Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 415/2013. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 415/2013 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 30-05-2013 în dosarul nr. 415/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 415/A
Ședința publică din 30 mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. V.
Judecător C. P.
Grefier R. RUȘEȚIU
Sa luat in examinare soluționarea apelului formulat de apelantul M. A. NATIONALE împotriva sentinței civile nr._/11.04.2012, pronunțata de Judecătoria Timișoara in dosarul nr._, in contradictoriu cu intimații D. V. si S. V., având ca obiect acțiune in răspundere delictuala.
Concluziile si susținerile in fond ale parților au fost luate in ședința publica din 23.05.2013, când instanța, din lipsa de timp pentru deliberare, a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul din 30.05.2013, aspect consemnat in încheierea de amânare a pronunțării cauzei, ce face parte integranta din prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului de fata, constata următoarele.
Prin acțiunea înregistrata la Judecătoria Timișoara la data de 13.10.2011, sub nr._, reclamantul D. V. a chemat in judecata paratul M. A. NATIONALE, solicitand instanței obligarea acestuia din urma, in calitate de comitent, la plata despăgubirilor pentru cauzarea prejudiciului moral in cuantum de 500.000 lei pentru suferințele la care a fost supus in timpul Revoluției din decembrie 1989, in Piața Operei din Timișoara, in ziua de 17 decembrie 1989, de către armata romana, si anume infecția pe care a suferit-o ca urmare a neprezentării la spital in urma rănilor prin împușcare, neprezentare datorata faptului ca se știa ca cei care se prezintă la spital sunt uciși prin împușcare.
Rănile suferite au avut urmări pentru toata viata, reclamantul trebuind sa își schimbe locul de munca, deoarece nu putea sta in picioare.
Menționează ca criteriile de apreciere a prejudiciului moral suferit se refera la consecințele negative privind dezvoltarea umana, nivelul de trai, participarea sociala, stilul de viata, stresul provocat, suportul intrafamilial, vulnerabilitatea psihologica, situația familiala si financiara.
Repararea prejudiciului fie patrimonial, fie nepatrimonial este guvernata de principiile reparării integrale, la data la care făptuitorii sunt chemați sa acopere acest prejudiciu.
Criteriile de evaluare ale despăgubirilor materiale ce vin sa acopere un prejudiciu moral sunt apreciate de instanțele romane ca fiind următoarele: gravitatea si importanta prejudiciului moral; durata si intensitatea durerilor fizice si psihice; tulburările si neajunsurile suferite de victima prejudiciata moral, cu consecințe negative asupra vieții fizice si psihice.
Consideră ca prejudiciul cauzat este foarte greu de evaluat. Evaluarea făcuta, cuantum de 500.000 lei, se refera la despăgubirile care vin sa compenseze prejudiciul moral si reprezintă o apreciere globala a suferinței fizice, psihice si morale trăita timp de peste 20 de ani, si care cu siguranța va continua toata viata si o considera o justa compensație.
Reclamantul nu poate evalua durerea in bani si îi e greu sa cuantifice, cu atât mai mult cu cat perioada lunga de timp scursa de la data săvârșirii infracțiunii precum si imposibilitatea tragerii la răspundere a vinovaților înainte de a fi condamnați definitiv (15.10.2008) face aproape imposibila o cuantificare a unor daune materiale care ar fi putut fi acordate pe toata aceasta perioada.
Prejudiciile cauzate prin săvârșirea faptei ilicite de către S. V. A. si Chitac M. au condiții cauzale asemănătoare si considera că o compensație globala, ținând cont de contextul atipitic si extrem de violent in care a fost săvârșita fapta ilicita si de consecințele negative morale si materiale ale acesteia, poate fi apreciata ca o reparație justa si echitabila a unui prejudiciu cauzat prin încălcarea dreptului sau subiectiv la o viata normala alături de copilul sau, precum si consecințele negative asupra personalității sale, toate acestea având consecințe negative in plan moral, social, fizic, psihic, afectiv, relațional.
Chemarea in judecata a paratului M. Apărării Naționale, in calitate de comitent, pentru faptele comise de S. V. A. si Chitac M., este întemeiata pe raporturile de subordonare intre prepuși si comitenți, S. V. A. si Chitac M. fiind generali activi in cadrul Ministerului Apărării Naționale la data săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.
In drept au fost invocate prevederile art. 1373 (1), (2), art. 1381 (1), art. 1385 (1), (2), (3), (4), art. 1386 (l), art. l388, art. 1390 (1), (2), (3), art. 1391 (1), (2). art. 2523, art. 2528 (1) cod civil; art. 6 din Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului; art. 112, art. 274 cod procedura civila, art.14, art. 20 cod procedură penală.
Paratul a formulat întâmpinare prin care a invocat prescripția dreptului material la acțiune, arătând ca, față de prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aplicabil speței, cererea de despăgubiri adresată instanței civile este tardiv formulată. Astfel cum dispune art. 8 din decret, prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o infracțiune curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască fapta și pe cel care răspunde de ea respectiv, autorul faptei ilicite. Legea instituie, deci, un moment subiectiv de la care prescripția începe să curgă situat, în acest caz, în anul 1990, încă din acel moment cunoscându-se despre „comandamentul de represiune constituit la Timișoara" și componența lui. Apoi, participarea celor doi pârâți S. și Chitac și rolul lor în timpul evenimentelor din decembrie 1989 a fost cunoscută cel puțin din timpul urmăririi penale, părțile vătămate fiind audiate în legătură cu acele evenimente. Cum momentul subiectiv este mai greu de controlat și stabilit, legea a instituit și un moment obiectiv, la care reclamantul „putea și trebuia să cunoască autorul și fapta", moment localizat în cazul nostru la 30 decembrie 1997, data la care rechizitoriul privind punerea în mișcare a acțiunii penale a fost confirmat și cei doi inculpați trimiși în judecată. In literatura și practica de specialitate acesta este considerat momentul ultim la care păgubitul cunoaște persoanele vinovate de existența pagubei produsă printr-o faptă penală: „de cele mai multe ori, momentul pornirii acțiunii civile este momentul în care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască pe cei care i-au cauzat prejudiciul", apreciază C. B. în „Teoria generală a obligațiilor" ed.1992.
In sprijinul susținerilor lui vine și faptul că organele de urmărire penală au respectat dispozițiile art. 76 din cod procedură penală - chemarea persoanelor care au suferit o vătămare prin infracțiune și arătarea posibilității de a participa ca parte vătămată sau parte civilă în dosarul penal. Din acel moment, termenul de prescripție a curs neîntrerupt fără a interveni vreuna dintre cauzele de întrerupere sau suspendare, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 13, 14 și 16 din D. 167/1958 - norme imperative de strictă interpretare și aplicare - nu prevăd printre aceste cauze procesul penal. Stabilirea de către legiuitor a momentului ultim de constituire ca parte civilă în procesul penal - citirea actului de sesizare (când încă operează prezumția de nevinovăție), principiul irevocabilității dreptului de opțiune „electa una via..." și interpretarea coordonată a dispozițiilor art. 19, 20 și 22 din cod procedura penala arată, fără dubiu, că singurele efecte pe care le are procesul penal asupra acțiunii civile formulate pe cale separată sunt autoritatea de lucru judecat (la finalizarea sa) și suspendarea procesului civil (pe timpul desfășurării). Nu are nici un efect, însă, asupra momentului începerii sau cursului prescripției civile. Este drept că, după judecarea și condamnarea generalilor în rezervă S. V. și Chitac M., Î.C.C.J. a admis la 22 martie 2004 recursul în anulare promovat de procurorul general, a casat sentința penală nr. 9 și a trimis cauza pentru rejudecare la înalta Curte de Casație și Justiție. Procesul s-a finalizat cu dec. pen. nr. 558/15.10.2008, fiind menținută astfel sentința nr. 250/03.04.2007 prin care cei doi inculpați au fost condamnați la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.
Deși finalizat în anul 2008, procesul penal amintit nu a întrerupt termenul de prescripție al acțiunii civile și, în niciun caz, nu se pate socoti că acela este momentul de la care curge acel termen. In primul rând, apreciază că procesul penal nu influențează în niciun fel începutul sau cursul prescripției civile. Totodată, faptul că nu a fost trimisă cauza pentru reluarea sau completarea urmăririi penale precum și motivele care au determinat admiterea recursului în anulare - efectuarea expertizei psihiatrice, soluționarea în condiții legale a excepției de neconstituționalitate invocată de inculpați (privind calificarea căii de atac a hotărârii penale) și lipsa de apărare temeinic justificată a inculpatului V. S. denotă că nici măcar nu s-a pus în discuție vinovăția acestora, ci pur și simplu s-a urmărit înlăturarea unei vătămări prin anularea unor acte procedurale. Și aceasta în condițiile în care prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea făptuitorilor până la data rămânerii definitive a hotărârii penale nu este de natură să împiedice partea vătămată sau partea civilă să cunoască autorul faptei. Prin decizia nr. 1/2004 odată cu admiterea recursului în anulare au fost anulate formele de punere în executare a hotărârilor atacate numai cu privire la latura penală, fără a fi afectate în vreun fel despăgubirile civile. Mai mult, în dosarul penal finalizat cu sentința nr. 9/1999 a fost despăgubită în calitate de parte civilă A. V., sora victimei, aceleași persoane „necunoscute" fiind obligate la despăgubiri pentru acoperirea daunelor materiale și morale provocate. Dispoziții asemănătoare conține și Noul Cod Civil, termenul general de prescripție fiind de 3 ani.
Paratul a mai invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, reclamantul nefăcând dovada ca a fost lovit de militari.
În subsidiar, paratul a considerat nefondată acțiunea în pretenții și a solicitat respingerea acesteia ca atare. Nu poate nega faptul că hotărârea penală prin care generalii (rez.) S. V. și Chitac M. au fost condamnați pentru participarea la acțiunea de reprimare a demonstrațiilor din Timișoara în perioada în care s-a înregistrat și decesul victimei are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Numai că, dată fiind complexitatea și particularitățile evenimentelor din decembrie 1989 și a faptelor concrete săvârșite de cei doi prepuși ai sai, consideră că nu este suficientă invocarea unei legături de cauzalitate generice; trebuie dovedită calitatea procesuală activă și, de asemenea, calitatea procesuală pasivă a pârâților, care ar fi posibilă numai prin stabilirea raportului de cauzalitate, imediat, direct generator de prejudiciu, ce presupune stabilirea legăturii clare dintre acțiunea forțelor militare coordonate de pârâți și moartea victimei, cu excluderea altor categorii de participanți, responsabile pentru numeroase fapte ilicite.
Pe de altă parte, repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă penală, fie el și moral, este condiționată de îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. In aceasta situație, nu numai ca nu este îndeplinita condiția prejudiciului cert, dar nu exista prejudiciu moral generat de fapta ilicita a prepușilor paratului, sau el este minim si deja acoperit.
Prejudiciul moral este susținut prin urmările negative generate de rănirea reclamantului prin lovire in decembrie 1989, numai ca din certificatul medico-legal depus la dosar nu rezulta alte urmări decât faptul ca a necesitat 30 de zile de îngrijiri medicale, care nu justifica, in nici un caz, prejudiciul afirmat si întinderea acestuia.
Adăugând la acestea considerentul că despăgubirea bănească nu poate stinge o durere și, mai ales, nu realizează o reparație în sensul restabilirii situației anterioare, unul dintre principiile răspunderii delictuale, ci doar permite victimei sau urmașilor să găsească o alinare în condițiile noi de viață oferite sau plăcerile procurate, atunci aceleași considerații de ordin moral trebuie să împiedice transformarea unui eveniment nefast într-o sursă ușoară de venit, în condițiile în care, despăgubirea materială oricum, nu acoperă prejudiciul moral, ci conduce doar la creșterea patrimoniului părții vătămate care nu a fost cu nimic diminuat.
Astfel, dacă cererea nu apare ca inadmisibilă se impune, cel puțin, o apreciere corectă, realistă a prejudiciului nematerial și reducerea corespunzătoare a sumei pretinse, pentru ca o eventuală despăgubire bănească să fie, într-adevăr, o justă reparație. In acest sens, acțiunea formulată la instanța civilă nu poate fi desprinsă de cadrul procesului penal, ci trebuie realizată o corelare a pretențiilor actuale și nivelul despăgubirilor acordate în acel proces, temeiul solicitărilor fiind același.
Deși, față de victima accidentului, există o obligație solidară a prepusului și Ministerului Apărării Naționale întemeiată pe dispozițiile legii - solidaritate pasivă legală, art. 1003 Cod civil, temeiurile răspunderii sunt diferite: răspunderea prepusului este o răspundere pentru fapta proprie, iar răspunderea ministerului este o răspundere pentru fapta altei persoane. În condițiile date, deși solidaritatea este prevăzută de lege în folosul victimei ca o măsură de garanție, ceea ce prevalează este răspunderea pentru fapta proprie, în final pârâtul trebuind să suporte singur repararea prejudiciului cauzat prin fapta sa, fără a se putea opune dispozițiile art. 1052-1053 cod civil referitoare la împărțirea obligației între codebitori. În aceste condiții, a formulat o cerere de chemare în garanție a lui S. V..
În drept au fost invocate Decretul nr. 167/1958, art. 998-1000 cod civil, art. 115 și urm. cod procedura civila, art. 1395 și urm. 250 și urm. din noul Cod civil.
Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a numitului S. V., întrucât acțiunea reclamantului este întemeiată pe sentința nr. 250/03.04.2007, prin care cei doi inculpați, S. și Chitac, au fost condamnați la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav. Inițial, generalii în rezervă S. V. și Chitac M. au fost judecați și condamnați prin sentința penala nr. 9/1999 pronunțată în dosarul nr. 2955/1998, definitivă prin decizia penala nr. 8/25.02.2000 - dos. 55/1999 al C.S.J. Î.C.C.J a admis la 22 martie 2004 recursul în anulare promovat de procurorul general, a casat sentința penală nr. 9 și a trimis cauza pentru rejudecare la Înalta Curte de Casație și Justiție. Procesul s-a finalizat cu decizia penală nr. 558/15.10.2008, prin care a fost menținută sentința nr. 250/03.04.2007.
Cu toate că reclamantul a înțeles să se îndrepte cu acțiune în pretenții direct împotriva Ministerului Apărării Naționale și, față de victimă există o obligație solidară a prepusului și Ministerului Apărării Naționale întemeiată pe dispozițiile legii - solidaritate pasivă legală, art. 1003 Cod civil, temeiurile răspunderii sunt diferite: răspunderea prepusului este o răspundere pentru fapta proprie, iar răspunderea ministerului este o răspundere pentru fapta altei persoane. In condițiile date, deși solidaritatea este prevăzută de lege în folosul victimei ca o măsură de garanție, ceea ce prevalează este răspunderea pentru fapta proprie, în final pârâtul trebuind să suporte singur repararea prejudiciului cauzat prin fapta sa.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 61-63 cod procedură penala art. 15, 17 din Legea nr. 146/1997, art. 998-1003 cod civil, art. 1384, 1459 din noul Cod civil.
Prin sentința civila nr._/2012 Judecătoria Timișoara a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis in parte acțiunea formulata de reclamantul D. V., împotriva paratului M. Apărării Naționale, a obligat paratul sa plătească reclamantului suma de 50.000 lei cu titlu de despăgubiri, a respins in rest acțiunea, a admis cererea de chemare in garanție formulata de paratul M. Apărării Naționale împotriva chematului in garanție S. V. si a obligat chematul in garanție la plata către parat a sumei de 50.000 lei.
Pentru a pronunta aceasta hotărâre, prima instanța a reținut următoarele.
Cu referire la exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, tinând cont de faptul că, potrivit art. 22 alin. 1 cod procedura penala, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, iar conform art. 19 alin. 1 și 2 C. pr. pen., judecata în fața instanței civile a acțiunii pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune s-ar fi suspendat până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, s-a retinut că momentul în care reclamantul a cunoscut persoana care răspunde pentru fapta delictuală conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, putând-o acționa eficient în judecată, este data de 15.10.2008, când prin decizia penala nr. 558/2008 a Î.C.C.J. au fost stabilite în mod definitiv existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Deoarece din 15.10.2008 și până în data de 14.10.2011, când a fost formulată acțiunea nu se împlinise termenul de 3 ani, prev. de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, instanța respinge ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare.
Prin sentința penala nr. 250/03.04.2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, rămasa definitiva prin decizia penala nr. 558/2008 a aceleiași instanțe, inculpații S. V. A. si Chitac M. au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav si pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor deosebit de grav, reținându-se ca activitatea desfășurata de inculpați in cadrul comandamentelor din care au făcut parte, constituite la Timișoara in seara zilei de 17 decembrie 1989, respectiv implicarea acestora in organizarea si coordonarea întregii activități de reprimare a demonstranților, prin dispunerea de masuri menite sa aducă la îndeplinire ordinul de deschidere a focului si exercitarea controlului asupra executării acestora se înscrie in acțiunea complexa de ucidere si respectiv de rănire a victimelor, printre care si A. M., împușcata mortal in data de 17 decembrie 1989 in zona Podului D. din Timișoara. In sentința s-a mai reținut ca la data săvârșirii infracțiunilor inculpatul S. V. A. era prim locțiitor al Ministrului apărării naționale iar inculpatul Chitac M. era comandantul trupelor chimice si al Garnizoanei București.
Din înscrisurile depuse la dosar rezulta ca reclamantul este luptător rănit pentru victoria Revoluției din Decembrie 1989.
Instanța de fond a constatat ca in speța sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 998-999 cod civil pentru angajarea răspunderii civile delictuale a chematului in garanție S. V. A. pentru fapta proprie, respectiv fapta ilicita săvârșita de acesta, vinovăția acestuia sub forma intenției, prejudiciul cert produs reclamantului prin vătămarea corporala, precum si raportul de cauzalitate intre fapta ilicita a chematului in garanție si prejudiciu.
Prima instanța a reținut ca in cauza sunt îndeplinite si condițiile angajării răspunderii civile a paratului-comitent pentru faptele celor 2 prepuși ai săi, conform art. 1000 al. 3 cod civil.
Ca principiu, in materia răspunderii civile delictuale se aplica principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicita .
Vătămarea integrității corporale a reclamantului de către armata a fost de natură sa-i provoace acestuia o suferință psihica de durată și greu de alinat, prejudiciul moral constând in atingeri grave ale drepturilor sale subiective nepatrimoniale, respectiv dreptul la o viata de normala, actul de agresiune suferit schimbând in mod dramatic viata titularului acțiunii.
Reclamantului i-a fost eliberat certificatul .-D nr._/26.05.2006 pentru confirmarea titlului de luptător pentru victoria Revoluției Romane din Decembrie 1989, în condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției din decembrie 1989 nr. 341/2004, ceea ce valorează in sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit, statul, ca reprezentant al societății, exprimând gratitudinea si respectul cuvenit participanților la evenimentele din 1989 si urmașilor eroilor martiri.
Instanța de fond a apreciat ca reparațiile materiale si morale de care a beneficiat reclamantul nu au acoperit integral prejudiciul moral suferit de acesta si, întrucât nu se poate apela la probe materiale pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, a considerat ca suma de 50.000 lei din partea paratului reprezintă o compensație justa, echitabila si totalmente rezonabila raportat la suferințele morale, reparația pecuniara fiind menita sa aline in parte atingerile aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale si sa aducă o satisfacție persoanei prejudiciate, respectiv pentru repararea prejudiciului moral suferit.
Având in vedere considerentele arătate anterior, in baza dispoz. art. 998-999 rap. la art. 1000 al. 3 cod civil prima instanța a admis in parte acțiunea reclamantului si a obliga paratul sa-i plătească suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciile suferite ca urmare a delictului civil comis de către prepușii lui, respingând in rest pretențiile, ca nefiind justificate, raportat la atingerea concreta adusa drepturilor sale personale nepatrimoniale.
Având in vedere faptul ca paratul nu a răspuns pentru fapta proprie, ci pentru fapta ilicita si prejudiciul cauzat cu vinovăție de către chematul in garanție S. V. si de inculpatul Chitac M., ținuți sa răspundă solidar conform art. 1003 cod civil, in baza art. 60 si 63 cod procedura civila, raportat la art. 1052 si 1053 cod civil, instanța de fond a admis cererea de chemare in garanție formulata de paratul M. Apărării Naționale împotriva chematului in garanție S. V. si l-a obligat pe acesta din urma la plata către parat a sumei de 50.000 lei, la care M. Apărării Naționale a fost obligat către reclamant.
Împotriva sentinței civile nr._/2012, pronunțata de Judecătoria Timișoara, a formulat apel M. Apărării Naționale, reprezentat de Direcția pentru relația cu Parlamentul și asistență juridică cu sediul în București, solicitand schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune si respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, iar in subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului T. cu nr._, la data de 21 august 2012.
In motivare, arată că în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Apărării Naționale. Așa cum rezultă din rechizitoriul privind punerea în mișcare a acțiunii penale, împotriva celor doi prepuși ai M.. C. – generali - au fost trimiși în judecată pentru faptele de omor deosebit de grav și tentativă la aceasta infracțiune.
Arată că reclamantul a afirmat că a fost lovit de militari, dar nu face dovada afirmațiilor sale și, mai mult, deși a fost luat in evidența Parchetului M. Timișoara, fapta de lovire a fost cercetată în alt dosar decât cel în care au fost cercetați prepușii apelantului.
In aceste, condiții, acțiunea reclamantului nu se poate întemeia pe autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 9/3 999 și 250/2007, fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasiva. In continuare, arata ca tot in mod greșit a fost respinsă si excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar motivele pe care se sprijină aceasta soluție sunt greșite.
Menționează ca prima instanța a reținut ca in conformitate cu dispozițiile art. 22 al. 1 cod procedura penala hotărârea definitiva a instanței penale are autoritate de lucru judecat in fata instanței care judec a acțiunea civilă cu privire la existenta faptei, a persoanei care a săvârșit-o si a vinovăției acesteia, iar, din moment ce in conformitate cu art. 19 din același cod, judecata in fata instanței civile a acțiunii pentru repararea pagubelor materiale si daunelor morale pricinuite prin infracțiune s-ar fi suspendat pana la rezolvarea definitivă a cauzei penale, este evident ca momentul de la care reclamanta putea acționa eficient in judecata persoana care răspunde pentru fapta delictuală este data de 15.10.2008, dată la care sentința penală nr. 250/2007 a Înaltei curți de Casație si Justiție a rămas definitivă si generalii S. si Chitac au fost condamnați definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea faptei penale urmărite.
De asemenea, arata ca in cauză nu s-a făcut dovada calității procesuale pasive a foștilor generali Chitac si S. si in consecinta nici a MAPN. Chiar dacă fapta ilicită ar fi fost săvârșita de militari, atunci acest aspect era cunoscut de la data producerii ei, iar reclamantul se putea îndrepta cu o acțiune împotriva ministerului încă din acel moment, fără ca dreptul la acțiune sa fie condiționat de condamnarea unor persoane, precizând ca termenul de prescripție al acțiunii era împlinit.
Prin motivele de apel apelantul arată că si in condițiile în care acțiunea s-ar întemeia pe cauza penală invocată, începutul termenului de prescripție pentru formularea acțiunii în pretenții, consacrat de art. 8 din Decretul nr. l67/1958 este data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, legea stabilind două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea și momentul obiectiv ai datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
In cauza de față, momentul obiectiv de la care se calculează cursul prescripției extinctive este cel al trimiterii în judecată a celor doi pârâți, S. V. A. și C. M. și anume 30.12.1997, fără a fi necesară condamnarea definitiva a acestora, deoarece răspunderea civilă delictuală nu se confundă cu răspunderea penală, in cadrul răspunderii civile nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală, definitivă a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca partea vătămată să îl cunoască. Din acel moment, termenul de prescripție a curs fără a interveni vreuna dintre cauzele de întrerupere sau suspendare prevăzute la art. 13, 14 și 16 din D.167/ 1958 - norme imperative de strictă interpretare și aplicare, astfel că se impune respingerea cererii ca prescrisă.
Mai mult, tocmai susținerea instanței de fond referitor la art. 19 cod procedură penală - suspendarea acțiunii civile până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, este de natură să susțină poziția apelantului, respectiv procesul penal suspendă cauza civilă, dar nu și termenul de prescripție al acesteia, ci numai acțiunea civilă începută înăuntrul acestui termen.
Se arată că, deși raționamentul instanței de fond, potrivit căruia termenul de prescripție ar curge de la data la cate s-a stabilit vinovăția celor doi prepuși ai apelantului printr-o hotărâre penală definitivă este greșit, chiar admițându-l, dreptul material la acțiune era prescris la data introducerii cererii chiar și în această situație. Cauza penală în care au fost judecați și condamnați cei doi prepuși ai apelantului este o cauză a cărei complexitate se răsfrânge, privită din această perspectivă, și asupra termenului de prescripție. Date fiind circumstanțele cauzei penale, momentul respectiv ar coincide cu data la care cei doi generali au fost condamnați definitiv în primul ciclu procesual - 25.02.2000. Totodată, se arata ca decizia penala nr. 8/2000 a fost desființată patru ani mai târziu, timp in care nu s-a făcut niciun demers judiciar de către intimatul reclamant pentru recunoașterea dreptului său.
Apelantul precizează ca după judecarea si condamnarea celor doi generali in rezervă, Înalta Curte de Casație si Justiție a admis la data de 22.03.2004 recursul in anulare promovat de procurorul general, a casat sentința penala nr. 9 si a trimis cauza spre rejudecare si că, deși procesul penal s-a finalizat in anul 2008 prin pronunțarea deciziei penale nr. 558/2008, problema necunoașterii autorilor faptei ilicite si mai ales a persoanei responsabile civilmente nu a existat niciodată.
De asemenea, se arată ca privind cel de-al doilea motiv susținut de către intimatul reclamant reținut de instanța „întinderea prejudiciului s-a apreciat pana la data introducerii acțiunii, având in vedere efectele faptei in timp…”, in niciun caz nu poate fi susținut pentru a justifica prorogarea momentului la care începe sa curga termenul de prescripție.
Sentința Judecătoriei Timișoara prin care s-a admis in parte acțiunea este netemeinică și nelegală, din moment ce condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite. Hotărârea penală pe care se întemeiază acțiunea la instanța civilă are în opinia instanței, autoritate de lucru judecat în cauză, însă condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite sub aspectul prejudiciului cert și respectării condiției prejudiciului neacoperit.
Certificatul pentru confirmarea titlului de Erou martir al Revoluției romane din decembrie 1989, acordat intimatului in condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri si luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Romane din decembrie 1989 nr. 341/2004, valorează prin sine o compensare si reparație morală a „prejudiciului” suferit.
Prima instanța a considerat că numai suma stabilită prin hotărâre drept despăgubire reprezintă o compensație justă., echitabilă și totalmente rezonabilă raportat la suferințele morale cauzate reclamantei insă, în același timp reține că nu se poate stabili cuantumul daunelor morale; totodată arată că cuantificarea prejudiciului moral potrivit criteriilor arătate - consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familiară, profesională și socială - nu numai că este subordonată unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei dar, în cazul apelantului și compensărilor acordate.
In alte condiții, orice sumă de bani primită sau orice alt avantaj material nu face decât să crească patrimoniul părții vătămate care nu a fost cu nimic diminuat, fără a avea legătură cu prejudiciul moral inexistent sau minim și deja acoperit.
In final, apreciază că din aceasta perspectivă ca nelegală hotărârea și prin aceea că suma stabilită pentru „acoperirea prejudiciului moral" este foarte mare, acțiunea fiind desprinsă de cadrul procesului penal în care au fost judecați cei doi generali., deși trebuie realizată o corelare a pretențiilor actuale cu nivelul despăgubirilor acordate în acel proces, temeiul solicitărilor fiind același.
În drept a invocat Decretul nr. l67/3958, art. 998-1000 cod civil, art. 282 și următoarele cod procedură civilă și celelalte dispoziții legale invocate.
Prin întâmpinare intimatul reclamant D. V. a solicitat respingerea ca nefondat a apelului formulat de către M. Apărării Naționale împotriva Sentinței Civile nr._/11.04.2012. pronunțata de către Judecătoria Timișoara in dosarul nr._ . si menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinica si legala.
In motivare, a arătat ca în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Apărării Naționale, consideră ca este nefondata sil in consecința, solicită respingerea acesteia.
Apelantul M.. calității procesuale pasive susținând, fără a face dovada acestor susțineri, ca reclamantul nu a fost împușcat in revoluție, ci a fost lovit de către militari. Arată că a depus la dosar adeverința eliberata de Institutul de medicina legala "Profesor Dr. M. Minovici", nr. 346/09.02.1990, care face dovada rănirii prin împușcare, in data de 17.12.1989.
Consideră ca M.. procesuala pasiva, având in vedere ca reclamantul - intimat a fost rănit prin împușcare, ca urmare a ordinelor date de prepușii apelantului, in data de 17.12.1989 si, in consecința solicită respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a M...
In ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, consideră ca este neîntemeiata pentru următoarele motive: reclamantul-intimat a fost împușcat in decembrie 1989, iar in urma rănilor a rămas cu cicatrice si sechele permanente.
Prejudiciul cauzat de fapta ilicita a paraților a fost apreciat de intimat pana la data introducerii acțiunii, având in vedere efectele rănilor dobândite la revoluție in timp asupra vieții personale a intimatului, care nu a reușit sa-si păstreze locul de munca, fapt ce a afectat si familia intimatului.
In continuare, consideră ca atâta timp cât titularul dreptului material la acțiune nu cunoaște elementele indispensabile pentru a-l valorifica prejudiciul si făptuitorul, exercitarea acestui drept poate fi întârziata, funcție de condițiile concrete aplicabile in fiecare caz in parte. In absenta cunoașterii acestor doua elemente cel păgubit se găsește in imposibilitatea absoluta de a acționa.
Acțiunea este introdusa in termenul legal de prescripție, care începe sa curgă de la data de 15 octombrie 2008.
Așa cum a subliniat si in acțiunea introductiva, deși dreptul civil nu prevede in mod expres ca fapta ilicita sa fie contrară legii, in speța de fata, fapta ilicita este infracțiunea de omor deosebit de grav si tentativa de omor, cu consecința producerii de prejudicii succesive si viitoare asupra urmașilor victimei.
In ceea ce privește susținerile apelantului privind cuantumul compensației admise de instanța de fond, solicita a se avea in vedere faptul ca suma de 50.000 lei reprezintă doar o parte din totalul despăgubirilor solicitate de reclamantul-intimat prin acțiunea introductiva, aceasta suma fiind socotita ca echitabila si rezonabila, de către instanța de fond. De asemenea, despăgubirile stabilite de instanța de fond sunt in cuantum proporțional cu cele acordate si plătite pârtilor civile din dosarul penal in care au fost judecați si condamnați prepușii paratei.
Susținerile privind compensarea si reparația morala a prejudiciului suferit de către intimat prin drepturile acordate in baza Legii nr. 341/2004 nu pot fi luate in considerare ca au acoperit integral prejudiciul moral, deoarece aceasta lege se aplica in cazurile in care persoanele beneficiare sunt atât cei care au pierdut un membru al familiei, cei care au fost răniții dar si persoanele care au participat la revoluție, fără a suferi vreo pierdere sau fără a rămâne cu sechele in urma rănilor prin împușcare.
In final, arată că acest considerent a stat la baza acordării despăgubirilor in procesul penal, încă din anul 2000, când, cei constituiți părți civile au fost despăgubiți de către M.. care sunt proporționale si corelate cu despăgubirea acordata de prima instanța, aceleași persoane beneficiind ulterior si de prevederile Legii 341/2004.
Prin decizia civilă nr. 920/A/13.12.2012, Tribunalul T. –Secția I Civilă a admis apelul declarat de pârâtul M. Apărării Naționale reprezentat de Direcția pentru Relația cu Parlamentul și Asistență Juridică împotriva sentinței civile nr._/11.04.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara, pe care a schimbat-o și, rejudecând a respins acțiunea formulată de reclamantul D. V. împotriva instituției pârâte, a respins cererea de chemare în garanție a numitului S. V. formulată de acesta din urmă precum și cererile reclamantului și pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că potrivit art. 3 al. 1, teza I-a din Decretul 167/1958: „Termenul prescripției este de 3 ani”, iar art. 8 al. 1 din același act normativ prevede că: „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.”
Prin urmare, pentru a începe să curgă termenul de prescripție a acțiunii în răspundere civilă delictuală este necesar ca persoana vătămată să cunoască sau să fi trebuit să cunoască atât paguba cât și persoana care răspunde de ea.
Art. 8 al. 1 din Decretul 167/1958 nu condiționează începerea cursului prescripției dreptului la acțiune de stabilirea vinovăției făptuitorului printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.
Vinovăția se stabilește, alături de celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, chiar de către instanța de judecată investită cu o astfel de acțiune și chiar în absența unei hotărâri judecătorești penale definitive de condamnare.
Instanța de apel a apreciat că, în speța de față este dificil de stabilit când a cunoscut sau când trebuia să cunoască reclamantul persoana vinovată de prejudiciul suferit. Și aceasta din cauza contextului în care au fost săvârșite faptele, respectiv Revoluția din Decembrie 1989. Astfel de manifestări sociale, dacă sunt violente, sunt caracterizate, printre altele, de o oarecare doză de haos, sub aspectul persoanelor, al instituțiilor care iau măsuri și al legitimității acestora.
De asemenea, specific revoluțiilor este și faptul că unele aspecte ale lor, inclusiv în ce privește rolul și responsabilitatea fiecărei persoane din aparatul de putere al fostului regim, nu sunt lămurite pe deplin niciodată sau sunt lămurite după mult timp.
Revoluția română din Decembrie 1989 nu face excepție.
Prin urmare, în lipsa unor dovezi clare, tribunalul a reținut că reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască persoana vătămată, cel mai târziu la data la care hotărârea de condamnare a prepușilor Ministerului Apărării Naționale a rămas definitivă.
Și aceasta, deoarece potrivit art. 22 al. 1 cod procedura penala: „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.”
În speța de față, s-a constatat că prepușii pârâtului au fost condamnați prin sentința penală nr. 9/1999, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul 2955/1998, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 8/25.02.2000, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul 55/1999.
Prin urmare, dreptul la acțiune în răspundere civilă delictuală a început să curgă, în lipsa altor dovezi, la data de 25 februarie 2000, concluzionându-se de către instanța de apel că termenul de prescripție s-a împlinit la 25 februarie 2003.
Cum acțiunea a fost promovată în anul 2011, tribunalul a reținut că este tardivă.
Prin decizia penală nr. 1/2004, pronunțată de Î.C.C.J. în dosarul 4/2001, a fost admisă contestația în anulare promovată de Procurorul general al României și a fost casată sentința penală nr. 9/1999, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul nr. 2955/1998, cu consecința retrimiterii cauzei spre rejudecare în primă instanță.
În rejudecare a avut loc o nouă condamnare a prepușilor Ministerului Apărării Naționale prin sentința penală nr. 250/2007, pronunțată de Î.C.C.J. în dosarul_/1/2004, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 558/15.10.2008, pronunțată de Î.C.C.J. în dosarul_/1/2007.
Această împrejurare nu a determinat curgerea unui nou termen de prescripție a dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală.
Promovarea unei contestații în anulare împotriva sentinței penale nr. 9/1999, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul 2955/1998, nu a avut ca efect întreruperea cursului prescripției.
Cazurile de întrerupere a termenului de prescripție sunt expres și limitativ prevăzute de Decretul 167/1958.
Astfel, conform art. 16 al. 1 din actul normativ menționat:
„Prescripția se întrerupe:
a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
În raporturile dintre organizațiile socialiste, recunoașterea nu întrerupe curgerea prescripției;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent;
c) printr-un act începător de executare.”
Art. 16 al. 1 din Decretul 167/1958 are în vedere o cerere de chemare în judecată, iar nu o cale de atac, ori contestația în anulare este o cale extraordinară de atac.
Nici faptul că suferința reclamantului s-a întins în timp nu a împiedicat curgerea termenului de prescripție.
În sensul prevederilor art. 8 al. 1 din Decretul 167/1958 interesează data cunoașterii primului efect păgubitor al faptei, iar nu momentul producerii ultimei consecințe negative a acesteia.
Caracterul continuu al faptei, respectiv al prejudiciului pe care îl produce, nu reprezintă o cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției dreptului la acțiune.
Producerea unui prejudiciu ulterior stabilirii răspunderii civile delictuale dă naștere dreptului la acțiune pentru acest prejudiciu.
Însă, astfel de cereri au caracter subsecvent față de acțiunea inițială în stabilirea răspunderii civile delictuale. Și aceasta, întrucât în cadrul acțiunilor pentru recuperarea unor prejudicii ulterioare nu se mai cercetează persoana făptuitorului și a vinovăției acesteia, elemente stabilite cu autoritate de lucru judecat în acțiunea inițială, ci doar existența unui nou prejudiciu și legătura de cauzalitate cu fapta ilicită.
Prin urmare, împlinirea termenului de prescripție față de acțiunea principală, atrage prescripția și în ce privește cererile subsecvente.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul D. V. solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 – 9cod procedura civila, art. 312 al. 3 cod procedura civila, iar în fapt pe mai multe argumente de nelegalitate.
S-a susținut în acest sens că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 la cauza dedusă judecății atunci când a apreciat că dreptul la acțiune al reclamantului era prescris la data introducerii acțiunii.
Acest articol consacră data de la care începe să curgă termenul de prescripție ca fiind cea la care partea vătămată a cunoscut atât făptuitorul cât și paguba.
Cu aplicație la acțiunea sa, reclamantul D. V. susține că făptuitorii puteau fi cunoscuți cu certitudine doar la data de 15.02.2008 când s-a finalizat, cu caracter definitiv, rejudecarea cauzei penale în care s-au stabilit - și condamnat – persoanele vinovate de comiterea actelor represive împotriva populației în Decembrie 1989. Până la această dată aceste persoane au beneficiat de prezumția de nevinovăție, în condițiile art. 66 cod procedura penala și art. 6 al. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului la care România este parte.
În ceea ce privește despăgubirile solicitate, ele reprezintă o reparație datorată de pârâți pentru perioada de peste 20 de ani de la rănirea reclamantului prin împușcare în timpul evenimentelor menționate și este întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale ale cărei condiții de existență sunt dovedite în cauză.
Un argument întemeiat pentru susținerea ideii că acțiunea nu era prescrisă la data înregistrării ei este și acela că însuși M. Apărării Naționale în procesele civile înregistrate independent de procesul penal, a solicitat – și obținut – suspendarea judecării lor până la soluționarea definitivă a procesului penal, tocmai pentru că persistă incertitudinea privind vinovăția celor vizați de ancheta penală.
În opinia reclamantului, momentul nașterii dreptului de a cere repararea pagubei se situează pe toată durata existenței prejudiciului, neputând fi confundat cu momentul săvârșirii faptei cauzatoare de prejudiciu și că dispozițiile art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958 prevăd, de altfel, că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.
În sprijinul susținerilor sale din recurs reclamantul a depus la dosar informații extrase de pe portalul Curții de Apel Timișoara din care rezultă că în cauze, cu obiect similar, recursurile reclamanților au fost admise.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul pârât M. Apărării Naționale a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat pentru aceea că în pronunțarea deciziei din apel Tribunalul T. a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale privind prescripția la datele rezultate din probele dosarului.
Prin decizia civila nr. 311/2013 Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamantul D. V. împotriva deciziei civile nr. 920/A/13.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă si a casat cu trimitere spre rejudecare cauza la Tribunalul T..
Penbtru a pronunta aceasta ahotararire, Curtea de Apel Timișoara a reținut că Tribunalul T. a considerat ca prescris dreptul la acțiune al reclamantului la data înregistrării ei (13.10.2011) pentru aceea că pentru el termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data pronunțării de către Curtea Supremă de Justiție – Secția Penală a deciziei penale nr. 8/25.02.2000 când prepușii Ministerului Apărării Naționale au fost pentru prima oară condamnați definitiv, anularea acestei hotărâri prin admiterea recursului în anulare promovat de Procurorul General al României, rejudecarea cauzei și condamnarea din nou a acelorași persoane prin decizia penală nr. 1558/15.10.2008 a aceleiași instanțe supreme neputând fi considerată, - în sensul legii (art. 16 al.1 din Decretul nr. 167/1958) - o cauză de întrerupere a prescripției.
Curtea de Apel Timișoara a constatat că o astfel de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale menționate la cauza de față este greșită.
Este adevărat că în cauză, în raport de probele care dovedesc data finalizării dosarului penal în primul și în cel de-al doilea ciclu procesual, de felul în care s-a ajuns declanșarea acestuia din urmă și de soluțiile pronunțate, nu se pot identifica împrejurări care să constituie motive de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției însă această discuție nu este, oricum, necesară având în vedere momentul real de la care ea a început să curgă.
Spre deosebire de ceea ce a reținut instanța de apel, Curtea constată că data de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru dreptul la acțiune al reclamantului nu este cea la care s-a pronunțat prima hotărâre definitivă de condamnare (decizia penală nr. 8/25.02.2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția Penală), ci data la care s-a pronunțat cea de-a doua hotărâre (decizia penală nr. 558/15.10.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală) și, aceasta, pentru următoarele considerente:
Reclamantul a fost rănit, prin împușcare, în data de 17 Decembrie 1989, ca urmare a represaliilor dispuse de puterea politică comunistă împotriva manifestanților contra regimului, printre care și el s-a numărat.
Datorită caracterului excepțional și specificului unei asemenea mișcări de amploare (care a debutat în Timișoara și apoi s-a extins în mai multe localități ale țării), realitatea și integralitatea celor întâmplate a fost anevoios de stabilit atunci sau într-un interval redus de timp.
Dacă la data de 17.12.1989 reclamantul a putut cunoaște în mod cert faptul prejudiciabil care constituie premiza acțiunii sale – care s-a produs instantaneu, direct asupra propriei persoane – nu același lucru se poate afirma despre cealaltă condiție impusă de textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru a se putea naște dreptul acestuia la acțiune în despăgubiri și anume aceea ca el să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască pe cel care a produs acest prejudiciu.
Prepușii Ministerului Apărării Naționale considerați vinovați de comiterea represaliilor împotriva manifestanților din Timișoara – care au cauzat decesul a zeci de persoane sau rănirea câtorva sute, printre care și reclamantul – au fost condamnați definitiv prin decizia penală nr. 8/25.02.2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția Penală.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs în anulare Procurorul General al României de la acea dată, susținând că, în raport de toate probele administrate în cauză rezultă că activitățile desfășurate în Timișoara de către inculpații S. V. A. și C. M. nu au cauzat moartea celor 72 de persoane și rănirea altor 253 .
Prin decizia nr. 1/22.03.2004 – Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite a admis acest recurs în anulare, a casat sentința penală nr. 9/15.07.1999 a Curții Supreme de Justiție – Secția Penală și decizia penală nr. 8/25.02.2000 a Curții Supreme de Justiție – Completul de 9 judecători și a trimis cauza pentru rejudecare la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală.
Așa cum s-a menționat în cuprinsul prezentei, rejudecarea s-a finalizat prin pronunțarea deciziei penale nr. 558/15.10.2008 a instanței supreme prin care inculpații au fost, din nou, găsiți vinovați de faptele reținute în sarcina lor și condamnați.
Prezentarea acestor date a fost necesară pentru a se putea observa corect și a se reține faptul că reclamantul nu a putut și nu ar fi putut cunoaște persoanele vinovate de prejudiciul care i s-a creat decât o dată cu pronunțarea deciziei penale nr. 558/15.10.2008.
Ca urmare a punerii la îndoială a vinovăției lor de însuși Procurorul General al României – al cărui recurs în anulare a fost admis, cu consecința rejudecării din nou a cauzei, în primul rând sub acest aspect – nu s-a putut ști decât la acest moment că persoanele învinuite sunt și cele legal responsabile de daunele provocate persoanelor rănite sau familiilor celor decedați în timpul manifestațiilor publice împotriva regimului comunist din Decembrie 1989.
Concluzionând, rezultă că omisiunea reclamantului de a recurge la concursul justiției (pentru repararea prejudiciului ce i-a fost creat), în intervalul de timp de 3 ani după pronunțarea primei hotărâri definitive de condamnare a prepușilor instituției pârâte (25.02.2000), nu se datorează ignoranței sau neglijenței sale ci cunoașterii faptului că acea hotărâre era contestată de însăși instituția supremă în stat, abilitată cu asigurarea respectării legii, precum și acceptării faptului că răspunsul definitiv și clar în această privință nu putea fi dat decât de instanța de judecată, al cărei verdict (pronunțat în 15.10.2008) a fost așteptat cu supunere și respect.
În raport de această dată, care marchează începutul termenului general de prescripție, rezultă că acțiunea în pretenții formulată de reclamantul D. V. la data de 13.10.2011 împotriva instituției pârâte era actuală iar nu prescrisă, astfel cum în mod greșit a considerat Tribunalul T. în decizia sa.
Ținând cont de faptul că hotărârea pronunțată de tribunal prin care s-a respins acțiunea reclamantului a avut în vedere doar excepția prescripției dreptului lui la acțiune, invocată de instituția pârâtă în apelul său – pe care Curtea de Apel Timișoara a constatat-o ca neîntemeiată și ca urmare a solicitării exprese a recurentului, în considerarea dispozițiilor art. 129 al. 6 cod procedura civila, dar și a împrejurării că apelul pârâtului conține și alte critici pe excepție și pe fondul cauzei asupra cărora instanța trebuie, în acest caz, să se pronunțe, a admis recursul reclamantului și a casat decizia civilă nr. 920/A/13.12.2012 a Tribunalului T. – Secția I Civilă, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
La Tribunalul T. cauza a fost înregistrata la data de 15.03.2013 sub nr._ .
Analizând apelul prin prisma excepțiilor și apărărilor invocate, tribunalul reține că este neîntemeiat.
Astfel, apelantul a invocat prescripția dreptului la acțiune, autoritatea de lucru judecat a SP 250/2007, pronunțată de ÎCCJ în dosarul_/1/2004, lipsa calității sale procesuale pasive și lipsa calității procesuale pasive a foștilor generali C. și S..
Potrivit art. 22 al. 1 c. pr. pen.: „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.”
Tribunalul reține că prin SP 250/2007 a ÎCCJ nu a fost analizată acțiunea civilă a lui D. V., sub aspectul acordării unor despăgubiri morale.
Cererea sa în despăgubire a fost respinsă ca inadmisibilă, fără a fi analizată pe fond, deoarece D. V. s-a constituit parte civilă abia în al doilea ciclu procesual, ori recursul în anulare a fost admis doar în ceea ce privește latura penală, nu și cea civilă.
Pe de altă parte, prin aceiași sentință V. A. S. a fost găsit vinovat pentru faptele petrecute la Revoluția din decembrie 1989.
V. A. S. fiind la momentul respectiv angajat al Ministerului Apărării Naționale, acesta din urmă are calitatea de comitent în sensul dispozițiilor art. 1000 al. 3 c. civ.
Cu alte cuvinte, SP 250/2007 a ÎCCJ nu are autoritate de lucru judecat față de prezenta cauză, sub aspectul pretențiilor civile, iar apelantul pârât și chematul în garanție au calitate procesuală pasivă, decurgând din raportul de prepușenie existent între ei.
De asemenea, generalul C. nu a fost chemat în judecată în prezenta cauză, astfel că nu se pune problema stabilirii calității sale procesuale pasive.
În ce privește prescripția dreptului la acțiune, tribunalul reține că această excepție a fost soluționată cu autoritate de lucru judecat de către Curtea de Apel Timișoara, prin DC 311/2013, instanța de casare stabilind că acțiunea nu este prescrisă.
Referitor la condițiile de fond ale răspunderii civile delictuale, tribunalul reține din probele administrate în cauză că reclamantul a fost rănit prin împușcare în data de 17 decembrie 1989, în timp ce demonstra în Piața Operei din Timișoara.
Prejudiciul moral suferit de acesta constă în atingerea adusă integrității sale corporale, valoare personală nepatrimonială, iar legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este evidentă, rezultând din însăși săvârșirea faptei.
Este adevărat că legea nu oferă criterii de cuantificare a prejudiciului moral, însă, raportat la împrejurările în care acesta s-a produs și la principiul echității, tribunalul reține că în mod întemeiat prima instanță a stabilit cuantumul despăgubirilor la_ lei.
Certificatul care confirmă calitatea reclamantului de luptător pentru victoria revoluției române are o valoare simbolică, nefiind de natură să acopere prejudiciul moral suferit, iar, în cauză, nu există dovezi ale faptului că reclamantul a fost despăgubit în vreun fel.
În consecință, tribunalul va respinge apelul.
În temeiul art. 274 c. pr. civ. tribunalul va respinge cererea apelantului de acordare a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelantul M. Apărării Naționale, reprezentat de Direcția pentru relația cu Parlamentul și asistență juridică cu sediul în București, ., Sector 5, împotriva sentinței civile_/2012, pronunțate de Judecătoria Timișoara in dosarul_, in contradictoriu cu intimații D. V. cu domiciliul în B., ., . și domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat I. A. D., in Timișoara, Piața Țepes V. nr. 1. ., județul T. si S. V., deținut in Spitalul Jilava, comuna Jilava, ., județul I..
Respinge cererea apelantului de acordare a cheltuielilor de judecata.
Cu recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 30 mai 2013.
P. JUDECATOR
L. V. C. P.
GREFIER
R. Rușețiu
Red. LV
Tehnored.RR
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 1717/2013. Tribunalul TIMIŞ | Legea 10/2001. Sentința nr. 1773/2013. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
