Pretenţii. Sentința nr. 287/2014. Tribunalul SUCEAVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 287/2014 pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 17-06-2014 în dosarul nr. 579/2014
Dosar nr._ -pretenții-
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SUCEAVA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA NR.579
Ședința publică din data de 17 iunie 2014
Președinte C. L.
Judecător V. E. L.
Grefier R. M.
Pe rol, judecarea apelului declarat de reclamantul S. M. F., împotriva sentinței civile nr. 287 din 6 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria F. (dosar nr._ ), pârât intimat fiind M. G..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, au lipsit părțile.
Instanța având în vedere lipsa părților lasă cauza la a doua strigare, la sfârșitul ședinței de judecată.
La a doua strigare a cauzei în ordinea listei de ședință, la sfârșitul ședinței de judecată, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Procedând la verificarea competenței sale, așa cum prevăd dispozițiile art. 131 al. 1 Cod pr. civilă, în temeiul art. 132 al. 1 și 2 Cod pr. civilă, tribunalul constată că este competent general, material și teritorial să soluționeze pricina, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 95 pct. 2 Cod procedură civilă.
Față de dispozițiile art. 238 alin.1 Cod de procedură civilă, instanța estimează un termen de o lună pentru cercetarea apelului, date fiind împrejurările cauzei.
Instanța în baza disp. art.470 alin.3 și art. 478 Cod pr. civilă, decade reclamantul apelant și pârâtul intimat din dreptul de a mai propune alte probe și de a folosi înaintea instanței de apel alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță, având în vedere că reclamanta nu a procedat la aceasta prin motivele de apel, iar pârâtul intimat nu a depus întâmpinare la dosar.
Instanța având în vedere că reclamantul apelant a solicitat judecarea cauzei în lipsă, socotindu-se lămurită, în temeiul art.244 al.1 Cod pr.civilă, declară cercetarea procesului încheiată și deschide dezbaterile asupra fondului cauzei și, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, închide dezbaterile și rămâne în pronunțare.
După deliberare,
TRIBUNALUL
Asupra apelului de față, constată:
Prin cererea adresată Judecătoriei F. la data de 02.10.2013 și înregistrată sub nr._, reclamantul S. M. F. a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care pârâtul M. G. să fie obligat la plata sumei de 575 lei, reprezentând contravaloarea zilelor de spitalizare, a medicamentelor și materialelor de care a beneficiat partea vătămată I. M., în urma unei agresiuni.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 7 octombrie 2010 partea vătămată I. M. a fost internată în S. M. F. ca urmare a unei agresiuni, conform diagnosticului stabilit prin foaia de observație.
Pentru însănătoșire partea vătămată a avut nevoie de trei zile de spitalizare, când a beneficiat de medicamente și materiale sanitare, în valoare de 575 lei.
Potrivit articolului 313 din Legea nr. 95/2006 cheltuielile de spitalizare ocazionate de vătămările corporale rezultate din accidente de circulație/accidente de muncă și agresiuni nu se suportă din fondul unic de asigurări de sănătate, ci de partea care a provocat evenimentul, recuperarea acestora fiind în sarcina unității medicale ce a acordat serviciile.
Întrucât în urma adresei nr. 6540 din 10 noiembrie 2010 partea vătămată a indicat numele făptuitorului, a solicitat obligarea acestuia la plata cheltuielilor de spitalizare.
În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 313 din Legea nr. 95/2006, art. 1357 cod civil și art. 194 Cod procedură civilă.
În dovedire, a atașat la dosar înscrisuri.
Potrivit dispozițiilor art. 201 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată a fost comunicată pârâtului pentru a formula întâmpinare, prin care să precizeze poziția față de această cerere, obligație pe care nu a îndeplinit-o.
Întrucât acțiunea a fost introdusă după data de 1 august 2013, reclamantului i s-a pus în vedere să facă dovada că a participat la ședința de informare cu privire la avantajele medierii, sub sancțiunea respingerii acțiunii ca inadmisibilă, conform dispozițiilor art. 2 alin. 12 și art. 601 lit. f din Legea nr. 192/2006.
Cu privire la solicitarea instanței, prin adresa nr. 496 din 22 ianuarie 2014, reclamantul a arătat următoarele:
În domeniul civil medierea poate fi aplicată numai cu privire la drepturi asupra cărora părțile pot dispune potrivit legii. Condiția caracterului tranzacționabil al drepturilor supuse medierii aduce aminte de regulile din arbitraj.
Tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă. În principiu, se pot încheia tranzacții în litigii care privesc drepturi indiferent de izvorul și de natura lor.
Prin excepție, nu pot face obiectul unei tranzacții: drepturile personale nepatrimoniale; drepturile patrimoniale indisponibile, adică inalienabile, necesionabile, netransmisibile sau, în alți termeni, bunurile scoase din circuitul civil; drepturile și obligațiile patrimoniale care interesează ordinea publică sau bunele moravuri.
Nu se poate tranzacționa asupra unei acțiuni penale, în schimb se poate tranzacționa asupra unei acțiuni civile ce derivă dintr-o infracțiune și că prin tranzacție nu este afectată acțiunea penală, iar despăgubirile (acordate/neacordate, nivel, condiții etc) nu sunt de ordine publică. Deși cheltuielile de spitalizare derivă dintr-o infracțiune sau accident nu pot si supuse tranzacției, furnizorul de servicii medicale, în speță unitatea sanitară, are în grijă recuperarea sumelor ce urmează a fi restituite Casei de Asigurări de Sănătate, conform art. 313 din Legea nr. 95/2006.
Urmare a acestor precizări, nu a înțeles să atașeze certificatul de informare sau procesul-verbal întocmit în cazul refuzului sau neprezentării la ședința de informare.
Instanța a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității acțiunii, dat fiind faptul că reclamantul nu a făcut dovada participării la ședința de informare privind avantajele medierii.
Prin sentința civilă nr.287 din 6 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria F. s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii, pe care a respins-o ca atare.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut următoarele:
Potrivit art. 2 din Legea nr. 192/2006, dacă legea nu prevede altfel, părțile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la ședința de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanșarea unui proces în fața instanțelor competente, în vederea soluționării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum și în alte materii, în condițiile prevăzute de lege.
La 1 august 2013 au intrat în vigoare dispozițiile legale ce reglementează modul de desfășurare și sancțiunile în caz de neîndeplinire a cerinței de informare obligatorie cu privire la mediere.
Astfel, la articolul 2 din Legea nr. 192/2006, după alineatul (1) se introduc alte noi alineate, alineatele (1^1), (1^2), (1^3), cu următorul cuprins: “(1^1) Dovada participarii la sedința de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea. Daca una dintre parti refuza in scris participarea la sedinta de informare, nu raspunde invitatiei prevazute la art. 43 alin. (1) ori nu se prezinta la data fixata pentru sedinta de informare, se intocmeste un proces-verbal, care se depune la dosarul instantei.
(1^2) Instanța va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligației de a participa la ședința de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanșarea procesului până la termenul dat de instanță în acest scop, pentru litigiile în materie prevăzute de art. 60^1 (1) lit. a)-f).
(1^3) Efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată de către judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris.
Întrucât cererea de chemare în judecată a fost introdusă după data de 1 august 2013 și are ca obiect pretenții în valoare de până la 50.000 lei, reclamantului i s-a pus în vedere să facă dovada participării la ședința de informare cu privire la avantajele medierii, în conformitate cu dispozițiile legale menționate, acesta având obligația depunerii certificatului de informare sau a procesului-verbal, efectuarea acestei proceduri putând fi înfăptuită chiar și de consilierul juridic al unității reclamante.
Pe de altă, potrivit art. 601 din Legea nr. 192/2006, părțile sunt ținute să facă dovada că au participat la ședința de informare cu privire la avantajele medierii, între altele și în în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepția litigiilor în care s-a pronunțat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvență, a acțiunilor referitoare la registrul comerțului și a cazurilor în care părțile aleg să recurgă la procedura prevăzută la art. 1.013 - 1.024 sau la cea prevăzută la art. 1.025 - 1.032 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare (art. 601 alinb. 1 lit. f).
Față de aceste dispoziții legale, instanța a apreciat că și în cauza de față era necesară parcurgerea procedurii de informare cu privire la avantajele medierii.
Cum reclamantul nu a adus la îndeplinire obligația de a participa la ședința de informare privind medierea, deși prin adresa din 9 ianuarie 2014 (fila 33) i s-a solicitat să facă dovada acestei proceduri, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin 12 din Legea nr. 192/2006, instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii pe care a respins-o ca atare.
Împotriva sentinței civile a declarat apel reclamantul S. M. F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de apel depuse la fil.4-6 dosar a arătat următoarele:
În fapt, pârâtul M. G. a beneficiat de serviciile medicale puse la dispoziție de către instituția lor, cumulând suma de 575 lei cheltuieli spitalizare, urmare a unei agresiuni.
Astfel, având în vedere faptul că pârâtul este autorul agresiunii care a generat spitalizarea numitei I. M., apreciază că instanța de fond avea posibilitatea să admită acțiunea.
Referitor la motivarea instanței de fond, cum că nu a fost realizată procedura de informare cu privire la avantajele medierii, prevăzute de Legea nr. 192/2006 modificată, precizează faptul că în speță sunt incidente dispozițiile ART.2*)
(1) Dacă legea nu prevede altfel, părțile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la ședința de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanșarea unui proces în fața instanțelor competente, în vederea soluționării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum și în alte materii, în condițiile prevăzute de lege.
(1/3) Efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată de către judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris.
Cu privire la participarea la ședința de informare în domeniul medierii, aplicabile sunt de asemenea prevederile art. 43 al 3 din legea 192/2006 " Dacă una dintre părți refuză, în scris, în mod explicit, medierea ori nu răspunde invitației menționate la alin. (1) ori nu se prezintă de două ori la rând la datele fixa te pentru semnarea contractului de mediere, medierea se consideră neacceptată. "
Cunosc avantajele medierii dar, nu pot face mediere din următoarele considerente:
Deși, cheltuielile de spitalizare deriva dintr-o infracțiune sau accident nu pot fi supuse tranzacției, furnizorul de servicii medicale, în speță unitatea sanitară, are în grijă recuperarea sumelor ce urmează a fi restituite Casei de Asigurări de Sănătate conform art.313 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sanitar.
Concluzionând, a apreciat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nefondată, în ciuda faptului că situația neacceptării medierii a fost adusă la cunoștință în primul ciclu procesual, situație față de care a solicitat admiterea apelului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, fiind aplicabile dispozițiile art. 480 punctul al.(3) Cod procedură civilă.
În drept, a invocat dispozițiile art.466 și urm. C.proc.civ. și art. 411 al. 1 pct.2 C.proc.civ.
Pârâtul intimat, deși legal citat, nu s-a prezentat în instanță și nici n-a depus întâmpinare la dosar pentru a-și preciza poziția cu privire la apelul declarat.
Examinând sentința prin motivele de apel invocate și în raport de ansamblul probelor ce s-au administrat în dosar, Tribunalul apreciază că apelul formulat este fondat pentru considerentele următoare:
Prin decizia nr.266 din 07.05.2014 a Curții Constituționale a României s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.2 al.1 și 12 și art.601 din Legea nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator și s-a constatat că prevederile art.2 alin.1 și 12 din Legea nr.192/2006 sunt neconstituționale.
S-a avut în vedere la pronunțarea deciziei că medierea a fost consacrată în dreptul roman odată cu . Legii nr. 192/2006. Potrivit art. 1 alin. (1) din această lege, medierea reprezintă "o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitatea de mediator,î in condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților". Pornind de la definiția medierii, aceasta poate fi calificată ca fiind o procedură facultativă, informală, amiabilă, confidențială și desfășurată în prezența unui mediator.
Pentru a determina obiectul medierii, respectiv cazurile în care părțile pot recurge la mediere, Curtea a observat că, așa cum reiese din cuprinsul art. 2 alin. (5) din Legea nr. 192/2006, părțile pot recurge la mediere atunci când este vorba despre drepturi de care ele pot dispune.
Referitor la critica autoarei excepției, Curtea a constatat că prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 stipulează că, dacă legea nu prevede altfel, părțile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la ședința de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanșarea unui proces în fața instanțelor competente, în vederea soluționării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, precum și în alte materii, în condițiile prevăzute de lege. In ceea ce privește domeniul de aplicare al procedurii obligatorii, deși art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 trimite, cu titlu general, la conflictele în materie civilă, de familie, precum și în alte materii, în realitate, părțile sunt ținute să facă dovada participării la ședința de informare doar în materiile reglementate prin art. 601 alin. (1) lit. a)-f) din aceeași lege.
Sancțiunea instituită în caz de nerespectare a obligației de a participa la ședința de informare privind avantajele medierii, obligație prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, este reglementată în cuprinsul art. 2 alin. (12) din aceeași lege potrivit căruia "Instanța va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligației de a participa la ședința de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanșarea procesului până la termenul dat de instanță în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 601 alin. (1) lit. a)f)." Astfel, Curtea a observat că, în situația în care nu este respectată obligația de a participa la ședința de informare privind beneficiile medierii, instanța va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, sancțiunea fiind instituită de o normă imperativă.
Curtea a reținut că alin. (12) al art. 2 din Legea nr. 192/2006 a fost introdus prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 90/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, precum și pentru modificarea art. II din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, ordonanță de urgență publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 878 din 21 decembrie 2012. Curtea a reținut, totodată, că, potrivit dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, care modifică art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2012, "Dispozițiile art. 2 alin. (12) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată, se aplică numai proceselor începute după data de 1 august 2013."
Curtea a remarcat faptul că, deși art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 se referă la obligația părților de a participa la ședința de informare privind avantajele medierii, alin. (12) al aceluiași articol prevede sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată numai pentru situația în care reclamantul nu și-a îndeplinit această obligație. Ca atare, pârâtul nu este obligat să participe la o astfel de ședință, singura condiție pe care reclamantul trebuie să o îndeplinească este să se adreseze unui mediator care să îl notifice pe pârât, în condițiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, adresându-i o invitație scrisă, ce poate fi transmisă prin orice mijloc ce asigură confirmarea primirii textului. Dovada participării la ședința de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea. Dacă una dintre părți refuză în scris participarea la ședința de informare, nu răspunde invitației prevăzute la art. 43 alin. (1) ori nu se prezintă la data fixată pentru ședința de informare, se întocmește un proces-verbal, care se depune la dosarul instanței.
In acest context, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din coroborarea art. 2 alin. (1) cu alin. (12) din Legea nr. 192/2006, pentru a se adresa instanței cu o cerere de chemare în judecată, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 601 alin. (1) lit. a)- f) din legea precizată, legiuitorul a instituit în sarcina justițiabilului o obligație nouă, și anume aceea de a se adresa în prealabil unui mediator, pentru ca acesta să îl informeze despre avantajele medierii. In aceste condiții, Curtea a constatat că introducerea obligativității informării asupra medierii este în contradicție cu art. 21 din Legea fundamentala.
Curtea a reținut, totodată, că în preambulul Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene . nr. 136 din 24 mai 2008 se prevede că "medierea ar trebui să constituie o procedură voluntară, în sensul că părțile sunt ele însele responsabile de procedură și o pot organiza după cum doresc și încheia în orice moment." De asemenea, art. 3 lit. a) din directivă definește medierea ca fiind un proces "în care două sau mai multe părți într-un litigiu încearcă, din proprie inițiativă, să ajungă la un acord privind soluționarea litigiului dintre ele ( ... )". Art. 5 alin. (1) intitulat "Recurgerea la mediere" prevede că "o instanță la care a fost introdusă o acțiune poate, atunci când este cazul și având în vedere toate circumstanțele cazului respectiv, să invite părțile să recurgă la mediere pentru a soluționa litigiul. Instanța poate, de asemenea, invita părțile să participe la o sesiune de informare privind recurgerea la mediere dacă astfel de sesiuni sunt organizate și sunt ușor accesibile." Ca atare, dispozițiile acestei directive se referă doar la posibilitatea, și nu la obligația părților de a urma procedura medierii, deci nimic obligatoriu referitor la mediere și, cu atât mai puțin, la procedura prealabilă de informare cu privire la avantajele medierii.
In acest context, Curtea a constatat că, deși atât legislația națională, respectiv Legea nr. 192/2006 și codul de procedură civilă [art. 227 alin. (2) teza finală], cât și Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului consacră medierea ca fiind o procedură facultativă, alternativă și informală, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 prevede că părțile sunt obligate să participe la ședința de informare privind avantajele medierii, sub sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată, instituită de alin. (12) din același articol. Așa fiind, deși medierea este facultativă, totuși ședința de informare privind avantajele medierii este obligatorie.
Curtea a apreciat, totodată, că reglementarea legală criticată, respectiv art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, prin care părțile sunt obligate la parcurgerea procedurii de informare asupra medierii, răstoarnă prezumția irefragabilă "nemo censetur ignorare legem". Dacă legea, în speță Legea nr.92/2006, cu toate modificările ei, este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, potrivit acestui adagiu, cetățeanul beneficiază de prezumția de cunoaștere a legii. Ca atare, nu este justificată o procedură specială de informare asupra conținutului unei atare legi. In mod indubitabil această obligație instituită sub orice sancțiune, nu doar sub aceea a inadmisibilității cererii de chemare în judecată contravine dispozițiilor art. 21 din Constituție, care prevăd că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea accesului liber la justiție. Obligativitatea participării la informarea despre avantajele medierii reprezintă o îngrădire a accesului liber la justiție, deoarece se constituie într-un filtru pentru exercitarea acestui drept constituțional, iar prin sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecata, acest drept este nu doar îngrădit, ci chiar interzis.
În contextul celor de mai sus menționate, s-a concluzionat că prevederile art.2 al.1 și 12 din Le3gea nr.192/2006 sunt neconstituționale.
Față de cele arătate, cum prima instanță și-a motivat soluția pe prevederile art.2 din Legea nr.192/2006, care au fost declarate neconstituționale prin decizia nr.266/2014 a Curții Constituționale a României, cum pretențiile reclamantei apelante au fost soluționate pe o excepție greșit reținută, Tribunalul constatând incidența dispozițiilor art.480 al.3 Cod procedură civilă urmează să admită apelul, să anuleze sentința și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, ocazie cu care, instanța de trimitere, va analiza pretențiile reclamantei pe fond.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE
Admite apelul declarat de reclamantul S. M. F., cu sediul în mun.F., ..1, jud.Suceava, împotriva sentinței civile nr. 287 din 6 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria F. (dosar nr._ ), pârât intimat fiind M. G., cu domiciliul în mun.F., ..4(25), ., ..
Anulează sentința civilă nr. 287 din 6 februarie 2014 a Judecătoriei F. și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică din data de 17 iunie 2014.
Președinte, Judecător, Grefier,
C. L. V. E. L. R. M.
Pentru grefier aflat în
Co semnează
prim grefier
Red.C.L.
Jud.P. M.
Tehnored.R.M.
4 ex.14.07.2014
c
| ← Completare/lămurire dispozitiv. Decizia nr. 547/2014.... | Cereri. Sentința nr. 811/2014. Tribunalul SUCEAVA → |
|---|
