Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1510/2012. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1510/2012 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 16-05-2012 în dosarul nr. 1510/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA CIVILĂ - I
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR.1510/PI
Ședința publică din data de 16.05.2012
PREȘEDINTE: A.-M. N.
GREFIER: G. G.
Pe rol se afla judecarea acțiunii formulate de reclamanții T. A. si M. M. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect despăgubiri în baza legii 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică a raspuns reclamanta T. A. personal, lipsa fiind reclamantul M. M. si paratul.
Procedura de citare este legal indeplinita.
La dezbateri participa din partea Ministerului Public- P. de pe langa Tribunalul Timis, d-na procuror S. V. D..
Dupa deschiderea dezbaterilor s-a facut referatul cauzei de catre grefierul de sedinta, dupa care, instanța întreabă reclamanta prezentă care este interesul în formularea cererii de constatare a caracterului politic al condamnării.
Reclamanta arată că interesul său rezidă în împrejurarea că bunicul său a fost condamnat politic, deși cu toate eforturile făcute, nu a putut face rost de hotărârea de condamnare.
În temeiul art.137 alin.1 C.pr.civ. instanța pune în discuție excepția prescriptiei dreptului material la acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C.civ invocată de pârât prin întâmpinare, acordând cuvântul asupra acestei excepții.
Reclamanta arata ca lasa la aprecierea instantei solutionarea exceptiei prescriptiei dreptului material la acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C.civ.
Reprezentanta Ministerului Public formulează concluzii de admitere a excepției mentionate.
Nemaifiind alte cereri de formulat si probe de administrat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra fondului cererii de chemare în judecată.
Reclamanta T. A. solicita admiterea acțiunii, așa cum a fost formulata.
Reprezentanta Ministerului Public formulează concluzii de respingere a cererii.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ din 12.05.2010, reclamanții T. A. și M. M. au chemat in judecată pârâtul S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția G. a Finanțelor Publice T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună constatarea calității de condamnare cu caracter politic prin aplicarea Decretului de deținere si purtare ilegala de arme si muniții a bunicului acestora Molim M., decedat la_, prin care acesta a fost condamnat si a executat pușcărie; obligarea Statului R. la plata de despăgubiri morale pentru perioada arestata in suma de 300.000 euro pentru compensarea prejudiciului moral provocat de suferințele fizice si psihice prin condamnare si consecințele acesteia pana la deces; obligarea paratei la plata tuturor cheltuielilor de judecata, ocazionate cu acest proces.
In motivare se arată că bunicul lor, Molim M., s-a născut in_ in localitatea Carnecea jud.C. S. si a decedat in 10.11.1953. A fost căsătorit cu bunica lor Molim C. născuta in_ in localitatea Berzovia, jud.C. S., decedata in 16.09.1964 si au avut un singur copil, respectiv mama reclamanților B. R., născuta Molin, fost M. in 28.01.1923 si decedata in 09.12.1999, având doi copii T. A. si M. M..
T. au muncit cu sarguinta ajungând cea mai bogata familie din . ha pamant in jurul odăii noastre, adevărata ferma de animale, teritoriu aflat la hotarul satului spre Forotic, fiind învecinați cu o pădure mare cu multe animale sălbatice, mai ales mistreți cu care se luptau pentru distrugerea recoltelor agricole si cu lupi care le furau oile si le atacau vitele.
Pentru a se apăra de aceste animale a deținut întotdeauna arma de vânătoare, devenind unul dintre cei mai vestiți vânători din zona.
Devenind o persoana anticomunista a avut perioade cand i s-a ridicat permisul de arma. Asa s-a intamplat in 1949 cand la o percheziție i s-a găsit ca are clandestin o arma de vânătoare si muniție, pentru care a fost condamnat si a executat privare de libertate.
Se învederează instanței ca este certa existenta unui interes moral legitim si juridiceste prodiguit. Necesitatea de a acționa este născuta si actuala intrucat nu a existat nici o reparație fata de vătămările suferite, mai ales de bătăile primite la miliție si siguranța de atunci, umilirea continuând cu deportarea in B., unde a si decedat.
In drept, reclamanții au invocat dispozițiile din Legea 221/2009 si OV 214/1999.
Pârâtul S. Român reprezentat de Ministerului Finanțelor Publice prin D.G.F.P. T. a formulat întâmpinare, solicitând instanței sa se constate inadmisibilitatea acțiunii pe Legea 221/2009, respingerea acțiunii ca neîntemeiata, respingerea cheltuielilor de judecata ca neîntemeiate.
In motivare se arată că dispozițiile art.5 alin.l din Legea nr.221/2009 prevăd ca "orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic precum si după decesul altei persoane, soțul sau descendenții acesteia pana la gradul al II-lea pot solicita instanței in termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a prezentei legi obligarea statului la.... "
Astfel ca, prin aceasta lege se prevede posibilitatea acordării despăgubirilor pentru toți moștenitorii pana la gradul al II-lea inclusiv având același antecesor, prin stabilirea unui cuantum total ce reprezintă despăgubirile solicitate pentru toti descendenții impreuna si nu pentru fiecare moștenitor in parte.
Din lecturarea acțiunii reclamantei se poate observa ca acesta solicita acordarea de daune morale in valoare de 300.000 euro, ca efect al măsurii administrative a arestării tatălui acesteia pentru deținere si purtare ilegala de arme si muniții, întemeindu-si acțiunea pe prevederile Legii nr.221/2009.
Or prezenta acțiune nu se încadrează in prevederile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, motiv pentru care considera ca este inadmisibila prezenta cerere in temeiul Legii 221/2009.
Se solicita instanței de judecata sa pună in vedere reclamantei sa depună decizia sau actul in baza căruia aceasta a făcut obiectul măsurii administrative mai sus amintite, sau in cazul in care a fost condamnat politic sa depună Sentința Penala in baza căreia a fost condamnat.
Pentru aceste motive se solicita respingerea acțiunii reclamantei ea inadmisibila.
Se solicita de asemenea instanței sa constate inadmisibilitatea cererii privind acordarea despăgubirilor de ordin moral.
În acest sens, conform dispozițiilor art.5 din Legea nr.221/2009, beneficiază de aceste despăgubiri de ordin moral doar persoanele care au suferit o condamnare
"(1) Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, dupa decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-lcge nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificările si completările ulterioare, si al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare;
Asa incat, din textul de mai sus se înțelege ca despăgubirile pentru prejudiciul suferit de tatăl reclamantei pot fi acordate in principiu numai daca in cazul lor a fost vorba de vreo condamnare, fiind practic echivalentul tocmai pentru aceasta condamnare.
Cum antecesorul reclamantei nu au suferit o condamnare politica, ci a facut obiectul unei masuri administrative, condițiile prevăzute de lege nu sunt îndeplinite pentru acordarea daunelor morale.
In măsura in care instanța va inlatura aceasta excepție a inadmisibilitatii, se solicita respingerea acțiunii, ca neîntemeiata.
Cu privire la daunele morale, acestea sunt definite in doctrina ca fiind prejudicii cauzate unei persoane, constând in suferințe de ordin psihic. Normele eticii si echității interzic in principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufleteasca este incompatibila cu un echivalent bănesc. Este insa justificata acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viata familiala si sociala au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane. Aceste compensații sunt destinate sa creeze condiții de viata care sa aline . suferințele psihice ale victimei, cum ar fi asigurarea unei locuințe adecvate.
Atunci cand se justifica acordarea lor, daunele morale, desi rămân la aprecierea instanței, nu pot depasi anumite limite. Pentru a se stabili o limita a daunelor morale, in prezenta speța, trebuie avut in vedere:
1.Definiția doctrinei care considera ca suma acordata trebuie sa asigure un trai decent persoanei vatamate( spre ex. asigurarea unei locuințe adecvate- care nu poate ajunge la cuantumul sumei solicitata de reclamanta)
2.Textul legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 art.5 alin.l lit a: "
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va tine scama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificările si completările ulterioare, si al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare""
Asa fiind, chiar legea incidența in speța arata ca instanța va trebui sa tina seama si de celelalte masuri reparatorii oferite de decretul lege nr. 118/1990, unde victimele care au dovedit calitatea de luptător in rezistenta anticomunista beneficiază de o . drepturi concretizate in: " -recunoașterea vechimii in munca, potrivit art.l astfel incat fiecare an de detenție sau internare se va considera un an si sase tuni de vechime in munca;
-dreptul la o indemnizație de 100 ron pentru fiecare an de detenție, strămutare ori prizonierat...;
-scutirea de la plata taxelor si impozitelor locale;
-asistenta medicala si medicamente in mod gratuit prioritar, atat in tratament ambulatoriu cat si in timpul spitalizărilor;
-transport urban gratuit;
-douăsprezece calatorii gratuite pe an, pe calea ferata romana clasa l. ;
-un bilet pe an gratuit, pentru tratament .;
-scutire de la plata taxelor de abonament pentru radio si televizor;
-prioritate la instalarea unei locuințe din fondul locativ de stat;
-prioritate la acordarea de către unitățile CEC de credite avantajoase pentru cumpărarea, construirea sau repararea de locuințe de proprietate personala.""
In completare, OG nr.214/1999 prevede ca "persoanele care au calitatea de luptător in
rezistenta anticomunista beneficiază de:
-restituirea in condițiile legii a proprietăților confiscate- in natura sau daca aceasta nu este posibilă, in echivalent:
-drepturile prevăzute de Decretul lege 118/1990 cu modificările ulterioare;
-acordarea cu prioritate de ordine si medalii;
-atribuirea in condițiile legii, a numelui persoanelor prevăzute la ari l unor străzi, parcuri, piețe i altor asemenea locuri publice;
-orice alte drepturi prevăzute de legi speciale "
In concluzie, prin toate reglementările legale sus-citate. S. R. a urmărit, in condițiile art.998 Cod civil, repararea integrala atat a daunelor morale cat si a celor materiale suferite tic persoanele care s-au aflat in situațiile prevăzute de legea nr.221/2009.
In susținerea celor de mai se solicită ca instanța de fond sa aiba in vedere si noile reglementari prevăzute in OUG nr. 62/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 221/2009, prin care legiuitorul a stabilit limite obligatorii pana la care instanța poate acorda ( in cazuri justificate) despăgubiri morale reglementate de actul normativ, aceste despăgubiri fiind in concordanta cu Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a adoptat o poziție moderata privind acordarea unor sume rezonabile cu titlu de reparație morala, in majoritatea cazurilor acestea fiind sub 10.000 euro.
Astfel, OUG 62/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 221/2009, modifica si completează prin art. 1 pct.l lit. a) alin 1:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de pana la:
l). 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic in perioada 06. martie1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic;
2) 5000 euro pentru sotul/sotia si descendenții de gradul I; 1 3) 2500 euro pentru descendenții de gradul al II- lea"
Prin prisma celor de mai sus, instanța de judecata are posibilitatea sa acorde in speța despăgubiri cu titlu daune morale pana Ia un plafon maxim 5000 euro, având in vedere ca reclamanta a formulat acțiunea nu in nume propriu ci in numele tatălui acesteia, in calitate de descendent de gradul I., tinand cont si de noile prevederi, care precizează ca la art.5 dupa alin.l se introduce un nou alineat alin l1 care prevede:
" La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. 1 instanța judecătoreasca va lua in considerare fara a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursa de la condamnare si consecințele negative produse in plan fizic, psihic si social precum si masurile reparatorii acordate deja in temeiul Decretului lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice...., precum si celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri, republicat cu modijicarile si completările ulterioare, si al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 241/1999..."
Totodată, instanța de judecata trebuie sa faca aplicarea art. II din O.U.G. 62/2010, potrivit care „Dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masuri administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate si completate prin prezenta ordonanța de urgenta si se aplica proceselor si cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțata o hotărâre judecătoreasca definitiva pana la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta ".
Chiar daca instanța apreciază ca se impune o compensație in plus a prejudiciului moral suferit, se învederează si practica CEDO care încurajează acordarea de daune morale doar in limita unui cuantum de ordinul miilor de euro, nicidecum a sutelor de mii.
In ce privește plata cheltuielilor de judecata, aceasta cerere total nejustificata deoarece pârâta nu se află in culpa procesuala prevăzuta de art.274 Cod procedura civila, drept pentru care solicita respingerea cererii reclamantei privitoare la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta acțiune.
Reclamanții T. A. și M. M. au formulat precizare de acțiune prin care au arătat că își întemeiază cererea și pe dispoz. Art.998-999 C.civ., art.52 alin.2 din constituția României, art.504 C.pr.pen., art.2, 3, 4, 5, 6 și 41 din CEDO.
Reclamanții T. A. și M. M. au formulat notes scrise prin care arată următoarele:
1. Cu privire la declararea ca neconstitutionala a prevederilor legale invocate ca temei juridic al acțiunii introductive - și anme art. 5 alin.(1) lit.a) teza intai din Legea nr.221/2009 prin decizia nr. ) 358/21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, solicită a se aprecia că excepția invocată nu este incidența in cauza, deoarece Parlamentul s-a pronunțat de fapt, in termenul constituțional de 45 de zile, prin adoptarea Legii 202/2010, care modifica articolul nr.5 din Legea 221/2009.
Curtea Constituționala opinează ca "despăgubirile sunt menite a produce satisfacția morala a recunoașterii faptelor nelegale, a incalcarii drepturilor omului, comise in perioada comunista, iar nu a compensa in bani suferința persoanelor persecutate".
Opinia CC. trebuie observata in acord cu art. 8 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, adoptata la 10 septembrie 1948 si ratificata de România in 14 decembrie 1955, cand aceasta a fost admisa in rândul statelor membre O.: "Orice persoana are dreptul la satisfacția afectiva din partea instanțelor judiciare naționale competente impotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin Constituție sau prin legi." Aceasta pentru ca, potrivit art. 20 din Constituția României, tratatele si convențiile internaționale la care România este parte au aplicabilitate obligatorie pentru instanțele naționale si prioritara fata de orice dispoziție de drept intern contrara. Mai mult, aceste acte internaționale fac ele insele parte integranta din Constituție.
Curtea Constituționala a hotărât, prin decizia invocata, ca prevederile art. 5 alin. (1) lit.a) teza intai din Legea nr.221/2009 sunt neconstitutionale, acesta fiind unicul obiect al excepției de neconstitutionalitate.
Conform disp. art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstitutionale isi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale daca, in acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile declarate neconstitutionale cu Constituția.
Prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr.lll din 1995 s-a stabilit ca, in ipoteza in care, dupa invocarea unei excepții de neconstitutionalitate in fata instanțelor judecătorești, prevederea legala supusa controlului a fost modificata, Curtea Constituționala se va pronunța asupra constituționalității prevederii legale, in noua sa redactare, numai daca soluția legislativa din legea modificata este, in principiu, aceeași cu cea dinaintea modificării.
Or, prin dispozițiile Legii 202/2010 dispozițiile art.5 din Legea nr.221/2009 au fost modificate printr-un text ulterior deciziei Curții Constituționale, iar dispozițiile rezultate din acest act normativ nu au fost declarate neconstitutionale, fiind deci valabile si pe deplin aplicabile. Nici o alta hotărâre a Curții Constituționale nu a declarat noua versiune a legii 221 (asa cum a fost modificata prin Legea 202) ca neconstitutionala. Ca urmare, legislativul a dat curs prevederii constituționale prin care ii este impus sa modifice in termen de 45 de zile dispoziții declarate neconstitutionale de către CC, prin adoptarea legii 202/2010.
Legea nr. 202/2010 a fost publicata in Monitorul Oficial partea I nr. 714/26 octombrie 2010, la 5 zile dupa pronunțarea deciziei 1358 din 21 octombrie 2010 in M.Of., adică a intrat in vigoare in data de 25 noiembrie 2010, la 10 zile dupa publicarea in Monitorul Oficial a deciziei CC 1358, publicata in M.Of. nr. 761/15.11.2010.
Ca urmare, Legea 202/2010 a modificat prevederea declarata neconstitutionala dupa momentul pronunțării deciziei CC, iar dispozițiile ei nu au fost declarate neconstitutionale, fiind in prezent in vigoare. Nu are nici o relevanta modul in care au fost operate modificările, iar cata vreme acestea nu au fost sancționate de instanța de contencios constituțional, întrucât sunt in vigoare si au obligativitate pentru instanța de judecata.
Deci, textul legislativ care leagă instanța este cel al art. 5 al Legii 221/2009, astfel cum a fost modificat prin art. XIII din Legea 202/2010, excepția inadmisibilității acțiunii fiind inaplicabila.
Se solicita instanței sa retina ca acțiunea are ca temei juridic atat dispozițiile Legii 221/2009, cat si dispozițiile dreptului comun in materie, respectiv art. 998-999 din Codul civil roman, Ca urmare, instanța are a se pronunța asupra admisibilității acțiunii si din punctul de vedere al acestui temei de drept, care nu a fost contestat procedural nici de parti, nici de instanța.
In speța de fata, temeiul de drept este întregit, așa cum s-a arătat, de dispozițiile actualizate ale legii nr.221/2009, astfel cum au fost modificate prin legea 202/2010, care prevede ca legea e aplicabila atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, cat si celor care au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic.
Potrivit atat doctrinei in materie, cat si jurisprudentei instanțelor, nu exista nici un temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor morale, in accepțiunea consacrata a termenului, din sfera obligației de leparare prevăzuta de Codul civil.
In speța, fapta ilicita incontestabila a statului roman este constituita de aplicarea masurilor administrative cu caracter politic îndreptate impotriva reclamanților și a autorilor lor, fapte care au avut ca rezultat incalcarea grava a drepturilor subiective fundamentale, respectiv drepturile prevăzute de tratatele internaționale la care România era parte in momentul comiterii acestor fapte si pe care le-a nesocotit si violat in mod sistematic.
În cauza sunt incidente prevederile art. 5 modificat prin legea 202/2010, care prevede ca sunt beneficiare ale legii 221/2009 persoanele care au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic sau descendenții acestor persoane, pana la gradul II inclusiv, precum și soțului persoanei respective, prevedere care ne îndreptățește sa solicităm admiterea prezentei cereri.
Se solicită instanței sa retina ca acțiunea introductiva de instanța are ca temei juridic si dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificata de România in 1994 si aplicabila in prezenta cauza întrucât încălcările invocate au un caracter continuu, consecințele lor nefiind îndepărtate pana in prezent prin nici o acțiune concreta a statului roman.
Se solicită a se retine ca statul roman actual este continuatorul in drepturi si obligații al statului comunist al cărui regim totalitar a fost răsturnat prin Revoluția din Decembrie 1989, astfel incat obligația de a repara prejudiciile cauzate de antecesorul sau ii incumba.
Instanța are obligația de a observa ca reclamanții au invocat și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, dispoziții pe care instanța urmează le va aplica, conform prevederilor art.20 din Constituție, cu obligativitate si prioritate fata de orice dispoziție de drept intern contrara.
Sunt incidente in prezenta cauza următoarele prevederi ale Convenției Europene a Drepturilor Omului:
-Art.1 - care prevede recunoașterea de către toate statele semnatare a drepturilor fundamentale prevăzute in Convenție.
Art.3 - care prevede interdicția torturii, drept incalcat de autoritățile statului roman prin tortura fizica si psihica la care a supus pe antecesorul nostru prin măsura condamnării cu caracter politic.
-Art.5 - dreptul la libertate si la siguranța, încălcate prin amenințarea vieții si a integrității corporale, prin folosirea violentei si a armelor, si prin obligarea la traiul in condiții inumane, degradante, supuse riscului pierderii vieții si a integrității corporale.
-Art.6 - dreptul la un proces echitabil, incalcat si antecesorului nostru, precum si tuturor victimelor comunismului.
Reclamanții invocă incindenta art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si in modul de soluționare al prezentei cauze, având in vedere ca atat totala incoerenta legislativa manifestata la nivel național, cat si lipsa totala a unei practici judiciare unitare creează incalcari sistematice de dreptului lor si al celorlalți reclamanți din procese similare, la un proces echitabil.
-Art.9 - libertatea de gândire, conștiința si religie, încălcate prin interzicerea totala a oricărei alte modalități de gândire decât cea comunista, prin mutilarea conștiințelor si a credinței religioase.
-Art.10 - libertatea de expresie, incalcata prin interdicția oricărei exprimări libere a voinței si conștiinței celor incarcerate.
-Art.14 - interdicția discriminării, drept incalcat prin modul profund discriminator in care au fost operate aceste masuri, luate numai impotriva asa zișilor "inamici ai regimului", in timp ce conducătorii sai formau clasa privilegiata a tarii.
-Art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europena a Drepturilor Omului, text pe care il invocă datorita faptului ca drepturile la reparație materiala si morala din partea statului care a creat prejudiciul, prin acțiuni ilicite, sunt la rândul lor drepturi patrimoniale protejate si garantate de Convenția Europeana, de Constituția României, de Codul civil roman si de legislația interna speciala pe care am invocat-o ca temei de drept al acțiunii (Legea 221/2009, modificata).
Toate aceste drepturi ale reclamanților și ale autorului lor au fost încălcate de paratul statul roman, încălcare continua care nu a fost reparata prin nici o măsura legislativa sau administrativa pana in prezent, fiind in prezenta unor incalcari continue ale tuturor acestor drepturi.
Instanța are obligația de a constata si sancționa aceste incalcari in baza Convenției Europene a Drepturilor Omului si a jurisprudentei Curții Europene, care face parte integranta din Convenție.
"Primul judecător al Convenției este judecătorul național" (C. B. - Convenția Europeana a Drepturilor Omului, comentariu pe articole, Ed. B. București 2006), același principiu rezultând si din intreaga jurisprudenta a Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care o invocăm in prezenta cauza.
hiar dacă ar fi ignorate toate temeiurile de drept invocate in acțiune (Legea 221/2009 modificata prin legea 202/2010, art. 998-999 cod civil, Convenția Europeana a Drepturior Omului), și s-ar aprecia ca acțiunea introductivă nu ar avea baza juridica, vor fi aplicabile disp.art. 3 din Codul civil, care prevăd ca "Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt ca legea nu prevede, sau ca este întunecata sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate".
In acest caz, instanța s-ar pune in situația de a incalca chiar dispoziția expresa a Curții Constituționale a României, din decizia nr. 136/18 noiembrie 1999, care a statuat:
"(...) instanța judecătoreasca nu a aplicat in mod direct dispozițiile Jrt. 21 din Constituție, referitoare la accesul liber in justiție; de aceea este necesara examinarea problemei obligației instanțelor judecătorești de iplicare directa a dispozițiilor Constituției (respectiv a dispozițiilor tratatelor si convențiilor cu valoare constituționala obligatorie si prioritara - n.n.) atunci cand nu exista reglementare legala sau cand a fost constatata neconstitutionalitatea reglementarii legale existente."
Se solicită a se avea în vedere practica instanțelor romane din tara, care au pronunțat soluții favorabile chiar dupa apariția deciziei Curții Constituționale (a se vedea in acest sens hotărârea Curții de Apel Oradea -secția civila - decizia civila nr. 1998/2010-R, irevocabila, adevărata hotărâre PILOT, in accepția jurisprudentei Curții Europene a Drepturilor Omului, depusa in copie la dosarul prezentei cauze).
Din punctul de vedere al dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceasta lipsa totala de unitate a practicii judiciare in materie, manifestata intre instanțe aparținând aceluiași stat, reprezintă o incalcare a dispozițiilor art. 14 privind dreptul la nediscriminare si a art.6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Magistrații, ca membri ai instanțelor de judecata, formează puterea judecătoreasca, putere in statul de drept care are aceeași responsabilitate ca si puterea legislativa in apărarea si promovarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor unui stat.
De aceea, situația, fara precedent . drept, creata de incoerenta legislativa si lipsa totala a unei practici judiciare unitare in aceasta materie se cer a fi contracarate prin aplicarea constituționala a principiilor de drept internațional si a textelor tratatelor si convențiilor la care România este parte.
Se cunosc si masurile de reparație la care sunt indreptatite persoane supuse unor abuzuri in alte regimuri, fiind de notorietate ca state precum Germania achita in mod sistematic despăgubiri substanțiale victimelor crimelor regimului totalitar atat in baza legislației interne, cat si in baza dreptului internațional al drepturilor omului, aplicabil direct si nemijlocit in aceste cauze.
Față de precizarea de acțiune, pârâtul și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinarea depusă la dosar prin care a solicitat respingerea acțiunii ca prescrisa și neîntemeiata (f.56-58).
În motivare a arătat că în considerarea Deciziilor nr.1358/21.10.2010 si nr.1354/20.10.2010, pronunțate de Curtea Constituțională, Legea 221/2009 a rămas fără efecte juridice, iar cererea întemeiată pe art.998-999 este prescrisă conform art.3 din Decretul nr.167/1958.
Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare, arătând următoarele:
După cum s-a arătat, excepția privind neconstituționalitatea prevederilor legale invocate ca temei juridic al acțiunii introductive - și anume art. 5 alin.(1) lit.a) teza intai din Legea nr.221/2009 prin decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, nu este incidența in cauza, deoarece Parlamentul s-a pronunțat de fapt, in temenul constituțional de 45 de zile, prin adoptarea Legii 202/2010, care modifica articolul nr.5 din Legea 221/2009.
Astfel, prin dispozițiile Legii 202/2010 dispozițiile art.5 din Legea nr.221/2009 au fost modificate printr-un text ulterior deciziei Curții Constituționale, iar dispozițiile rezultate din acest act normativ nu au fost declarate neconstitutionale, fiind deci valabile si pe deplin aplicabile. Nicio alta hotărâre a Curții Constituționale nu a declarat noua versiune a legii 221 (asa cum a fost modificata prin Legea 202) ca neconstitutionala. Ca urmare, legislativul a dat curs prevederii constituționale prin care ii este impus sa modifice in termen de 45 de zile dispoziții declarate neconstituționale de către CC, prin adoptarea legii 202/2010.
Legea nr. 202/2010 a fost publicata in Monitorul Oficial partea I nr. 714/26 octombrie 2010, la 5 zile dupa pronunțarea deciziei 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, si si-a inceput efectele la 30 de zile dupa publicarea in M.Of., adică a intrat in vigoare in data de 25 noiembrie 2010, la 10 zile dupa publicarea in Monitorul Oficial a deciziei CC 1358, publicata in M.Of. nr. 761/15.11.2010.
Ca urmare, Legea 202/2010 a modificat prevederea declarata neconstitutionala dupa momentul pronunțării deciziei CC, iar dispozițiile ei nu au fost declarate neconstitutionale, fiind in prezent in vigoare. Nu are nici o relevanta modul in care au fost operate modificările, iar câtă vreme acestea nu au fost sancționate de instanța de contencios constituțional, întrucât sunt in vigoare si au obligativitate pentru instanța de judecata.
Deci, textul legislativ care leagă instanța este cel al art. 5 al Legii 221/2009, astfel cum a fost modificat prin art. XIII din Legea 202/2010, excepția inadmisibilitătii acțiunii fiind inaplicabila.
Sunt total neîntemeiate susținerile pârâtului potrivit cărora prin reglementările anterioare S. Român ar fi urmărit repararea prejudiciului creat de fostul stat comunist, și că reclamanții nu ar fi îndreptățiți să uzeze în acest moment de dispozițiile răspunderii civile delictuale cuprinse în Codul civil, în art. 998- 999 C.civil.
Acțiunea are ca temei juridic atat dispozițiile Legii 221/2009, cat si dispozițiile dreptului comun in materie, respectiv art. 998-999 din Codul civil roman. Ca urmare, instanța are a se pronunța asupra admisibilității acțiunii si din punctul de vedere al acestui temei de drept.
Cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009 invocată prin acțiunea introductivă are caracter de complinire, deoarece legiuitorul a prevăzut în mod expres că beneficiază de aceste prevederi legale și persoanele care au beneficiat de prevederile legale speciale anterioare apariției Legii nr. 221/2009.
Se solicita respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de pârât prin întâmpinare, ca fiind neîntemeiată. Prin adoptarea Legii nr. 221/2009 reclamanții, la fel ca toate celelalte persoane îndreptățite aflate în aceeași situație juridică, au fost repuși de drept în termen pentru a formula acțiunea civilă în despăgubiri. Astfel, adoptarea de către legiuitor a Legii nr._ valorează ca o recunoaștere de către pârâtul S. Român a abuzurilor comise de autorul său, fostul stat comunist împotriva categoriilor de persoane la care se face referire prin acest act normativ. Așa încât este total neîntemeiată susținerea pârâtului potrivit căreia acțiunea introductivă ar fi prescrisă și potrivit cărora cursul prescripției dreptului material la acțiune ar fi început la data de 22 decembrie 1989.
În același sens s-a decis și prin decizia civilă nr. 1998/2010- R a Curții de Apel Oradea prin care s-a statuat: "și în ipoteza în care am considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 al. 1 lit. a din legea nr. 221/2009 ( dispoziție declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale) acesta este îndreptățit de a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun ( art. 998 C.civil), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva sa. într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripția dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945. ..." Prin aceeași decizie s-a statuat că s-ar încălca principiul nediscriminării statuat prin art. 14 din CEDO, deoarece s-ar crea o discriminare între persoana în cauză și celelalte persoane care au obținut hotărâri judecătorești definitive anterior emiterii Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
În sensul celor arătate mai sus s-a statuat de alte instanțe judecătorești din țară, după cum rezultă din hotărârile judecătorești depuse de reclamanți la dosarul cauzei cu titlu de practică judiciară.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisurile depuse la dosar.
La termenul de judecată din 16.05.2012 instanța a rămas în pronunțare asupra excepției prescripției dreptului material la acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C.civ. invocate de pârât prin întâmpinare și asupra fondului cererii precizate.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Referitor la primul capăt de cerere al acțiunii formulate și precizate de reclamanți privind constatarea calității de condamnare cu caracter politic prin aplicarea Decretului de deținere si purtare ilegala de arme si muniții a bunicului acestora Molim M., decedat la 10.11.1953, tribunalul constată că reclamanții nu au depus la dosar hotărârea de condamnare mai sus menționată, iar adresele efectuate de instanță în acest sens au rămas de asemenea fără rezultat. Prin urmare, deoarece nu rezultă din actele și lucrările dosarului împrejurarea că bunicul reclamanților, numitul M. Molin, a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească pentru o faptă prevăzută de dispozițiile art.1 alin.1 din legea nr.221/2009, instanța va respinge acest capăt de cerere.
În ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru daunele morale cauzate de condamnare și de măsura deportării, instanța reține că lit.a a art. 5 alin 1 al Legii 221/2009 prevedea până la data de 01.07.2010,că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, arătând totodată ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-Lege 118/1990 si al OUG 214/1999.
La data de 01.07.2010 au intrat in vigoare modificările aduse textului normativ menționat prin OUG 62/2010, astfel încât art. 5 al. 1 lit. “a” a prevăzut, începând cu aceasta data, plafonarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de pana la 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de pana la 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I si de pana la 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea. Aceeași ordonanță de urgență a introdus și o . criterii exemplificative care să fie avute în vedere de către instanțe la stabilirea cuantumului despăgubirilor, precum durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursa de la condamnare, consecințele negative produse in plan fizic, psihic si social si masurile reparatorii deja acordate in temeiul Decretului-Lege 118/1990 si al OUG 214/1999, aceste criterii fiind enumerate în alin. 1 indice 1 al art. 5.
Totodată, încă de la apariția sa, art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 prevede că persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005; litera „c” a aceluiași articol arătând că aceleași persoane au dreptul de a solicita in termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară. Aceste prevederi ale art. 5 alin. 1 lit. b si c din Legea 221/2009 au rămas nemodificate de la apariția legii și până în prezent.
Prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 (care confereau dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare).
Conform art. 31 alin. 1 din Legea 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie; potrivit alineatului 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
În ceea ce privește cauza de față, Tribunalul constată că Parlamentul României nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 - constatate ca fiind neconstituționale - cu dispozițiile Constituției, astfel încât aceste prevederi și-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor anterior menționate ale Curții Constituționale, nemaiputând constitui temei juridic pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica ori prin măsura administrativă cu caracter politic. Modificarea prevăzută de art. XIII, pct. 2 din Legea 202/2010 nu a vizat dispozițiile declarate neconstituționale, ci doar partea introductivă a art. 5 alin. 1 din Legea 221/2009.
În speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
În același sens se observă că instanțele pot sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale, cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale.
Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor CEDO, dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Art. 20 din Constituția României intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului” stabilește că „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.12/19.09.2011 (publicată în M.Of. 789/7.11.2011) a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În considerentele Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (publicată în M.Of. 789/7.11.2011) se motivează pe larg faptul că efectele celor două decizii ale Curții Constituționale în modalitatea mai sus menționată nu aduc atingere drepturilor protejate de art.6 din CEDO, de art.1 Protocolul 1, și nici principiilor nediscriminării (art.14 CEDO) și neretroactivității întrucât „nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum”.
Pe de alta parte, în acord cu cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia 1358/21.10.2010, tribunalul apreciază ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Or, prin legile reparatorii adoptate anterior Legii 221/2009 (respectiv Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999) precum si prin condamnarea publica a acțiunilor represive înfăptuite de regimul comunist, S. R. a recunoscut si condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordând victimelor acestor masuri o . drepturi si facilități de ordin material si moral.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Prin urmare, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Atât art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 cat și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Nu există niciun argument juridic pentru a considera că indemnizația acordată conform art. 4 din Decretul-Lege 118/1990 are o natură distinctă de sumele prev. de art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, ambele având drept scop repararea daunelor morale suferite de cei persecutați politic de regimul comunist. Aceeași concluzie se desprinde si din lecturarea expunerii de motive la Legea nr. 221/2009, care justifica instituirea acestei norme de faptul ca, "în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".
Măsurile deja acordate de S. R. victimelor regimului comunist prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999 sunt drepte si rezonabile, având in vedere si aspectele anterior menționate conform cărora scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral.
Așadar, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al cererii de acordare a daunelor morale l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.
Însă dreptul la acțiune în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale formulată în baza răspunderii civile delictuale este prescris.
Acțiunea reclamantului având caracter patrimonial este supusă în ceea ce privește prescripția extinctivă dispozițiilor Decretului nr.167/1958. Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Potrivit art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile si prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale in vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite ca încep sa curgă de la . acestui decret.
Conform art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrării în vigoare a acestui decret se abroga orice dispoziții legale contrare, in afara de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odată cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate si dispozițiile Titlului XX (art. 1837 si următoarele), precum si celelalte dispoziții din Codul civil privitoare la prescripția extinctiva.
În cazul condamnărilor cu caracter politic și al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescripție extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la căderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut obiectul unor masuri administrative politice au fost în imposibilitate de a promova acțiuni în instanța prin care sa incrimineze faptele săvârșite de regimul comunist si să solicite despăgubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate absolută de a promova acțiunea în răspundere civila delictuala împotriva statului în regimul comunist poate fi asimilata forței majore și acceptată drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescripției, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odată cu desființarea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a acționa în instanță a fost înlăturată, în concluzie termenul de prescripție a dreptului la acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a statului a început sa curgă cel târziu la data anterior menționata, împlinindu-se in 22.12.1992.
Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerata ca repunând în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale si nici ca întreruptiva de prescripție, în sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
Astfel, cat privește repunerea in termenul de prescripție, acesta poate fi făcuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a întâmplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au arătat in mod expres că moștenitorii sunt repuși in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formează obiectul acestor legi) sau poate fi dispusa de către instanța de judecata, in condițiile art. 19 din Decretul 167/1958.
Deoarece Legea 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii menționate in paragraful precedent, constituind excepția de la regula consfințita de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.
Art. 19 din Decretul 167/1958 prevede că instanța judecătoreasca poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, sa dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere in termen putând fi făcută numai în termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea in termen.
Conform art. 16 alin.1 lit.a din Decretul 167/1958, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel in folosul căruia curge prescripția (în speță S. R.) are efect întreruptiv de prescripție numai dacă recunoașterea a fost făcută în cadrul termenului de prescripție, iar nu după expirarea acestuia.
Pe de alta parte, odată cu declararea neconstituționalității prevederilor legale ce acordau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica sau prin măsura administrativă politică, aceste prevederi au încetat sa mai producă orice fel de efecte juridice, chiar si pe cele vizând repunerea în termenul de prescripție.
Așadar,pe baza considerentelor mai sus expuse, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului privind cererea de acordare a despăgubirilor în baza răspunderii civile delictuale invocată de pârât prin întâmpinare.
Mai mult, dispozițiile art. 998-999 C. civ. îndrituiesc la repararea prejudiciului moral doar victima faptei prejudiciabile, iar nu și rudele acesteia.
Deoarece scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil - ci acela de a produce o satisfacție de ordin moral, ținând cont si de masurile reparatorii acordate de S. R. victimelor persecuțiilor politice prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999, tribunalul apreciază ca prejudiciul suferit de aceste persoane a fost deja reparat, condițiile răspunderii civile delictuale nefiind întrunite nici pe fondul acestora.
De asemenea, tribunalul apreciază ca faptele săvârșite de către regimul comunist nu dau naștere unui drept la reparație în baza acestei Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece privesc acțiuni comise înainte de ratificarea Convenției de către România.
Nu poate fi reținută nici încălcarea art. 5 din Convenție deoarece, astfel cum s-a arătat mai sus, a existat posibilitatea promovării unui demers judiciar susceptibil de a repara prejudiciile cauzate întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., insa depunerea cererii de chemare in judecata trebuia făcuta în termenul de prescripție.
Tot astfel, nu se poate considera că respingerea cererii de chemare in judecata ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de la Strasbourg a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Pronunțarea unei hotărâri de respingere a prezentei cereri de chemare in judecata nu poate fi considerata discriminatorie, in sensul art. 14 din Convenție. Violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor situații egale fără sa existe o motivare obiectiva si rezonabila sau daca exista o disproporție intre scopul urmărit prin tratamentul inegal si mijloacele folosite. Or, în prezenta cauză, neacordarea daunelor morale are la baza o justificare obiectiva si rezonabila (jocul combinat al deciziilor Curții Constituționale si nedepunerea acțiunii în răspunderea civila delictuală reglementata de art.998-999 C.civ. în termenul legal de prescripție), neexistând o disproporție intre scopul urmărit și mijloacele folosite.
Având in vedere aceste considerente de fapt si de drept, tribunalul va respinge cererea formulată și precizată de reclamanți.
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată, nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților privind cererea de acordare a despăgubirilor în baza răspunderii civile delictuale.
Respinge cererea formulată și precizată de reclamanții T. A., cu domiciliul în Timișoara, ., . și M. M., cu domiciliul în O., Zona Gării, ., . S. împotriva pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP T., cu sediul in Timișoara, ..9B, jud. T..
Fără cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 16 mai 2012.
PREȘEDINTE, GREFIER
A.-MARIANICA G. G.
Red.AMN / Tehnored.I.B. /5.06.2012
6 ex./4 ex..>
| ← Pretenţii. Sentința nr. 02/2012. Tribunalul TIMIŞ | Grăniţuire. Decizia nr. 1/2012. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
