Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2370/2013. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2370/2013 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 09-10-2013 în dosarul nr. 2370/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I-A CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ nr. 2370/2013
Ședința publică de la 09 Octombrie 2013
Completul compus din:
Președinte I.-A. D.
Grefier F. L. C.
Pe rol se află judecarea acțiunii civile formulate de reclamantul P. F.-I. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de D.G.F.P. T., având ca obiect despăgubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică a răspuns av. Arala M. C. pentru reclamant, lipsind pârâtul si martorii.
Ministerul Public a fost reprezentat procuror L. A. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul T..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care apărătorul reclamantului a depus chitanța onorariu avocațial, arătând ca nu mai insista în audierea martorilor, reclamantul nu își permite alte costuri cu expertiza si nu mai are alte cereri de formulat.
Instanța a luat act de renunțarea reclamantului prin al său apărător la proba cu martorii si potrivit cu art.137 alin.1 C.pr.civ. a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului si excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la modificarea temeiului juridic care fundamentează pretențiile deduse judecății invocate de pârât prin întâmpinare.
Apărătorul reclamantului a solicitat respingerea excepțiilor.
Reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea excepțiilor.
Instanța, unește cu fondul excepțiile si văzând ca nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, constată încheiată cercetarea judecătorească si acorda cuvântul pe fond.
Apărătorul reclamantului a solicitat admiterea cererii, cu cheltuieli de judecata.
Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea cererii ca nefondata.
INSTANȚA
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul T. în dosarul nr._ /19.06.2012, reclamantul P. F.-I. a chemat în judecata pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. T., solicit ca prin sentința ce se va pronunța sa se constatate în temeiul art.5 alin.1 lit.e din Legea 221/2009, caracterul politic al măsurilor discriminatorii la care au fost supuși, defuncții săi părinți Popeseu G. și Popeseu Livîa. bunicul G. I. (Băltea G. I.) și susnumitul personal, care au fost deportați în B. în perioada 18.06._55. și să se dispunea în baza art.1349 Cod civil, 504-507 Cod procedură penală și art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la CEDO obligarea paratului la plata unor despăgubiri în sumă de 520.000 lei pentru prejudiciul moral suferit de defuncți și de reclamant.
Mai solicită ca în baza art.5 alin.1 lit.b din Legea nr. 221/2009 09 obligarea pârâtului la plata de daunelor materiale, constând în contravaloarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative.
Reclamantul arată că la data de 18.06.1951, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, împreună cu părinții săi P. G. și P. L., precum și cu bunicul acestuia G. I. (Bălica G. I.) au fost deportați din localitatea Cacova (în prezent Grădinari), jud. C.-S., în localitatea Cacomeanca, ., așa cum rezultă și din adresa Ministerului Justiției, Direcția Instanțe Militare nr. P-385/14.12.2000.
La acea dată lui era șeful Oficiului PTTR O., iar deportarea s-a făcut în ziua de Rusalii din casa bunicului G. I. (Bălica G. I.) din .. Bunicul era țăran, deținând în proprietate 17 ha teren pe care îl cultiva împreună cu familia. La plecare au lăsat o recoltă neculeasă constând din 5 ha grâu, 2 ha orz, 0, 42 ha vie, 1 ha pădure, 2 ha fânețe, 1 ha pruni, 1 ha ovăz, 0,5 ha lucerna, 3 ha porumb, animalele din gospodărie constând din 2 vaci, 4 grăsuni, o scroafa cu purcei, 3 cai și inventar agricol constând dintr-o căruță, un plug, o grapă, o semănătoare de porumb și altele de care nu mai îmi amintesc. La data deportării nu s-a întocmit vreun inventar al acestor bunuri pe care nu le-au mai recuperat niciodată.
In ziua deportării, la ora 5 dimineața, li s-a pus pază la poartă, formată dintr-un soldat înarmat și un milițian și am fost forțați ca în termen de 2 ore să ne părăsim domiciliul. Au fost urcați în vagoane de vite, bunicul său în vârstă de 51 de ani, mama sa în vârstă de 28 de ani, tatăl în vârstă de 42 de ani, și reclamantul în vârstă de 5 ani, și transportați în condiții îngrozitoare. Erau cu toții disperați pentru ceea ce lăsau în urmă și de necunoscutul în care erau duși. La sosire au fost coborâți din vagoanele de vite în plin câmp și fiecărei familii de deportați i s-a bătut un țăruș pe locul unde urma să ne ridicăm un adăpost. Au locuit la început sub cerul liber, apoi și-am făcut bordeie, colibe, și în final case din pământ bătut acoperit cu stuf. Erau păziți de posturi mobile. Traiul era marcat de privațiuni, deosebit de greu a fost în iarna 1953/1954 când troienele au ajuns până la acoperișul casei, nu aveau apă și nici lemne pentru foc. Când s-au terminat bețele de bumbac pe care le puneau pe foc, a trebuit să pună pe foc mobilierul pe care tot ei îl confecționase. Pentru că au luat crengi pentru foc, copil fiind, a fost bătut de șeful postului de miliție, care l-a numit „titoist" și „hoț al averii întregului popor" și l-a ținut închis de dimineața până seara.
Când li s-a permis să se întoarcă acasă, au găsit grajdul de vite de 18 m într-o stare avansată de degradare, casa din curte demolată, iar casa principală transformată în atelier al Gospodăriei Agricole de Stat.
In drept: în anul 2009 a fost adoptată Legea nr. 221/2009 prin care pârâtul S. R., prin recunoașterea dreptului la constatarea caracterului politic al măsurilor la care am fost supuși, își asumă răspunderea pentru încălcările drepturilor omului comise de fostele autorități comuniste, operând deci o recunoaștere a culpei pârâtului din prezenta cauză, și acordă și dreptul la reparația prejudiciului moral suferit de victimele acestor încălcări ale drepturilor omului. Ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a din această lege, care reglementa dreptul la daune morale, prevederile acestui articol fiind apreciate de Curte ca neclare și ca instituind reglementări paralele. In aceste condiții, conform prevederilor Constituției României, S. avea obligația de a adopta modificările necesare în vederea punerii de acord a normei declarată neconstituțională cu prevederile legii fundamentale, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o.
In această situație, singura soluție legală este ca pârâtul să fie obligat a repara prejudiciul moral suferit de subsemnatul în baza normelor generale ale răspunderii civile delictuale, neputând a mi se opune prescripția, în condițiile în care termenul general de prescripție curge de la recunoașterea culpei și nu s-a împlinit până la data introducerii prezentei acțiuni. în condițiile în care lipsesc norme speciale pentru reglementarea răspunderii pârâtului pentru prejudiciul cauzat, este indiscutabilă aplicabilitatea dreptului comun în materie, mai ales că lipsa normelor speciale este direct imputabilă pârâtului, care nu și-a îndeplinit obligația de a pune legislația reparatorie în acord cu prevederile constituționale. Deoarece adoptarea Legii nr. 221/2009 și rămânerea în vigoare a dispozițiilor prin care se recunoaște nedreptatea comisă din culpa pârâtului constituie neîndoielnic un temei pentru angajarea răspunderii acestuia, nu poate fi primită apărarea că lipsa normelor speciale - care tot pârâtului îi este imputabilă - l-ar exonera de răspundere pentru prejudiciu, o astfel de apărare reprezentând nimic altceva decât invocarea propriei turpitudini.
Fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în baza prevederilor noului Cod civil, din probele pe care înțeleg să le propun rezultând fără putință de tăgadă existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, sunt îndreptățit la repararea prejudiciului moral suferit.
Mai mult, în cauză este incidență și răspunderea Statului pentru erorile judiciare, reglementată de art. 504-507 Cod procedură penală, învederez instanței că măsura deportării a constat practic într-o detenție ilegală, subsemnatul, părinții și bunicul fiind lipsiți de libertate în mod ilegal de autoritățile române, iar excepția tardivității nu poate fi incidență în speță, întrucât față de defuncți nu s-a desfășurat un proces penal așa cum cer dispozițiile procedurale, nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească și nu s-a emis un act de către organele de urmărire penală sau de către instanță în care să se stabilească nelegalitatea detenției, act de la care să curgă termenul de prescripție. Mai învederez instanței că practica înaltei Curți de Casație și Justiție a României, anterioară apariției Legii 221/2009, în cauze similare acesteia, a fost de a constata aplicabilitatea răspunderii Statului pentru erorile judiciare, reglementată de Codul de Procedură Penală. Se impune interpretarea teleologică a normelor juridice, în sensul ca acestea să producă efectul pentru care au fost edictate, mai ales că cine răspunde pentru eroare, răspunde a fortiori pentru abuz.
Referitor la art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, subliniază că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004, Atasasiu contra României). Același raționament este aplicabil când este vorba de un drept la repararea patrimonială a unui prejudiciu moral. Arata ca în cauza Broniowski împotriva Poloniei, s-a reținut că dreptul de a obține bunuri compensatorii este dificil de încadrat în orice categorie juridică, însă este evident că are o valoare patrimonială, iar situația reclamantului a fost agravată de faptul că dreptul său legal a devenit imposibil de aplicat, fiind stins de către legislația din decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existența dreptului la despăgubire. Curtea a constatat că, în fapt, treptat statul polonez a lipsit de orice eficiență drepturile reclamantului, fară a încerca vreo soluție de a le da satisfacție. în aceste condiții, chiar dacă s-a admis existența unor circumstanțe excepționale s-a apreciat că există o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Mai mult, într-o hotărâre de dată recentă (10.02.2010), pronunțată în cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea din 11.11.1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)". Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne (când legea care urma să confere dreptul la compensații materiale pentru prejudiciile morale suferite nu fusese adoptată) reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11.11.1997" o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
In consecință, respingerea petitului privind daunele morale ar constitui o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Pentru aceste motive, solicita admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
In probațiune, solicita încuviințarea probei cu înscrisuri, proba testimonială și proba cu expertiza evaluatore.
Întâmpinare
Paratul Ministerul Finanțelor Publice prin D. T. a formulat întâmpinare si referitor la petitul privind constatarea caracterului politic al deportării reclamantului si a antecesorilor acestuia in B. pe cale de excepție, solicita sa se constate lipsa calității procesuale active a reclamantului în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate antecesorilor; pe fond, solicita respingerea acestui capăt de cerere ca fiind fara obiect ori ca neîntemeiat.
Referitor la petitul in pretenții, pe cale de excepție solicita respingerea capătului de cerere ca inadmisibil, ca prescris ori ca neîntemeiat.
Menționează faptul ca dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 nu stabilesc faptul ca prevederile art. 4 alin. 1 teza a II-a din lege s-ar aplica in mod corespunzător, în ceea ce privește introducerea cererii de constatare a caracterului politic de către orice persoana fizica sau juridica interesata sau din oficiu de către parchetul județean si in cazul masurilor administrative, drept pentru care susține ca, dupa moartea persoanei, introducerea cererii de constatare a caracterului politic de către orice persoana fizica sau juridica interesata sau din oficiu de către parchetul județean poate fi făcuta doar in cazul condamnărilor penale pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. 2 din lege.
Pe fond, solicită respingerea petitului ca fara obiect ori ca neîntemeiat in ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative suferite de familia reclamantului, luând in considerare dispozițiile art.3 din Legea nr.221/2009, potrivit cărora: "Constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsura luata de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unități si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, daca au fost "întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: (...) e) deciziile nr. 200/1951, (...)" . Prin urmare, aceste masuri administrative luate prin actele normative prevăzute limitativ si expres de Legea nr. 221/2009 constituie de drept masuri administrative cu caracter politic, iar petitul având ca obiect constatarea de către instanța judecătoreasca a caracterului politic al masurilor administrative luate in temeiul actelor normative prevăzute la art. 3 din Legea nr. 221/2009 se impune a fi respins ca fără obiect sau ca neîntemeiat.
Referitor la petitul în pretenții: În principal,în ce privește cererea de acordare a daunelor morale, pe cale de excepție, invoca inadmisibilitatea formulării acțiunii având in vedere ca reclamantul solicita in temeiul prevederilor art. 1349 din noul cod civil obligarea statului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea in B. in baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Pârâtul considera ca este inadmisibila invocarea prevederilor art. 1349 si urm, din Codul civil, aplicabil din 01.10.2011, in ce privește obligarea paratului la plata despăgubirilor.
Astfel, potrivit art. 6 alin. 5 din Codul civil aplicabil din data de 01.10.2011: "Dispozițiile legii noi se aplica tuturor actelor si faptelor încheiate sau, dupa caz, produse ori săvârșite după ., precum si situațiilor juridice născute după .."
In subsidiar, invoca prescripția dreptului material la acțiune si, pe cale de consecința, solicită ca instanța de judecata sa respingă acțiunea reclamantului întemeiata pe dispozițiile art. 998 - 999 din Codul civil ca prescrisa, in condițiile in care prevederile art. 5 alin. I lit. a din Legea nr. 221/2009 au rămas fara efecte juridice.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, republicat, termenul prescripției este de 3 ani, acesta fiind intervalul de timp stabilit de lege înăuntrul căruia trebuia exercitat dreptul la acțiune in sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept.
Regula generala privind începutul cursului prescripției dreptului la acțiune este consacrata de art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, republicat, care, in acord si cu art. 1886 din Codul civil prevede ca prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
Prescripția dreptului la acțiunea in repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba, cat si pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul nr. 167/1958, republicat).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, familia reclamantului a fost deportată în B. în anul 1951. După revoluția din 1989 S. R. a recunoscut reclamantului și membrilor familiei acestuia calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, ca urmare a faptului că împotriva acestora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive. În momentul deportării bunurile familiei au fost confiscate.
În drept, sunt aplicabile următoarele dispoziții legale:
Art. 5 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009 „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare;
(1. Art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 (#M1). Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/201, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul actualizat a fost reprodus art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010. 2. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358/2010, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: "Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1^1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional."Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010)
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație”.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât, instanța va respinge această excepție întrucât reclamantul nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. din 1864, ci pe dispozițiile legii speciale nr. 221/2009.
În ceea ce privește despăgubirile morale:
Având în vedere dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, instanța constată că art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a rămas fără obiect și prin urmare nu mai pot fi acordate despăgubiri morale în temeiul legii speciale.
Reclamantul a invocat și dispozițiile art. 504 C. proc. pen., însă acestea nu sunt aplicabile în speță întrucât nu există o hotărâre definitivă de achitare, nefiind vorba de o eroare judiciară (eroarea judiciară reprezintă o greșită stabilire a faptelor dintr-un proces penal, care duce la pronunțarea unei condamnări nedrepte, or tatăl reclamantei a săvârșit o faptă care era considerată ilegală de legislația în vigoare în acel moment).
În ceea ce privește despăgubirile materiale:
Instanța constată că în prezenta cauză reclamantul solicită contravaloarea unor bunuri mobile care nu fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, prin urmare cererea sa nu este admisibilă așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Domeniul de aplicare al legii cu nr. 10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”.
Este adevărat că alin. 2 al art. 6 din legea cu nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
În ceea ce privește utilajele agricole, este greu de crezut că ele mai există astăzi, de fapt reclamantul nici nu a afirmat că acestea mai există, cerând doar restituirea contravalorii acestora.
Pentru toate aceste considerente, instanța urmează să respingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. din 1865 instanța nu va acorda reclamantului cheltuieli de judecată întrucât acesta a căzut în pretenții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Respinge acțiunea formulată de reclamantul P. F. - I., cu domiciliul procedural ales la Cabinet avocat C. Arala Mariaîn Timișoara, .. 13, ., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T., cu sediul în Timișoara, .. 9B, județul T..
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 09.10.2013.
Președinte, I.-A. D. | ||
Grefier, F. L. C. |
Red. D.I.A/12.12.2013
Tehnored. F.C.
6ex
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2275/2013.... | Rezoluţiune contract. Decizia nr. 1295/2013. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
