Pretenţii. Decizia nr. 190/2013. Tribunalul TELEORMAN

Decizia nr. 190/2013 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 15-03-2013 în dosarul nr. 6938/740/2012

ROMÂNIA

TRIBUNALUL TELEORMAN

SECȚIA CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 190

RECURS

Ședința publică de la 15 martie 2013

Tribunalul compus din:

Președinte - F. M.

Judecător - C. N. L.

Judecător - V. M.

Grefier - Ț. N.

Pe rol, judecarea recursului declarat de recurenta reclamantă S.C. A. S. SA, cu sediul în A., ., județ Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 39 din 10.01.2013 pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul pârât C. C., domiciliat în A., . DE, ., județ Teleorman, având ca obiect – pretenții.

La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.

Procedura de citare este îndeplinită.

Recurs timbrat cu taxa judiciară de timbru în valoare 11 lei conform chitanței nr._/5.03.2013 și timbru judiciar în valoare de 1 leu.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, învederând că recurenta reclamantă . a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 Cod procedură civilă.

În conformitate cu dispozițiile art. 1591 alin.4 Cod procedură civilă, tribunalul verificând competența materială, generală și teritorială, stabilește că este competentă să soluționeze prezenta cauză în raport de dispozițiile art. 2 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă și față de actele de la dosar, constată procesul în stare de judecată și îl reține pentru soluționare.

TRIBUNALUL:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei A., sub numărul_, la data de 11.10.2012, reclamanta S.C. A. S. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul C. C., solicitând instanței ca în contradictoriu cu acesta și pe baza probelor administrate, să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1012,59 lei, din care: 805,91 lei reprezentând debit neachitat aferent perioadei noiembrie 2009 – aprilie 2012; 206,68 lei reprezentând penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în baza contractului nr. 38/25.06.2008 intervenit între reclamantă și Asociația de proprietari nr. 46 din care face parte pârâtul, a furnizat acestuia apă potabilă și a preluat apa uzată și meteorică, iar pentru plata serviciilor prestate a emis mai multe facturi fiscale.

S-a arătat de către reclamantă faptul că, potrivit contractului, pârâtul avea obligația de a achita facturile emise de reclamantă în termen de 15 zile de la emitere, întârzierea la plată atrăgând penalități de întârziere, iar aceasta nu și-a executat obligațiile contractuale.

Întrucât pârâtul nu a achitat în termenul contractual costul serviciilor de care a beneficiat, arată reclamanta, a fost notificat în conformitate cu prevederile art. 7201 Cod procedură civilă și i s-a solicitat să se prezinte la sediul societății reclamante în vederea concilierii directe și stingerii litigiului pe cale amiabilă.

Reclamanta a mai arătat faptul că pârâtul nu a dat a dat curs invitației la conciliere directă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 109 și art. 112 Cod procedură civilă, art. 1169, art. 1165, art. 1469, art. 1516 și art. 1522 din N.C.Civ.

Reclamanta a solicitat și judecarea cauzei în lipsa părților în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin.2 Cod procedură civilă.

În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în fotocopie, următoarele înscrisuri: factura fiscală . nr._(fila 6), invitație la procedura concilierii(fila 5), dovada comunicării invitației la conciliere(fila 9), precum și contractul nr. 38/25.06.2008 (filele 10-22), calcul debit și penalități (filele 7-8).

Acțiunea este legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în sumă de 97,14 lei și timbru judiciar de 3 lei (filele 26, 27).

Pârâtul, deși legal citat, nu a depus întâmpinare și nu s-a prezentat în fața instanței pentru combaterea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.

La termenul din ședința publică din data de 10.01.2013, instanța a încuviințat pentru reclamantă, în temeiul art. 167 alin. 1 Cod procedură civilă, proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, apreciind că acestea sunt legale, pertinente, concludente și utile justei soluționări a cauzei.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarea situație de fapt:

Prin contractul nr. 38/25.06.2008 (filele 10-22) încheiat între reclamanta S.C. ”A. S.” S.A. și Asociația de Proprietari nr. 46, din care face parte pârâtul, reclamanta a furnizat acesteia apă potabilă și a preluat apa uzată și meteorică, iar pentru plata serviciilor prestate a emis mai multe facturi fiscale.

Conform dispozițiilor contractuale, pârâtul urma să plătească facturile fiscale emise lunar de către reclamantă, în termenul de scadență de 15 zile de la data emiterii facturii (art. 15 alin. 1 teza finală din contract, fila 11), iar, neachitarea facturii în termen de 30 de zile de la data scadenței atrage penalități de întârziere, potrivit alin. 2 al art. 15 din contractul încheiat între părți.

În drept, instanța are în vedere dispozițiile art. 30 alin (1) din Legea serviciului de alimentare cu apa si de canalizare nr. 241/2006, potrivit cu care: ”furnizarea/prestarea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare se realizează numai pe bază de contract de furnizare/prestare, care poate fi individual sau colectiv. Totodată, conform art. 28 alin. 1 din Legea nr. 230/2007 asociația de proprietari poate intermedia servicii între furnizori și proprietarii consumatori, în acest caz, drepturile și obligațiile cu privire la serviciul furnizat aparțin, pe de o parte, furnizorului și de cealaltă parte, proprietarului.

Prin urmare, între asociația de proprietari și proprietar există un mandat legal cu reprezentare, asociația perfectând contractul de furnizare în numele și pe seama proprietarului, drepturile și obligațiile rezultate din contract născându-se direct în patrimoniul pârâtului.

Astfel, instanța reține că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe prevederile contractului nr. 38/25.06.2008 (filele 10-22), încheiat cu Asociația de Proprietari nr. 46 și care este opozabil pârâtului.

În raport de principiile de drept privitoare la succesiunea de legi civile în timp instanța constată că potrivit art. 6 alin 2 din Noul cod civil raportului juridic dintre părți îi sunt aplicabile prevederile Codului civil din 1984 întrucât contractul de furnizare a apei a fost încheiat sub imperiul vechii legi civile, lege care este aplicabilă contractului sub toate aspectele sale.

Instanța reține că, potrivit art. 969 Cod civil, ”convențiile legal făcute, au putere de lege”, iar potrivit art. 46 Cod comercial (aplicabil la data încheierii contractului), „obligațiunile comerciale se probează: cu acte autentice; cu acte sub semnătură privată; cu facturi acceptate; prin corespondență; prin telegrame; cu registrele părților; cu martori, de cate ori autoritatea judecătorească ar crede ca trebuie sa admită proba testimonială și aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 din codul civil; prin orice alte mijloace de proba admise de legea civilă”.

Reclamanta a depus la dosarul cauzei o factură fiscală . nr._(fila 6), emisă pe numele pârâtului. Instanța reține că pârâtul nu s-a prezentat în fața instanței de judecată și nu a făcut dovada achitării contravalorii serviciilor prestate de către reclamantă.

Astfel, analizând factura fiscală emisă de către reclamantă, reținând și data contractului încheiat între părți, instanța apreciază că pretențiile reclamantei sunt întemeiate.

Contractul a fost încheiat la data de 25.06.2008 astfel încât pentru perioada noiembrie 2009 – aprilie 2012 potrivit dispozițiilor art. 30 alin. 1 din Legea nr. 241/2006, reclamanta era îndrituită să emită facturi fiscale și să perceapă penalități de întârziere.

Totodată instanța constată că pârâtul, locuind în A. blocul ., avea obligația de plată a contravalorii apei utilizate, dat fiind faptul că potrivit anexei 1 din contractul nr. 38/25.06.2008(filele 10-22), serviciile furnizate de reclamantă s-au desfășurat și în favoarea blocului 704DE, scara E.

În ceea ce privește capătul de cerere privind plata penalităților, instanța constată că reclamanta solicită suma de 206,68 lei în temeiul art. 15 alin. 2 din contractul încheiat între părți. Această clauză contractuală este preluată din art. 30 alin. 4 din Legea nr. 241/2006. Dispoziția contractuală face trimitere la dobânda datorată pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare. Potrivit art. 120 alin. 7 din Codul de Procedură Fiscală, nivelul dobânzii este de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere și poate fi modificat prin legile bugetare anuale.

În acest cadru, instanța are în vedere cauza C-243/08 Pannon GSM pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia instanța națională este obligată să analizeze caracterul abuziv al clauzelor din contractele cu consumatorii, chiar dacă nici una dintre părți nu a invocat acest caracter.

Asupra aplicabilității dispozițiilor Legii nr. 193/2000 având în vedere noțiunea de consumator, astfel cum este definită de art. 2 precum și dispozițiile art. 3 alin. 2 potrivit cărora clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi, instanța a concluzionat că prezentul contract este încheiat între furnizorul-reclamant și consumatorul-pârât, prin mandatarul Asociația de proprietari nr. 46. Având în vedere că drepturile și obligațiile se nasc în patrimoniul pârâtului, persoană fizică care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, contractului nr. 38/25.06.2008(filele 10-22), îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000, sub acest aspect.

În ceea ce privește dispozițiile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, instanța apreciază că penalitățile de întârziere sunt preluate în dispozițiile contractuale din prevederile art. 30 alin. 4 din Legea nr. 241/2006. Având în vedere că art. 15 alin. 2 din Contract este o preluare identică a dispozițiilor legale, instanța trebuie să analizeze în ce măsura acest aspect obstrucționează verificarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale din contract.

Potrivit art. 1 alin. 4 din Constituția României, statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale. Față de acest principiu, instanța consideră că a declara abuzivă o clauză care este identică cu o prevedere legală înseamnă, implicit, a declara o dispoziție legală ca fiind abuzivă. Această acțiune ar fi nepermisă unei instanțe judecătorești întrucât controlul constituțional asupra legilor este conferit de art. 142 din Constituție numai Curții Constituționale.

Prin urmare, posibilitatea prevederii penalităților în contractele de furnizare a apei și canalizare precum și cuantumul acestor penalități nu pot fi declarate de către instanța ca fiind abuzive, întrucât acestor elemente nu le este aplicabilă legislația privind clauzele abuzive, fiind expresia voinței legiuitorului.

Cu toate acestea, instanța observă că potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2002 instanța poate analiza ansamblul clauzelor prevăzute într-un contract pentru a observa dacă nu este creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Altfel spus, faptul că legea prevede una dintre clauzele inserate în contract nu exclude în mod automat controlul instanței asupra întregului complex de drepturi și obligații, instanța putând statua dacă din coroborarea clauzelor contractuale rezultă că este creat un dezechilibru semnificativ pentru consumator. De asemenea, potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 241/2006 furnizarea/prestarea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare se realizează numai pe bază de contract de furnizare/prestare, care poate fi individual sau colectiv, prin urmare chiar legiuitorul trimite la principiul consensualismului în această materie.

Totodată, având în vedere că actul juridic încheiat între părți constituie un contract standard preformulat, instanța consideră că acesta nu a fost negociat direct cu consumatorul.

În analiza caracterului abuziv al drepturilor profesionistului, instanța are în vedere poziția defavorabilă în care se află consumatorul, respectiv acesta este obligat să încheie contractul de furnizare al apei cu operatorul care a furnizează servicii de apă și canalizare în zona în care își are situată locuința. Astfel, acesta este în imposibilitate de a încheia un contract de furnizare cu un alt profesionist care să ofere condiții contractuale mai favorabile decât reclamantul din prezenta cauză.

Sub un alt aspect, instanța observă dispozițiile lit. r din Anexa la Legea 193/2000 declară abuzive acele clauze care permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.

Astfel, instanța are în vedere că dacă prin contract este prevăzutul drept profesionistului de a cere penalități de întârziere, evaluate convențional, în cuantum de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere același lucru nu este prevăzut și pentru consumator în cazul în care profesionistul nu își execută obligațiile. Astfel din capitolul VII art. 24 și 25 coroborat cu art. 8.3 al contractului rezultă că profesionistul este obligat să acorde o reducerea consumatorului în cuantum de 30% din valoarea unei facturi.

De asemenea, art. 24 din contract prevede că utilizatorul beneficiază de o reducere a valorii facturii în concordanță cu gradul de neasigurare al serviciului și durata cât acesta nu a putut fi asigurat. Astfel, indiferent care este prejudiciul care a fost creat în patrimoniul consumatorului, acesta din urmă nu va putea depăși contravaloarea a 30% dintr-o factură lunară. Această clauză este abuzivă și din perspectiva lit. h din Anexa la Legea 193/2000 care prevede că este abuzivă o clauză contractuală restrânge dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care profesionistul nu își îndeplinește obligațiile contractuale.

Prin urmare, prejudiciul consumatorului în cazul neexecutării obligațiilor profesionistului nu este prevăzut într-o modalitate echivalentă cu prejudiciul suferit de profesionist în cazul neîndeplinirii obligației de către consumator. Mai mult, pe lângă disproporția vădită între cele două prejudicii, cel suferit de către consumator este limitat la 30% din valoarea unei facturi.

Față de aceste considerente, instanța constată că deși cuantumul penalităților este legal, din coroborarea clauzelor contractuale, modul în care a fost prevăzut dreptul profesionistului de a obține penalități, cu limitarea dreptului corelativ al consumatorului de a obține despăgubiri în cazul neîndeplinirii obligațiilor profesionistul precum și disproporția vădită între modul de evaluare al celor două prejudicii, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru aceste motive, instanța, prin sentința civilă nr. 39/10 ianuarie 2013, a admis cererea de chemare în judecată în parte, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 805,91 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de furnizare apă și canalizare și respingând capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere ca neîntemeiat.

De asemenea, în temeiul art. 274 C.Proc.Civ. a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 76,97 lei, reprezentând taxa de timbru și timbru judiciar aferent capătului de cerere admis.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs recurenta ., criticând sentința pronunțată pentru aspecte de nelegalitate și netemeinicie, astfel:

Motivarea hotărârii instanței de fond este contradictorie, cuprinzând și motive străine de natura pricinii. Prin cererea formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 206,68 lei, cu titlu de penalități de întârziere. Suma solicitată cu titlu de penalități nu este vădit disproporționată cu debitul principal pe care îl are de achitat pârâtul, nu depășește valoarea acestui debit și nu reprezintă altceva decât devalorizarea sumelor neachitate la timp de către intimat cât și celelalte cheltuieli pe care societatea le face în desfășurarea activității sale, legate de achiziția de materiale, consumul de electricitate, plata salariilor etc.

Instanța a avut în vedere considerente străine de natura pricinii atunci când a ajuns la concluzia că în cuprinsul contractului încheiat există clauze abuzive.

Contractul dintre părți reprezintă legea părților, plata penalităților de întârziere decurgând din acest contract, motiv pentru care, nu poate fi considerată o clauză abuzivă.

S-a mai arătat în sentința pronunțată că această clauză abuzivă limitează dreptul consumatorului de a obține despăgubiri, în cazul neîndeplinirii obligațiilor profesionistului precum și faptul că, există o disproporție vădită între modul de evaluare a celor două prejudicii.

Deși vorbește despre un dezechilibru, instanța nu își întemeiază argumentele pe probe concludente. Nu rezultă că recurenta nu și-a îndeplinit obligațiile de a presta serviciile arătate în contract. Mai mult, s-a solicitat obligarea intimatului la plata sumelor restante și a penalităților aferente tocmai datorită faptului că, intimata și-a îndeplinit obligațiile.

Nu se poate pune problema existenței unor clauze abuzive ce l-ar defavoriza pe intimat în condițiile în care penalitățile solicitate nu fac altceva decât să acopere prejudiciul cauzat prin neplata serviciului prestat.

Atitudinea intimatului este cea care creează un dezechilibru în activitatea recurentei,, dezechilibru care nu poate fi acoperit decât cu cheltuieli suplimentare.

Pentru motivele arătate, recurenta a arătat că hotărârea a fost pronunțată și cu aplicarea greșită a legii, neavând aplicabilitate dispozițiile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive.

A solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat la judecarea recursului.

Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor invocate, instanța de recurs apreciază că este întemeiat.

Este adevărat că, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța este obligată să analizeze caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii, chiar dacă niciuna dintre părți nu a invocat acest caracter. De asemenea, potrivit literei r din anexa la Legea 193/2000, sunt considerate abuzive acele clauze care permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării contractului de către consumator, fără să prevadă existența unor compensații echivalente și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.

Din contractul încheiat între părți, anume art. 24 și 25, rezultă cu claritate faptul că și în ipoteza în care profesionistul nu execută contractul încheiat cu consumatorul, are obligația să îl despăgubească pe acesta din urmă cu contravaloarea prejudiciului suferit.

Astfel, art. 24 din contract prevede faptul că, în cazul nerespectării de către operator a dispozițiilor art. 7.4 și 7.6 (să asigure continuitatea serviciului de alimentare cu apă rece la parametri fizici și calitativi prevăzuți de legislația în vigoare și să preia apele uzate la parametri prevăzuți de legislația în vigoare), utilizatorul beneficiază de o reducere a facturii în concordanță cu gradul de neasigurare a serviciului și de durata cât acesta nu a putut fi asigurat .

Potrivit art. 25 din contract, în cazul nerespectării prevederilor art. 7.9, 7.10, 7.11 și 7.12( să ia măsuri pentru remedierea defecțiunilor apărute la instalațiile sale; pentru întreruperile care depășesc 24 ore să asigure cu mijloace tehnice proprii, nevoile de apă ale utilizatorului; să evacueze pe cheltuiala sa apa pătrunsă în curți, case, subsoluri, din cauza defecțiunilor la sistemul de alimentare cu apă și canalizare;să exploateze, să întrețină și să repare contoarele instalate la branșamentul fiecărui utilizator ), operatorul va fi obligat la despăgubiri care să acopere prejudiciul cauzat.

Așadar, pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale față de consumatori, operatorul este obligat la despăgubiri care să acopere integral prejudiciul cauzat, astfel încât nu există o disproporție între sancțiunile pe care fiecare parte trebuie să le suporte ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale.

Obligarea profesionistului la repararea integrală a prejudiciului, are în vedere inclusiv acoperirea acelui prejudiciu cauzat de întârzieri în prestarea serviciilor de furnizare a apei, astfel că, nu este creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru motivele arătate, instanța de recurs apreciază că, prin interpretarea greșită a legii, instanța de fond a considerat drept abuzivă clauza contractuală care prevede obligarea consumatorului la plata penalităților de întârziere, în caz de neplată la termen a cheltuielilor reprezentând contravaloarea serviciilor prestate.

Ca urmare, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 C.p.c., rap . la art. 304 pct. 9 C.p.c., va admite recursul declarat, va modifica sentința pronunțată, în sensul că, va admite și capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere, în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. 2 din contract și art. 30 alin. 4 din Legea 241/2006,urmând a-l obliga pe pârât să plătească reclamantei suma de 206,68 lei, cu titlu de penalități de întârziere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenta .,cu sediul în A., ., județ Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 39 din 10.01.2013 pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul pârât C. C., domiciliat în A., . DE, ., județ Teleorman

Modifică în parte sentința recurată, în sensul că obligă pârâtul C. C. și la plata penalităților de întârziere în sumă de 206,68 lei.

Ievocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 15.03.2013.

Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,

F. M. C. N. L. V. M. Ț. N.

Red.și thred. C.N.L./2 ex.

28.03.2013

d.f._

j.f. B. A.L.

Judecătoria A.

neimputabil

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 190/2013. Tribunalul TELEORMAN