obligă în schimb a plăti vânzătorului prețul bunului vândut iar după cum rezultă din definiția contractului, vânzarea este un contract sinalagmatic( bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual și translativ de proprietate.
După cum rezultă din dispozițiile art. 977 Cod civil, interpretarea contractelor se face în conformitate cu voința reală a părților și nu după sensul literal al termenilor iar după cum rezultă din dispozițiile art. 984 Cod civil, oricât ar fi de generali termenii întrebuințați de părți, obiectul contractului se reduce la lucrurile la care părțile și-au propus a contracta.
Din prevederile contractului încheiat între pârât și fosta RAUCL S. al cărei succesor în drepturi și obligații contractuale este M. S., după cum s-a statuat cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 1620 din data de 19 octombrie 2005 a Curții de Apel S.( dosar nr. 2658/2005) rezultă în mod clar că acesta a fost încheiat în baza art. Decretului-lege nr. 61/1990 care prevedea vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație.
După cum rezultă din prevederile art. 1 din acest act normativ, întreprinderile pentru vînzarea locuințelor și oficiile specializate pot vinde către populație locuințe construite din fondurile statului, în condițiile prezentului decret-lege iar în art. 3 din același act normativ de indică că locuințele prevăzute la art. 1 se vând cetățenilor români cu domiciliul în țară, cu achitarea integrală a prețului la încheierea contractului de vînzare-cumpărare sau prin acordarea unui împrumut de către Casa de Economii și Consemnațiuni, fără restricții privind deținerea în proprietate a unei a doua locuințe și că o dată cu locuința se transmite cumpărătorului acesteia și dreptul de folosință asupra terenului aferent, pe durata existenței construcției.
După cum rezultă din art. 16 al. 1 din același act normativ, contractul de vânzare-cumpărare, procesul-verbal de predare-primire a locuinței și, după caz, contractul de împrumut dovedesc dreptul de proprietate asupra locuinței cumpărate în condițiile prezentului decret-lege și constituie titlu de proprietate iar după cum rezultă din prevederile art. 18 din același act normativ, formularele tip privind contractele de vânzare-cumpărare, de împrumut și procesul-verbal de predare-primire a locuințelor sunt cele prevăzute în anexele nr. 3, 4 și 5.
Dacă se analizează formularul tip al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Decretului-lege nr. 61/1990 prevăzut în anexa 3 din același act normativ și prevederile contractului de vânzare-cumpărare nr. 40/III/1992 încheiat între părți rezultă că acest contract a avut la bază formularul tip din anexa 3 a Decretului-lege nr. 61/1990, fiind inserate aceleași clauze contractuale generale care sunt identice, cu excepția mențiunilor privind identificarea bunului vândut, persoana cocontractanților, prețul vânzării, data achitării și a predării care sunt specifice fiecărui contract, restul mențiunilor privind condițiile contractului, modalitatea de plată a prețului și drepturile și obligațiile părților contractante fiind identice.
Având în vedere această împrejurare și mențiunile din contract în care se arată în mod expres că acest act este încheiat în baza Decretului-lege nr. 16/1990, tribunalul reține că acest contract a fost încheiat în baza acestui act normativ, contrar susținerilor din cererea de recurs, fiind vorba de un contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza art. 1 și 3 al.1 din același act normativ.
Tribunalul nu poate reține susținerea din cererea de recurs referitoare la faptul că acest decret se referă la locuințele construite din fondul statului iar contractul încheiat între fosta RAUJCL S. și pârât nu se referea la vinderea unui apartament din fondul statului, ci la vânzarea unui apartament care urma să fie edificat.
După cum rezultă din prevederile art. 1 din Decretul-lege nr. 16/1990, întreprinderile pentru vânzarea locuințelor și oficiile specializate pot vinde către populație locuințe construite din fondurile statului, în condițiile prezentului decret-lege iar după cum rezultă din prevederile art. 5 al.1 din același act normativ, primăriile județene și a municipiului București vor organiza pe principii economice unitățile specializate prevăzute la art. 1 și vor pune la dispoziția acestora lista locuințelor destinate vînzării către populație.
Or, după cum rezultă din interpretarea logică și sistematică a contractului nr. 40/III/1992 încheiat între pârâtul-intimat D. V. I. și fosta RAUCL S., obiectul contractului este vânzarea-cumpărarea unei locuințe construite din fondurile statului, astfel că acest motiv de recurs este neîntemeiat.
Contractele încheiate în baza Decretului-lege nr. 61/1990 sunt contracte de vânzare-cumpărare, nefiind necesar a fi încheiate în formă autentică, după cum rezultă din prevederile art. 16 al. 1, 17 al.1 și 19 din acest act normativ în care se arată că contractul de vînzare-cumpărare, procesul-verbal de predare-primire a locuinței și, după caz, contractul de împrumut dovedesc dreptul de proprietate asupra locuinței cumpărate în condițiile prezentului decret-lege și constituie titlu de proprietate, titlul de proprietate prevăzut la art. 16 și ipotecile constituite asupra imobilelor se înscriu în registrele de transcripțiuni imobiliare sau în cărțile funciare, după caz iar contractul de vînzare-cumpărare, procesul-verbal de predare-primire a locuinței și contractul de împrumut, încheiate în condițiile prezentului decret-lege, au valoare de înscrisuri autentice și constituie titluri executorii.
Natura juridică a contractului rezultă din prevederile contractului în care se menționează obiectul acestuia și anume, vânzarea-cumpărarea unui imobil, prestațiile părților arătându-se că ,, RAUCL S. vinde și D. V. I. cumpără”, este menționat prețul vânzării de_ lei și se arată că acesta a fost achitat integral de cumpărător și calitățile părților și anume, de vânzător și cumpărător.
Din interpretarea logică și sistematică a prevederilor contractului rezultă că este vorba de un contract de vânzare-cumpărare a unei locuințe construite din fondurile statului, nu de obligația de a vinde un bun în viitor, după cum susține recurentul și nici de obligația de a construi o locuință iar spre această interpretare converg și dispozițiile art. 1312 Cod civil care consacră o regulă specială și derogatorie: vânzătorul-care stabilește, de regulă, condițiile contractului-trebuie să explice clar obligațiile sale, iar dacă înțelesul contractului ar fi îndoielnic, clauzele neclare se interpretează în ,,contra vânzătorului”. Înseamnă că, în materie de vânzare, nu numai clauzele referitoare la propriile obligații, dar și cele referitoare la obligațiile vânzătorului se interpretează în favoarea cumpărătorului.
De altfel, natura juridică a acestui contract a mai fost pusă în discuție în dosarul nr. 2658/2005 al Curții de Apel S. în care s-a reținut că aceste contracte încheiate de RAUCL S. au natura juridică unor contracte de vânzare cumpărare iar M. S., în calitate de succesor în drepturi și obligații al vânzătorului, avea obligația de predare a bunurilor vândute, asumată prin aceste contracte, excepția de neexecutare a obligației de predare a acestor locuințe pentru neplata integrală a prețului de către cumpărători, invocată de reclamantul-recurent în acel dosar, fiind respinsă de către instanța de recurs iar situația de fapt stabilită și dezlegarea dată problemelor de drept litigioase ridicate de reclamant prin această hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză, prezumția de lucru judecat impunând consecvența în judecată și anume faptul că ceea ce s-a constatat și s-a statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o alta.
Astfel, tribunalul reține că actul jurisdicțional( ca orice act juridic, în general) produce pe lângă efecte obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității și efecte de opozabilitate față de terți. Efectul negativ al puterii de lucru judecat (care se impune cu aceeași forță juridică atât părților și instanței care judecă din nou un litigiu dintre părți), interzice reluarea verificării jurisdicționale asupra acelorași aspecte care au fost deja tranșate în cadrul unui proces( în care părțile, beneficiind de respectarea dreptului la apărare și de toate garanțiile procesuale și-au afirmat și respectiv, și-au apărat drepturile).
Chiar și fără o consacrare legală expresă, acceptarea efectului pozitiv al lucrului judecat apare ca o necesitate juridică evidentă, funcția lui corespunzând nevoii de a se evita pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii cu privire la aceleași chestiuni de fapt și de drept, prin raportare și la efectul exclusiv și obligatoriu al lucrului judecat atât între părți cât și pentru instanță când judecă din nou un litigiu între aceleași părți, litigiu în cadrul căruia se invocă chestiuni de fapt și de drept litigioase care au fost tranșate în mod definitiv și irevocabil prin hotărâri judecătorești anterioare.
P. urmare, natura juridică a contractului încheiat între părți este aceea a unui contract de vânzare-cumpărare și nu aceea a unui antecontract de vânzare-cumpărare sau a unui contract de antrepriză, astfel încât acest motiv de recurs este neîntemeiat.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor la faptul că în mod greșit a reținut prima instanță că M. S. nu a făcut dovada îndeplinirii în termen a obligației de predare a bunului, tribunalul reține că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 40/III/1992 din data de 6 august 1992, unitatea contractantă se obliga să predea beneficiarului la data de 30 iulie 1993 locuința contractată, lucru care nu s-a întâmplat iar prin Decizia nr. 1620 din data de 19 octombrie 2005, Curtea de Apel S. a stabilit în sarcina Municipiului S. în calitate de succesor în drepturi și obligații al fostei RAUCL S. un nou termen de finalizare și predare a apartamentelor către beneficiari, de 10 luni de la pronunțarea deciziei, 19 octombrie 2005, lucru care nu s-a întâmplat, locuința fiind finalizată de abia în data de 20 octombrie 2011, după cum rezultă din procesul verbal de recepție finală nr._ din data de 19 octombrie 2011 de la f. 157-ds. fond, la 18 ani de la încheierea contractului și la aproape 6 ani de la pronunțarea deciziei.
P. urmare, vânzătorul și-a nesocotit obligația de predare a bunului vândut asumată prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți, nu a respectat nici termenul ulterior de predare stabilit prin Decizia nr. 1620 din data de 19 octombrie 2005 a Curții de Apel S., irevocabilă și care constituie titlu executoriu pentru pârât, precum și dispozițiile art. 1314-1334 Cod civil care consacră obligația vânzătorului de predare a bunului vândut precum și cele ale art. 970 Cod civil unde, referitor la contracte, se spune că ,,Convențiile trebuie executate cu bună-credință și că ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa”.
Motivele de recurs referitoare la imposibilitatea predării lucrului vândut de către reclamantul-recurent, datorită lipsei fondurilor și a imposibilității obiective de finalizare și predare a apartamentelor datorită procedurilor legale, nu pot fi primite de către instanța de recurs, având în vedere că aceste apărări echivalează cu o veritabilă excepție de neexecutare a contractului, excepție care este neîntemeiată, având în vedere termenul de predare a bunului vândut stabilit prin Decizia nr. 1620 din data de 19 octombrie 2005 a Curții de Apel S., irevocabilă și care constituie titlu executoriu pentru pârâtul-intimat, termen care are caracter imperativ și care nu a fost respectat nici în prezent de către reclamantul-recurent, la dosar nefiind depus un proces verbal de primire-predare a apartamentului către pârâtul-intimat.
Împrejurările invocate de reclamantul-recurent pentru a justifica nepredarea în termen a bunului vândut nu sunt imputabile cumpărătorului și nu constituie motiv de a invoca excepția de neexecutare a contractului de către vânzător, având în vedere că pentru a invoca excepția de neexecutare a contractului este necesar să existe din partea celuilalt contractant o neexecutare, chiar parțială, dar suficient de importantă.
După cum rezultă din prevederile art. 1322 Cod civil, vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plătește prețul și nu are dat de vânzător un termen pentru plată.
După cum rezultă din prevederile acestui text de lege, vânzătorul poate invoca excepția de neexecutare a contractului, refuzând să predea lucrul vândut dacă cumpărătorul nu plătește prețul și nu beneficiază de un termen suspensiv. Or, pârâtul-intimat a plătit integral prețul convenit între părți la termenele convenite în contract iar vânzătorul nu și-a îndeplinit obligația de predare a lucrului vândut nici până în prezent, astfel că nu poate pretinde modificarea clauzei contractuale referitoare la preț în condițiile în care culpa pentru nerespectarea atât a termenului contractual, cât și a celui judecătoresc de predare a apartamentului îi aparține, după cum a reținut în mod corect prima instanță iar împrejurarea că, pe parcursul timpului, au intervenit schimbări în ceea ce privește vânzătorul nu este de natură a afecta drepturile și obligațiile cumpărătorului, din moment ce acestuia nu i se poate imputa nimic din punct de vedere contractual, iar reclamantul M. S. a preluat atât activul, cât și pasivul RAUJCL S. fără rezerve, astfel că acest motiv de recurs este neîntemeiat.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor la faptul că instanța judecătorească nu a analizat apărările municipiului S. cu privire la sumele alocate pentru finalizarea apartamentului contractat și că în mod nejustificat se reține că în cuprinsul motivării că prețul ar fi disproporționat în raport de prețul stipulat în contract, dar nici pârâtul și nici instanța judecătorească nu au contestat raportul de evaluare depus, tribunalul reține că prețul vânzării este cel stabilit la pct. 2 din contractul încheiat între părți și anume de_ lei Rol, preț care a fost achitat integral de cumpărător în momentul încheierii contractului iar excepția de neexecutare invocată de reclamantul-recurent pe motiv de neplată a prețului a fost respinsă prin Decizia nr. 1620 din data de 19 octombrie 2005 a Curții de Apel S., cu argumentul că prețurile stabilite în momentul contractării au fost achitate integral iar pârâtul nu a făcut dovada stabilirii unor diferențe de preț prin acte adiționale, în sarcina membrilor asociației reclamante.
Tribunalul reține că prețul este obiectul prestației cumpărătorului și corespunde valorii lucrului vândut. El trebuie să fie fixat în bani, determinat sau determinabil, sincer și serios. Prețul este determinat dacă cuantumul lui este hotărât de părți în momentul încheierii contractului, cum este în prezenta cauză iar faptul că la rubrica ,,Mențiuni” din contract se arată că eventualele diferențe valorice la data recepției preliminare vor fi reglementate pe bază de act adițional, nu conferă dreptul vânzătorului de a solicita obligarea cumpărătorului la plata diferenței de preț rezultate din creșterea prețului apartamentelor ca urmare a efectelor inflației dezvoltate în perioada 1993-0201 asupra prețului, în absența unui act adițional încheiat între părți în acest sens.
După cum s-a arătat mai sus, vânzătorul și-a nesocotit obligația de predare a bunului vândut asumată prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți, nu a respectat nici termenul ulterior de predare stabilit prin Decizia nr. 1620 din data de 19 octombrie 2005 a Curții de Apel S., irevocabilă și care constituie titlu executoriu pentru pârât, precum și dispozițiile art. 1314-1334 Cod civil care consacră obligația vânzătorului de predare a bunului vândut.
Împrejurările care au împiedicat municipalitatea să își îndeplinească obligația de predare a bunului vândut în termenul prevăzut prin Decizia nr. 1620 din data de 19 octombrie 2005 a Curții de Apel S., invocate în cererea de chemare în judecată și în cererea de recurs nu sunt imputabile cumpărătorului și nu constituie motiv pentru obligarea acestuia la plata diferențelor valorice generate de devalorizarea prețului apartamentelor, creșterea costurilor de construire a locuințelor și creșterea ratei inflației, atâta timp cât acesta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, de plată a prețului convenit între părți iar în materie de vânzare, nu numai clauzele referitoare la propriile obligații, dar și cele referitoare la obligațiile vânzătorului se interpretează în favoarea cumpărătorului, după cum rezultă din dispozițiile art.1312 al.2 Cod civil.
Mențiunile din raportul de evaluare din data de 4 septembrie 2009 întocmit de expertul C. Stelică referitoare la prețul actual al locuinței și analiza expertului din acest raport cu privire la împrejurările care au determinat întârzierile în efectuarea lucrărilor și stabilirea acestor prețuri finale nu au relevanță în cauză, acest raport de evaluare nefiind opozabil pârâtului-intimat și nu constituie un motiv pentru obligarea acestuia la încheierea unui act adițional la contract pentru plata acestei diferențe de preț, care nu a fost recunoscută și însușită de pârâtul-intimat.
Faptul că finalizarea apartamentului contractat de pârât s-a făcut din fonduri publice alocate de la bugetul local al Municipiului S. și iar aceste sume trebuie recuperate, nu are relevanță în cauză și nu constituie un motiv de obligare a pârâtului-intimat la încheierea unui act adițional la contract pentru plata acestei diferențe de preț, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză în contextul în care tocmai existența și întinderea acestei diferențe este rezultatul comportamentului contractual necorespunzător al vânzătorului, acest lucru nefiind admisibil în virtutea principiului nemo propriam turpitudinem allegans.
În plus, chiar dacă s-ar reține apărarea reclamantului-recurent referitoare la existența unor împrejurări obiective care l-au împiedicat să finalizeze în termen apartamentul și să îndeplinească în termen obligația de predare a bunului vândut, acest lucru nu constituie un motiv de obligare a pârâtului-intimat la plata diferențelor de preț valorice, având în vedere că în contractele sinalagmatice, riscul contractului este suportat de debitorul obligației imposibil de executat, în cazul de față, vânzătorul care nu a predat în termen lucrul vândut, chiar în ipoteza existenței unei imposibilități fortuite de executare a acestei obligații.
Faptul că prin Hotărârea nr. 313 din data de 16 decembrie 2009 a Consiliului Local al Municipiului S. s-a aprobat vânzarea a 12 apartamente contractate de persoane fizice în anul 1992 din Blocul de locuințe nr. 22, din Ansamblul de locuințe Obcine 1B, că s-a aprobat raportul de expertiză tehnică și evaluare privind evaluarea proprietății imobiliare rezidențiale și s-au aprobat diferențele de preț ce urmează a fi achitate de cocontractanți, calculate de evaluator, nu are relevanță în cauză, având în vedere că determinarea prețului nu poate rămâne la aprecierea ulterioară a părților sau să depindă de voința uneia dintre ele. În aceste din urmă cazuri, contractul nu poate fi considerat încheiat decât în momentul în care părțile s-au înțeles cu privire la preț, respectiv, una din ele acceptă prețul cerut de cealaltă parte. Or, în cauza de față, pârâtul-intimat nu a acceptat această diferență de preț stabilită în mod unilateral de succesorul în drepturi și obligații al vânzătorului, astfel încât nu poate fi obligat la plata acesteia.
În cazurile în care există prețuri legale obligatorii, părțile trebuie să se conformeze( de exemplu în cazul vânzării de locuințe construite din fondurile statului în baza Decretului-lege nr. 61/1990) însă, dacă cumpărătorul a plătit prețul legal prevăzut în contract, vânzătorul nu poate refuza predarea lucrului pe motiv că prețul legal s-a modificat(F. D.-Tratat de drept civil-Contracte speciale, Ediția a IV-a actualizată, vol.1-Ed. Universul juridic –București, 2006, pag. 86).
P. legi speciale, adoptate după schimbarea regimului politic în România, în special în prima jumătate a anilor 1990, a fost reglementată posibilitatea pentru persoanele fizice de a dobândi în proprietate personală imobile locuite sau chiar spații cu altă destinație, fie prin cumpărarea acestora de la stat, fie prin construirea de locuințe. Aceste legi, printre care se numără și Decretul-lege nr. 61/1990, au fost concepute ca legi de protecție socială, caracter concretizat în înlesnirile acordate celor ce pot cumpăra: prețul stabilit în conformitate cu dispozițiile acestor acte normative era mult sub prețul de circulație al unor locuințe asemănătoare; posibilitatea cumpărării locuințelor în rate.; rata mică a dobânzilor percepute la creditele acordate de stat pentru dobândirea acestor locuințe.
După cum rezultă din prevederile art. 3 al. 1 din Decretul-lege nr. 61/1990, locuințele prevăzute la art. 1 se vînd cetățenilor români cu domiciliul în țară, cu achitarea integrală a prețului la încheierea contractului de vînzare-cumpărare sau prin acordarea unui împrumut de către Casa de Economii și Consemnațiuni, fără restricții privind deținerea în proprietate a unei a doua locuințe.
Cum pârâtul-intimat a achitat integral prețul convenit de părți în momentul vânzării și stabilit prin prevederile Decretului-lege nr. 61/1990, el nu poate fi obligat să suporte diferența de preț rezultată din actualizarea devizului inițial al blocului întocmit de proiectant cu indicele de actualizare a prețului la data contractării locuinței, conform coeficienților de creștere a indicelui prețurilor de consum, după cum pretinde reclamantul-recurent, având în vedere că neexecutarea în termen a obligației de construire nu îi este imputabilă cumpărătorului, ci exclusiv reclamantului-recurent. După cum a reținut în mod corect prima instanță, în măsura în care instanța ar obliga, pe cei care au cumpărat, în baza unor asemenea acte normative, să plătească, o diferență din prețul actualizat al imobilului determinat în raport de valorile existente pe piața imobiliară din prezent, s-ar ajunge la lipsirea de eficiență practică a dispozițiilor legale sus amintite și la încălcarea spiritului acestora.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor la faptul că actul încheiat în anul 1992 nu este act translativ de proprietate și că este necesară încheierea unui act autentic, tribunalul reține că susținerile reclamantului recurent sunt contrazise de prevederile art. 16 al. 1 din Decretul lege nr. 61/1990 și de cele ale art. 19 din același act normativ în care se arată că ,,Contractul de vînzare-cumpărare, procesul-verbal de predare-primire a locuinței și contractul de împrumut, încheiate în condițiile prezentului decret-lege, au valoare de înscrisuri autentice și constituie titluri executorii”, astfel că această critică de nelegalitate este neîntemeiată.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor la faptul că într-o cauză similară ce a făcut obiectul dosarului nr._/314/2012 al Judecătoriei S., instanța judecătorească a admis în parte acțiunea formulată de M. S., tribunalul reține că această împrejurare nu este de natură a influența modalitatea de soluționare a recursului în prezenta cauză, având în vedere că instanța este obligată să se pronunțe numai asupra obiectului cererii cu care a fost învestită, după cum rezultă din dispozițiile art. 129 al. 6 Cod pr. civilă iar jurisprudența nu constituie izvor de drept potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Oricum, din cuprinsul sentinței civile nr. 3453 din data de 30 mai 2013 a Judecătoriei S.( dosar nr._/314/2012), invocată de reclamantul-recurent în cererea sa de recurs(f.9) rezultă că motivul pentru care instanța de fond a dispus obligarea pârâtei din acea cauză la plata diferenței de preț și la încheierea unui act adițional la contractul de vânzare cumpărare preliminar invocat de M. S. în acea cauză a fost faptul că cumpărătorul(pârâta din dosarul nr._/314/2012) a fost de acord cu plata diferenței de preț, fiind vorba practic de o recunoaștere parțială a pretențiilor reclamantului, și nu pentru alte considerente iar hotărârea depusă în copie la dosar nu este irevocabilă.
Or, situația de fapt din prezenta cauză este diferită de cea reținută în dosarul nr._/314/2012 al Judecătoriei S., având în vedere că pârâtul-intimat nu a recunoscut pretențiile reclamantului-recurent și nu a fost de acord cu plata diferenței de preț, nici înainte, nici după promovarea cererii de chemare în judecată, astfel că acest motiv de recurs este neîntemeiat.
Cum motivele de recurs invocate s-au dovedit a fi neîntemeiate, în temeiul art. 312 al.1 Cod pr. civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
Având în vedere că reclamantul-recurent a căzut în pretenții și reținând culpa procesuală a acestuia prin promovarea unei căi de atac care s-a dovedit a fi nefondată, în temeiul art. 274 Cod pr. civilă prin raportare la dispozițiile art. 316 coroborate cu cele ale art. 298 Cod pr. civilă, tribunalul va obliga recurentul să plătească pârâtului intimat suma de 500 lei cheltuieli de judecată din recurs reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, după cum rezultă din chitanța nr. 231 din data de 10 ianuarie 2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul M. S., legal reprezentat prin primar împotriva sentinței civile nr. 4220/22 iulie 2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, intimat fiind pârâtul D. V. I., domiciliat în ., ca nefondat.
Obligă recurentul să plătească pârâtului intimat suma de 500 lei cheltuieli de judecată din recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 10 ianuarie 2014.
Președinte Judecător JudecătorGrefier
V. E. L. S. A. C. L. N. A.
Red. VEL/Tehn. NA
Jud. fond B. C.
2 ex.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 217/2013. Tribunalul SUCEAVA | Fond funciar. Decizia nr. 33/2014. Tribunalul SUCEAVA → |
|---|
